|
|
|
ORASUL SI STRUCTURA SA MAJORA
1. ORASUL, CA ENTITATE OPERATIONALA IN GEOGRAFIA URBANA
Daca din punct de vedere al perceptiei generale orasul poate fi privit in modul prezentat mai sus, in privinta capacitatii sale de integrare in spatiu si de a integra spatiul geografic, trebuie relevate cateva caracteristici de baza care-l transforma intr-o entitate operationala de baza, prin care geografia urbana se detaseaza ca o stiinta geografica desoebit de activa. In acest sens orasul trebuie privit ca o forma particulara de organizare a spatiului geografic, universal raspandita pe suprafata globului si ca un fenomen transistoric (Pumain D., Robic M-C., Theoriser la ville, in vol. Penser la Ville. Theories et modeles, editori: Derycke P-H, Huriot J-M., Pumain D., Collection Villes, Anthropos, Paris, 1996). Practic inca nu s-a fundamentat o teorie globala asupra orasului capabila sa prezinte de o maniera convenabila toate aspectele caracteristice sau generate de fenomenul urban. Din aceasta cauza, progresele in analiza orasului pornesc de la ideea de baza ca acesta face parte din categoria sistemelor complexe si evolutive.
Reprezentand nodul unei imense retele de schimburi si de comunicatie, orasul este locul in care interactioneaza componente naturale si antropice, dand diferite forme de organizare materiala, sociala, economica, spatiala si culturala.
Aceste forme de organizare rezulta din confruntarea legilor economiei si ecologiei, care contribuie la crearea uneia dintre cele mai complexe tesaturi sociale. Prin extinderea sa si prin intensitatea relatiilor dintre componentele sale orasul devine unul dintre cele mai complexe si dinamice sisteme teritoriale. Dispunand de o asemenea complexitate orasul nu poate exista izolat, ci numai in relatii directe sau indirecte cu spatiul inconjurator apropiat sau indepartat. Cele prezentate conduc la o idee foarte clar exprimata cu circa 35 de ani in urma de B.Berry, aceea de a privi orasul ca sistem, dar de a tine cont ca acesta face parte dintr-un sistem de orase (Berry B.J.L., Cities as systems within systems of cities, Papers of Regional Sicence Association, 1964).
Orasul ca sistem termodinamic si informational optimal deschis. Istoric vorbind, orasul apare datorita unor premise locale si unor factori regionali, ca un loc de concentrare tot mai accelerata de fiinte umane si de activitati economice, care complica forma de organizare initiala adaugandu-i noi elemente de natura materiala, sociala, culturala, comportamentala s.a.m.d. Intr-un spatiu ipotetic uniform, in care fluxurile orizontale si verticale sunt cvasiechivalente, orasul apare ca o anomalie.
Concentrarea de populatie si activitati determina pe de o parte un deficit continuu de masa si energie (anomalie negativa), iar "fabricarea" de informatie, creaza un excedent de acest tip (anomalie pozitiva), existand tendinta fireasca de atenuare a acestor anomalii.
Orice oras, ca de altfel orice asezare umana se comporta ca un sistem termodinamic si informational optimal deschis. In genere, stiintele contemporane isi axeaza forta conceptuala pe doua tipuri de sisteme: unele inchise, utilizate in laborator si cu scop didactic, altele deschise, prin prisma carora pot fi interpretate cele mai fine procese care au loc la nivelul macro- sau microstructurilor. Cu toata extinderea in general necontestata, cvasirecunoscuta a valentelor teoretice si practice care rezulta din considerarea orasului ca sistem deschis, un aspect ni se pare demn de remarcat. Sa fie oare toate sisteme deschise? Care ar fi limita superioara a acestora? Nu cumva cand vorbim de sisteme deschise suntem in pragul dezintegrarii acestora si al pierderii identitatii lor? Poate in domeniul tehnic, al laserului de exemplu, o astfel de aplicatie este valabila, dar in cazul unui oras credem ca acceptarea fara restrictii a conceptului de sistem deschis nu este benefica. De ce? Pentru ca orasul, prin complexitatea sa are un mod de functionare propriu, genereaza suficient de multe fluxuri si structuri care se mentin in limitele sale si care in final ii dau individualitate.
Indiscutabil ca orasul este un sistem deschis, dar nu in totalitate, avand suficiente resurse si mecanisme care sa-i asigure o functionare temporara cu mai putine fluxuri de intrare. Deci, ideea unei deschideri optimale fata de mediul in care se integreaza o consideram benefica, intrucat ii pastreaza individualitatea sa. Aceasta deschidere optimala, sub o anumita forma, prin care orasul era conceput ca un "sistem termodinamic si informational semi-deschis" a fost exprimata la mijlocul anilor '80 (Ianos I., Orasele si organizarea spatiului geografic. Studiu de geografie economica asupra teritoriului Romaniei, Edit. Academiei, Bucuresti, 1987, pag.28). Reluand acea acceptiune este usor de demonstrat ca o asemenea idee ar fi condus la considerarea orasului ca un sistem jumatate inchis, jumatate deschis, ceea ce este greu de admis. Notiunea de optimal este mult mai convenabila, neangajanta, dar suficient de clara pentru a arata ca existenta si functionarea oricarei asezari umane, deci inclusiv a orasului, nu pot avea loc fara pastrarea unui anumit grad de autonomie materiala si informationala a entitatii respective.
Chiar daca nu era exprimata in forma moderna, ideea unui oras care functiona ca un sistem deschis se regaseste in lucrarile geografilor romani, chiar in perioada interbelica. Astfel, in anul 1941, Vintila Mihailescu analizand relatiile dintre orase si ariile lor inconjuratoare, remarca functiile orasului care asigura drenarea de bunuri catre acesta, transformarea lor si redistribuirea produselor obtinute pe arii variabile (Mihailescu V., Orasul ca fenomen antropogeografic, Cercetari si studii geografice, seria II, I (1937-1938), 1941). In esenta, generalizand aceste activitati, incluzand si alte elemente, ajungem la modelul actual de concepere a orasului ca sistem.
In contextul general al fluxurilor teritoriale, orasul este beneficiarul unor fluxuri de intrare diversificate, unele permanente altele temporare sau ocazionale, a caror structura este dominata de cele de masa si energetice. In afara acestora, in cantitati mult mai reduse se individualizeaza fluxuri de informatie si fluxurile financiare. Diferentierile dintre orasele mari si mici in materie de inputs-uri constau nu numai din volumele diferite ale masei si energiei primite, dar si din faptul ca fluxurile de informatii primite sunt mai mari in cazul oraselor mici si ceva mai reduse in cazul celor mari. In structura fluxurilor de iesire un loc important revine masei, informatiilor si energiei. Fluxurile de masa sunt reprezentate in principal, prin produse inalt prelucrate si prin deseuri, sub diferite forme, iar cele de informatii, prin diversele servicii adresate unor spatii reduse sau foarte vaste, prin ideile de organizare si structurare a spatiului, prin transmiterea modelelor de comportament.
De regula, fluxurile de intrare depasesc pe cele de iesire in cantitati absolute, cea mai mare parte a acestei diferente fiind materializata in extinderea spatiilor construite (rezidentiale, industriale, de transport si cu alte destinatii), a facilitatilor social-edilitare, in satisfacerea cerintelor biologice ale unei forte de munca si populatii sporite s.a.m.d.
In mod evident ca cea mai mare parte a fluxurilor compensatorii generate de existenta unui oras sunt atenuate de zona sa de influenta. Aceasta, prin potentialul care il detine incearca sa estompeze ruptura introdusa de oras in teritoriu si sa asigure un anumit echilibru dinamic in relatia potential de dezvoltare - capacitate de consum. Influentele reciproce sunt evidente, orice modificare petrecuta in oras resimtindu-se la nivelul zonei de influenta si invers. Dezvoltarea contemporana a oraselor releva insa, in conditiile contractarii spatiului, o dependenta tot mai redusa a oraselor de zonele lor de influenta in comparatie cu noile tipuri de relatii induse de specializarea functionala si interdependenta globala. Aceasta inseamna ca relatiile orasului cu mediul sau s-au extins pana la limite nebanuite si ca acesta a devenit sensibil de ceea ce se intampla la nivel continental si mondial.
COMPONENTELE MAJORE ALE ORASULUI
Gradul de complexitate structurala a orasului creste direct proportional cu marimea sa, cu profilul si pozitia sa geografica sau in ierarhia sistemelor regionale si nationale, continentale sau mondial. Datorita numeroaselor elemente de care dispune structura unui oras, inserata intr-un mediu mai mult sau mai putin favorabil, individualizarea componentelor majore trebuie sa recurga la o generalizare, care ar putea fi uneori contestata. Oricum, in linii generale, suntem de acord ca orasul prezinta un subsistem suport, pe care se dezvolta alte doua subsisteme, cu caracter dinamic. Schimburile dintre acestea se realizeaza prin elementele cu rol vehiculatoriu de masa, energie si informatie, elemente care sunt naturale sau apartin sferei antropice.
Subsistemul suport se refera la teritoriul propriu-zis, care influenteaza mai mult sau mai putin evident fizionomia si functionalitatea orasului. Aceasta influenta sau uneori chiar determinare apartine pozitiei geografice in raport cu elemente ale cadrului natural, cu resurse locale sau regionale, cu sistemul de asezari in care se incadreaza. Ansamblul conditiilor fizico-geografice si tehnico-economice de la un moment dat pot sa defineasca in termeni reali potentialul de habitat, capacitatea de locuire in sens general a spatiului respectiv. Mai ales in oras, teritoriul nu poate fi privit in afara infrastructurii fizice si economico-sociale de care dispune, deci inclusiv a gradului de dotare social-edilitara. In multe situatii aceasta infrastructura, in totalitatea sa poate fi asimilata patrimoniului construit, reprezentand elementul esential in configuratia structurala a unui oras.
Activitatile social-economice si culturale reprezinta un alt subsistem important al orasului, definind tipul si amploarea transformarilor interne, capacitatea de rezistenta a orasului si de adaptare la dinamica societatii, in general. Avand ca suport resursele teritoriului, dar mai ales infrastructura grefata pe acesta, activitatile economice cunosc o diversificare direct proportionala cu progresele tehnice inregistrate. De la activitati initial comerciale, in decursul evolutiei istorice, orasul a cunoscut o explozie a activitatilor industriale, dupa care astazi se impun cele de servicii complexe. O parte dintre aceste servicii sunt destinate orasului propriu-zis, avand dimensiuni corelate cu marimea si nivelul de dezvoltare a acestuia, iar alta parte unui spatiu variabil, care se poate extinde punctual pe arii extrem de vaste. Activitatile economice, prin tipul si intensitatea lor sunt cele care structureaza infrastructura economica (industriala si de servicii), pe care o adapteaza permanent la realitatea social-economica.
Cresterea standardului de viata familial, noile cerinte ale populatiei solicita noi tipuri de servicii, dezvoltandu-se alte tipuri de infrastructuri. Practic, intre teritoriu urban si activitatile care se desfasoara in spatiul urban exista o relatie de reciprocitate, care asigura dinamica perpetua a orasului.
Populatia constituie in mod evident, prin capacitatea sa de transformare si potentialul de consum subsistemul cel mai dinamic, care dicteaza in raport cu calitatea (in special a fortei de munca, dar si a exigentelor de consum) si dimensiunea sa numerica tipul de activitati economico-sociale, amploarea si structura serviciilor. Vitalitatea unui oras tine cont in mare masura de capacitatea de inovatie a fortei de munca dintr-un oras, de rapiditatea cu care principalii actori economici introduc in productie noile inovatii. In acest context flexibilitatea fortei de munca, in sensul unei recalificari rapide si de inalt nivel, poate fi determinanta in asigurarea suprematiei unui oras in competitiile urbane tot mai acerbe.
Elementele vehiculatorii de masa, energie si informatii sunt esentiale in asigurarea proceselor de redistribuire a acestora in spatiul intra- si interurban, in asigurarea materiilor prime si ale produselor semifinite necesare industriilor, a serviciilor banale si specializate catre populatie, a bunurilor si serviciilor destinate ariilor inconjuratoare sau altor localitati situate la distante mai mari. Aceste elemente sunt reprezentate, pe de o parte de populatie, ca forta fizica de transport, iar pe de alta parte de sistemele de transport care asigura fluenta transferului de masa, energie si informatie dintr-un punct in altul. La aceste elemente trebuie adaugate apa si aerul, ca elemente cvasigenerale, cu rol important in asigurarea primenirii naturale a unui mediu profund artificializat precum orasul, in mentinerea calitatii mediului natural.
Aceste structuri majore definesc static orasul si destul de vag, intrucat exista o infinitate de relatii intre componentele si subcomponentele acestui sistem, relatii care confera structuri generale particulare fiecarui centru urban. Raporturile spatiale concrete dintre componente, intensitatea relatiilor incluzand aparitia fluctuatiilor sau (si) a perturbatiilor sunt elemente care concura la specificul oricarui oras, conferindu-i functionalitati si fizionomii proprii. Importanta aceste esentializari are mai ult valoare didactica, decat practica, intrucat realitatea este extrem de complexa, iar comportamentul impredictibil al decidentilor sau frecventa hazardelor naturale fac ca dinamica structurala a orasului sa fie greu de schematizat.
3. STRUCTURA INTERNA A ORASULUI
Complexitatea orasului, ca spatiu geografic elementar este data in principal de cele trei componente de baza: teritoriul, populatia si activitatile urbane. Acestea prin configuratie, dimensiuni si profil genereaza forme specifice de organizare a spatiului. Spatiile urbane ale unor centre mici sunt simplu structurate, pe cand ale oraselor mari prezinta structuri de o mare complexitate, urmare a dezvoltarii etapizate si intensificarii permanente a relatiilor interne.
Factorii care genereaza structurarea interna a oraselor apartin urmatoarelor categorii:
a) Factori fizico-geografici (relief, tectonica, clima, retea hidrografica etc). Acestia, prin caracterul lor restrictiv, in anumite perioade de dezvoltare pot impune forma generala a spatiului construit, trama stradala, localizarea centrului. Restrictia lor este temporara si tot mai limitata in raport cu procesul de structurare interna a oraselor;
b) Factori economici (interni si externi). Cei interni tin de amploarea si tipul activitatilor economice intraurbane. Acestea, in procesul de localizare si de extindere, tin cont tot mai putin de resursele interne si tot mai mult de cele externe, de relatiile dintre orasul respectiv si sistemul de orase in care se incadreaza. Procesele economice de baza, generalizate sunt cele de industrializare, de tertiarizare si de quaternizare;
c) Factori istorici, care se manifesta prin integrarea mostenirii in prezent. Inertia unor activitati, a localizarii lor preferentiale in spatii cu anumite caracteristici reprezinta un factor de luat in seama in procesul de autostructurare urbana;
d) Factori legislativi, care sunt azi reprezentati de norme stabilite de comunitatile locale, regionale sau la nivel de stat privind structurarea generala a spatiilor urbane. Aceste norme imbraca forma unor planuri urbanistice generale (PUG-uri), zonale si de detaliu au prevazute foarte clar functii prestabilite pentru anumite spatii urbane;
e) Factori financiari si fiscali. Factorii de natura financiara sunt determinati de evolutia preturilor pe piata imobiliara si a terenurilor. Valoarea caselor si a terenurilor in raport de localizare dicteaza frecvent distributia activitatilor si a spatiilor rezidentiale. Factorii de natura fiscala controleaza evolutia spatiilor in raport cu dorinta comunitatilor urbane, pentru favorizarea unor arii urbane si descurajarea altora;
f) Factori ecologici, cu caracter mai mult sau mai putin restrictiv, care sunt tot mai mult luati in ecuatia structurarii spatiilor urbane. Restrictiile ecologice au ca scop descongestionarea centrelor, facilitarea proceselor de delocalizare a industriilor poluante, armonizarea zonelor rezidentiale cu cele de productie, asigurarea fluentei traficului intra-urban etc.
Incercari de modelare a proceselor segregative care au loc in orase dateaza din prima jumatate a sec.XX, atunci cand in cadrul Scolii de la Chicago au fost elaborate cateva modele devenite clasice. Este vorba de modelul zonelor concentrice al lui E. Burgess (care avea in vedere statutul familial), al structurii sectoriale al lui H. Hoyt (ce se referea la statutul socio-economic al ariilor) sau al nucleelor multiple, elaborat de Garisson si Ullman (individualizand arii comerciale sau pe cele cu etnii diferite)
In anii '60 statutul familial se diferentiaza prin cresterea duratei medii de viata si prin participarea progresiva a femeii la forta de munca. In anii '70, odata cu nasterea a noi dimensiuni structurante ale spatiului social, diferentierile si polarizarile se accentueaza, deoarece se pare ca forma spatiala urbana nu mai corespunde functiei. Au loc procese contradictorii, prin care activitatile productive tind sa dispara din spatiul intra-urban central si pericentral, in timp ce altele precum comertul sau activitatile culturale si bancare continua sa se localizeze.
Aglomeratiile urbane trec printr-o o faza de adaptare a vechilor structuri teritoriale la noile nevoi de productie si de reproductie, la noile exigente ale organizarii muncii. Aceasta inseamna ca orasul postbelic, care respecta perfect modelul "factory-town", depinzand de activitatile industriale, sufera modificari tot mai spectaculoase in structura sa fundamentala. Ca urmare, cladirile industriale si parti intregi ale oraselor se reutilizeaza si se echipeaza pentru a face fata noilor activitati si noilor grupuri social-culturale.
Sunt tot mai evidente noile caracteristici ale spatiului urban reprezentate de maleabilitate si nedeterminare. Aceasta inseamna ca spatiile rezidentiale devin spatii de servicii, ca spatiile industriale devin spatii rezidentiale, ca vechile cartiere sarace devin cartiere de lux, ca multe din casele care erau socotite cu o arhitectura saraca devin monumente s.a.m.d. Practic, ordinea preferintelor, judecatile si valorile sunt treptat bulversate si chiar inversate.
Structura interna a oraselor a suferit mult datorita proceselor pe care le-a cunoscut urbanizarea in general. Astfel, dupa o urbanizare explosiva in perioada industrializarii de inceput, cand structurile urbane respectau efectele impuse de distanta de la centru orasului la periferie, a urmat o perioada de suburbanizare si periurbanizare. Aceasta perioada a determinat relaxarea zonelor centrale, parasirea acestor spatii mai ales clasele bogate si dezvoltarea unor adevarate centuri urbane la exteriorul orasului, mergand pana la distante de 50 sau chiar 100 de km. Productia de automobile si retelele de autostrazi au favorizat procesele de depopulare a zonelor centrale si de crestere a complexitatii periferiilor sau ariilor inconjuratoare.
Refolosirea spatiului urban central genereaza astazi mutatii social-culturale, care fac frecvent obiectul de analiza al lucrarilor de geografie urbana. In cadrul acestui proces complex se detaseaza cel de gentrificare ("gentrification"), care ar putea fi tradus prin "elitizare" sau prin "imburghezire". Acest fenomen de circa 15 ani constituie tematica preferentiala a numeroase studii, mai ales in scoala anglo-americana (Bourne, Ley, Smith si altii).
Este vorba de o evolutie ascendenta a statutului socio-economic al cartierelor centrale, observata in numeroase orase occidentale, dar indeosebi in orasele americane. Acestea au franat puternic tendinta de suburbanizare dominanta in dinamica urbana de dupa anii 1920, determinand o reurbanizare a centrelor oraselor. Clasele sociale cu venituri modeste din ariile centrale sunt inlocuite de altele cu venituri mai mari, dar si cu un nivel cultural si profesional deosebit.
Concluzia este ca gentrificarea apare, in primul rand, ca un proces de factura sociala si culturala. Consecintele acesteia, care evident ca afecteaza structura intra-urbana a unui oras trebuie cautate intr-un nou stil de viata, dar si prin excluderea progresiva din ariile centrale ale celor defavorizati.
Paralel, asistam la o puternica mobilitate profesionala a femeilor, care sunt integrate in activitati apartinand tertiarului superior dezvoltat in zonele centrale. Parte integranta a procesului de elitizare, noile angajate ale zonelor centrale, inalt pregatite profesional si-au redus timpul dedicat gospodariilor, menajului. Ca urmare, apare o clasa servitoare, formata din muncitoare cu salarii mult mai mici si care lucreaza in comert si in micile servicii. Aceste servicii se dezvolta intrucat noile elite sociale solicita o serie de activitati (intretinere curenta sau menaj de exemplu), care altadata erau facute de sotie.
Acest tip de activitate putin calificata si putin remunerata este rezervat de facto femeilor fara un bagaj profesional deosebit, uneori chiar analfabete. Majoritatea acestor femei sunt tinere provenind din randul imigrantilor sau al familiilor monoparentale, cu multi copii. Neavand posibilitatea de a se deplasa cu autoturismele proprii, acestea locuiesc in conditii modste in apropierea locului de munca. De aici rezulta un paradox: coabitarea a doua categorii de persoane, ce apartin la doua medii sociale si culturale opuse, care se ignora, dar care sunt legate printr-o relatie de piata.
Zonele functionale. Spatiul urban este foarte heterogen, remarcandu-se o varietate de peisaje interne, trecerea de la unul la altul fiind lenta sau brusca. Aceasta diversitate este determinata de existenta in cadrul orasului a trei subspatii de baza: concentrari de locuinte; concentrari de activitati productive (industriale si mestesugaresti); concentrari de activitati tertiare. Acestora le corespund la nivel intra-urban functii specifice: functia rezidentiala, secundara, tertiara. Localizarea acestor subspatii este foarte diferita, ordonata sau haotica.
Principalele zone functionale sunt stabilite in raport de rolul pe care il are un subspatiu relativ omogen in functionarea orasului propriu-zis. Traditional, se disting urmatoareke zone functionale:
a) Zona tertiara sau de servicii, de regula este concentrata in centru sau pe o strada principala. Orasele mari prezinta o retea polinucleara. Mariel cartiere rezidentiale prezinta centre tertiare secundare. Porturile sunt cunoscute prin localizarea serviciilor, cel putin de un anumit tip, in ariile litorale;
b) Zona industriala. In orasele industriale, aceasta este localizata pretutindeni, spatiul urban fiind un tesut nedefinit:. De regula, industriile poluante se localizeaza la periferie sau sunt delocalizate in alte arii invecinate, pe cand cele nepoluante (textile, incaltaminte, obiecte de lux) sunt mentinute pe vechile locatii.
Zonele industriale s-au dezvoltat de-a lungul fluviilor sau al cailor de comunicatie, legand orasul de reteaua urbana nationala sau internationala.
c) Zonele rezidentiale. Ocupa cea mai mare suprafata: in unele orase noi acestea sunt grupate in jurul intreprinderilor industriale, in cele vechi la distante mult mai mari. Se pot distinge zone rezidentiale cu cladiri monofamiliale si cu cladiri multifamiliale. La periferia oraselor, cartierele rezidentiale sunt sarace, insemnand o ingamadire dezordonata de locuinte foarte modeste, care cunosc denumiri diferite, precum si cateva particularitati, care le individualizeaza: bidonvilluri (in orasele din tarile francophone africane, favelas-uri in Rio de Janeiro sau alte orase braziliene si barriadas in Lima. Dupa structura sociala zonele rezidentiale se clasifica in zone ale claselor bogate, zone ale claselor modeste (localizate in jurul cartierelor de servicii) si cartierele muncitoresti. Pentru New York macrostructura generala interna cuprinde: nucleul urban propriu-zis, care inseamna functionari si comercianti (Queen, Bronx), apoi o zona a claselor cu venituri foarte ridicate si zona estica a muncitorilor, personalul de serviciu.
d) Zonele de transport si depozite. Orasele porturi prezinta spatii specifice, care sunt detinute de mari antrepozite, dane portuare, care au functiuni precise si care depasesc cu mult satisfacerea necesitatilor spatiului urban propriu-zis, adresandu-se unui stat sau mai multor state (Rotterdam, de exemplu). Orasele continentale interne au suprafete mari ocupate cu cai ferate, depozite in jurul garilor.
e) Alte zone functionale sunt mai mult sau mai slab conturate si se pot referi la zonele politico-administrative, zonele de recreere, zonele de afaceri, zonele speciale etc.
Elemente de organizare a spatiului urban propriu-zis. In analiza modului de organizare a acestuia trebuie sa se tina cont de influenta conditiilor naturale, de raportul dintre zonele rezidentiale, industriale si de servicii.
Cele mai mari probleme sunt puse de restructurarea zonelor industriale si acelor rezidentiale. De obicei zonele industriale sunt situate in afara perimetrelor construibile sau in interiorul acestora, cand este vorba de industrii nepoluante. Alte industrii sunt localizate de-alungul arterelor de penetratie in orase. In principiu exista orase cu doua sau mai multe zone industriale, in special orasele mari si mijlocii, pe cand cele mici au de regula o singura zona industriala.
