|
|
|
Tipuri de impozite si relevanta lor pentru economia virtuala
Guvernele impoziteaza orice activitate, altfel n-ar avea statul din ce trai. Peste tot, profitul intreprinderilor este impozitat, ca si veniturile persoanelor fizice. Un alt impozit important este taxa pe valoarea adaugata (TVA), practicata in tarile Uniunii Europene si nu numai. In Statele Unite, in loc de TVA, se practica impozitul pe vanzari si cel pe consum (sales tax si consumption tax). Taxa pe valoarea adaugata este de trei tipuri, in functie de deducerile acceptate, cel mai raspandit fiind tipul "consum". Calculul TVA, in cazul tipului "consum", se efectueaza folosind metoda creditului. Fiecare furnizor platitor de TVA calculeaza mai intai suma tuturor taxelor incasate pe bunurile sau serviciile pe care le-a livrat. Apoi, calculeaza suma tuturor taxelor pe care le-a platit pe bunurile sau serviciile pe care le-a achizitionat. Ceea ce plateste el este diferenta dintre suma taxelor colectate si suma celor achitate de el. Pana la urma, consumatorul final este cel care plateste efectiv TVA, deoarece toti cei aflati inaintea lui, in lantul de productie-distributie, sunt creditati. Prima tara care a adoptat TVA a fost Franta, in 1954. TVA a constituit o mare imbunatatire fata de forma anterioara de impozit pe cifra de afaceri, care facea ca unul si acelasi produs sa fie impozitat in mod repetat, la fiecare etapa a productiei si distributiei sale. Germania Federala a adoptat sistemul in 1968, fiind urmata de toate celelalte state europene si de unele tari din America de Sud, Asia si Africa. Dintre statele aflate in componenta SUA, Michigan utilizeaza TVA din 1975. Tarile membre ale Uniunii Europene utilizeaza TVA dupa un model elaborat la nivelul uniunii. Valoarea TVA difera, insa, de la o tara la alta, intre 16% si 25%. In comertul international, exista doua modalitati de prelevare a TVA: in tara de origine a produsului, respectiv in tara de destinatie, unde produsul este livrat. Conform principiului originii, locul unde se afla furnizorul conteaza, ceea ce inseamna ca produsele sale sunt impozitate la fel ca orice alt produs intern, indiferent de destinatia lui finala. Exporturile sunt impozitate, conform jurisdictiei interne, in timp ce importurile nu sunt impozitate deloc. Principiul destinatiei functioneaza invers: TVA se percepe doar in tara unde produsul este livrat. Ca urmare, diferentele semnificative de TVA dintre state pot influenta legaturile lor comerciale.
Economia virtuala, in sensul ei cel mai cuprinzator, pune probleme majore legate de impozitare. Prima consta din faptul ca, in conformitate cu reglementarile actuale, pentru a fi impozitata, o intreprindere trebuie sa aibe un sediu fix, bine precizat, numit PE (Permanent Establishment). Or, multe dintre intreprinderile virtuale nu au un "loc fix", identificabil din punct de vedere geografic. In SUA, unde economia virtuala a decolat in forta, in perioada 1995-2000, s-a decis ca aceasta sa nu fie impozitata altfel decat prin impozitul pe profit. In 1998, s-a promulgat legea privind neimpozitarea economiei virtuale, Internet Tax Freedom Act, care elimina, dintr-un foc, dificultatile legate de prelevarea impozitelor. George W. Bush, in campania sa electorala din 2000, a promis prelungirea acestei reglementari si un moratoriu a fost instituit asupra impozitarii economiei virtuale pana in 200 Pe masura ce economia virtuala s-a maturizat, au inceput proteste impotriva tratarii ei preferentiale. Au cerut-o, in numele echitabilitatii (fairness), intreprinderile traditionale; au cerut-o institutiile guvernamentale, atunci cand au sesizat pierderile pe care statul le sufera prin neimpozitare. OECD (Organizatia pentru Cooperare Economica si Dezvoltare), in urma unei conferinte ministeriale la nivel inalt, a stabilit, prin "Conventia de la Ottawa", cadrul si conditiile de impozitare ale economiei virtuale, bazate pe neutralitate, eficienta, siguranta, simplitate, echitabilitate si flexibilitate. Reglementarea propusa si aplicata de Uniunea Europeana este conforma cu directivele elaborate la Ottawa. Problema sediului (PE), conditie necesara a impozitarii, poate fi rezolvata in doua moduri. In cazul comertului virtual cu bunuri tangibile, se poate declara ca sediu depozitul (warehouse) unde aceste bunuri sunt pastrate, in vederea expedierii la comanda (este cazul lui amazon.com, al carui depozit principal se afla la Seattle, in statul Washington). Alternativ, societatea comerciala de curierat, care face distributia produselor poate asuma rolul de sediu pentru intreprinderea distribuitoare. In cazul economiei care vehiculeaza bunuri intangibile - programe de calcul, diverse fisiere multimedia -, OECD stipuleaza explicit, prin Conventia de la Ottawa, ca o adresa de web in spatiul virtual nu poate constitui un sediu fix (PE). Se poate declara insa ca sediu, locul geografic unde functioneaza serverul care gazduieste situl web al intreprinderii virtuale.
O data sediul declarat, impozitarea este posibila, dar n-are sens daca nu exista mijloace de verificare a achitarii impozitelor. In plus, daca cheltuielile administrative de verificare depasesc valoarea previzionala a impozitului prelevat, nu are sens ca intreprinderea sa fie impozitata. Verificarea se poate realiza prin auditarea firmei producatoare, in cazul cand se aplica principiul originii in prelevarea TVA, sau atunci cand furnizorul si consumatorul sunt supusi acelorasi reglementari privind impozitarea (se afla, de exemplu, in acelasi stat). Daca intreprinderea comercializeaza bunuri tangibile, verificarea inventarului si coroborarea cu documentele financiar-contabile este suficienta. Cazul in care economia virtuala vehiculeaza bunuri intangibile este cu deosebire dificil, caci verificarea inventarului nu spune nimic in privinta livrarilor efectuate (acelasi fisier poate fi transmis catre un mare numar de beneficiari). In aceste conditii, este necesara o verificare a inregistrarilor electronice privind tranzactiile efectuate de furnizor, care, chiar daca au fost sterse, pot fi reconstituite de catre persoane avizate in metodele high-tech. Din pacate, costul controlului poate depasi, in asemenea situatii, veniturile obtinute prin impozitare. Daca se aplica principiul destinatiei, informatia privind plata TVA trebuie obtinuta din evidenta achizitiilor online. Trasabilitatea tranzactiilor este asigurata, in principiu, de catre banci, dar noile tehnologii legate de banii electronici (electronic cash) fac dificila o asemenea verificare. Pe de alta parte, verificarea tranzactiilor prin inspectarea calculatoarelor personale ale posibililor clienti este fastidioasa. Ne gasim in aceesi situatie, in care costurile administrative de verificare depasesc veniturile pe care statul le-ar putea preleva. La nivelul actual al tehnologiei, desi legislatia prevede (explicit, in cadrul Uniunii Europene) impozitarea bunurilor intangibile, punerea in practica a unui sistem de control este inca ineficienta.
