Teoria consumatorului

Obiective

• a invata sa deosebim utilitatea cardinala de utilitatea ordinala;
• a explica ratiunea de utilitatea marginala si a arata de ce este descrescatoare;
• a arata cum ajunge la echilibru un consumator in cadrul teoriei utilitatii;
• a explica ce sunt curbele de indiferenta si cum se construiesc ele;
• a invata cum se determina rata marginala de substitutie a bunurilor in consum;
• a arata ce este constrangerea bugetara a consumatorului si ce proprietati are.

1. Consumatori, nevoi, bunuri economice

Consumatorul este un agent economic, caruia ii este caracteristica achizitionarea si consumul de bunuri, pornind de la un venit disponibil dat. El intretine relatii cu alti agenti economici prin intermediul unor diverse operatiuni. Astfel, consumatorul este legat de intreprinderi prin munca pe care o presteaza si remuneratiile ce decurg din aceasta, dar si prin intermediul cumpararii de produse si al preturilor pe care el accepta sa le plateasca in schimbul acestora.

Dispunand de un venit limitat, consumatorul este constrans sa decida in privinta utilizarii cat mai rationale a acestuia, definind judicios structura cheltuielilor sale.

Consumatorul poate fi o persoana fizica sau o comunitate (de exemplu, o familie), caz in care avem in vedere veniturile si cheltuielile globale. Pentru a simplifica analiza, in cele ce urmeaza vom rationa avand in vedere intotdeauna o persoana fizica.

Consumatorul isi utilizeaza venitul pentru a cumpara unele bunuri si a obtine prin consumul acestora o anumita satisfactie. Problema care se ridica priveste insa alegerea cantitatilor ce se cumpara din diferitele bunuri ce se ofera pe piata, in functie de gusturi, preferinte si bugetul disponibil.

Dintre nevoile pe care le poate avea un consumator, analiza microeconomica este interesata doar de nevoile economice, adica de nevoile care pot fi satisfacute printr-o operatiune economica. Astfel, a calatori in timp nu este o nevoie economica, deoarece o asemenea nevoie nu poate fi satisfacuta prin nici o operatiune economica la ora actuala. Dimpotriva, a bea un suc de portocale este o nevoie economica, deoarece aceasta nevoie poate fi oricand satisfacuta prin cumpararea de pe piata si consumul acestui suc.

Nevoile economice pot fi satisfacute prin consumul unor bunuri economice. Aceste bunuri pot fi definite in doua modalitati diferite:

1) Un bun este economic, daca poate fi obiectul unei tranzactii, adica a unei operatiuni de vanzare-cumparare. Conform acestei definitii, bunurile economice sunt marfuri. Exista insa si bunuri libere, disponibile in cantitati nelimitate si achizitionabile la un pret nul, desi satisfactia pe care consumul lor o poate procura consumatorului nu este de loc neglijabila (de exemplu: apa marii, aerul, nisipul de pe plaja etc.)

2) Bunurile economice sunt acele bunuri, care pot face obiectul unei productii de serie, adica bunurile care pot fi reproduse oricand. Daca retinem aceasta definitie, excludem ansamblul bunurilor nereproductibile, cum ar fi, de exemplu, operele de arta, vinurile vechi, desi satisfactia pe care o procura posesorilor lor este deosebit de mare.

Deoarece analiza microeconomica din acest capitol nu are in vedere nici bunurile libere si nici cele nereproductibile (care fac obiectul unei analize distincte, complementare), putem retine oricare din definitiile de mai sus.

Ansamblul bunurilor economice se poate clasifica in functie de mai multe criterii:

1) Distingem bunurile de consum care permit satisfacerea imediata a unor nevoi ale unui consumator (de exemplu: alimente, imbracaminte, mobila etc.) de bunurile de productie, care servesc productia bunurilor de consum si nu satisfac decat indirect nevoile consumatorilor.

In prezentul capitol vom avea in vedere numai consumul final, deci ne vom interesa numai de consumul bunurilor de consum.

2) Distingem bunurile durabile (de folosinta indelungata) care pot fi utilizate in mod repetat (de exemplu, mobila) de bunurile nedurabile (de o singura folosinta) care dispar dupa prima utilizare (de exemplu, alimentele).

3) In fine, distingem bunurile substituibile care pot satisface aceeasi nevoie (de exemplu: untul si margarina) de bunurile complementare care pot satisface numai impreuna o anumita nevoie (de exemplu: casetofon si casete).

In cazul bunurilor substituibile, daca pretul unui bun creste, cantitatea ceruta din bunul substituent va spori. Dimpotriva, in cazul bunurilor complementare, cresterea pretului unui bun va conduce la scaderea cererii ambelor bunuri.

2. Suprafata de consum

Un consumator care trebuie sa decida ce cantitati va consuma din fiecare bun, trebuie sa aleaga din ansamblul optiunilor posibile un anumit cos de consum. Presupunand ca exista pe piata n bunuri de consum, diferitele cosuri de consum posibile vor avea forma

unde reprezinta cantitatea din bunul j continuta in cosul de consum i.

Numarul cosurilor de consum posibile este infinit. Ansamblul acestor cosuri formeaza suprafata de consum. Teoria microeconomica porneste de la ipoteza ca acest ansamblu este nelimitat, cuprinzand toate cosurile compuse din cantitati pozitive sau nule ale celor n bunuri de pe piata (cantitatile negative nu au sens in cadrul acestei analize). Deoarece insa piata nu poate oferi cantitati nelimitate de bunuri, teoretic trebuie sa avem in vedere o limita superioara a disponibilitatilor de bunuri de consum. De asemenea, este logic sa avem in vedere si un consum minimal, care poate asigura minimul vital al consumatorului.

Pentru a simplifica analiza, este util sa reducem diversitatea ansamblului de cosuri disponibile si sa avem in vedere o economie in care piata ofera doar doua bunuri (x si y). In acest caz, suprafata de consum se poate reprezenta ca in Figura 1.1.

In cazul a doua bunuri, ansamblul cosurilor de consum se confunda cu cadranul x-y, iar suprafata de consum este zona hasurata. Limita disponibilului din cele doua bunuri este x_max , respectiv y_max , iar minimul vital este x_min, respectiv y_min. Cosul A(20x, 25y) apartine suprafetei de consum, dar cosul B(5x, 5y) nu.

3. Relatia de preferinta si de indiferenta a consumatorului

Pentru a determina cantitatile pe care le va cumpara, consumatorul trebuie sa ierarhizeze toate cosurile din suprafata de consum in functie de preferintele sale. Pentru a traduce formal acest clasament, se defineste relatia de preferinta si de indiferenta, astfel:

Relatia de preferinta stricta permite sa se compare doua cosuri de bunuri si sa se determine cosul preferat fata de celalalt: A > B, adica "cosul A este  strict preferat fata de cosul B".

Relatia de indiferenta stabileste ca doua cosuri de consum aduc exact aceeasi satisfactie consumatorului, deci acesta este indiferent fata de cele doua cosuri: A B, adica "cosul A este indiferent fata de cosul B".

Relatia de preferinta combina cele doua relatii de mai sus: AB, adica "cosul A este preferat sau indiferent fata de cosul B" sau "cosul A este cel putin la fel de preferat ca si cosul B". Aceasta relatie permite consumatorului sa clasifice ansamblul cosurilor posibile.

Fiecare agent poseda o structura a preferintelor specifica numai lui, dar relatia de preferinta trebuie sa verifice cateva ipoteze (axiome) pentru ca un consumator sa fie rational.

a)     Axioma de totalitate: consumatorul trebuie sa fie capabil sa compare un cos cu toate cosurile posibile din suprafata de consum, adica nu exista cosuri neclasificabile in suprafata de consum. Ca urmare, consumatorul poate afirma ca este verificata intotdeauna una din urmatoarele situatii: A B sau B A.

b)     Axioma de reflexivitate: fiecare cos este indiferent fata de el insusi, deci se poate scrie: A A (aceasta axioma are doar un interes matematic).

c)     Axioma de tranzitivitate daca A B si B C, atunci si A C.

Daca unui consumator i se propun doua cosuri de bunuri dintre toate cele posibile, il va alege pe cel care va corespunde cel mai bine preferintelor sale. Atunci cand se consuma un bun, se obtine un beneficiu sau o satisfactie. Economistii numesc acest beneficiu sau aceasta satisfactie utilitate si considera ca atunci cand consumatorul alege intre diverse bunuri, el incearca sa obtina cea mai mare utilitate in raport cu venitul sau.

3.1. Functia de utilitate

Relatia de preferinta a consumatorului poate fi redata in mod formal cu ajutorul functiei de utilitate:

Functia de utilitate reflecta preferintele consumatorului dat. Ea atribuie fiecarui bun din cos un indice (grad) de utilitate (satisfactie), pentru a putea decide care bun are pentru consumator o utilitate mai mare.

In privinta modului in care se definesc acesti indici de utilitate, deosebim utilitatea cardinala de utilitatea ordinala.

a) Viziunea cardinala a utilitatii este specifica primilor marginalisti (ex. Walras, Marshall), care erau de parere ca un consumator este capabil sa determine pentru fiecare bun consumat (cos) gradul absolut de satisfactie pe care i-o confera. Daca utilitatea cosului A este de doua ori mai mare decat cea a cosului B, se poate afirma ca consumatorul dat prefera de doua ori mai mult cosul A fata de cosul B.

Cardinalistii secolului al XIX - lea au crezut ca utilitatea, adica satisfactia obtinuta prin consumul unui bun, poate fi masurata ca si orice alt bun si au propus ca unitati de masura utilii. Jeremy Bentham, de exemplu, era convins ca stiinta va fi capabila sa permita intr-o zi construirea unui aparat capabil sa masoare realmente utilitatea. Va fi suficient sa pui electrozi pe capul unui individ si masina va citi imediat gradul de satisfactie al acestuia. Asemenea economisti au devenit cunoscuti drept cardinalisti, deoarece au considerat ca numerele cardinale pot fi utilizate pentru a masura utilitatea (utilitatea cardinala).

De exemplu, un individ poate obtine o utilitate de 20 utili in urma consumului unei inghetate sau 40 de utili in urma consumului unui kilogram de carne, deci consumul unui kilogram de carne ii procura o utilitate de doua ori mai mare decat consumul unei inghetate.

Dar ce este un util? Cum determinam numarul de utili obtinuti de un consumator la un moment dat? Un util realizat de Ion este echivalent cu un util realizat de Maria?

b) Viziunea ordinala a utilitatii. La inceputul secolului al XX-lea apar ordinalistii (de exemplu: Pareto, Hicks, Slutsky, Samuelson) care au abandonat conceptul utilitatii cardinale in favoarea celui de utilitate ordinala. Ei au subliniat ca pare imposibil ca un consumator sa fie capabil sa masoare precis utilitatea pe care i-o procura consumul unui bun sau a unui cos de consum. Desigur, s-au imaginat mai multe modalitati pentru acest lucru: utilitatea unui bun este de doua ori mai mare decat al altui bun, daca consumatorul este dispus sa plateasca de doua ori mai mult, sa astepte de doua ori mai mult timp, respectiv sa parcurga o distanta de doua ori mai mare pentru a-l achizitiona.

De fapt, un asemenea efort nici nu se justifica, deoarece in alegerea structurii consumului sau consumatorul trebuie sa stie doar care cos este preferat altuia si nu sa masoare precis ecartul de utilitate dintre cele doua cosuri comparate.

Nu are nici o importanta sa stim cat de mare este utilitatea diferitelor combinatii de bunuri. Ceea ce intereseaza este cum se raporteaza utilitatea diferitelor combinatii una la alta. Astfel, un consumator poate prefera morcovii in locul fasolei, dar este incapabil sa determine cu o cifra absoluta cat de mare este utilitatea celor doua bunuri pentru el.

Ca urmare, pentru masurarea utilitatii (ordinale) se pot folosi numerele ordinale (primul, al doilea, etc.).

In lumina celor de mai sus, functia de utilitate a unui consumator este o simpla traducere algebrica a relatiei sale de preferinta. Indicii de utilitate folositi de ordinalisti nu au sens in sine, in valoare absoluta, ci numai in sens relativ (superior sau inferior) in raport cu alt bun sau alt cos. Ca urmare, vom avea:

A > B daca si numai daca U(A) > U(B)

A B daca si numai daca U(A) = U(B)

In aceste conditii, mai multe functii de utilitate diferite pot reprezenta aceeasi ordine de preferinta; este necesar doar sa claseze la fel diferitele cosuri (bunuri). De exemplu, daca functia de utilitate U(R) atribuie celor doua bunuri din cosul de consum indicii de utilitate 10 si 5, iar functia de utilitate U(P) le atribuie indicii de utilitate 5 si 3, clasamentul intre bunurile consumate este identic, deci ambele functii de utilitate descriu aceeasi ordine de preferinta. Teoretic, aceeasi ordine de preferinta poate fi reprezentat printr-o infinitate de functii de utilitate.

Pentru a putea analiza functiile de utilitate, recurgem la reprezentarea lor geometrica.

Studiul unei asemenea reprezentari tridimensionale este insa destul de dificil, fapt pentru care economistii au adoptat o reprezentare bidimensionala cu ajutorul curbelor de indiferenta (asemanatoare curbelor de nivel din cartografie).

Curbele de indiferenta reprezinta locul geometric al tuturor cosurilor de consum care confera consumatorului acelasi nivel de utilitate. Seria curbelor de indiferenta a unei functii de utilitate reprezinta harta de indiferenta a acesteia.

Curbele de indiferenta au o serie de proprietati, care decurg din axiomele pe care ele trebuie sa le satisfaca.

a) Axioma de monotonicitate: consumatorul este presupus a fi de nesaturat, deci prefera intotdeauna mai mult fata de mai putin. Ca urmare, curbele de indiferenta mai indepartate de origine reprezinta utilitati tot mai mari. Daca aceasta axioma nu este satisfacuta, atunci curbele de indiferenta iau o forma specifica, asa cum se vede in Fig. 1.4.

Din axioma de monotonicitate rezulta doua trasaturi importante ale curbelor de indiferenta normale:

Curbele de indiferenta au panta negativa (Fig. 1.5.)

Daca pornim din punctul A spre punctul A', utilitatea creste, deoarece ajungem pe curbe de indiferenta superioare. Daca pornim spre punctul A" utilitatea scade, deoarece coboram pe curbe de indiferenta inferioare. Nu putem ramane pe aceeasi curba de indiferenta decat daca mergem spre punctul B sau B', reducand cantitatea consumata dintr-un bun si marind in schimb cantitatea consumata din celalalt bun. Raportul de schimb fiind negativ, inseamna ca si panta curbei pe care ne deplasam este negativa.

Curbele de indiferenta nu se intersecteaza niciodata.

In figura 1.6.: A B, deci A si B sunt pe aceeasi curba de indiferenta U₁, A C, deci A si C sunt pe aceeasi curba de indiferenta U₂. De aici rezulta insa ca si B C, deci ele trebuie sa fie pe aceeasi curba de indiferenta, ceea ce inseamna ca cele doua curbe de indiferenta trebuie sa fie suprapuse.

b) Convexitatea preferintelor: fata de doua cosuri A si B aflate pe o curba de indiferenta, consumatorul prefera cosurile aflate pe dreapta care uneste aceste cosuri, deoarece acestea se afla pe curbe de indiferenta superioare.

Daca aceasta axioma nu se verifica si preferintele sunt concave, atunci se prefera cosurile extreme A si B de pe dreapta AB, deoarece acestea se afla pe cea mai inalta curba de indiferenta.

c). Axioma de substituibilitate a bunurilor: urcand sau coborand pe o curba de indiferenta normala (cu panta negativa), substituim un bun cu celalalt bun din cos. Daca aceasta axioma nu se verifica, bunurile din cosul de consum sunt complementare si curbele de indiferenta au forma literei L, sau unul din bunurile din cos este indiferent, si curbele de indiferenta sunt linii drepte, paralele cu axa bunului indiferent.

4. Teoria utilitatii[1]

Trebuie sa deosebim utilitatea totala de cea marginala. Utilitatea totala (U) a unui bun x masoara satisfactia globala pe care o resimte consumatorul in urma consumarii intregii cantitati achizitionate din bunul dat. Nivelul utilitatii totale depinde de cantitatea consumata din bunul x, deci U = U(x).

Utilitatea marginala a bunului x (MU_x) reprezinta suplimentul de utilitate provocat prin consumul unei unitati aditionale din acest bun (ceteris paribus). Cu alte cuvinte, utilitatea marginala masoara variatia utilitatii totale (U) determinata de consumarea unei unitati aditionale din bunul dat (daca bunul x este imperfect divizibil), respectiv variatia utilitatii totale in raport cu o variatie infinit de mica (Δx 0) a cantitatii consumate (daca bunul este perfect divizibil). Formal, acest lucru se poate scrie astfel:

respectiv:

adica prima derivata a functiei de utilitate.

Cu ajutorul utilitatii marginale putem determina cum evolueaza nivelul de satisfactie al consumatorului cand consuma o cantitate crescatoare din bunul x. Satisfactia depinde de intensitatea nevoii consumatorului: placerea este proportionala cu lipsa resimtita inainte de consumare. Deoarece intensitatea unei nevoi descreste pe masura ce cantitatea consumata sporeste, rezulta ca exista un principiu, o lege a utilitatii marginale descrescatoare, conform careia daca intensitatea nevoii scade odata cu cantitatea consumata, satisfactia obtinuta pentru fiecare unitate suplimentara consumata este tot mai putin importanta decat pentru unitatea consumata anterior.

Aceasta lege a fost formulata in 1854 de Gossen, care a aratat ca primul pahar de apa consumat de un calator din desert ii procura acestuia o utilitate imensa, al doilea pahar ii va aduce un spor de utilitate mai mic s.a.m.d.

Ca urmare, desi marind cantitatea consumata utilitatea totala continua sa creasca (chiar daca tot mai lent), utilitatea marginala descreste continuu (Fig. 1.10.).

Cand utilitatea marginala devine nula, utilitatea totala va fi maxima, deoarece continuand sa marim consumul, utilitatea totala nu mai creste, dimpotriva, poate descreste, deoarece dincolo de punctul de saturatie al consumatorului utilitatea marginala a bunului x devine negativa, in sensul ca satisfactia se transforma in insatisfactie (Fig. 1.11.)

Un consumator rational isi sisteaza consumul dintr-un bun in momentul in care a atins limita sa de saturatie, adica atunci cand ultima unitate consumata nu i-a mai adus nici un spor de utilitate. Cu alte cuvinte, cand utilitatea marginala a unui bun devine egal cu zero, utilitatea totala a consumatorului este maxima.

Deoarece utilitatea nu poate fi masurata direct, o masurare indirecta se poate realiza, de exemplu, cu ajutorul dispozitiei consumatorului de a plati pentru un anumit bun. Astfel, daca Ion prefera inghetata de vanilie celei de ciocolata, in mod cert este dispus sa plateasca mai mult pentru un cornet cu vanilie decat pentru unul cu ciocolata.

Bineinteles, pretul pe care Ion este dispus sa-l plateasca pentru o inghetata de vanilie nu este identic cu pretul la care va cumpara cornetul. Acesta din urma depinde nu de preferintele sale, ci de conditiile de piata.

Dispozitia de a plati este un instrument bun pentru masurarea utilitatii si ne permite sa stim cum isi aloca un individ bugetul de-a lungul restrictiei sale bugetare. Daca masuram utilitatea prin dispozitia de a plati, este posibil sa construim un grafic ca in figura 1.12.

Sa urmarim consumul de ciocolata al unui individ de-a lungul unei zile. Cum evolueaza disponibilitatea marginala a consumatorului de a plati pentru cele 5 batoane de ciocolata? Deoarece satisfactia lui scade pe masura ce creste cantitatea consumata anterior, el va fi dispus sa plateasca tot mai putin pentru un baton suplimentar, asa cum se poate vedea in figura 1.12.

Deci, pe masura ce cantitatea consumata creste, satisfactia creste, dar cu o rata descrescatoare, pana cand cresterea inceteaza complet (al 5 - lea baton are utilitatea marginala nula).

Pentru primul baton care ii aduce cel mai ridicat nivel de utilitate marginala, consumatorul este dispus sa plateasca 80 u.m., pentru al doilea 60 u.m., pentru al treilea 40 u.m., pentru al patrulea 20 u.m., si in fine, pentru al cincilea, care nu ii mai aduce nici un spor de utilitate, nu este dispus sa mai plateasca nimic.

Din exemplul de mai sus rezulta ca evolutia dispozitiei marginale a consumatorului de a plati pentru un bun oarecare X, reflecta evolutia utilitatii marginale a bunului X si, in acelasi timp, si evolutia cererii bunului respectiv (DD_x). Deoarece utilitatea marginala este descrescatoare, descreste si dispozitia de a plati a consumatorului, deci curba cererii sale are panta descrescatoare (negativa). Pana cand utilitatea marginala (MU_x) ramane pozitiva, utilitatea totala creste; cand MU_x devine nula, utilitatea totala este maxima.

In concluzie, un consumator isi maximizeaza utilitatea totala prin ajustarea cantitatii achizitionate din bunul X, pana cand utilitatea marginala a ultimei unitati achizitionate devine egala cu zero.

O asemenea concluzie este insa valabila doar in cazul ipotezei de abundenta, cand nimic nu limiteaza posibilitatile de consum. Consumatorul nu suporta nici un cost, in sensul ca nu trebuie sa renunte la nimic pentru a-si procura o unitate suplimentara din bunul X.

In ipoteza raritatii insa, individul trebuie sa arbitreze (aleaga) intre diferitele alternative posibile de consum, atunci cand isi maximizeaza utilitatea totala (U).

Deoarece bunurile se schimba contra bani, problema consumatorului este de a repartiza un buget dat intre diferitele bunuri de achizitionat. Cum poate el sa-si ajusteze cheltuielile in asa fel incat sa-si maximizeze utilitatea? In acest scop, el trebuie sa compare utilitatea marginala a achizitionarii diferitelor bunuri si sa-si cheltuiasca fiecare unitate monetara pentru acele bunuri, a caror utilitate marginala este cea mai mare.

Sa luam cazul unui consumator care trebuie sa aleaga intre bunurile X si Y, care au preturile p_x si p_y. El isi va maximiza utilitatea totala atunci, cand isi va aloca venitul in asa fel intre cele doua bunuri, incat utilitatea suplimentara obtinuta prin consumul acelei cantitati de X pentru care s-a platit o unitate monetara suplimentara devine egala cu utilitatea suplimentara obtinuta prin consumul acelei cantitati de Y pentru care s-a platit aceeasi unitate monetara aditionala.  In aceasta situatie, spunem ca utilitatea marginala pe o unitate monetara corespunzatoare bunului X este egala cu utilitatea marginala pe o unitate monetara corespunzatoare bunului Y. In acest caz, consumatorul este in situatie de echilibru, deoarece nu-si mai poate spori utilitatea totala renuntand la cumpararea unui bun in favoarea celuilalt bun.

Deci, conditia de echilibru a consumatorului, respectiv de utilitate totala maxima este:

Ce se intampla daca pretul bunului X scade, ceteris paribus? In acest caz, avem:

ceea ce inseamna ca individul isi va spori utilitatea consumand mai mult X si mai putin Y. Dar daca se consuma mai mult X, scade MU_x, deci scade si utilitatea marginala pe unitatea monetara, pana cand egalitatea anterioara va fi restabilita.

In concluzie, reducerea pretului unui bun va determina, ceteris paribus, o crestere a cererii pentru bunul respectiv, deci curba cererii este descrescatoare de la stanga spre dreapta.

De exemplu, daca MU_x = 20, MU_y = 25, p_x = 4 si p_y = 5, atunci:

deci, consumatorul este in echilibru, adica si-a maximizat utilitatea totala.

Daca p_x scade cu 2 u.m. si consumul de X nu se schimba, pe unitate monetara avem 20/2 = 10 unitati de MU_x, fata de numai 5 unitati MU_y.

In aceste conditii, cheltuind o u.m. aditionala pentru bunul X, consumatorul isi mareste utilitatea cu 10, dar daca aceeasi unitate monetara o cheltuieste pentru bunul Y, utilitatea sa creste doar cu 5. Ca urmare, un consumator rational va cumpara bunul X si nu bunul Y.

5. Constrangerea bugetara

Preferintele consumatorului, descrise cu ajutorul curbelor de indiferenta, indica ceea ce el ar dori sa-si ofere: vacante cat mai lungi, sa conduca masini cat mai luxoase, sa manance numai la restaurante scumpe etc. Dar el consuma mai putin decat ar dori, deoarece veniturile de care dispune ii limiteaza cheltuielile. Ca urmare, bugetul disponibil al consumatorului determina ceea ce-si poate oferi.

Sa analizam relatia dintre veniturile si cheltuielile unui consumator. Sa presupunem ca un consumator castiga 1.000 u.m. pe luna si-si consacra integral venitul cumpararii a doua bunuri: paine si carne. Pretul unei paini este 2 u.m., iar pretul unui kilogram de carne este 10 u.m.

Posibilitatile de consum ale acestui consumator sunt:

Alegerile posibile ale consumatorului pot fi reprezentate grafic, asa cum se vede in figura 1.13.

Constrangerea bugetara a consumatorului (dreapta de buget) indica ansamblul cosurilor de bunuri pe care un consumator si le poate oferi (le poate achizitiona) la un moment dat, in conditiile venitului sau disponibil si al preturilor in vigoare pe piata.

Punctele de intersectie a dreptei bugetului cu axele se determina astfel: si .

Panta dreptei de buget arata rata de schimb dintre cele doua bunuri, adica pretul lor relativ si se determina astfel: , adica 500/100 = 5, deci 1 kg de carne "costa" 5 paini sau 1 kg de carne se poate schimba cu 5 paini. Un asemenea raport de schimb este reflectat de o constrangere bugetara cu panta - 5.

In practica, constrangerea bugetara are urmatoarea semnificatie: cheltuielile de consum ale consumatorului (C = p_xx + p_yy) nu pot depasi venitul sau disponibil (I). In masura in care consumatorul nu poate cheltui mai mult decat venitul sau (I), putem scrie:

I C

Cosurile de bunuri care respecta conditia de mai sus, formeaza multimea cosurilor accesibile consumatorului (zona hasurata in figura 1.13).

Avand in vedere ipoteza de monotonicitate, consumatorul va cauta sa obtina cantitatile maxime de bunuri, deci el va cheltui intregul sau venit disponibil pentru a cumpara cele doua bunuri. Cu alte cuvinte, consumatorul isi satureaza constrangerea de venit si inegalitatea de mai sus devine egalitate:

Consumatorul poate influenta numai cantitatile cumparate din cele doua bunuri. Ca urmare, cantitatea cumparata din bunul y va depinde de cantitatea cumparata din bunul x, lucru ce se poate scrie astfel:

unde:

- (p_x/p_y) reprezinta panta dreptei de buget a consumatorului (Fig. 1.14.), deoarece pe masura ce p_x scade (ceteris paribus), panta RB scade, iar la limita cand p_x= 0 panta RB va fi zero (RB e orizontala) semnificand ca consumatorul cumpara doar bunul x (devine indiferent fata de bunul x). La fel, cand p_y scade, panta RB creste, iar la limita cand p_y = 0, RB devine perpendiculara paralela cu axa Oy, ceea ce inseamna ca consumatorul a devenit indiferent fata de bunul y.

Toate cosurile situate sub dreapta de buget sunt accesibile consumatorului (zona hasurata), adica el dispune de venitul necesar achizitionarii lor.

Dimpotriva,

cosurile situate deasupra dreptei de buget (ex. punctul M) au costuri care depasesc veniturile consumatorului, deci nu-i sunt accesibile.

Raportul preturilor celor doua bunuri masoara valoarea absoluta a pantei dreptei bugetare, dar reprezinta, in acelasi timp, si costul de oportunitate al bunului y, exprimat in termeni de bun x. Sa presupunem ca pretul bunului y este 4, iar pretul bunului x este 2. In aceste conditii p_x/p_y = 2/4 = 0,5, ceea ce inseamna ca trebuie sa se renunte la 0,5 unitati din bunul y pentru a putea consuma o unitate aditionala din bunul x. Deci, costul de oportunitate a unei unitati de x este 0,5 unitati de y.

Daca venitul consumatorului creste (ceteris paribus), dreapta bugetara se deplaseaza in sus, paralel cu ea insasi, deoarece raportul preturilor bunurilor nu s-a modificat, deci nu se schimba nici panta dreptei bugetare. (Fig. 1.16.)

In afara de preturi si venituri, restrictia bugetara a consumatorului mai poate fi influentata si de alti factori, cum sunt taxele si subventiile.

Taxa reprezinta o suma de bani pe care consumatorul o plateste peste pretul initial pentru a achizitiona un bun. Ea poate fi aplicata pe cantitate, pe valoare sau pe venit.

a)     Taxa pe cantitate (t_c) este suma de bani pe care consumatorul o plateste in plus pentru fiecare unitate suplimentara achizitionata din bunul taxat. In acest caz, noua sa restrictie bugetara devine:

sau

b)     Taxa pe valoare (t_v) este acea suma pe care consumatorul trebuie sa o plateasca in plus pentru fiecare unitate din pretul initial al bunului taxat. Noua sa restrictie bugetara devine:

sau

c)     Taxa pe venit este suma pe care consumatorul o plateste direct din venitul realizat. Poate fi in suma fixa (T) sau variabila (t).

Subventiile (transferurile) sunt acele facilitati  pe care consumatorul le primeste la cumpararea unui anumit pachet de bunuri. Similar taxelor, subventiile pot fi: 1) pe cantitate (tr_c), 2) pe valoare (tr_v), 3) pe venit in suma fixa (Tr), 4) pe venit in suma variabila (Tr). Restrictiile bugetare se modifica astfel:

1) , 0 < tr_c < p_x

2) , 0 < tr_v < 1

3) , Tr > 0

4) , 0 < tr < 1

In cazul transferurilor, restrictia bugetara se deplaseaza in sens invers taxelor corespunzatoare.

6. Teoria curbelor de indiferenta[2]

In paragrafele precedente am aratat ca pentru a rezolva problema alegerii consumatorului este necesar sa urmam doua etape:

1.     sa determinam domeniul alegerilor posibile

2.     sa identificam punctul (cosul) preferat in interiorul acestui domeniu.

Pentru un consumator dispunand de o suma fixa pentru a cumpara bunuri si servicii, constrangerea bugetara defineste domeniul alegerilor posibile.

Conceptul de curba de indiferenta ne ajuta sa determina punctul (cosul) pe care-l va alege consumatorul.

Economistul Pareto a descoperit ca toate elementele teoriei utilitatii pot fi analizate si geometric, cu ajutorul curbelor de indiferenta. El a pornit de la ideea ca nu este necesar ca un individ sa poata masura utilitatea printr-un indicator cantitativ pentru a ierarhiza alegerile sale de consum posibile. Pentru aceasta, este suficient daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:

consumatorul sa fie capabil sa-si ierarhizeze preferintele. Intre doua optiuni de consum A si B, individul poate prefera A (A >B) sau B (B > A) sau cele doua optiuni ii pot fi indiferente (A = B);

consumatorul sa se comporte tranzitiv: daca prefera A lui B si B lui C, atunci trebuie sa prefere pe A lui C;

consumatorul sa nu posede toata cantitatea pe care o doreste din toate bunurile.

In aceste conditii, se poate construi o functie de preferinta (de utilitate), care evalueaza prin ordine de preferinta toate alternativele posibile de consum ale unui individ.

Cum isi va putea maximiza consumatorul utilitatea? In teoria utilitatii, gusturile si preferintele consumatorului sunt ilustrate prin curbele utilitatii totale si marginale, pe cand in teoria indiferenta - preferintele sunt aratate de curbele de indiferenta.

Sa incepem prin a trasa o singura curba de indiferenta. Pentru aceasta, ii dam unui consumator imaginar niste cantitati din doua bunuri, de exemplu, 18 unitati de haine (Y) si 10 unitati de hrana (X). Acest cos de consum apare in figura 1.21. in punctul M.

La inceput, sa avem in vedere numai punctele din cele doua arii gri. Pornind de la axioma de monotonicitate, ceteris paribus, consumatorul prefera intotdeauna mai mult dintr-un bun decat mai putin din acel bun.

Deci, consumatorul va prefera cosul M tuturor cosurilor din zona punctata (de jos), dar va prefera cosului M toate cosurile din zona hasurata (de sus). Dar ce se intampla cu cosurile din cele doua zone albe (laterale). Toate aceste cosuri contin fata de M mai mult dintr-un bun si mai putin din celalalt bun. Sunt deci necesare si alte ipoteze despre gusturi.

Sa presupunem ca oferim consumatorului imaginar un cos alternativ, format din 13 Y si 15 X, care au cu 5 unitati mai putin Y si cu 5 unitati mai mult X decat cosul M. Masura in care consumatorul prefera aceasta combinatie depinde de valoarea relativa pe care o atribuie celor 5 Y in minus si celor 5 X suplimentare. Daca el atribuie o valoare mai mare mancarii suplimentare decat hainelor lipsa, el va prefera noua combinatie celei din M, in caz contrar, se va prefera cosul M. Exista insa si o alta alternativa: daca consumatorul pretuieste la fel de mult mancarea si imbracamintea suplimentara. In acest caz, cu noul cos va avea aceeasi satisfactie ca si cu cel din M, adica cele doua cosuri ii vor fi indiferente, deci se vor afla pe aceeasi curba de indiferenta.

Dupa ce identificam cel putin trei combinatii indiferente (care confera aceeasi satisfactie consumatorului), putem construi o curba de indiferenta, asa cum se vede in figura 1.22.

Sa incercam acum sa trasam o curba de indiferenta. Pornim de la cosul M. Din analiza preferintelor consumatorului a rezultat ca el pretuieste la fel de mult + 20 X ca si - 11 Y, deci cosul M₂ (30X, 7Y) este indiferent cosului M (10X, 18Y). De asemenea, consumatorul pretuieste la fel - 5X ca + 12Y, deci cosul M₁(5X, 30Y) este indiferent fata de cosul M (10X, 18Y). Unind M₁, M si M₂ obtinem o curba de indiferenta a consumatorului dat.

Cosul R(30X, 30Y) este preferat oricaror cosuri de pe curba de indiferenta, dar oricare cos de pe aceasta curba e preferat cosului P(5X,10Y).

Curba de indiferenta (de isoutilitate) - U_i reprezinta ansamblul cosurilor de consum (x,y) care procura consumatorului un nivel de utilitate identic.

Seria curbelor de indiferenta ale consumatorului reprezinta harta de indiferenta a acestuia (fig.1.23.).

Pe masura ce urcam pe sageata, atingem nivele de utilitate mai mari (urcam pe un munte de utilitate), traversand contururi (curbe de nivel) de egala utilitate, tot mai inalte. Harta de indiferenta descrie gusturile, preferintele unui consumator.

Putem atasa un indice cantitativ fiecarei curbe de indiferenta (ex. U₁ = 50; U₂ = 100, etc.), dar importanta are doar raportul relativ in care se afla ele: U₁ < U₂ < U₃ < U₄ < etc.

7. Substituirea bunurilor in consum

Panta curbei de indiferenta indica cum trebuie sa creasca consumul unui bun din cos pentru a compensa diminuarea cu o unitate a consumului celuilalt bun din cos, pentru ca satisfactia consumatorului sa ramana constanta. Economistii au denumit aceasta panta rata marginala de substitutie a bunurilor in consum (MRS). Deci, MRS

indica raportul in care consumatorul este dispus sa schimbe un bun in celalalt.

Urcand pe curba de indiferenta U_i si reducand consumul de X cu cate o unitate, observam ca trebuie sa marim consumul de Y cu cantitati tot mai mari pentru a putea pastra constant nivelul utilitatii consumatorului (Fig. 1.24.).

In punctul A, consumatorul consuma mult X si putin Y, deci el renunta bucuros la 1 X pentru a-si spori chiar si cu putin consumul de Y. Pe masura ce scade consumul de X si creste consumul de Y, consumatorul sacrifica tot mai greu o noua unitate de X, sacrificiu care nu poate fi compensat decat cu cantitati aditionale tot mai mari din bunul Y.

Rata marginala de substituire dintre doua bunuri X si Y ne arata cu cat trebuie sa marim consumul de Y, pentru ca reducand consumul de X cu o unitate (infim de mica) utilitatea totala a consumatorului sa nu se modifice.

Asa cum se vede pe figura 1.24, rata marginala de substituire a bunurilor in consum este descrescatoare, deoarece curbele de indiferenta sunt convexe fata de origine (ipoteza de convexitate a preferintelor).

Pentru a putea deduce relatia de calcul a MRS, putem scrie:

Ca urmare, MRS este determinat de raportul utilitatilor marginale ale bunurilor din cosul de consum.

Din cele de mai sus a rezultat ca , deci MRS intr-un punct al unei curbe de indiferenta este data tocmai de panta curbei de indiferenta in acel punct, care se determina ca prima derivata a functiei curbei de indiferenta in cauza.

In majoritatea cazurilor, curbele de indiferenta sunt convexe spre origine si au o panta negativa. Convexitatea acestor curbe depinde de gradul de substituibilitate a bunurilor din cos. Daca aceste bunuri sunt usor substituibile, curba de indiferenta va fi mai putin convexa, iar daca ele se substituie perfect, curba de indiferenta devine o dreapta, asa cum se vede in figura 1.25.

Daca ne intereseaza numai suma de care avem nevoie, ne este indiferent in ce bancnote primim o plata: in hartii de 50.000 lei sau in hartii de 100.000 lei. Ne va interesa doar ca in cazul platii cu hartii de 50.000 lei, numarul hartiilor sa fie mai mare de 2 ori decat in cazul in care plata s-ar face cu hartii de 100.000 lei. Rata marginala de substitutie este acum constanta: 1 bancnota de 100.000 = 2 bancnote de 50.000.

La cealalta extrema se afla bunurile care sunt complementare (nu se substituie de loc). In cazul incaltamintei, ne intereseaza numai numarul de perechi, in sensul ca 5 pantofi drepti si 8 stangi nu ne permit sa formam decat 5 perechi de pantofi, iar faptul ca avem 3 pantofi stangi suplimentari (excedentari) nu are nici un interes pentru noi. In asemenea cazuri, curbele de indiferenta sunt in forma de L, asa cum se vede in figura 1.26.

Orice cantitate excedentara dintr-un bun are MU = 0, deci nu modifica utilitatea totala a consumatorului dat, el ramane deci pe aceeasi curba de indiferenta, ca si in absenta acestei cantitati excedentare. Singurele cosuri eficiente sunt cele de pe dreapta 0ABC deoarece nu contin cantitati execdentare din nici unul din cele doua bunuri.

Concluzii

1.     Utilitatea poate fi definita ca beneficiul sau satisfactia rezultata in urma consumarii unui bun. Cardinalistii considera ca utilitatea poate fi masurata. Ordinalistii afirma ca indivizii isi pot ierarhiza cosurile posibile de bunuri in functie de preferinte, dar nu pot spune cat de mult e preferat un cos fata de alt cos.

2.     Conceptia cardinalista se bazeaza pe analiza utilitatii marginale, iar conceptia ordinalista pe analizele de indiferenta - preferinta.

3.     O curba de indiferenta reprezinta toate combinatiile de bunuri care ii aduc consumatorului aceeasi utilitate, iar o harta de indiferenta ilustreaza preferintele acestuia pentru cele doua bunuri. Curbele de indiferenta sunt descrescatoare de la stanga spre dreapta si sunt convexe spre origine.

4.     Dreapta bugetului (constrangerea bugetara) indica combinatiile de doua bunuri pe care un consumator isi poate permite sa le achizitioneze in conditiile preturilor in vigoare si a venitului de care dispune.

Concepte cheie

Utilitate - satisfactia obtinuta in urma consumului unui bun;

Utilitate marginala - plusul de utilitate obtinut prin consumul unei unitati aditionale dintr-un bun, in conditiile in care nivelul consumului celorlalte bunuri nu se modifica;

Unitate marginala pe unitate de moneda - utilitatea suplimentara obtinuta prin consumul unei cantitati dintr-un bun pentru care s-a platit o unitate monetara aditionala;

Curba de indiferenta - o curba care reuneste toate combinatiile a doua bunuri ce provoaca aceeasi utilitate consumatorului;

Dreapta bugetului (constrangerea bugetara a consumatorului) - dreapta care exprima combinatiile maxime a doua bunuri pe care si le poate oferi un consumator.