Metoda economiei politice

Metoda economiei politice

Etimologia cuvantului trimite la limba greaca unde «methodos» inseamna cale, mijloc, mod de exprimare. Acesta este sensul metodei si atunci cand vorbim de economia politica: de ansamblul de cai si procedee gasite in baza unor principii prin care se cauta adevarul in economie.

De retinut, in context, ca metoda nu se identifica cu metodologia; aceasta din urma desemneaza discursul filosofic angajat de folosirea uneia sau alteia dintre metode, in timp ce metodica tine de didactica predarii cunostintelor ca atare.

Caile si metodele de analiza propriu‑zisa nu pot fi rupte de principiile pe care se sprijina. Este sarcina metodologiei sa justifice, motivat, plusurile si minusurile unor principii de judecata precum individualismul, apriorismul, empirismul, realismul stiintific, istoricul, purismul sau anarhismul^[1]. Aici si acum, ceea ce ne putem propune e de a explicita sensul unor instrumente de analiza si evaluare la care economia politica recurge si care dau contur metodei sale; instrumente si tehnici imprumutate, in marea lor majoritate, de la celelalte stiinte in sistemul carora economia politica a iesit mai tarziu la rampa.

Astfel, subliniem ca esential faptul ca analiza fenomenelor si proceselor economice se face pe calea abstractizarii. Ea inseamna acel procedeu al cunoasterii prin care subiectul cercetator retine, pe plan mintal doar ceea ce este esential, repetabil si relativ stabil in fenomenul studiat; retine trendul, laturile esentiale, lasand deoparte ceea ce este aleatoriu, intamplator in evolutia respectivului fenomen sau proces economic.

Produsul prim al abstractizarii este abstractia stiintifica concretizabila in notiuni, categorii si legi economice. Notiunile sau conceptele, reflecta caracterele generale ale fenomenelor grupate mintal, dupa un criteriu stabilit, intr‑o anumita clasa. Categoriile economice sunt notiuni de maxima generalitate ce surprind esenta existenta in mod obiectiv in fenomenele si procesele economice. Valoarea, banii, pretul, renta, venitul national etc. sunt, de esemplu, categorii economice cu ajutorul carora se opereaza in procesul cunoasterii. Legile economice, asa cum s‑a aratat, exprima esenta fenomenelor si proceselor economice, legatura lor interna, esentiala, dependenta cauzala, necesara, proprie acestor fenomene si procese, directia si tendintele lor. Ele au un caracter obiectiv si nu trebuie confundate cu legile juridice care sunt expresia vointei oamenilor, gandite si formulate potrivit unor optiuni stabilite la un monent dat. De asemenea, spre deosebire de legile juridice, legile economice nu pot fi proclamate. Legea cererii si ofertei, a cresterii productivitatii muncii etc, nu au nevoie de a fi proclamate; ele se impun pur si simplu.

Subliniem, in context, si faptul ca viata economica, cu complexitatea fenomenelor si proceselor, cu complexa natura umana care o strabate, nu poate fi surprinsa decat in limitele ei cele mai generale de catre legile economice. Omul surprinde prin gandire realitatea economica, dar el nu‑si poate propune sa puna ordine in lumea reala. De aceea, folosirea legilor economice, actiunea oamenilor in sensul respectarii cerintelor acestora, nu exclude elementul de spontaneitate in evolutia vietii economice; nu exclude, altfel spus, riscul si incertitudinea. Pentru a le determina dimensiunile, economia politica recurge la ajutorul statisticii  si la calculul probabilistic.

Ceea ce da specificitate economiei politice atunci cand ea recurge la abstractizare, ca toate celelalte stiinte sociale, este conceptul operant, de prima importanta, pe care si l‑a creat nevoita fiind sa «decupeze» din intregul existential o «felie» reprezentativa; este vorba de homo oeconomicus rationalis, entitate abstracta, producator sau consumator, rupta de realitatea conflictuala a mediului concret in care traieste pentru a se manifesta intr‑unul al concurentei, dominat de logica hedonistica si convins ca actioneaza intr‑un univers cartezian in care fiecare si toti deopotriva sunt ghidati de aceleasi principii izvorate si, in acelasi timp, subordonate rationalitatii. Desi criticile la adresa acestui tip de analiza abstracta bazata pe homo oeconomicus nu lipsesc (in treacat fie spus ele nu sunt lipsite de importanta), istoria gandirii si faptelor economice dovedeste din plin ca stiinta economica a reusit sa faca totusi din homo oeconomicus un model de analiza demn de interes; cu aceleasi functii si aceasi menire ca atomul pentru fizica, linia pentru geometrie, ADN‑ul pentru biologie etc. tot impalpabile si invizibile, dar capabile sa sustina o analiza de tinuta.

Desprinderea a ceea ce este esential in evolutia fenomenelor economice nu poate fi realizata decat prefatand munca de cercetare cu analiza propriu‑zisa, ca procedeu tehnic. Ea consta in descompunerea mintala a intregului in elementele lui componente pentru a putea fi studiate, astfel, parte cu parte, ca si legaturile dintre aceste parti.

Dupa sensul rationamentului logic, analiza poate fi inductiva sau deductiva. Inductia este modul de rationare de la particular la general, de la fapte concrete, asa cum se prezinta ele in realitatea mozaicata, la generalizarea stiintifica. Deductia, dimpotriva, inseamna modul de rationare de la general la particular. Cele doua tehnici de analiza se completeaza si se presupun reciproc.

Din punct de vedere al continutului, analiza este calitativa sau cantitativa. Prima incearca sa surprinda fenomenul economic in complexitatea sa, cu toate nuantele‑i specifice. Iar complexitatea este data de imprejurarea ca nu exista fapte pur economice, ci fapte sociale. Tocmai pentru ca economia politica «trece» prin social si se verifica mereu prin acesta, se recurge la analiza calitativa, realizabila prin trimiteri consistente pe terenul istoriei, filosofiei, dreptului, psihologiei etc. Dimensiunea interdisciplinara a studiului are menirea intregirii analizei; ii ofera rotunjime si sens. Cea de‑a doua, tine seama de dimensiunea cuantificabila a fenomenelor economice. Recursul la matematica pentru a schematiza, modela sau masura a fost considerat, dintotdeauna, o proba a stiintificitatii. Economia politica a apelat la matematica nu atat pentru a‑si consolida statutul sau de stiinta, cat din motive de eficientizare a cercetarii. Matematica o poate ajuta sa ajunga la adevar, dar tot matematica nu‑i poate fi de nici un folos acolo unde numai analiza calitativa poate spune ceva. Sesizand ca matematizarea economiei este o chestiune de proportii si ca ramane un mijloc si nu un scop, Nicolae Georgescu‑Röegen scria ca 'modelele aritmomorfice sunt tot atat de indispensabile in economie ca si in alte domenii stiintifice. Aceasta nu inseamna ca ele pot face tot ce e de facut in economie. Caci, dupa cum a afirmat Schrödinger, referindu‑se la viata biologica, dificultatea economiei politice nu provine din matematica, de care are nevoie, ci din faptul ca obiectul insusi este «mult prea complicat pentru a fi pe deplin accesibil matematicii'^[2]

Dupa modul in care surprinde desfasurarea fenomenelor in evolutia lor procesuala, analiza poate fi statica sau dinamica. Prin analiza statica realitatea se «fotografiaza»; ceea ce rezulta de aici este un instantaneu, un cliseu al vietii economice asa cum se prezinta ea la un moment dat. Prin analiza dinamica, dimpotriva, realitatea este «filmata»; cu aceasta ocazie legaturile dintre fenomenele si procesele economice sunt surprinse in evolutia lor, in spatiu si in timp.

La analiza statica au recurs indeosebi neoclasicii. Judecatile prin clisee s‑au pretat mai bine universului lor ideatic ‑ microeconomia. Tipicele modele comportamentale ale producatorului sau consumatorului vin din aceasta directie. In masura in care laboratorul de analiza a fost proiectat la nivel macro sau chiar mondoeconomic, statica nu mai poate spune mare lucru. Surprinderea, la acest nivel, a organismului economic in miscare nu se poate realiza decat prin analiza dinamica. Fiziocratii, in mare parte clasicii, cat si contemporanii se folosesc, in profitul lor si al stiintei pe care o slujesc, de aceasta metoda.

Prin analiza, fenomenele economice sunt descompuse in parti componente pentru a fi studiate in intimitatea lor. Dar, asa cum s-a subliniat deja, economia politica opereaza cu notiuni, concepte, legi. De aici, de la concluziile desprinse prin cercetarea in detaliu a lucrurilor, pana la aceste abstractiuni se ajunge prin sinteza. Ea consta in reunirea mintala a elementelor desprinse din analiza si stabilirea a ceea ce este general si de esenta in anatomia acestor elemente, cu scopul de a descoperi legile care guverneaza realitatea studiata. Este limpede ca sinteza vine in prelungirea analizei spre a-i da motivatie, sens.

Prin analiza si sinteza economia politica isi sondeaza obiectul ei de studiu, pentru ca prin generalizari teoretice mijlocite de abstractizare sa expuna. Sta tot in sarcina ei, a stiintei noastre, sa-si evalueze si sa-si verifice rezultatele cercetarii. Nu putine sunt metodele la care se poate recurge in acest scop, metode aflate ele insele sub zodia contradictoriului si in obiectivul discursului filosofico-critic. Ne oprim, spre exemplificare si concretizare, la principiul falsificabilitatii si la experimentul economic.

Principiul falsificabilitatii tine de contributia cunoscutului filosof Karl Popper. Ceea ce-i asigura acestuia un loc special in istoria filosofiei critice este rolul cu totul particular pe care el l-a acordat experimentului in procesul cunoasterii.

Asa cum rezulta, nu intotdeauna clar si de o maniera transanta din lucrarea sa Logica cercetarii stiintifice, pentru Popper verificarea experimentala nu confirma nimic asupra adevarului unei teorii. O teorie inseamna o suma de «conjencturi» si ipoteze indraznete cu un numar infinit de consecinte. Chiar daca cineva ar lua o teorie drept adevarata, nimeni n‑ar putea sa probeze pe cale experimentala acest lucru, dat fiind tocmai numarul infinit de consecinte ale ei. Pentru a suplini acest gol metodologic si a depasi impasul, Popper gaseste ca evidentierea falsitatii unei teorii ar fi mai la indemana. Altfel spus, sustine ca e mai facil sa gasim temeiuri pentru a demonstra falsitatea unei teorii decat temeiuri care sa demonstreze ca generalizarile sunt adevarate. Un asemenea rationament il conduce la faimosul sau criteriu al falsificabilitatii^[3] sau al contrazicerii. Noi optam pentru acest din urma termen avand in vedere originea demersului popperian. Incercand el insusi sa explice sorgintea faimosului sau principiu, Popper se pare ca 'a ramas contrariat de insistenta cu care Einstein repeta, celor care voiau sa‑l auda, ca el n‑ar ezita nici o secunda sa renunte la teoria sa, a relativitatii daca o singura experienta ar fi contrazis‑o'^[4]

Popper a dedus, de aici, ca rolul stiintei si al omului de stiinta este de a formula in permanenta «conjencturi» indraznete si de a gasi apoi criteriul pentru evidentierea si eliminarea erorilor. El incepe deductiv, de la un sistem de ipoteze, de axiome. Plecand de la aceasta baza, pe cale pur logica, se emit concluzii, predictii, «conjencturi» luate sub beneficiu de inventar. Acest inventar de predictii este supus ulterior testarii empirice. Daca testul este negativ se renunta la teoria (sau la o parte din teoria) combatuta si contrazisa pe baza empirica; contrazisa in raport cu sistemul de axiome care a servit ca punct de plecare. Daca testul este pozitiv, teoria nu este considerata confirmata, probata, ci doar provizoriu acceptata; aceasta deoarece se accepta ipoteza ca exista un numar infinit, apriori posibile, de alte experimente ce ar putea infirma teoria noastra. Totul este plasat deci in zona provizoriului; nimic nu este inclus in cea a certitudinii definitive. Teoria nu poate fi niciodata expresia vreunei legi economice obiectiv universale. Dupa opinia lui Popper, asa ceva nu exista in economie; aici, teoria nu poate fi decat o «incercare indrazneata», un eseu.

Exercitiul popperian, conceput a se derula in mod esential pe idee, ne spune deja ca experimentul in economie isi are o specificitate a lui fata de alte domenii. Constituindu‑se in segmentul cu cea mai mare pondere a existentei umane, economia ar avea cea mai mare nevoie de proba experimentului. In pofida acestui fapt economiei ii este refuzat experimentul in masura in care fac apel la el fizica, biologia, chimia etc. Viata economica nu poate fi studiata la eprubeta. La nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare, conducere sau marketing. La nivel macroeconomic insa ceea ce se experimenteaza este viata insasi. Riscurile sunt aici deosebit de mari. Daca experimentul tine cincizeci de ani si se soldeaza cu esec, aceasta inseamna ca ai transformat in cobai o generatie. La nivel macro se preteaza mai bine exercitiul mintal popperian sau o extensie a concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul macroeconomiei. Importa aici calitatea analizei efectuate. De aceea se sustine ca o minte instruita si inspirata care stie intuitiv sa te orienteze spre pista buna e mai presus de orice metoda.