|
|
|
Dorinta unei cooperari monetare s-a manifestat inca de la semnarea Tratatului de la Roma (1957), care prevedea, de altfel, crearea unui Comitet Monetar. A fost considerata drept necesara, odata cu intrarea in vigoare a Pietei Comune, o unitate de cont europeana, in special pentru elaborarea unei politici agrare comunitare.
La aceasta epoca, ratele de schimb intra-europene erau stabile, dar deja reajustarile din august 1969, cand francul francez a fost devalorizat, si, din septembrie 1969, cand marca vest-germana a fost reevaluata, puteau sa compromita viitorul Politicii Agricole Comune (P.A.C.), in lipsa unor cresteri monetare compensatorii, cu scopul de a atenua efectele devalorizarilor si reevaluarilor.
Dezorganizarea sistemului monetar international, datand din 1944, cand acordul de la Bretton-Woods asigura paritati fixe, cu marje de fluctuatie, de plus sau minus l %, facea imperativa elaborarea unei solide cooperari monetare in sanul Europei. Largirea marjelor de fluctuatie, la plus sau minus 2,25% in raport cu dolarul, stabilita la Washington in 1971, permitea diferentieri de curs, intre monedele europene, de plus sau minus 4,5 % pentru termene scurte, si, de plus sau minus 9 %, daca diferentierile se cumulau. Lipsa convergentei, economiilor europene, tradusa si in mari deosebiri de inflatie, ca si in dezechilibrul balantelor tranzactiilor curente, mai. ales intre Franta si Germania Federala, nu puteau sa produca decat mari variatii intre ratele de schimb.
Aceasta permanenta instabilitate a reprezentat o amenintare pentru tarile Europei, dat fiind ca schimburile de marfa si deci cresterea economica si ocuparea fortei de munca, riscau sa-si piarda avantul. Ponderea comertului exterior in activitatea economica a tarilor din vechiul continent le facea vulnerabile, nu numai pentru ca reprezenta doar 35% din P.I.B., dar acest comert se realiza in proportie de peste 50% in interiorul Europei. Cresterea incertitudinii costurilor, in functie de fluctuatiile cursurilor, a grabit intentiile tarilor europene de a face fata dezorganizarii sistemului monetar international. O prima strategie in acest scop s-a concretizat in constituirea 'sarpelui monetar' in aprilie 1972. Deja in februarie 1969, "planul Barre" prevedea realizarea unei asistente financiare pentru tarile comunitatii, care intampinau dificultati in incheierea balantei lor de plati, iar in conferinta de la Haga din decembrie 1969 se decidea constituirea progresiva a unei unitati Europene monetare. In februarie 1970, bancile centrale din cele sase tari perfecteaza si pun in aplicare mecanisme de cooperare pe termen scurt, sub forma unor preturi fixe pe trei luni. In octombrie 1970, Ministrul de Finante al Luxemburgului, prezinta Consiliului Europei un raport, asupra formelor, pe care trebuie sa le imbrace elaborarea treptata a unei uniuni monetare, in Europa. Ea ar fi trebuit sa se realizeze in principiu, in 1980 si sa cunoasca o etapa prealabila, marcata de ingustarea marjelor de fluctuatie intra-europene si de o cooperare monetara mai stransa.
Acordurile de la Bale (Elvetia), semnate la 10 aprilie 1972 au concretizat aceasta prima etapa, prevazand o restrangere a fluctuatiei intre monedele tarilor participante, cu plus sau minus 2,25%, ceea ce ducea, cu ocazia intrarii lor in vigoare la 24 aprilie 1972, la constituirea "sarpelui monetar", Bancile centrale se angajau sa intervina, pentru mentinerea cursului, intre limitele fixate. Pentru a facilita aceste interventii, erau preconizate alte forme de sustinere monetara, decat cele elaborate in 1970, de tipul creditelor nelimitate pe termen foarte scurt.
Paritatea monedei europene era fixata la plus sau minus 2,25%, in raport cu dolarul, ceea ce crea imaginea unui 'sarpe in tunel'. Apoi, datorita fluctuatiei generalizate a monedei, in cursul anului 1973, sarpele iese din tunel. Monedele europene aveau o fluctuatie concertata vis-a-vis de dolar, incercand sa mentina intre ele, ca marja de fluctuatie, tot plus sau minus 2,25 %.
Crearea Fondului European de Cooperare Monetara (F.E.C.O.M.), la 3 aprilie 1973 va permite o refacere a solidaritatii financiare a tarilor participante. Reglementarile C.E.E. incep sa prevada necesitatea ca operatiile monetare sa fie exprimate intr-o unitate de cont monetara europeana (UCME), a carei valoare era fixata la 0,888 grame aur fin. In aprilie 1976, Consiliul Comunitatii adopta o noua unitate de cont europeana (UCE), pentru a exprima cresterea ajutoarelor acordate de Europa, in cadrul Conventiei de la Lom (Togo). Noua unitate de cont este definita, prin* referirea la ansamblul monedelor din tarile Comunitatii. Odata instituita unitatea de cont, viata sarpelui monetar este reasezata sub auspiciile acesteia.
Sarpele monetar n-a condus la o veritabila stabilizare a taxelor de schimb intra-comunitare, numeroase monede pastrand succesiv 'sarpele' pentru a se reintregi ulterior, fenomen la care se adauga mai multe reajustari monetare, ca acelea privind reevaluarea marci vest-germane.
