Devenirea economiei politice ca stiinta

Devenirea economiei politice ca stiinta

Comparativ cu stiintele naturii, cu matematica, fizica sau chimia, economia politica este o stiinta relativ tanara. Afirmarea, consacrarea si recunoasterea statutului ei de stiinta tin de inceputurile epocii moderne. Pana sa ajunga insa aici, pana a se putea vorbi de o stiinta despre economie in adevaratul sens al cuvantului, a fost necesara strabaterea unui drum lung si anevoios.

Inceputurile acestui proces se pierd in negura timpului. Explicatia este legata de imprejurarea, cu determinare obiectiva, ca omul a fost nevoit, dintotdeauna, sa gandeasca economic. Chiar daca, prin prozaicul sau, acest lucru i‑a placut mai putin, el a fost obligat sa inteleaga ca existenta sa este, inainte de toate, economica. Mai mult, el, individul, ca si colectivitatile umane, a fost nevoit sa constate ca aceasta existenta, calitatea ei, depinde de modul in care se gasesc solutii la ingrata inecuatie cu care tot timpul a fost confruntat: resurse, relativ limitate, pe de o parte, nevoi nelimitate, pe de alta parte. Permanenta acestei cautari motiveaza permanenta actului ideatic creator pe terenul economiei; gandul despre economie a fost un insotitor permanent al preocuparilor omenesti individuale si colective.

Din imprejurarea ca existenta nu a fost si nu este decat sociala trebuie inteles si faptul ca aceasta componenta de baza a activitatii generale a avut, din start, atat o dimensiune micro cat si una macroeconomica; cautarea de solutii la amintita inecuatie a vizat, dintr‑un inceput, atat perimetrul existentei individuale cat si a celei colective.

Suma acestor idei economice, manifestate inca din cele mai vechi timpuri si dintre care foarte putine au ajuns pana la noi, nu inseamna nici pe departe stiinta economica. Devenirea sa avea sa se produca mult mai tarziu. Daca sub raportul originii doar fizica pare sa aiba ascendent asupra economiei, ca moment initial, sub cel al formarii si constituirii intr‑un corpus teoretic legat si unitar, consacrarea economiei politice s‑a dovedit un proces dificil, angajand considerabile eforturi pentru dobandirea de rezultate palpabile. Aceasta pentru ca, pe tot acest traseu, economia, obiectul aflat in atentie si spre analiza s‑a prezentat ca un santier in miscare, greu de filmat, prins in tuse si explicitat. Incercarile n‑au lipsit insa. Minti cutezante au gasit ragazul spre a deslusi legile de miscare ale unuia dintre cele mai complexe si contradictorii domenii ale existentei noastre - economia. Urmarile n‑au intarziat sa apara.

Ratiuni de timp si spatiu nu ne permit o tratare exhaustiva a tuturor momentelor cu semnificatie in cresterea si afirmarea economiei politice. Ramane, acesta, obiectul de studiu al Istoriei gandirii economice^[1]. Aici, si acum, incercam doar o succinta trecere in revista a acestui urias travaliu, cu marcarea, esentialmente, a principalelor salturi si schimbari de paradigma.

Retinem, pentru inceput, ca primele formalizari ale gandului despre economie se produc in Orientul antic. China, India, Egiptul si Babilonul dau primele semnale pentru ca, imediat, Grecia si Roma antica sa ofere, pentru aceasta etapa, momentul de varf. Prin Xenofon, Platon si Aristotel, conceptiile economice isi fac intrarea in circuitul general al ideilor. Economicul si Despre venituri scrise de Xenopol, Statul, si Legile de Platon, Politica si Etica nicomachica ale lui Aristotel stau marturie in acest sens^[2]

Este clar ca grecii priveau si vorbeau despre economie prin prisma sistemului lor de gandire. Etimologia cuvantului economie este semnificativa in acest sens; termenul este de origine greaca compus fiind din «oikos» care inseamna casa, cetate si «nomos» care desemneaza principiul, legea, regula etc. stiinta administrarii cetatii ar fi, deci, definirea pe scurt a obiectului economiei dupa vechii greci.

Evul mediu, cu numai doi reprezentanti pentru domeniul ce ne intereseaza, Toma D'Aquino si Thomas Münzer, subordoneaza gandirea economica, atat cat se produce, moralei crestine. Relativ la ceea ce se realizase deja aceasta etapa nu vine cu progrese semnificative pentru gandirea economica.

Abia prin pionierii epocii moderne, prin mercantilisti, progresul stiintei economice isi reia cadenta imprimata de antici. Pe parcursul celor trei secole de dainuire (1450‑1740), desi n‑a insemnat un efort stiintific propriu-zis de cunoastere, ci unul de rezolvare a unor probleme practice, mercantilismul ramane, totusi, o contributie valoroasa pe terenul stiintei economice prin demersurile teoretice pe care le‑a intreprins in domeniul monedei, populatiei, dobanzii, balantei comerciale si de plati, pretului etc. Marcand trecerea de la economia artizanala la economia capitalista, mercantilistii si‑au construit discursul teoretic si practic in jurul unei idei axa: imbogatirea, cu orice pret, a natiunii. In felul acesta, indirect, ei au fixat obiectul stiintei economice. Prin Antoine de Montchrèstien i‑au dat numele de Economie politica, iar prin J.B. Colbert au demonstrat ca etajul normativ al acestei stiinte vine sa completeze pe cel pozitiv si ambele se verifica prin politica economica. Pe terenul teoriei, cea mai buna pregatire pentru tranzitie la scoala liberala clasica o face W. Petty. Cu preocupari si contributii in domeniul metodologiei, al teoriei valorii, rentei, profitului, salariului etc., el se afla deja in prefata scolii clasice.

Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni globale si, in principal, neglijarea agriculturii, va determina o puternica contrareactie. Ea vine din sens liberal si se numeste fiziocratie.

Fiziocratia inseamna primul sistem coerent de economie politica. Prin scoala fiziocrata, dintre figurile careia retinem ca reprezentative pe Fr. Quesnay cu Tabloul economic si A.R.J. Turgot cu Reflexiuni asupra formarii si distribuirii bogatiei, economia politica devine riguroasa, mai abstracta, sistematica, apeland la analiza si sinteza, deopotriva. Construind un sistem notional propriu, fiziocratii ofera prima imagine formala si coerenta a reproductiei produsului national. Doctrina si politica fiziocrata sunt in esenta liberale. Liberalismul fiziocrat se sprijina pe o filosofie proprie: ordinea naturala. De aici isi va trage seva intregul liberalism de mai tarziu.

Noua filosofie sociala, cu valori fundamentale in ordinea naturala, liberalism si dreptul de proprietate ce se instaleaza si se impune la finele secolului XVII si inceputul secolului XVIII prin fiziocrati, ofera baza de sprijin si punctul de plecare pentru clasicismul economic. Era clasica, cu mici exceptii, 'este perioada specific engleza a istoriei stiintei noastre'^[3]. Intr‑adevar, Anglia vine cu patru mari apostoli creatori de sistem: A. Smith, D. Ricardo, Th. R. Malthus si J.S. Mill. Replica franceza, cu sorginte in scoala fiziocrata, este data de J.B. Say si Fr. Bastiat. Printre lucrarile de referinta care s‑au constituit borne serioase pentru parcursul stiintei economice retinem: Avutia natiunilor. O cercetare asupra naturii si cauzelor ei, scrisa de A. Smith in 1776; Principiile economiei politice si ale impunerii (1817) ale lui D. Ricardo; Principiile de economie politica (1848) de J.S. Mill; Eseu asupra principiului populatiei (1798) de Th. Malthus; Tratat de economie politica (1803) de J.B. Say.

Secolul clasicismului economic isi poarta pe deplin meritat numele. Ideile economice, disipate pana atunci in lucrari de filosofie, istorie, morala etc., sunt acum adunate sub copertile unor tratate de specialitate. Ca atare, stiinta economica incepe sa insemne o specialitate precisa, bine delimitata, rezultatul unor cercetari intreprinse de profesionisti. Scopul stiintei economice este raspicat declarat a fi unul utilitarist, pragmatic; ea trebuie sa faca cunoscute cauzele imbogatirii natiunii. Conceptia fundamentala despre organizarea economiei isi gaseste suportul in ordinea naturala. Clasicii cred in legile naturale, in virtutile autoreglatoare ale economiei si, deci, sunt partizani convinsi ai liberalismului, Metoda folosita de ei este cea a abstractiei stiintifice si a deductiei, iar universul ideatic preferat este microanaliza. Raman convinsi ca numai urmarind o buna conduita individuala, numai prin asigurarea interesului personal se asigura pacea sociala, nu invers.

Loculclasicilor in istoria formarii stiintei economice ramane statuat prin calitatea analizelor pe care le‑au facut unor probleme nodale, de fond, ale economiei: valoare, pret, productie, repartitie, crestere, schimburi internationale etc. In toate aceste domenii ei s‑au dovedit cutezanti, creatori, lasand mostenire o zestre teoretica de exceptie, capabila, oricand, prin evaluare si reevaluare, sa intretina discursul economic modern.

Corpusul de idei bine legate care, gratie economistilor clasici, permit economiei politice sa‑si ocupe locul indreptatit intre celelalte stiinte, primeste o dubla confruntare.

Un prim suflu vine dinspre K. Marx. Esentialul contributiei sale pe terenul economiei il reprezinta lucrarea de maturitate Capitalul. Aici, ca si in celelalte lucrari, Marx se vadeste a fi creatorul unui soclu epistemologic nou pentru ansamblul stiintelor sociale. Aceasta noua paradigma, nascuta la confluenta si confruntarea dintre filosofia germana, economia clasica engleza si socialismul francez, este marxismul ‑ concomitent, filosofie, metoda de analiza (dialectica), viziune istorica despre evolutia economiei, politica economica, perspectiva pentru omenire, dar si un sistem de economie politica. Din aceasta din urma latura, a sistemului de economie politica creat de Marx, sunt de retinut doua lucruri. Intai, sub raportul tematicii abordate si al analizelor pertinente oferite, locul lui Marx ramame alaturi de marii clasici. Pe de alta parte, ceea ce a oferit Marx reprezinta un negativ al operelor clasicilor. Supunand unei severe critici intregul esafodaj teoretic clasic, Marx si‑a centrat discursul pe faptul social. De aici, drept consecinte: lupta de clasa devine motorul dezvoltarii economico‑sociale; relatiile dintre lucruri sunt, de fapt, relatii dintre oameni si ca urmare, obiectul economiei politice devine studiul relatiilor dintre oameni in procesul de productie; obiectivul final al acestui studiu nu este de a gasi solutiile realizarii unui echilibru, ci de a demonstra netemeinicia unei oranduiri (capitaliste) si de a o inlocui cu alta mai buna pe calea revolutiei.

Oricum, specificitatea, amploarea si, mai ales, evolutia particulara a faptelor dupa modelul gandirii sale ii confera un loc aparte in istoria gandirii economice. Nici un economist, nici cei care isi sprijina sistemul prin propozitiile Capitalului, nici cei care il critica, nu pot face abstractie de el.

Cu un suflu nou, specific, vine si scoala neoclasica sau marginalistii. Neoclasicii, dintre care retinem ca semnificative numele economistilor Stanley Jevons, Carl Menger, Leon Walras, Eugen Böhm ‑ Bawerk, Alfred Marshall s.a., construiesc, la sfarsit de secol XIX, pe acelasi schelet teoretic si in baza aceleiasi filosofii ca si clasicii. Ruptura de ei se produce la doua nivele. Unul vizeaza baza de sprijin, teoria valorii. «Copilul preferat» al clasicilor, teoria obiectiva a valorii munca, este abandonat. O noua abordare, in baza unei teorii subiective a valorii, deschide perspectiva unui gen nou de analiza. In esenta, o atare analiza inspira o viziune mai putin conflictuala. Economia nu mai apare in formula unui joc cu suma nula ca in cazul lui Marx; e loc suficient pentru fiecare sa traiasca bine fara ca, pe acest considerent, un altul sa sufere. Celalalt palier trimite spre obiectul analizei. Pe neoclasici ii intereseaza mai putin problemele productiei si repartitiei si mai mult pe cele ale echilibrului. In cautarea echilibrului ei construiesc un mediu propice cercetarii lor si impun o noua metoda. Mediul este unul abstract, al concurentei pure si perfecte specifica capitalismului atomizat al secolului XIX si circumscris predilect la nivel microeconomic. In acest mediu, subiectul analizei il formeaza homo oeconomicus rationalis, producator sau consumator. Noua metoda se defineste prin principiul marjei, al ultimei unitati; comportamentul si influenta ultimei unitati dintr‑un stoc de bunuri omogene asupra nevoilor sunt diferite fata de cele ale unitatii precedente; se adreseaza unei nevoi mai putin acute. Principiul si modul de judecata sunt extinse la toate dimensiunile economiei.

«Rascolita» de marxism si «primenita» prin neoclasicism, stiinta economica nu ramane osificata. Miscarea faptelor o impinge spre o confruntare interioara permanenta. Momentul cu cea mai semnificativa influenta asupra acestui proces se incadreaza in perimetrul anilor '29‑'33. Sistemul de economie politica bazat pe filosofia liberala clasica si neoclasica sufera un serios afront. Marea criza ii «produce» pe Keynes si a sa Teorie generala^[4]

Pentru evolutia stiintei economice si a politicii economice pe care a inspirat‑o Keynesismul atrage si retine atentia prin cateva idei cu caracter de noutate si anume: plasarea analizei la nivel macroeconomic, in dublu flux, fizic si monetar, analiza oricand inspiratoare; parasirea unor principii ale clasicismului liberal si acceptarea unor masuri de orientare economica in care statul este invitat sa joace un rol activ; echilibrul, privit prin prisma ocuparii cat mai depline a fortei de munca, devine problema principala a economiei politice; politica economica dobandeste fundament stiintific. Pe deplin stapan pe mestesugul de teoretician, Keynes ramane o prezenta in toate manualele si lucrarile de economie.

Din cealalta parte a lumii, dinspre Rasarit, economia politica iese la rampa printr‑un alt «copil» al ei botezat cu numele de economie politica a socialismului, inspirata din Marx, Engels si Lenin si aflata tot timpul in duel cu «economia politica burgheza». Din interiorul ei se promoveaza ideea unei economii planificate centralizat si se relativizeaza importanta pietei, concurentei si a parghiilor valorice in general. Criza economica si politica a anilor 80 avea sa‑i puna serios in cauza statutul.

Faptul ca propozitiile stiintei economice inspira, functie de filosofia sociala dominanta, sisteme de politica economica diferite, supozitia lui J.A. Schumpeter^[5] de a gandi si analiza prin sisteme de economie politica pare indreptatita. Trimiterea se face aici, credem, numai la etajul normativ al stiintei noastre. Pentru primul etaj, cel pozitiv, consideram posibila existenta unui principiu unificator; stiinta economiei, din acest punct de vedere, e una singura. Nu putem vorbi de o economie politica romaneasca si alta franceza. La probleme economice asemanatoare ea ofera solutii asemanatoare. Cuprinse in textura politicii economice, solutiile capata nuanta, iau culoarea sistemului. Tot pe aceasta cale, a sistemelor, economia politica receptioneaza semnalele si impulsurile. Dezvoltarea sa devine posibila prin contactul permanent pe care, in forma concret‑specifica a sistemelor sale, il are cu lumea; cu cea capitalista dar si cu cea socialista; cu economia dezvoltata dar si cu cea slab dezvoltata. Aceste legaturi o mentin vie si o obliga la un permanent examen; o obliga la dezvoltare permanenta.