Raportul juridic civil

Raportul juridic civil

Consideratii generale

Prin raport juridic civil se intelege relatia sociala, patrimoniala sau nepatrimoniala, reglementata de norma de drept civil.

Pentru a ne face o privire de ansamblu asupra notiunii de "raport juridic civil" vom aborda urmatoarele aspecte definitorii:

Caracteristicile raportului juridic civil;

Structura raportului juridic civil           - subiecte

- continut - drepturi subiec

- obligatii

- obiect - conduita partilor

3) Izvoarele raportului juridic civil

1. Raportul juridic civil prezinta urmatoarele caracteristici:

a) este un raport social, adica un raport ce se stabileste intre oameni, priviti fie in calitate de subiect individual, fie in calitate de subiect colectiv. De mentionat ca norma de drept se adreseaza numai conduitei oamenilor, chiar si atunci cand aceasta conduita ar fi in legatura cu anumite bunuri. Prin urmare, atunci cand se vorbeste despre "regimul juridic al bunurilor", in realitate se are in vedere conduita oamenilor (ei intre ei) cu privire la bunuri;

b) este un raport volitional, adica prezinta urmatoarele aspecte:

- pe de o parte, caracterul volitional rezulta din norma de drept civil, norma ce exprima vointa de stat;

- pe de alta parte, pe langa vointa exprimata in norma de drept civil, exista si vointa exprimata de autorul, sau dupa caz, autorii actului juridic civil (deci numai pentru raporturile juridice civile care izvorasc din actele juridice civile);

c) partile au pozitia de egalitate juridica, fapt care reiese si din metoda de reglementare a dreptului civil. Acest lucru exprima nesubordonarea unei parti fata de cealalta parte a raportului juridic rspectiv.

Prin structura raportului juridic civil intelegem elementele constitutive ale raportului juridic civil, si anume: partile, continutul si obiectul.

Partile sau obiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, in calitate de titulare de drepturi subiective civile sau de obligatii civile.

Continutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile si a obligatiilor civile pe care le au partile raportului juridic respectiv.

Obiectul raportului juridic civil consta in conduita partilor, adica actiunile sau inactiunile la care sunt indrituite partile sau de care sunt tinute sa le respecte.

Pentru a fi in prezenta unui raport juridic civil, aceste trei elemente trebuie sa fie intrunite cumulativ.

3. Prin izvor al raportului juridic civil se intelege o imprejurare (act sau fapt) de care legea civila leaga nasterea unui raport juridic civil.

Dupa cum depind sau nu de vointa umana (adica sunt independente), izvoarele raporturilor juridice civile se impart in:

fapte omenesti;

fapte naturale sau evenimente.

Faptele omenesti sunt acele fapte (comisive sau omisive) savarsite de subiectele de drept civil cu sau fara intentia de a produce efecte juridice, de care legea leaga nasterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile concrete. Deci, aceasta categorie de fapte reuneste atat actiunile sau inactiunile voluntare (dorite), cat si cele involuntare (nedorite).

Faptele omenesti se pot clasifica dupa mai multe criterii:

1) Dupa cum legea civila conditioneaza sau nu nasterea raportului juridic civil de existenta intentiei producerii acestui efect, deosebim:

- pe de o parte, faptele savarsite cu intentia de a produce efecte juridice, adica actele juridice civile;

- pe de alta parte, faptele savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc in temeiul legii, adica faptele juridice propriu-zise (stricto sensu);

2) Dupa cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem:

- fapte licite;

- fapte ilicite.

Faptele naturale sau evenimentele sunt imprejurari care se produc independent de vointa omului si de care legea civila leaga nasterea de raporturi juridice. Sunt fapte naturale:

nasterea, care inseamna aparitia unui subiect de drept civil;

forta majora (o calamitate) care potrivit legii, poate suspenda un raport juridic sau exonereaza de raspundere civila;

moartea, care determina incetarea capacitatii juridice a subiectului juridic.

Elementele raportului juridic civil

Subiectele raportului juridic civil

Exista doua mari categorii de subiecte de drept civil:

persoane fizice;

persoane juridice (numite uneori si persoane morale).

Prin persoana fizica se desemneaza omul, privit ca titular de drepturi subiective civile si obligatii civile..

Prin persoana juridica se desemneaza o anumita entitate (privita ca existenta determinata) care, indeplinind conditiile prevazute de lege, este titulara de drepturi si obligatii.

Pentru a avea calitatea de persoana juridica, entitatea trebuie sa intruneasca urmatoarele cerinte, cumulativ:

sa aiba organizare proprie;

sa aiba un patrimoniu distinct;

sa aiba un scop determinat.

Pentru a determina subiectele raportului juridic civil, este necesar sa facem o distinctie intre raporturile care au in continutul lor drepturi subiective civile absolute si raporturi care au in continutul lor drepturi subiective civile relative.

In cazul raporturilor civile care au in continut un drept absolut (un drept real sau un drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al raportului juridic, care este insusi titularul dreptului subiectiv civil absolut (de exemplu, proprietarul lucrului). Subiectul pasiv al raportului juridic este format din toate celelalte subiecte de drept civil, deci subiectul pasiv al unui asemenea raport juridic este nedeterminat.

In cazul raporturilor civile care au in continut un drept relativ (un drept de creanta), este determinat atat subiectul activ (numit creditor), cat si subiectul pasiv (numit debitor). De exemplu, intr-un raport juridic nascut dintr-un contract de depozit, este determinat atat subiectul activ (deponentul), cat si subiectul pasiv (depozitarul).

Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

Exista situatii in care raportul juridic civil se stabileste intre mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecte.

1.In cazul raporturilor juridice civile reale, avand in continut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este nedeterminat, iar subiectul activ poate sa fie o persoana (proprietate exclusiva) sau mai multe persoane (proprietate comuna).

Proprietatea comuna poate sa imbrace una din urmatoarele trei forme: coproprietatea, indiviziunea si devalmasia.

Coproprietatea presupune ca mai multe persoane (care poarta denumirea de coproprietari) detin in proprietate un lucru sau cateva lucruri determinate, fiecare dintre coproprietari avand o cota-parte ideala si abstracta din dreptul de proprietate si nu o parte determinata din lucrul privit in materialitatea lui.

Indiviziunea presupune ca mai multe persoane detin in proprietate o universalitate de lucruri (deci nedeterminate), fiecare avand o cota parte ideala si abstracta din dreptul de proprietate si nu un anumit lucru sau anumite lucruri din universalitatea respectiva.

Este cazul mostenitorilor unei persoane, pana in momentul realizarii partajului succesoral.

Neexistand diferentieri de ordin calitativ (de regim juridic) intre coproprietate si indiviziune, de regula, acestea sunt studiate impreuna, sub denumirea de proprietate comuna pe cote-parti.

Prin devalmasie se desemneaza acea proprietate comuna care se caracterizeaza prin faptul ca titularii nu au precizata cota-parte ce ar reveni fiecaruia de drept, ci acesta este nefractionat, deci dreptul de proprietate nu este divizat si, cu atat mai mult, nici lucrul sau lucrurile nu sunt fractionate.

Ca exemplu de devalmasie, mentionam proprietatea sotilor asupra bunurilor comune dobandite in timpul casatoriei.

Proprietatea comuna, in oricare din cele trei forme, inceteaza prin partaj (imparteala), cu exceptia cazurilor de proprietate comuna pe cote-parti fortata si perpetua (ex.: cladiri cu mai multe etaje, despartituri comune: zid comun, sant comun si gard comun).

In cazul raporturilor juridice civile obligationale (de creanta), pluralitatea poate sa fie activa (mai multi creditori), pasiva (mai multi debitori) sau mixta (mai multi creditori si mai multi debitori).

Pluralitatea de subiecte poate imbraca trei forme:

obligatiile conjuncte;

obligatiile solidare;

obligatiile indivizibile.

Obligatia conjuncta (numita si obligatie divizibila) este aceea care leaga mai multi creditori sau mai multi debitori, intre care creanta sau, dupa caz, datoria este divizibila. Asadar, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor (respectiv debitori) decat paartea sa si, in acelasi timp, fiecare dintre codebitori nu este tinut decat pentru partea sa din datoria comuna.

De mentionat ca, in dreptul civil divizibilitatea reprezinta regula in materie de obligatii cu pluralitate de subiecte. In consecinta, divizibilitatea nu trebuie prevazuta in mod expres, ci se subintelege.

Obligatia solidara este aceea in care fiecare creditor poate cere debitorului intreaga datorie (solidaritate activa) sau fiecare debitor este tinut si poate fi obligat la plata intregii datorii (solidaritate pasiva).

Solidaritatea activa consta deci in posibilitatea fiecarui creditor de a cere de la debitor plata intregii creante datorate; plata facuta de catre debitor unuia dintre creditorii solidari il elibereaza fata de toti ceilalti creditori solidari, iar creditorul ce a incasat toata creanta este obligat sa o imparta cu ceilalti creditori.

Solidaritatea activa poate sa se nasca numai din conventia partilor sau din testament, deci dintr-un act juridic.

Solidaritatea pasiva consta in posibilitatea creditorului de a cere oricaruia dintre codebitori executarea integrala a prestatiei care formeaza obiectul obligatiei (plata intregii datorii); plata facuta in intregime de catre unul dintre codebitorii solidari ii elibereaza si pe ceilalti fata de creditor, iar codebitorul care a platit are dreptul sa se indrepte impotriva celorlalti codebitori si sa le pretinda tot ceea ce a platit peste partea sa, insa datoria acestora fata de el nu mai este solidara, ci divizibila.

Solidaritatea pasiva se poate naste fie din lege, fie dintr-un act juridic (ex.: testament).

Obligatia indivizibila este aceea care, datorita naturii obiectului ei sau datorita vointei partilor, nu poate fi impartita intre creditori (indivizibilitate activa) ori intre debitori (indivizibilitate pasiva). Deci, daca obligatia este indivizibila, indiferent de numarul creditorilor sau al debitorilor, fiecare creditor poate cere intreaga prestatie ce formeaza obiectul obligatiei, iar fiecare debitor poate fi constrans sa execute intreaga prestatie; plata facuta de oricare dintre debitorii obligati indivizibil stinge datoria fata de toti ceilalti creditori.

1.Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Problema schimbarii subiectelor raportului juridic civil se pune numai in cazul raporturilor patrimoniale, deoarece, in cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept netransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.

In cazul raporturilor juridice care au in continut un drept de creanta, poate sa intervina o schimbare atat a persoanei subiectului activ (creditorul), cat si o schimbare a persoanei subiectului pasiv (debitorul).

Schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligational (schimbarea creditorului)

Exista mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligational si anume:

Cesiunea de creanta este o conventie prin care un creditor transmite o creanta a sa unei alte persoane. Creditorul care transmite creanta se numeste cedent, persoana careia i se transmite creanta se numeste cesionar, iar debitorul creantei transmise se numeste debitor cedat.

Prin efectul cesiunii de creanta, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul. Creanta care a format obiectul cesiunii ramane insa neschimbata, pastrandu-si natura ei, precum si eventualele garantii ce o insoteau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea nominala a creantei, indiferent de pretul cesiunii si chiar si atunci cand cesiunea s-a facut cu titlu gratuit.

Parti in cesiunea de creanta sunt numai cedentul si cesionarul, asa incat, pentru validitatea acesteia nu este necesar si consimtamantul debitorului cedat, insa, pentru a fi opozabila, trebuie indeplinite anumite formalitati (ex.: notificarea cesiunii de creanta catre debitorul cedat).

b) Subrogatia personala este o modalitate de transmitere legala sau conventionala a dreptului de creanta catre un tert care a platit pe creditorul initial, in locul debitorului. Persoana care plateste datoria debitorului se numeste solvens, iar creditorul care primeste plata se numeste accipiens.

c) Novatia este o conventie prin care partile sting o obligatie existenta, inlocuind-o cu o noua obligatie. Novatia este de doua feluri:

- obiectiva, atunci cand se produce intre aceleasi parti ale raportului juridic obligational, dar cu schimbarea obiectului sau cauzei acestuia (deci apare o noua creanta);

- subiectiva, atunci cand se schimba creditorul sau debitorul raportului juridic obligational (de asemenea, apare o noua creanta).

d) Subiectul activ al raportului juridic obligational mai poate fi schimbat astfel:

- prin mostenire, in cazul persoanelor fizice;

- prin reorganizare si transformare, in cazul persoanelor juridice.

2) Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligational (schimbarea debitorului)

Aceasta se poate face prin preluarea datoriei in masura in care exista consimtamantul creditorului acelei obligatii. Schimbarea debitorului nu se poate face atunci cand obligatia trebuie executata personal de catre debitor, intrucat a fost stabilita in considerarea persoanei lui (obligatia intuitu personae).

a) Novatia prin schimbare de debitor are loc atunci cand o terta persoana se angajeaza fata de creditor sa plateasca datoria. O asemenea operatiune poate avea loc cu sau fara consimtamantul debitorului.

b) Delegatia este o conventie prin care un debitor aduce creditorului sau angajamentul unui al doilea debitor, alaturi de el sau in locul lui. Debitorul care face delegatia se numeste delegant, persoana care se obliga alaturi de el sau in locul lui se numeste delegat (noul debitor), iar creditorul care primeste acest angajament se numeste delegatar.

c) Stipulatia pentru altul (contractul in folosul unei terte persoane) este acel contract prin care una din parti stipuleaza o prestatie de la cealalta parte in folosul unei terte persoane, fara sa fie reprezentantul acesteia din urma si fara ca tertul beneficiar sa participe la incheierea contractului. Cel care stipuleaza prestatia (prevede o clauza) in favoarea tertului se numeste stipulant, persoana care se obliga fata de stipulant sa execute prestatia in folosul tertului se numeste promitent, iar persoana in favoarea careia se face stipulatia se numeste tert beneficiar.

d) Poprirea este o forma de executare silita indirecta prin care creditorul urmareste sumele sau efectele pe care debitorul sau le are de primit de la o terta persoana.

Tertul poprit devine debitor direct al creditorului popritar, trebuind sa plateasca suma poprita numai acestuia. Se naste astfel un nou raport juridic obligational, intre creditorul popritar si tertul poprit.

Capacitatea civila

Capacitatea civila este o componenta a capacitatii juridice si reprezinta calitatea de a fi subiect de drept civil.

Capacitatea civila cuprinde doua elemente:

capacitatea de folosinta, care reprezinta aptitudinea generala si abstracta a unei persoane de a avea drepturi si obligatii;

capacitatea de exercitiu ca aptitudine a persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatiile civile, prin incheierea de acte juridice civile.

a) Capacitatea civila a persoanei fizice este prevazuta prin Decretul nr.31/1954, potrivit caruia "capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoanelor".

1) Capacitatea de folosinta a persoanei fizice

Orice persoana fizica are capacitate de folosinta, deci are calitatea de subiect de drept civil. Decretul nr. 31/1954 prevede:

- pe de o parte, nici o persoana fizica nu poate fi lipsita de capacitatea de folosinta si ca ingradirea (limitarea) capacitatii de folosinta poate avea loc numai in cazurile si in conditiile prevazute de lege;

- pe de alta parte, persoana fizica nu poate renunta, nici total, nici partial, la capacitatea sa de folosinta.

Capacitatea de folosinta ia nastere o data cu nasterea persoanei si inceteaza o data cu moartea persoanei fizice.

Exista o exceptie prevazuta de Decretul nr.31/1954 si anume: "drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptie, insa numai daca el se naste viu".

Incetarea capacitatii de folosinta are loc in doua moduri:

in cazul mortii fizic constatate, la data prevazuta in actul de deces;

in cazul disparitiei persoanei decedate (in cazul declararii mortii prin hotarare judecatoreasca), la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti.

2) Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice

Daca orice persoana fizica are capacitate de folosinta, nu toate persoanele fizice au capacitatea de exercitiu. Sub acest aspect, deosebim trei categorii de persoane fizice:

persoane lipsite de capacitate de exercitiu;

persoane cu capacitate de exercitiu restransa;

persoane cu capacitate de exercitiu deplina.

Sunt total lipsite de capacitatea de exercitiu minorii care nu au implinit varsta de 14 ani, precum si persoanele puse sub interdictie judecatoreasca (care nu au discernamant). Pentru aceste persoane, in principiu, actele juridice se incheie de reprezentantii lor legali (parintii sau, dupa caz, tutorele sau curatorul).

Capacitatea restransa o are minorul intre 14 si 18 ani. El participa personal la incheierea actelor juridice, dar, in principiu, cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal.

Capacitatea de exercitiu deplina se dobandeste la majorat, deci la implinirea varstei de 18 ani. Femeia care se casatoreste inainte de aceasta varsta dobandeste, prin casatorie, capacitatea deplina de exercitiu.

Capacitatea civila a persoanei juridice

1) Capacitatea de folosinta a persoanelor juridice este dobandita, potrivit Decretului nr.31/1954, in functie de modul de infiintare a acestora, si anume:

- persoanele juridice supuse inregistrarii dobandesc capacitatea de folosinta de la data inregistrarii lor;

- persoanele juridice nesupuse inregistrarii dobandesc capacitatea de folosinta in functie de modul de infiintare, dupa caz: de la data actului de dispozitie care le infiinteaza, de la data recunoasterii actului de infiintare de catre organul competent sa verifice numai daca sunt intrunite cerintele legii pentru ca acea persoana juridica sa poata lua fiinta, de la data autorizarii infiintarii din partea organului competent a aprecia oportunitatea infiintarii ei sau de la data indeplinirii altei cerinte pe care legea o prevede.

Continutul capacitatii de folosinta a persoanei juridice este determinat de scopul (obiectul de activitate) pentru care a fost infiintata. Cum scopul nu este acelasi la fiecare persoana juridica, rezulta ca nici capacitatea de folosinta nu este aceeasi pentru toate persoanele juridice, ci difera dupa specialitatea fiecareia.

Deci, capacitatea de folosinta a persoanei juridice cuprinde aptitudinea generala si abstracta de a avea toate acele drepturi si obligatii care servesc realizarii scopului pentru care persoana juridica a fost infiintata.

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se sfarseste o data cu incetarea acesteia prin: reorganizare (absorbtie sau fuziune), dizolvare sau transformare.

2) Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice consta in aptitudinea ei de a incheia acte juridice civile si ea se pune in valoare prin organele sale de conducere.

Decretul nr.31/1954 prevede urmatoarele:

- persoana juridica isi exercita drepturile si isi indeplineste obligatiile prin organele sale de conducere;

- actele juridice facute de organele persoanei juridice, in limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice insasi;

- faptele licite sau ilicite savarsite de organele sale obliga insasi persoana juridica daca au fost indeplinite cu prilejul exercitarii functiilor lor;

- faptele ilicite atrag si raspunderea personala a celui ce le-a savarsit, atat fata de terti, cat si fata de persoana juridica.

Continutul capacitatii de exercitiu a persoanei juridice este determinat de doua limite:

capacitatea de folosinta si

pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice respective.

Continutul raportului juridic civil

Continutul raportului juridic civil cuprinde totalitatea drepturilor subiective civile si a obligatiilor civile pe care le au partile acestui raport.

Drepturile subiective civile formeaza latura activa a continutului raportului juridic civil, iar obligatiile civile alcatuiesc latura pasiva a acestuia. Cele doua laturi ale continutului raportului juridic civil nu sunt independente, ci, dimpotriva, se afla intr-o stransa corelatie, deoarece nu exista drept subiectiv civil fara o obligatie civila corelativa si, invers, nu exista obligatie civila careia sa nu ii corespunda un drept subiectiv civil.

1. Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil reprezinta posibilitatea subiectului activ, in limitele normelor juridice civile, de a avea o anumita conduita, de a pretinde subiectului pasiv o conduita corespunzatoare, iar in caz de nevoie, de a solicita concursul fortei coercitive a statului. Dreptul subiectiv civil presupune trei componente:

a) posibilitatea subiectului activ de a avea el insusi o anumita conduita, in limitele prevazute de lege;

b) posibiliatea subiectului activ de a pretinde, in limitele stabilite de lege, subiectului pasiv sa aiba o conduita corespunzatoare (sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva);

c) posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul fortei de constrangere a statului, daca dreptul este nesocotit sau incalcat.

1.1. Clasificarea drepturilor subiective civile

1) Drepturi subiective civile absolute si drepturi subiective civile relative

Aceasta clasificare are in vedere faptul ca titularul dreptului poate sa si-l exercite fara sau cu concursul altei persoane.

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept in temeiul caruia titularul sau poate avea o anumita conduita, fara a avea nevoie de concursul altuia pentru a si-l exercita. In aceasta categorie sunt incluse atat drepturile nepatrimoniale, cat si drepturile reale.

Dreptul absolut prezinta urmatoarele caractere:

numai titularul sau este determinat, ca subiect activ al raportului juridic in al carui continut intra, titularul obligatiei corelative fiind format din toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;

ii corespunde obligatia generala si negativa de a nu i se aduce atingere;

obligatia de a nu il incalca revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (adica este opozabil "erga omnes").

Dreptul subiect civil relativ este acel drept in temeiul caruia titularul poate sa pretinda subiectului pasiv o anumita conduita, fara de care dreptul nu se poate realiza. In aceasta categorie intra toate drepturile de creanta.

Dreptul relativ prezinta urmatoarele caractere:

este cunoscut nu numai subiectul activ, ci si subiectul pasiv;

ii corespunde o obligatie corelativa ce nu are intotdeauna acelasi continut, in sensul ca acesta poate consta fie intr-o actiune (a da sau a face), fie intr-o abtinere (a nu face);

obligatia corelativa incumba numai subiectului pasiv (este opozabil numai acestuia).

Drepturi subiective civile patrimoniale (drepturi reale si drepturi de creanta) si drepturi subiective civile nepatrimoniale.

Criteriul dupa care se face aceasta clasificare este natura continutului drepturilor subiective civile

Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al carui continut are o valoare baneasca. El cuprinde drepturi reale si drepturi de creanta.

Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial in temeiul caruia titularul sau isi poate exercita prerogativele asupra unui lucru in mod direct si nemijlocit, fara concursul altei persoane.

Dreptul de creanta (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial in temeiul caruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva, sub sanctiunea constrangerii de stat.

Deosebiri intre cele doua categorii de drepturi:

in cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe cand in cazul dreptului de creanta debitorul este cunoscut;

dreptului real ii corespunde obligatia generala si negativa de a nu i se aduce atingere, in timp ce dreptului de creanta ii corespunde fie o obligatie de a da, a face sau a nu face;

drepturile reale sunt limitate ca numar, insa drepturile de creanta sunt nelimitate;

numai dreptul real este insotit de prerogtiva preferintei, nu si de dreptul de creanta. Prerogativa urmaririi consta in posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoana care l-ar detine. Prerogativa preferintei consta in posibilitatea titularului dreptului real de a-si realiza dreptul respectiv cu prioritate fata de terti.

Dreptul nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) este acel drept subiectiv al carui continut nu poate fi exprimat in bani.

Drepturile nepatrimoniale pot fi impartite in trei categorii:

drepturi care privesc existenta si integritatea fizica sau morala ale persoanei (dreptul la viata, dreptul la sanatate, dreptul la onoare sau la reputatie, dreptul la demnitate etc.);

drepturi cae privesc identitatea persoanei (dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la stare civila);

drepturi decurgand din creatia intelectuala (in masura in care nu sunt patrimoniale).

Drepturi subiective civile principale si drepturi subiective civile accesorii

Aceasta clasificare se face in functie de corelatia dintre drepturile subiective civile.

Dreptul subiectiv civil principal (cele nepatrimoniale) este acel dept care are o existenta de sine statatoare, soarta sa nedepinzand de vreun alt drept.

Dreptul subiectiv civil accesoriu (cele patrimoniale) este acel drept care nu are o existenta de sine statatoare, in sensul ca el fiinteaza pe langa un alt drept subiectiv civil, acesta din urma avand rolul de drept principal.

Intrucat drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, inseamna ca ele sunt drepturi principale. In schimb, drepturile patrimoniale (reale si de creanta) pot fi atat principale, cat si accesorii.

Drepturile reale principale sunt urmatoarele:

dreptul de proprietate (publica si privata);

dezmembramintele (drepturi derivate) dreptului de proprietate privata: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitatie, dreptul de servitute si dreptul de superficie);

dreptul de administratie (de folosinta) al unei proprietati publice;

dreptul de concesiune.

Dreptul de proprietate (sau proprietatea) reprezinta dreptul ce are cineva de a se bucura si de a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege.

Dreptul de proprietate este un drept real, iar titularul sau (persoana fizica sau juridica) este investit cu atributele de posesie, folosinta si dispozitie asupra bunului.

Posesia este atributul dreptului de proprietate care desemneaza "detinerea unui lucru" sau faptul de a stapani acel lucru.

Folosinta este prerogativa in virtutea careia titularul poate intrebuinta bunul in interesul sau si poate sa-i perceapa fructele (naturale, industriale, civile).

Dispozitia este prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul sau. Titulari ai posesiei si folosintei pot fi si alte persoane decat proprietarul, pe cand dreptul de dispozitie asupra bunului nu poate avea decat proprietarul.

Proprietatea poate fi:

- publica, atunci cand titulari pot fi numai statul si unitatile administrativ-teritoriale (judet, oras, comuna);

- privata, cand titulari pot fi persoanele fizice, persoanele juridice, statul si unitatile administrativ-teritoriale (ca persoane juridice).

Dreptul de uzufruct este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, intocmai ca proprietarul lor, insa cu indatorirea de a le conserva substanta.

Deci, uzufructul este un drept de folosinta.

Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct, cu mentiunea ca titularul sau se poate folosi de un lucru si ii poate culege fructele, dar numai pentru nevoile lui si ale familiei sale.

Dreptul de abitatie este un drept de uz asupra unei locuinte.

Servitutea reprezinta o sarcina impusa asupra unui imobil, izvorand din situatia naturala a bunului sau dintr-o conventie, care are ca scop sa serveasca utilitatea altui bun care are alt stapan.

Dreptul de superficie este acel drept real constituit prin act administrativ asupra unor bunuri care apartin statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, in virtutea ciruia titularul poate sa exercite posesia, folosinta si, in anumite limite, dispozitia, cu respectarea dreptului de proprietate al celui care l-a constituit.

Drepturile reale accesorii sunt urmatoarele:

dreptul la ipoteca;

dreptul de gaj sau amanetul;

garantia reala mobiliara;

privilegiile;

dreptul de retentie.

Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligatii.

Ipoteca este o garantie imobiliara care indreptateste pe titular sa urmareasca bunul in mana oricui s-ar afla si sa fie preferat pentru satisfacerea creantei in concursul cu ceilalti creditori.

Dreptul de gaj (amanetul) este acel drept real nascut din contractul accesoriu prin care debitorul remite creditorului sau un lucru mobil pentru garantarea datoriei. In cazul cand debitorul nu isi achita datoria, creditorul gajist are deptul fie de a cere instantei sa ii aprobe retinerea lucrului in contul creantei, pe baza unei expertize judiciare de estimare a valorii lucrului, fie de a solicita vanzarea la licitatie publica a lucrului gajat, cu dreptul de a fi platit cu preferinta din suma obtinuta fata de alti creditori ai aceluiasi debitor.

Privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, ce decurge, de regula, din calitatea creantei sale, de a fi preferat celorlalti creditori ai aceluiasi debitor, chiar daca acestia sunt ipotecari.

Dreptul de retentie este acel drept real de garantie imperfect, ce consta in posibilitatea detinatorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza restituirea acestui lucru catre proprietar, pana cand nu i se plateste creanta nascuta in legatura cu lucrul respectiv (de exemplu cheltuielile de conservare a lucrului, de transport sau depozitare).

De mentionat ca toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de creanta.

Drepturi subiective civile pure si simple si drepturi subiective civile afectate de modalitati

Aceasta clasificare este impusa de gradul de certitudine conferit titularilor de drept.

Dreptul subiectiv civil pur si simplu este acela care confera maxima certitudine titularului sau, deoarece nici existenta si nici exercitarea lui nu depind de vreo imprejurare viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de indata ce s-a nascut, neconditionat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalitati este acela care nu mai ofera deplina siguranta titularului, in sensul ca existenta lui sau exercitarea lui depinde de o imprejurare viitoare, certa sau incerta. Termenul si conditia sunt modalitatile actului juridic, deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este insotit de un termen, o conditie sau o sarcina.

Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranta, de dreptul pur si simplu, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, consta intr-un eveniment viitor si sigur ca realizare, asa incat nu afecteaza existenta dreptului subiectiv, ci numai exercitiul acestuia, in sensul ca amana sau, dupa caz, pune capat exercitiului dreptului subiectiv respectiv.

Dreptul subiectiv civil afectat de conditie este nesigur in ceea ce priveste existenta sa, intrucat conditia este un eveniment viitor si nesigur ca realizare, asa incat exista nesiguranta in privinta nasterii sau, dupa caz, a stingerii dreptului subiectiv.

1. Principiile exercitarii drepturilor subiective civile si abuzul de drept

In cazul incalcarii unui drept subiectiv civil, titularul lui poate sa cheme in judecata persoana raspunzatoare de nesocotirea dreptului respectiv, in vederea restabilirii acestuia. Deci, mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile il reprezinta, de regula, procesul civil, care este reglementat, in principal, de catre Codul de procedura civila.

De mentionat ca, dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exercitiul lui. Regula este ca exercitarea unui drept subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lasata la latitudinea titularului acestuia. Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernata de urmatoarele principii:

dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii si a moralei;

dreptul subiectiv civil trebuie exercitat in limitele sale externe, atat de ordin material (de ex.. proprietarul unui teren nu poate sa construiasca dincolo de linia vecinatatii), cat si de ordin juridic (spre exemplu, creditorul nu poate pretinde debitorului sau mai mult decat acesta ii datoreaza);

dreptul subiectiv civil trebuie exercitat in limitele sale interne, adica numai potrivit scopului economic si social in vederea caruia este recunoscut de lege;

dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu buna-credinta.

Aceste patru principii sunt cumulative, in exercitarea drepturilor subiective civile nefiind suficienta respectarea numai a unuia sau a unora dintre ele. Numai respectand cele patru principi se poate aprecia "cine isi exercita dreptul sau nu vatama pe nimeni."

Prin nerespectarea celor patru principii se ajunge in situatia de abuz de drept, prin care se intelege, exercitarea unui drept subiectiv civil cu incalcarea principiilor exercitari sale, aica il deturneaza de la finalitatea lui.

Abuzul de drept se constata de catre organul de jurisdictie in cadrul procesului civil.

Obligatia civila

Prin obligatie civila intelegem indatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumita conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta in a da, a face sau a nu face ceva si care, in caz de nevoie, poate fi impusa prin forta coercitiva a statului.

Rezulta ca obligatia civila presupune, intotdeauna, o indatorire a subiectului pasiv (si nu o posibilitate, o facultate), care prezinta urmatoarele trasaturi:

indatorirea subiectului pasiv consta intr-o atitudine corespunzatoare conduitei pe care o poate avea subiectul activ;

indatorirea subiectului pasiv consta intr-o actiune sau, dupa caz, intr-o abtinere;

in caz de nevoie, indatorirea poate fi impusa subiectului pasiv prin forta coercitiva a statului.

Obligatiile civile se clasifica dupa mai multe criterii:

In functie de obiectul lor, se fac trei clasificari:

obligatii de a da, obligatii de a face si obligatii de a nu face;

obligatii pozitive si obligatii negative;

obligatii de rezultat si obligatii de mijloace.

In functie de sfera persoanelor obligate fata de dreptul subiectiv al creditorului mentionam:

obligatii obisnuite;

obligatii opozabile si tertilor;

obligatii reale.

In raport de sanctiunea ce asigura respectarea lor, mentionam:

obligatii civile perfecte;

obligatii civile imperfecte.

Obligatii de a da, obligatii de a face si obligatii de a nu face

Prin obligatia de a da se intelege indatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real. Deci " da" nu inseamna "a preda" (Ex.: obligatia vanzatorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vandut in patrimoniul cumparatorului este o obligatie de a da, care nu trebuie confundata cu obligatia de a preda in materialitatea sa lucrul vandut, aceasta din urma fiind obligatia de a face).

Prin obligatia de a face se intelege indatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de de preda un lucru, deci, in general, orice prestatie pozitiva in afara celor care se incadreaza in notiunea de "a da". (Ex.: obligatia locatorului de a pune la dispozitia locatarului lucrul inchiriat, obligatia de a preda lucrul donat, obligatia de a presta intretinerea in temeiul contractului de intretinere etc. sunt obligatii de a face).

Obligatia de a nu face consta in indatorirea subiectului pasiv de a se abtine de la o actiune sau de la anumite actiuni.

Aceasta obligatie are un continut diferit, dupa cum este corelativa unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligatia de a nu face corelativa unui drept absolut inseamna indatorirea generala de a nu face nimic de natura a aduce atingere acestui drept, iar obligatia de a nu face corelativa unui drept relativ este indatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut sa faca daca nu s-ar fi obligat la abtinere.

Pentru primul caz putem da ca exemplu obligatia ce revine oricarei persoane de a nu stanjeni exercitiul dreptului de proprietate al titularului unui asemenea drept. Pentru al doilea caz mentionam obligatia ce si-o asuma cel imprumutat de a nu instraina un anumit bun pana cand nu va efectua plata catre imprumutator.

Obligatiile civile pozitive si obligatii civile negative

Aceasta clasificare reprezinta o varianta a clasificarii anterioare.

Obligatiile pozitive sunt acelea care implica o actiune, deci vom include in aceasta categorie obligatia de a da si obligatia de a face.

Obligatiile negative sunt acelea care presupun o abstentiune (o abtinere), deci includem in aceasta categorie obligatia de a nu face.

Obligatii de rezultat si obligatii de mijloace

Obligatile de rezultat (sau determinate) constau in indatorirea debitorului de a obtine un rezultat determinat, deci caracteristic acestor obligatii este faptul ca obligatia este strict precizata sub aspectul obiectului si scopului urmarit, debitorul asumandu-si indatorirea ca, desfasurand o anumita activitate, sa atinga un rezultat bine stabilit.

Obligatiile de miloace (sau obligatiile de prudenta si diligenta) constau in indatorirea debitorului de a depune toata staruinta pentru atingerea unui anumit rezultat, fara a se obliga la insusi rezultatul preconizat.

Exemple: - indatorirea ce revine medicului de a actiona cu toata prudenta si toata diligenta, cerute de stiinta si etica medicala, in vederea vindecarii pacientului de o anumita maladie, neatingerea rezultatului urmarit neinsemnand in mod automat neindeplinirea obligatiei.

- indatorirea asumata de avocat fata de clientul sau, etc.

Obligatiile civile obisnuite, obligatii opozabile si tertilor si obligatii reale

Obligatia civila obisnuita este opozabila debitorului fata de care s-a nascut, altfel spus urmeaza a fi executata (este opozabila) "intre parti", ca si dreptul de creanta. Majoritatea obligatiilor civile sunt obligatii obisnuite.

Obligatia opozabila si tertilor (scriptae in rem) este strans legata de un lucru, astfel incat creditorul isi poate realiza dreptul sau numai daca titularul actual al dreptului real asupra lucrului respectiv va fi obligat sa-i respecte acest drept, desi nu a participat direct si personal la formarea raportului obligational.

Deci aceasta obligatie se naste in legatura cu un lucru si care isi produce efectele si asupra unei terte persoane care dobandeste ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar daca aceasta persoana nu a participat in vreun fel la nasterea raportului juridic ce are in continut acea obligatie (Ex.: daca locatorul vinde bunul inchiriat, cumparatorul este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare, constatata printr-un inscris autentic sau printr-un inscris sub semnatura privata avand data certa, cu exceptia situatiei in care incetarea locatiunii din cauza vanzarii s-ar fi prevazut chiar in contractul de locatiune.

Obligatia reala (propter rem) este opozabila, in temeiul legii sau chiar al conventiei partilor, detinatorului unui lucru, pentru ratiuni precum:

protectia unor lucruri de importanta nationala;

exploatarea judicioasa ori conservarea unor calitati ale unor lucruri importate;

existenta unor raporturi de buna vecinatate, etc.

(Ex.: indatorirea detinatorului unui teren agricol de a-l cultiva si de a asigura protectia solului, obligatia de granituire (de a stabili marginile proprietatii), indatorirea de a contribui la cheltuielile efectuate cu intretinerea sau reconstruirea zidului comun, etc).

Obligatii civile perfecte si obligatii civile imperfecte

Obligatia civila perfecta se bucura integral de sanctiunea juridica, in sensul ca, in caz de nevoie, creditorul poate obtine concursul fortei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligatii intra in aceasta categorie.

Obligatia civila imperfecta (sau naturala) este acea obligatie a carei executare nu se poate obtine pe cale silita, dar, in masura in care ar fi executata de buna voie de catre debitor, acesta din urma nu are dreptul sa pretinda restituirea prestatiei. (ex.: debitorul care a executat obligatia, dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prestatiei, chiar daca la data executarii nu stia ca tremenul prescriptiei era implinit).

3. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile

3.1. Consideratii generale

Prin obiect al raportului juridic civil intelegem conduita partilor, adica actiunea sau inactiunea la care este indreptatit subiectul activ si de care este tinut (indatorat) subiectul pasiv.

Obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu continutul acestui raport, acesta din urma constand in drepturile si obligatiile partilor, adica in posibilitatile juridice ale unor actiuni si in indatoririle juridice corespunzatoare. Cu alte cuvinte, posibilitatea si indatorirea unei conduite nu trebuie confundate cu insasi conduita.

De exemplu, in cadrul contractului de vanzare-cumparare, obligatia vanzatorului de a preda lucrul vandut si dreptul cumparatorului de a pretinde predarea lucrului intra in notiunea de continut al raportului juridic nascut din acest contract, insa actiunea efectiva de predare si primire a lucrului vandut reprezinta ceea ce numim obiect al raportului juridic civil.

In raporturile juridice patrimoniale, conduita partilor se refera adesea la lucruri, dar acestea nu pot fi incluse in structura raportului juridic civil, tinand cont de caracterul social al acestui raport. De regula, lucrul este luat in considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

In acest context vom defini notiunea de "bunuri".

In sens larg, prin bunuri se desemneaza atat lucrurile, cat si drepturile privitoare la acestea. (Ex.: din Codul civil "oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui").

In sens restrans, prin bunuri se desemneaza numai lucrurile asupra carora pot exista drepturi patrimoniale.

Bunul reprezinta o valoare economica ce este utila pentru satisfacereea nevoilor materiale si spirituale ale omului si care este susceptibila de apropiere (insusire) sub forma drepturilor patrimoniale. In stransa legatura cu notiunea de bunuri este aceea de patrimoniu. Prin patrimoniu se intelege totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniale ce apartin unei persoane fizice sau juridice.

Patrimoniul se compune din doua laturi si anume:

latura activa, formata din drepturile patrimoniale;

latura pasiva, alcatuita din obligatiile patrimoniale.

Deci, intre notiunile de patrimoniu si bunuri exista o relatie de tipul intreg - parte, cu precizarea ca bunurile pot fi privite fie in mod izolat, unul cate unul, fie in mod global, ca o universalitate juridica apartinand unei persoane, caz in care reprezinta latura activa a patrimoniului acelei persoane.

3. Clasificarea bunurilor

a) Bunuri imobile si bunuri mobile

Aceasta clasificare se face dupa un criteriu mixt si anume:

natura bunurilor si

calificarea data de lege.

In dreptul civil bunurile imobile (sau nemiscatoare) sunt de trei feluri:

imobile prin natura lor;

imobile prin destinatie;

imobile prin obiectul la care se aplica (sau imobile prin determinarea legii).

Bunurile imobile prin natura lor cuprind terenurile si cladirile, precum si fructele si recoltele neculese inca.

Bunurile imobile prin destinatie sunt, prin natura lor, lucruri mobile, insa, data fiind destinatia lor, stabilita de proprietar (pentru serviciul si exploatarea unui fond), legea le declara imobile (Ex.: animalele afectate la cultura, semintele date arendasilor, pestele din iaz / helestee, stupii cu roi, instrumentele necesare in derularea unei activitati, etc.).

Pentru a fi in prezenta unui imobil prin destinatie, trebuie indeplinite doua cerinte, si anume:

- pe de o parte, sa existe un raport de accesorietate (adica de afectare), fizica sau volitionala (material sau voit), intre bunul mobil si imobil prin natura lui la care serveste;

- pe de alta parte, ambele bunuri sa aiba acelasi proprietar.

Bunurile imobile prin obiectul la care se aplica (sau imobile prin determinarea legii) cuprind:

1) drepturile reale imobiliare, altele decat dreptul de proprietate (dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitatie, dreptul de servitute, dreptul de superficie);

2) drepturile de creanta corelative obligatiei de a da un imobil (drepturi reiesite din contracte: contractul de inchiriere, contractul de arenda, contractul de asigurare,etc.);

3) actiunile in justitie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui bun imobil (actiunea de revendicare, actiunea de granituire, actiunea negatorie si actiunea confesorie).

Dreptul de uzufruct este un drept real principal care confera titularului sau, denumit uzufructuar, folosinta unui bun apartinand unei alte persoane, denumita nud proprietar, cu obligatia uzufructuarului de a-i conserva substanta. Uzufructuarul are in privinta bunului un drept de folosinta in inteles larg, adica de a se folosi de bun si de a-i percepe fructele pentru sine, pe care le dobandeste cu titlu de prprietate.

Dreptul de uz confera titularului prerogative de folosinta si de a percepe fructele, dar numai pentru nevoile sale si ale familiei. Perceperea fructelor trebuie sa se faca in natura si serveste exclusiv consumatiei. Deci, titularul dreptului de uz nu are dreptul de a instraina fructele, deoarece dreptul sau are un caracter strict personal. Este un drept mai restrans decat dreptul de uzufruct, iar titularul lui nu poate fi decat persoana fizica.

Dreptul de abitatie este un drept de uz care se refera la o locuinta. De asemenea, acest drept nu poate fi cedat sau ipotecat, deoarece are un caracter personal. Subiect de drept nu poate fi decat o persoana fizica.

Dreptul de servitute reprezinta o sarcina ce apasa asupra unui fond, numit fond aservit, in favoarea altui fond, numit fond dominant. Dreptul de servitute creaza raporturi intre titularii drepturilor de proprietate, raporturi care vor continua sa existe si dupa eventuala schimbare a proprietarilor.

Dreptul de superficie consta in dreptul de proprietate pe care il are o persoana- fizica sau juridica- denumita superficiar, in privinta constructiilor sau plantatiilor ce se afla pe terenul apartinand altui proprietar, precum si in dreptul de folosinta asupra terenului pe care se afla constructiile si plantatiile.

Actiunea de evendicare este principalul mijloc juridic de aparare a dreptului de proprietate. Este acea actiune reala prin care reclamantul solicita instantei de judecata recunoaasterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat si obligarea paratului la restituirea posesiei bunului. Altfel spus, reprezinta actiunea prin care proprietarul neposesor reclama bunul de la posesorul neproprietar.

Prin actiunea de granituire orice proprietar poate obliga pe vecinul sau la granituirea proprietatii lipita cu a sa; cheltuielile granituirii se vor face pe jumatate. Este o actiune reala, imobiliara, petitorie si imprescriptibila.

1) Actiunea este reala deoarece rezulta din insasi natura dreptului de proprietate, acest drept fiind dreptul real cel mai complet. Revendicarea este legata direct de lucrul a carui proprietate se reclama si se urmareste in mainile oricarei persoane.

2) Este o actiune petitorie, deoarece pune in discutie insasi existenta dreptului de proprietate. Reclamantul care pretinde ca este proprietar trebuie sa faca dovada dreptului sau de proprietate. Admiterea actiunii inseamna recunoasterea dreptului de proprietate si, ca o consecinta fireasca, obligarea paratului la restituirea posesiei. Spre deosebire de actiunea petitorie, actiunea posesorie urmareste doar apararea posesiei, ca simpla stare de fapt, impotriva oricarei tulburari. Ea poate fi folosita fie pentru pastrarea posesiei, fie pentru redobandirea acesteia in cazul pierderii.

3) Este o actiune imprescriptibila, deoarece dreptul de proprietate este perpetuu; proprietarul nu-si pierde dreptul sau prin faptul ca nu-l exercita (prin neuz). Totusi, pasivitatea si lipsa de diligenta (sarguinta, interes) a proprietarului sunt sanctionate indirect prin efectul prescriptiei achizitive ori al posesiei de buna-credinta. Deci, daca o persoana dobandeste dreptul de proprietate prin uzucapiune in cazul imobilelor, sau prin posesie de buna credinta, in cazul bunurilor mobile, caracterul imprescriptibil sub aspect extinctiv a fost invins pentru ca insusi dreptul de proprietate s-a pierdut. Uzucapiunea (sau prescriptia achizitiva) este acel mod de dobandire a dreptului de proprietate si a altor drepturi reale principale prin exercitarea unei posesii neintrerupte asupra unui bun, in termenul si in conditiile prevazute de lege.

Actiunea negatorie este actiunea prin care reclamantul cere instantei de judecata sa stabileasca faptul ca paratul nu are drept real (uzufruct, uz, abitatie, servitute sau superficie) asupra bunului aflat in proprietatea sa si sa-l oblige sa inceteze exercitarea nelegitima a unui asemenea drept. Este o actiune reala, petitorie si imprescriptibila.

Actiunea confesorie este acea actiune prin care reclamantul, titular al unui drept real principal, solicita instantei sa-l oblige pe parat, proprietar sau alta persoana sa permita exercitarea deplina a dreptului sau real. Este o actiune reala, petitorie si prescriptibila in termen de 30 de ani.

Contractul de inchiriere sau locatiunea reprezinta acordul de vointa care se realizeaza intre doua parti numite locator si locatar, prin care loatorul se obliga sa acorde locatarului folosinta temporara, totala sau partiala a unui bun in schimbul unei sume de bani sau altei prestatii, numita chirie.

Contractul de arendare este acordul de vointa care se realizeaza inre doua parti - numite arendator si arendas - si prin care arendatorul se obliga sa transmita arendasului bunuri agricole pentru folosirea sau exploatarea lor pe o anumita perioada de timp in schimbul unui pret numit arenda.

Contractul de asigurare reprezinta acordul de vointa care se realizeaza intre asigurator si asigurat, prin care asiguratorul, in schimbul primei de asigurare platita de asigurat, ia asupra lui riscul asigurat, platind asiguratului indemnizatia de asigurare, daca se realizeaza cazul asigurat.

Riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil dar incert la care sunt expuse bunurile, viata, patrimoniul unei persoane(exemplu: incendii, inundatii, dspagubiri datorate tertilor).

Cazul asigurat este evenimentul asigurat care s-a produs.

Obiectul asigurarii este bunul, despagubirea datorata de asigurat tertelor persoane pagubite sau viata, capacitatea de munca a unei persoane.

Obiectul asigurat nu se confunda cu obiectul contractului de asigurare respectiv rata primei de asigurare in cazul asiguratului si achitarea indemnizatiei de asigurare (despagubirea) in cazul asiguratorului.

Bunurile mobile (sau miscatoare) sunt, de asemenea, de trei feluri:

mobile prin natura lor;

mobile prin determinarea legii;

mobile prin anticipatie.

Bunurile mobile prin natura lor sunt "corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atat acele care se misca de sine, cum sunt animalele, precum si cele care nu se pot stramuta din loc decat prin o putere straina, cum sunt lucrurile neinsufletite".

Bunurile mobile prin determinarea legii cuprind:

1) drepturi reale asupra unui lucru mobil, altele decat dreptul de proprietate (dreptul de uz, uzufruct, dreptul de gaj, etc.);

2) drepturile de creanta, care au ca obiect obligatia de a da un bun mobil si obligatia de a face sau a nu face (reiesite din contracte civile: contractul de imprumut, de consignatie, etc.);

3) actiunile in justitie privind un drept mobiliar sau pentru readucerea in patrimoniu a unui asemenea drept;

4) actiunile si partile sociale aduse la capitalul social al unei societati;

5) obligatiunile emise de societatile pe actiuni care constata drepturile de creanta fata de societate;

6) dreptul de proprietate literara si artistica: este vorba de dreptul de natura economica al autorului de a publica, reproduce si exploata opera, si nu de dreptul moral de autor, care este un drept personal nepatrimonial (dreptul la respectarea operei, al numelui);

7) dreptul de proprietate industriala (dreptul de inventator, inovator, firma, marca etc.).

Bunurile mobile prin anticipatie cuprind anumite bunuri imobile prin natura lor, dar pe care partile unui act juridic (vanzator-cumparator) le considera mobile anticipat, avand in vedere ca ele vor deveni mobile, si anume:

recoltele si fructele neculese;

arbustii prinsi in pamant;

materialele provenite din daramarea unei constructii;

produsele extrase din cariere (piatra, marmura, etc.);

titeiul, carbunele, sarea, gazele naturale extrase din pamant.

Fata de terti aceste bunuri sunt imobile, urmand sa devina mobile prin separarea lor de fond (prin taiere, culegere, daramare, forare, etc.).

Clasificarea bunurilor in imobile si mobile prezinta importanta datorita regimului juridic diferit al celor doua categorii.

Astfel:

1) in ceea ce priveste efectele posesiei, pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune (prescriptie achizitiva), iar pentru bunurile mobile posesia de buna-credinta valoreaza cat o prezumtie absoluta ; de asemenea, se admite ca numai posesia asupra unui bun imobil poate fi aparata prin intermediul actiunilor posesorii;

2) in privinta drepturilor reale accesorii, ipoteca poate purta numai asupra unui imobil, iar gajul si garantia reala mobiliara pot privi numai un bun mobil;

3) publicitatea instrainarilor se aplica, in principal, in materia bunurilor imobile;

4) in cazul bunurilor comune ale sotilor, instrainarea sau grevarea unui imobil nu poate fi facuta de catre unul din soti decat cu consimtamantul expres al celuilalt sot; in schimb, pentru instrainarea bunurilor mobile, legea prezuma existenta consimtamantuui celuilalt sot (prezumtia de mandat tacit reciproc);

5) executarea silita e supusa unor reguli diferite, dupa cum se urmareste un bun mobil sau un bun imobil;

6) competenta teritoriala in pricinile privitoare la imobile, apartine, de regula, instantei in a carei circumscriptie teritoriala se afla imobilul, insa, in pricinile referitoare la bunuri mobile este competenta, in principiu, instanta de la domiciliul paratului;

7) in materia prescriptiei extinctive, actiunea in revendicare are un regim diferit dupa cum priveste un bun mobil sau un bun imobil.

Bunuri aflate in circuitul civil si bunuri scoase din circuitul civil

Aceasta clasificare a bunurilor porneste de la regimul circulatiei lor juridice.

Bunurile aflate in circuitul civil sunt acelea care pot fi dobandite sau instrainate prin acte juridice. Regula este ca bunurile sunt in circuitul civil, afara de exceptiile prevazute expres de lege. In cadrul acestei categorii putem distinge:

pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neingradit;

pe de alta parte, bunurile care pot fi dobandite, detinute sau instrainate numai cu respectarea anumitor conditii restrictive (ex.: armele de foc si munitiile, materialele explozive, produsele si substantele toxice, obiecte de cult, etc.).

Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale. Includem aici asa-numitele lucruri comune, care "nu apartin nimanui si al caror uz e comun tuturor", cum ar fi: aerul, razele soarelui, apa marii, etc.

c) Bunuri determinate individual si bunuri determinate generic

Bunurile determinate individual (numite si bunuri certe) sunt acelea care, potrivit naturii lor sau vointei exprimate de partile actului juridic, se individualizeaza prin insusiri proprii, specifice (Ex.: o casa, un autoturism, etc.).

Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizeaza prin insusirile speciei sau categoriei din care fac parte. Ele se individualizeaza prin numar, greutate, masura, etc.

Includem aici alimentele banii, imbracamintea, incaltamintea, etc.

Aceasta clasificare a bunurilor prezinta importanta in ceea ce priveste:

1) momentul transmiterii dreptului real este momentul realizarii acordului de vointa intre parti, chiar daca nu s-a predat bunul respectiv (in cazul bunurilor determinate individual); in cazul bunurilor determinate generic, dreptul real se transmite in momentul individualizarii lor sau al predarii, afara de cazul in care partile au prevazut altfel;

2) suportarea riscului contractului; atunci cand contractul sinalagmatic a dat nastere obligatiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra unui bun determinat individual, iar bunul piere inainte de predarea lui, fara sa existe vreo culpa a instrainatorului (detinatorului), acesta din urma este liberat de obligatia predarii, fara ca dobanditorul sa fie liberat de obligatia sa (de a plati pretul); in schimb, daca obiectul contractului sinalagmatic priveste bunuri determinate generic, care pier fortuit inainte de predare, instrainatorul nu este liberat de obligatia de predare, trebuind sa procure alte asemenea bunuri;

3) locul de executare a obligatiei de predare a bunului:

- in cazul unui bun determinat individual locul de executare a obligatiei este acela unde se afla bunul in momentul contractarii;

- in cazul bunurilor de gen (determinate generic), predarea trebuie facuta la domiciliul debitorului, deoarece, in acest caz, plata este cherabila si nu portabila.

d) Bunuri fungibile si bunuri nefungibile

Aceasta clasificare are in vedere criteriul potrivit caruia bunurile pot fi inlocuite sau nu, unele cu altele, in executarea unei obligatii civile.

Bunul fungibil este acela care, in executarea unei obligatii, poate fi inlocuit cu altul, fara a fi afectata valabilitatea platii.

Bunul nefungibil este acela care nu poate fi inlocuit cu altul in executarea unei obligatii, asa incat debitorul nu este liberat decat prin predarea bunului datorat.

In principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate individual sunt bunuri nefungibile.

Bunuri consumptibile si bunuri neconsumptibile

Aceasta clasificare se face dupa cum folosirea bunurilor implica sau nu consumarea substantei ori instrainarea lor.

Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit decat prin consumarea substantei sau instrainarea lui de la prima intrebuintare (Ex.: banii, alimentele, combustibilii etc.).

Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit in mod repetat, fara sa fie necesara, pentru aceasta, consumarea substantei sau instrainarea lui (Ex.: cladirile, terenurile, masinile, etc.).

Importanta clasificarii in discutie se manifesta in cazul uzufructului si al imprumutului.

Astfel, daca dreptul de uzufruct poarta asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui sa restituie nudului proprietar chiar acel bun, el avand obligatia conservarii substantei lui, pe cand, in cazul in care este vorba de un bun consumptibil, uzufructuarului nu-i mai incumba obligatia de a conserva substanta bunului spre a-l restitui chiar pe acelasi, ci, el are obligatia de a restitui bunuri de aceeasi cantitate, calitate si valoare cu cele primite.

Daca bunurile neconsumptibile pot forma obiectul imprumutului de folosinta (comodat), bunurile consumptibile pot forma doar obiectul imprumutului de consumatie.

Desi in majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt si fungibile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele doua clasificari nu se suprapun. Exemplu de bun consumptibil si nefungibil: ultima sticla de vin dinr-o recolta celebra, sau, bunuri neconsumptibile dar fungibile: doua carti din aceeasi editie.

Bunuri corporale si bunuri incorporale

Aceasta clasificare are drept criteriu modul lor de percepere.

Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenta materiala, fiind usor perceptibile simturilor omului.

Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existenta ideala, abstracta, cum ar fi drepturile subiective patrimoniale.

Vom distinge urmatoarele categorii de bunuri incorporale:

drepturile reale, altele decat dreptul de proprietate;

proprietatile incorporale (drepturile de proprietate industriala, drepturile de autor, etc.);

titlurile de valoare (actiuni, obligatiuni etc.);

4) drepturile de creanta (cecul, biletul de ordin).

g) Bunuri divizibile si bunuri indivizibile

Aceasta clasificare are in vedere faptul ca bunurile pot fi sau nu impartite fara sa-si schimbe destinatia.

Bunul divizibil este acela care poate fi impartit fara sa-si schimbe, prin aceasta destinatia sa economica (Ex.: o bucata de stofa, o paine, etc).

Bunul indivizibil este acela care, prin impartire, isi schimba destinatia economica (Ex.: un autoturism).

Aceasta clasificare prezinta importanta in materia partajului si a obligatiilor cu pluralitate de subiecte.

Astfel, in cazul partajului, intrucat bunul indivizibil nu poate fi fractionat, el va fi atribuit unuia dintre copartasi sau va fi scos in vanzare prin licitatie, iar pretul obtinut va fi impartit intre copartasi.

h) Bunuri principale si bunuri accesorii

Aceasta clasificare se face in functie de corelatia dintre ele, si anume, atunci cand face obiectul unui act juridic, bunul accesoriu urmeaza soarta bunului principal.

Bunul principal este acela care poate fi folosit in mod independent, fara sa fie destinat a servi la intrebuintarea altui bun.

Bunul accesoriu este acela care este afectat intrebuintarii altui bun, principal. (exemple de bunuri accesorii: cheia pentru lacat, cureaua pentru ceas, coperta pentru carte, prelata pentru autoturism, etc.)

i) Bunuri din domeniul public si bunuri din domeniul privat

Statul si unitatile administrativ-teritoriale (judet, municipiu, oras, comuna) sunt titulari fie ai dreptului de proprietate publica, fie ai dreptului de proprietate privata, dupa cum bunurile intra, fie in domeniul public de interes national, judetean sau local, fie in domeniul privat.

Art. 135 din Constitutie mentioneaza bunurile care formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice:

bogatiile de orice natura ale subsolului;

caile de comunicatie;

spatiul aerian;

apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interes public;

plajele;

marea teritoriala;

resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental;

alte bunuri stabilite de lege (Ex.: terenurile din domeniul public, constructii de interes public, piete, parcuri, retele stradale, porturi si aeroporturi, monumentele naturii, etc.).

deci, apartenenta unui bun la domeniul public sau privat se stabileste in functie de doua criterii:

prevederile legii;

criteriul afectatiunii bunului la uzul public sau la interesul public (folosinta publica sau serviciul public).

Aceasta clasificare prezinta importanta deoarece numai bunurile din domeniul public sunt inalienable, insesizabile si imprescriptibile, dupa cum urmeaza:

nu pot fi instrainate, ele pot fi date numai in administrare, concesionate sau inchiriate, conform legii;

nu pot fi supuse executarii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii reale (gajul, ipoteca, etc.);

nu pot fi dobandite de catre alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna credinta asupra bunurilor mobile.

In schimb, Legea nr. 213/1998 stabileste ca "dreptul de proprietate privata al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, daca legea nu dispune altfel".

4. Proba raportului juridic civil concret

Definitie, importanta si clasificarea probelor

In sens mai larg, prin proba intelegem:

fie actiunea de stabilire a existentei sau inexistentei unui raport juridic concret;

fie mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit;

fie rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de proba, adica masura in care acestea au reusit sa formeze convingerea judecatorului cu privire la existenta sau inexistenta raportului juridic concret litigios.

In sens mai restrans, notiunea de proba este utilizata in doua acceptiuni:

prima acceptiune este aceea de mijloc de proba, adica mijlocul prevazut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic concret (inscrisuri, martori, prezumtii, marturisirea uneia din parti, expertiza, cercetarea la fata locului);

a doua acceptiune este aceea de fapt probator, adica un fapt material care, odata dovedit printr-un mijloc de proba, este folosit, la randul sau, pentru a dovedi un alt fapt material, determinat in solutionarea pricinii. Faptele sunt de doua categori:

fapte principale, care constituie raportul juridic dedus judecatii si care trebuie dovedite;

fapte probatorii, care nu constituie raportul litigios, dar care contribuie la dovedirea existentei sau inexistentei acestuia.

Probele sunt deosebit de importante pentru protectia si ocrotirea drepturilor subiective civile. Pentru a putea pronunta hotararea, judecatorul trebuia sa cunoasca raporturile juridice civile dintre parti, faptele care au dat nastere conflictului de interese supus judecatii, iar apoi sa aplice la aceste fapte norma de drept corespunzatoare.

Partile implicate in conflict trebuie sa dovedeasca afirmatiile care le fac cu privire la pretentiile formulate si la apararile impotriva acestor pretentii, iar judecatorul isi va forma convingerea si va pronunta hotararea pe baza probelor care s-au administrat in cauza.

Probele pot fi clasificate in mai multe categorii, in functie de diferite criterii. Clasificarea probelor nu urmareste o ierarhizare a lor, deoarece, in principiu, toate probele sunt lasate la libera apreciere a judecatorului, care isi formeaza convingerea intima independent de felul sau de cantitatea elementelor de dovada prezentate. Gruparea probelor in diferite categorii da posibilitatea evidentierii caracterelor lor comune, dar si particularitatilor lor, asemanarile si deosebirile dintre ele, ceea ce ajuta la folosirea lor rationala.

Probe judiciare si probe extrajudiciare

Aceasta clasificare a probelor se face dupa cum ele se efectueaza in fata instantei de judecata sau in afara acesteia.

Probele judiciare includ: depozitiile martorilor, cercetarea la fata locului, marturisirea unei parti facuta in cadrul raspunsurilor la interogatoriu sau spontan in instanta, etc.

Sunt probe extrajudiciare:

inscrisul intocmit de doua persoane pentru incheierea unui contract;

chitanta care constata plata, etc.

De mentionat ca probele efectuate intr-un aumit proces pierd caracterul de probe judiciare atunci cand sunt folosite intr-un alt proces.

Probe materiale si probe personale (dupa criteriul naturii lor)

Probele sunt materiale daca perceperea faptului se face cu ajutorul unui obiect material.

Probele sunt personale daca faptul este relatat instantei de alte persoane, fie verbal, fie in scris. Probele personale pot fi pozitive (declaratii consemnate in inscrisuri sau verbal), negative sau de abtinere (ex.: lipsa de la interogatoriu, ascunderea unui inscris, etc.) si de rationament (in cazul prezumtiilor legale si al celor simple).

Probe primare si probe secundare (in functie de caracterul original sau derivat).

Probele primare (imediate sau nemijlocite) implica un raport nemijlocit intre proba si fapt, precum un inscris original, depozitia unui martor asupra unor fapte la care a asistat, etc.

Probele secundare (mediate sau mijlocite) sunt acelea care provin din a doua sau a treia sursa, cum ar fi: copia de pe un inscris, depozitia unui martor care a auzit faptul de la o alta persoana, etc.

Probele secundare reclama, in masura in care este posibil, verificarea concordantei lor cu probele originale din care deriva.

Probe directe si probe indirecte (in functie de criteriul subiectiv sau obiectiv de la care se porneste).

Exista doua conceptii privitoare la aceasta delimitare a probelor.

In conceptia care are la baza criteriul subiectiv, se considera ca o proba este directa daca judecatorul percepe faptele probatorii prin propriile sale simturi, iar o proba este indirecta daca intre judecator si faptele probatorii se interpun martori, inscrisuri, etc., deci cand are loc un demers ocolit, bazat pe rationament, in vederea cunoasterii realitatii. Criteriul subiectiv reduce practic categoria probelor directe la cercetarea la fata locului, mai exact, la probele materiale.

Conceptia care are la baza criteriul obiectiv porneste de la relatia existenta intre faptul pretins si mijocul de proba utilizat, adica intre faptele principale si faptele probatorii.

Proba este directa atunci cand faptul probator, a carui veridicitate a fost stabilita de judecator, este de natura sa dovedeasca prin el insusi raportul juridic supus judecatii, deci faptul principal (ex.: inscrisul ce constata contractul cu privire la care exista litigiul).

Proba este indirecta daca prin intermediul ei se dovedeste numai un fapt vecin si conex, din a carui cunoastere se desprinde concluzia existentei raportului juridic litigios (ex.: prezumtiile).

In cazul probelor directe, opera judecatorului se reduce la aprecierea seriozitatii si concludentei probei in raport cu celelalte probe. La probele indirecte, dupa aceasta operatiune de apreciere si dupa ce s-a stabilit ca dovedit faptul probator, intervine si rationamentul judecatorului, necesar pentru a se putea desprinde concluzia cu privire la existenta sau inexistenta raportului de drept substantial.

Obiectul si sarcina probei

Obiectul probei este reprezentat de actele juridice si faptele juridice in inteles restrans, care au creat, modificat sau stins raportul juridic respectiv, ori care au determinat ineficacitatea sa, dand dreptul de a se cere anularea, rezolutiunea sau rezilierea actului juridic:

a) fapte care creeaza raporturi juridice civile: contractul, fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, imbogatirea fara justa cauza, etc.;

b) fapte care modifica raporturile juridice prin schimbarea creditorului sau, dupa caz, a debitorului cat si a altor elemente ale raportului juridic civil: contractele, cesiunea de creanta, subrogatia, moartea, comasarea, divizarea sau dizolvarea persoanelor juridice etc.;

c) fapte care sting raporturile juridice: plata, confuziunea, compensatia, remiterea de datorie cu consimtamantul creditorului, etc.;

d) fapte care determina sau pot determina ineficacitatea actelor respective: vicierea consimtamantului uneia dintre parti la incheierea actului juridic, lipsa capacitatii de folosinta sau de exercitiu, neexecutarea obligatiei contractuale asumate, etc.

Deci, prin obiectul probei intelegem faptele juridice "lato sensu" din care izvorasc drepturile si obligatiile cu privire la care partile se afla in litigiu.

Pot fi dovedite atat faptele pozitive, cat si faptele negative, acestea din urma prin dovedirea faptelor pozitive contrare.

Insa, faptele nedefinite, indiferent ca ar fi pozitive sau negative, sunt aproape imposibil de dovedit, daca aceste fapte nu intereseaza intr-un proces civil, unde este intotdeauna vorba de fapte determinate. De exemplu, este aproape imposibil de probat ca o persoana nu a fost niciodata intr-o anumita localitate (fapt negativ nedefinit), dar se poate proba ca persoana respectiva nu a fost in acea localitate la o anumita data, la care se pretinde ca a savarsit un accident de circulatie, prin dovedirea faptului pozitiv ca la data respectiva se afla intr-o alta localitate; de asemenea, este foarte greu de dovedit ca s-a exercitat tot timpul posesia asupra unui bun (fapt pozitiv nedefinit), dar se poate proba ca acel bun a fost in posesia persoanei respective intr-un anumit moment.

In cazul in care judecatorul cunoaste personal faptele care formeaza obiectul litigiului, el nu poate sa respinga probele cerute de parti, pe motiv ca sunt inutile, ci trebuie sa pronunte hotararea judecatoreasca numai in baza probelor care au fost administrate in cauza, deoarece, in caz contrar, instanta superioara ar fi in imposibilitate de a mai exercita controlul judiciar sub aspectul temeiniciei hotararii.

Instanta se poate folosi in prnuntarea solutiei de un fapt notoriu, adica de un fapt cunoscut de un mare numar de persoane, partile urmand a fi dispensate de a mai administra probe pentru dovedirea lui. In cazurile in care pentru aplicarea unei dispozitii legale se cere ca un fapt sa fie notoriu, partea interesata va trebui sa dovedeasca notorietatea acestui fapt.

Nu este necesara nici dovedirea faptelor constante (numite si fapte prezumtive), legea insasi considerandu-le existente. Astfel, odata dovedit faptul vecin si conex pe care se sprijina o prezumtie legala, nu mai este necesar sa se administreze dovezi pentru stabilirea situatiei de fapt pe care legea o presupune.

In privinta chestiunilor prealabile, mentionam ca faptele stabilite in materialitatea lor in instanta penala nu mai pot forma obiect de proba in instanta civila, nici pentru confirmarea lor, care ar fi inutila si nici pentru infirmarea lor, care este inadmisibila, deoarece Codul de procedura penala dispune ca hotararea penala are in civil putere de lucru judecat cu privire la existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia.

In legatura cu sarcina probei se pune problema de a sti daca partea care formuleaza o pretentie trebuie sa dovedeasca sau, dimpotriva, cel impotriva caruia este formulata pretentia trebuie sa-si dovedeasca apararile sale, avand in vedere ca, de multe ori, este mai usor sa combati o afirmatie decat s-o dovedesti. De asemenea, ca o consecinta, se mai ridica problema de a sti ce solutie se va pronunta in lipsa unor probe suficiente, care sa formeze convingerea judecatorului.

Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere in fata instantei de judecata trebuie sa o dovedeasca, deci sarcina probei revine celui care face o afirmatie.

Procesul civil fiind pornit de catre reclamant, prin introducerea cererii de chemare in judecata, este firesc ca el sa-si dovedeasca pretentia pe care a supus-o judecatii ("probatio incumbit ei quit dicit, non ei qui negat"). Prin urmare, sarcina probei revine reclamantului.

Daca reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului sau, paratul este obligat sa iasa din pasivitate si sa se apere, sa dovedeasca netemeinicia pretentiei reclamantului.

Sunt situatii in care paratul este obligat sa preia initiativa probei. Daca invoca o exceptie procesuala, el trebuie sa faca dovada acesteia. De asemenea, cand paratul dobandeste calitatea de reclamant (formuland o cerere reconventionala, o cerere de chemare in garantie), atunci i se aplica in intregime regula comuna cu privire la sarcina probei.

In principiu, intr-un proces obisnuit, sarcina probei se imparte intre reclamant si parat.

Exista unele situatii in care paratul, pastrandu-si aceasta pozitie procesuala, are totusi primul sarcina probei.

Este cazul prezumtiilor legale relative, cand legea presupune ca starii de fapt ii corespunde o anumita stare de drept. In acest caz, beneficiarul prezumtiei trebuie sa dovedeasca numai faptul din care decurge prezumtia, iar partea potrivnica, daca doreste sa rastoarne aceasta stare, este obligata sa administreze proba contrara. Exemple:

a) pentru raporturile patrimoniale intre soti, art. 30 Codul familiei stabileste prezumtia comunitatii de bunuri, astfel incat, intr-un proces de partaj al bunurilor comune, sotul reclamant va dovedi numai faptul ca bunul a fost dobandit in timpul casatoriei, iar daca sotul parat contesta calitatea de bun comun, va trebui sa faca proba contrara;

b) remiterea scrisului autentic constatator al creantei catre debitor este o prezumtie de plata, asa incat debitorul nu mai este obligat sa dovedeasca direct faptul liberatiunii sale, ci este suficient sa prezinte titlul constatator, urmand ca dovada contrara, sa fie facuta de catre creditor (proband ca titlul i-a fost furat, ca l-a pierdut, etc.).

Stabilirea partii careia ii incumba sarcina probei prezinta o importanta deosebita, intrucat, in lipsa de probe, sau atunci cand probele administrate sunt insuficiente si nici nu s-ar putea produce alte probe, va pierde cel caruia ii revenea sarcina probei. Deci, se poate intampla ca o parte in proces sa nu obtina castig de cauza, desi ar avea dreptate, pentru ca ii lipsesc mijloacele de proba necesare dovedirii pretentiei sale. Cu alte cuvinte, in fata instantei, "a nu avea probe" este acelasi lucru cu "a nu avea dreptate", iar cererea de chemare in judecata va fi respinsa ca nefondata (neintemeiata) si nu ca nedovedita.

Reguli comune privind admisibilitatea probelor

Orice mijloc de proba, pentru a fi admisibil, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii generale:

1) proba sa fie legala, deci sa nu fie oprita de legea materiala sau procesuala (ex.: in procesele de divort codul de procedura civila interzice folosirea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divort);

2) proba sa fie verosimila, adica sa nu contravina legilor naturii, sa nu tinda la dovedirea unor fapte imposibile, ci a unor fapte reale, demne de a fi crezute;

3) proba sa fie pertinenta, deci sa aiba legatura cu obiectul procesului;

4) proba sa fie concludenta, adica sa poarte asupra unor imprejurari care sunt de natura a duce la rezolvarea cauzei respective.

Orice proba concludenta este si pertinenta, dar este posibil ca o proba pertinenta sa nu fie si concludenta.

Astfel, intr-un proces care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o fapta ilicita, proba testimoniala solicitata de catre parat pentru a dovedi ca au mai fost si alti participanti, desi este pertinenta, nu este si concludenta, deoarece Codul civil prevede ca raspunderea este solidara. Daca insa paratul solicita incuviintarea unei probe pentru a dovedi culpa cuncurenta a victimei, proba este pertinenta si concludenta, intrucat raspunderea se imparte intre autor si victima.

Se pune problema daca, in cursul procesului civil sau cu ocazia incheierii unui act juridic, partile au posibilitatea de a largi sau de a restrange regimul probelor stabilit de lege, pentru dovedirea raporturilor juridice dintre ele. In raport de obiectul lor, se disting urmatoarele categorii de conventii asupra probelor:

a) conventiile privitoare la sarcina probei sunt valabile in masura in care stabilesc reguli aplicabile numai partilor, fara a aduce vreo atingere obligatiei judecatorului de a avea un rol activ in materie probatorie;

b) conventiile privitoare la obiectul probei sunt valabile atunci cand partile deplaseaza obiectul probei la fapte vecine si conexe, mai usor de dovedit, fara a aduce atingere rolului activ al judecatorului in materie probatorie;

c) conventiile privitoare la administrarea probelor sunt valabile numai daca dispozitiile legale ce reglementeaza admisibilitatea sunt dispozitive si nu imperative;

d) conventiile referitoare la puterea doveditoare a probelor pot fi luate in considerare numai daca maresc puterea doveditoare a probei respective, fata de cea stabilita de lege, cu conditia de a nu se incalca o norma juridica imperativa;

e) conventiile privind administrarea probelor vor putea fi socotite ca valabile daca normele care reglementeaza administrarea probelor nu sunt imperative.

Inscrisurile

Definitie si clasificare

Prin inscris se intelege orice declaratie, despre un act juridic sau fapt juridic (stricto sensu), facuta prin scriere de mana, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hartie sau pe orice alt material.

Inscrisurile, cuprinzand declaratiile facute inainte de existenta vreunui proces, ofera garantii de sinceritate si exactitate, reprezentand un important mijloc de proba, cu atat mai mult cu cat ele sunt usor de pastrat si greu alterabile prin scurgerea timpului, se administreaza mai usor in fata instantelor, iar uneori constituie insasi conditia de valabilitate a actului juridic ce urmeaza a fi probat.

Inscrisurile pot fi de mai multe feluri:

Dupa scopul pentru care au fost intocmite:

1) Inscrisuri preconstituite care au fost intocmite cu intentia de a fi folosite ca mijloc de proba in cazul unui eventual litigiu;

2) Inscrisuri nepreconstituite care nu s-au intocmit in scopul de a fi folosite ca mijloc de proba in litigiu, dar care, in mod accidental, sunt totusi utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios.

La randul lor, inscrisurile preconstituite se impart dupa mai multe criterii:

Dupa efectul lor mentionam:

1) inscrisuri originare sau primordiale care au efect constatator al incheierii, modificarii sau stingeri unui raport juridic;

2) inscrisuri recognitive care au ca efect recunoasterea existentei unui inscris originar pierdut, pentru a-l inlocui;

3) inscrisuri confirmative care pot confirma un act juridic lovit de nulitate relativa.

b) Dupa modul de intocmire cunoastem:

1) inscrisuri autentice;

2) inscrisuri sub semnatura privata.

c) Dupa raportul dintre ele, toate categoriile de inscrisuri se impart in:

- originale si

- copii.

Copiile fac dovada, sub rezerva prezentarii originalului.

II. Inscrisurile autentice

Inscrisurile autentice sunt acele inscrisuri care s-au facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a incheiat.

Pentru a fi valabil, inscrisul autentic trebuie sa indeplineasca cumulativ trei conditii:

sa fie intocmit de un functionar public;

acesta sa fie competent din punct de vedere material si teritorial

sa fie respectate formalitatile prescrise de lege.

Constituie inscrisuri autentice urmatoarele acte:

inscrisurile autentice notariale;

actele de stare civila;

hotararile judecatoresti;

procesele verbale intocmite de agenti procedurali insarcinati cu inmanarea actelor de procedura;

actele de procedura indeplinite de executorii judecatoresti, etc.

Avantajele inscrisului autentic. Forta probanta.

In unele situatii, incheierea actului juridic in forma autentica este prevazuta de lege pentru insasi valabilitatea actului ca operatiune juridica.

In alte situatii, desi pentru valabilitatea operatiunii juridice nu este necesara forma autentica, partile recurg, totusi, la aceasta, in considerarea avantajelor pe care le prezinta inscrisul autentic.

Astfel:

a) inscrisul autentic se bucura de o prezumtie de autenticitate si validitate, astfel incat cel care il foloseste este scuttit de orice dovada, proba contrara revenind celui care il contesta;

b) inscrisul autentic notarial care constata o creanta certa si lichida, in momentul in care aceasta ajunge la scadenta, are putere executorie fara a mai fi nevoie de vreo judecata si nici macar de investirea cu formula executorie. Executarea silita a obligatiei constatata in inscrisul autentic se suspenda de drept in cazul in care se pune in miscare actiunea penala impotriva pretinsului autor al falsului, insa, daca inscrisul autentic este defaimat ca fals, pe cale incidentala, in fata instantei civile, suspendarea executarii este lasata la aprecierea instantei;

c) data inscrisului autentic este credibila pina la inscrierea in fals, fiind opozabila si tertilor;

d) inscrisul autentic face dovada pana la inscrierea in fals in ceea ce priveste constatarile personale ale agentului instrumentator, percepute prin propriile lui simturi; celelalte mentiuni fac dovada pana la proba contrara (mentiunea ca pretul a fost deja platit de cumparator, valabilitatea consimtamantului exprimat de parti in fata agentului, etc.).

Opozabilitatea "erga omnes" a inscrisului autentic

Inscrisul autentic are opozabilitate erga omnes a celor constatate prin el, adica opozabilitate fata de terti in ceea ce priveste drepturile si obligatiile partilor contractante, considerate ca fapte a caror existenta nu poate fi ignorata de catre terti.

Daca tertii pretind ca actul a fost intocmit in vederea fraudarii intereselor lor, ei nu trebuie sa faca operatiunea de inscriere in fals, ci pot face dovada contrara prin orice mijloc de proba. Aceasta, deoarece ei nu contesta constatarile personale ale agentului constatator. Daca, insa, ei ar contesta data inscrisului autentic sau orice alte mentiuni ce sunt rezultatul constatarilor proprii si directe ale agentului semnatura functionarului, sigiliul autoritatii, etc.), este nevoie de inscrierea in fals.

3. Conversiunea inscrisului autentic in inscris sub semnatura privata sau in inceput de dovada scrisa.

Daca un inscris nu este valabil ca inscris autentic exista urmatoarele posibilitati:

daca forma autentica nu era ceruta pentru validitatea actului, acesta este valabil ca inscris sub semnatura privata, daca este semnat de partile contractante. Daca nu este semnat, valoreaza ca inceput de dovada scrisa. Autentificarea nu poate fi dovedita cu martori.

Actul nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau incapacitatii functionarului ori datorita neindeplinirii conditiilor de forma cum ar fi:

lipseste incheierea de autentificare in cazul actelor notariale;

nu sunt semnate stersaturile, adaugirile si rectificarile;

nu s-a trecut mentiunea ca inscrisul a fost semnat de parti in fata agentului instrumentator,etc.

daca forma solemna era ceruta pentru validitatea actului (ad validitatem), actul juridic este lovit de nulitate absoluta si nu se mai pune problema probei.

III. Inscrisurile sub semnatura privata

Inscrisurile sub semnatura privata sunt acele inscrisuri intocmite de parti, fara interventia vreunui organ al statului, semnate de una sau ambele parti.

In principiu, singura conditie care se cere pentru valabilitatea inscrisului sub semnatura privata este semnatura partii sau, dupa caz, semnaturile partilor de la care emana inscrisul. Inscrisul poate fi scris de mana, dactilografiat, litografiat sau imprimat, dar semnatura trebuie sa fie executata de mana autorului inscrisului respectiv. Prin urmare, o "semnatura" dactilografiata, litografiata, executata prin parafa sau prin punere de deget nu este suficienta.

Semnatura trebuie sa fie facuta incat sa individualizeze pe semnatar (cu numele intreg, monograma, etc.) si sa fie asezata in locul din care sa rezulte ca autorul ei isi insuseste intregul continut al inscrisului.

Pentru anumite inscrisuri legea mai prevede si unele conditii speciale si anume:

a) inscrisurile care constata conventii sinalagmatice trebuie sa fie intocmite in atatea exemplare originale cate parti cu interese contrare sunt, iar fiecare exemplar trebuie sa cuprinda o mentiune despre numarul total de exemplare intocmit (este asa numita formalitate a multiplului exemplar). Scopul acestei cerinte este acela de a asigura partilor o situatie egala in ce priveste posibilitatea dovedirii conventiei.

Aceasta conditie nu se cere decat in cazul contractelor in care partile au interese contrare sau divergente (nu si in cazul in care partile au acelasi interes, cum ar fi contractul de societate). Conditia multiplului exemplar nu se cere nici in cazul in care una din parti si-a executat deja obligatia chiar in momentul incheierii actului si deci, cealalta parte nu mai are nevoie de a invoca si a dovedi actul (ex: la contractul de imprumut este suficient ca cel care imprumuta (creditorul) sa aiba un inscris doveditor, pentru ca cel imprumutat (debitorul), care a primit deja suma imprumutata, nu are de ce sa mai invoce si sa faca dovada contractului).

De asemenea, nu este ncesara indeplinirea acestei conditii nici in cazul in care inscrisul unic a fost dat in pastrare unui tert care il tine la dispozitia ambelor parti, sau, in cazul inscrisului nul ca act autentic dar valabil ca inscris sub semnatura privata;

b) inscrisul sub semnatura privata care constata o obligatie unilaterala a uneia din parti de a plati o suma de bani sau o cantitate de bunuri fungibile trebuie sa cuprinda inaintea semnaturii sau oriunde in cuprinsul lui, o mentiune scrisa integral de mana debitorului (de exemplu "bun si aprobat pentru ") urmata de indicarea in cifre si litere a sumei sau a cantitatii la care se obliga.

Scopul acestei cerinte este de a se evita completarea inscrisului cu o suma sau o cantitate mai mare in cazul in care debitorul ar fi semnat inscrisul in alb. Daca cele doua sume (cea din cuprinsul inscrisului si cea din cuprinsul mentiunii) difera, se va lua in considerare suma cea mai mica, afara daca se dovedeste contrariul.

Neindeplinirea acestor cerinte speciale atrage nevalabilitatea inscrisulu ca inscris sub semnatura privata dar actul juridic (negotium) constatat prin inscris ramane valabil, putand fi dovedit cu alte mijloace de proba; inscrisul va avea insa valoarea unui inceput de proba scrisa si, deci, va putea fi completat cu martori sau prezumtii.

In cazul special al inscrisului sub semnatura privata care este testamentul olograf se cere, ca o conditie speciala de validitate, ca acesta sa fi fost scris in intregime, datat si semnat de mina testatorului.

Puterea doveditoare a inscrisului sub semnatura privata decurge nemijlocit din semnatura partii prin care aceasta si-a insusit continutul inscrisului. De aceea puterea doveditoare a inscrisului difera dupa cum semnatura a fost sau nu recunoscuta de partea semnatara. In acest sens, Codul civil prevede urmatoarele reguli:

Daca semnatura a fost recunoscuta sau daca s-a stabilit legal ca ea apartine celui caruia i se opune actul, inscrisul sub semnatura privata va face deplina dovada, ca si inscrisul autentic, in privinta realitatii si sinceritatii semnaturii pana la inscrierea in fals, iar in ce priveste cuprinsul declaratiilor partilor, pana la proba contrara. Se observa totusi, ca forta probanta a actului sub semnatura privata nu are aceeasi vigoare ca cea a actului autentic;

In ceea ce priveste data inscrisului sub semnatura privata, aceasta face dovada pana la proba contrara numai intre parti; fata de terti data mentionata in scris este opozabila numai din ziua cand a devenit data certa, prin unul din mijloacele prevazute de lege si anume:

a. din ziua in care inscrisul s-a prezentat la o autoritate publica;

b. s-a inscris intr-un registru public;

c. din ziua mortii unuia dintre semnatarii actului;

d. darea de data certa de catre notarul public.

IV. Alte inscrisuri care pot fi folosite ca mijloc de proba:

a) Registrele comerciantilor, care nu pot fi invocate ca proba impotriva necomerciantilor dar care fac dovada impotriva comerciantului care le tine;

b) Registrele si hartiile casnice care nu au putere doveditoare in favoarea celui care le-a scris dar au putere doveditoare impotriva lui, atunci cand cuprind expres si neechivoc primirea unei plati sau cuprind mentiunea expresa ca s-au facut spre a tine loc de titlu in favoarea creditorului;

c) Orice adonatie facuta de creditor in josul, pe marginea sau pe dosul unui ttitlu de creanta, constituie oproba valabila, chiar daca nu este semnata sau datata de creditor;

d) Inregistrarile magnetice, fonice sau video, fotografii sunt lasate la aprecierea instantei in ceea ce priveste puterea lor doveditoare, prin verificarea autenticitatii acstora pe calea expertizei judiciare;

e) Scrisorile pot fi folosite si ele ca mijloc de proba daca prin continutul lor dovedesc existenta unor acte juridice ori savarsirea unor fapte juridice pertinente si concludente;

f) Copiile dupa inscrisuri pot, de asemenea, constitui inceput de dovada scrisa, cu conditia prezentarii originalului.

Proba cu martori (marturia sau proba testimoniala)

Marturia este relatarea facuta oral in fata instantei de catre o terta persoana (alta decat partile) numita martor, cu privire la acte sau fapte intamplate in trecut si aflate in legatura cu pretentiile partilor, despre care are cunostinta personala.

Marturiile se mai numesc si depozitii, iar proba cu martori se mai numeste si proba testimoniala.

Pentru a putea constitui proba, marturia trebuie sa indeplineasca, pe langa conditiile generale de admisibilitate a probelor si urmatoarele conditii specifice:

relatarea martorului sa se faca oral, in fata instantei de judecata;

depozitia sa se refere la fapte precise care au legatura cu pretentiile partilor;

martorul sa cunoasca personal faptele relatate, in sensul ca le-a vazut, le-a auzit sau le-a perceput astfel, prin propriile simturi; este o depozitie valabila si asa numita "depozitie indirecta", adica relatarea de catre martor a unor fapte care i-au fost expuse sau relatate de catre o alta persoana, determinata, care le-a cunoscut direct si personal, insa, forta de convingere a unei asemenea marturii este, de regula, inferioara fortei de convingere a marturiei directe. In schimb, nu este o marturie valabila relatarea a ceea ce martorul "stie" din zvon public, din auzite, din ce spune lumea, fara a putea indica persoana sau persoanele determinate care i-au relatat faptele sau intamplarile respective.

Admisibilitatea probei cu martori

Proba cu martori are o admisibilitate mai restransa, spre deosebire de proba prin inscrisuri, care este general admisibila.

Proba testimoniala este, in principiu, admisibila doar pentru dovada faptelor juridice si a actelor juridice nepatrimoniale. Pentru faptele sau actele juridice patrimoniale ce trebuiesc dovedite in instanta nu se admite decat proba prin act autentic sau inscris sub semnatura privata.

De asemenea, daca exista o proba scrisa, aceasta nu poate fi combatuta si nici completata prin proba cu martori.

Aceste doua restrictii nu au insa caracter imperativ, asa incat partile pot deroga de la ele.

Totodata, mentionam ca aceste doua reguli nu se aplica decat intre partile actului juridic, deoarece numai ele aveau posibilitatea de a-si preconstitui o proba scrisa; in schimb, tertele persoane, fata de care actul partilor este un simplu fapt, sunt libere sa dovedeasca ori sa combata dovada scrisa a oricarui act juridic prin orice mijloace de proba, inclusiv prin martori.

Exista exceptii de la cele doua reguli, si anume:

nu este admisibila proba cu martori in urmatoarele cazuri:

in cazul actelor solemne pentru care forma solemna este ceruta de lege ad validitatem (donatia, instrainarea terenurilor, constituirea unei ipoteci, etc.);

in cazul actelor pentru care legea cere forma scrisa ad probationem (tranzactia, depozitul voluntar, antecontractul, etc.)

este admisibila proba cu martori si pentru a dovedi acte si fapte juridice patrimoniale, in urmatoarele cazuri:

cand exista un inceput de dovada scrisa;

cand preconstituirea sau conservarea unui inscris a fost imposibila;

in cazul faptelor penale care pot avea repercursiuni asupra valabilitatii actului ori asupra efectelor sale juridice (frauda sau reaua-credinta, etc)

Inceputul de dovada scrisa este orice consemnare scrisa emanand de la partea adversa si care face verosimil faptul pretins.

Inceputul de dovada scrisa trebuie sa intruneasca trei conditii:

sa existe un inscris (semnat sau nu, preconstituit sau nu) care poate fi:

un inscris autentic nevalabil;

un inscris sub semnatura privata intocmit fara respectarea formalitatii multiplului exemplar sau a mentiunii "bun si aprobat";

o scrisoare;

o notita sau o insemnare, etc.;

2) inscrisul sa provina de la cel caruia i se opune, fie ca este scris de acesta, fie ca acesta si-l insuseste, fie ca este opozabil fiind scris de reprezentantul sau legal sau conventional ori de autorul sau pe care il mosteneste, etc.;

3) inscrisul sa faca verosimil (posibil, plauzibil) faptul pretins, ceea ce va aprecia instanta.

Codul de procedura civila asimileaza cu inceputul de dovada scrisa urmatoarele:

refuzul nejustificat al partii adverse de a se prezenta si de a raspunde la interogator;

un raspuns incomplet, fragmentar sau echivoc.

Atunci cand un astfel de inceput de dovada scrisa exista, el va putea fi completat cu proba testimoniala care va putea intari proba neindestulatoare rezultata din inscrisul viciat.

Imposibilitatea preconstituirii unei dovezi scrise sau a pastrarii unei asemenea dovezi justifica admisibilitatea probei testimoniale, chiar daca este vorba de acte juridice patrimoniale.

Astfel:

la obligatiile care se nasc din cvasicontracte si din delicte sau cvasidelicte;

la depozitul necesar in caz de incendiu, naufragiu, etc.;

la obligatiile contractuale in caz de accidente neprevazute, cand nu era cu putinta partilor de a face inscrisuri;

cand creditorul a pierdut titlul care ii servea de dovada scrisa, dintr-o cauza de forta majora neprevazuta;

din considerente morale, in raporturile bazate pe incredere (intre soti, intre rude apropiate ori prieteni apropiati, etc.);

datorita imprejurarilor (vanzarile care se fac in piete publice, la depunerea hainelor la garderoba unui local, etc.);

cand inscrisul a fost sustras, distrus sau retinut de catre insasi partea careia i se opune, etc.

Puterea doveditoare a probei cu martori este lasata la aprecierea instantei de judecata, depinzand, deci, de puterea de convingere a fiecarei marturii, de sinceritatea depozitiei, de felul an care martorul a perceput si a inteles faptul despre care relateaza, precum si de coroborarea marturiei cu celelalte probe sau cu marturiile altor martori audiati in cauza.

Marturisirea (recunoasterea)

Marturisirea (recunoasterea) este declaratia unei persoane prin care aceasta recunoaste ca adevarat un fapt pe care adversarul ei isi intemeiaza pretentiile sale in justitie, declaratie de natura a produce efecte juridice impotriva autorului ei.

Marturisirea este un act juridic unilateral care are urmatoarele caracteristici:

trebuie sa emane de la o persoana capabila (sa aiba capacitate juridica) si sa fie neviciata (sincera si sa reflecte realitatea);

autorul ei sa poata dispune de drepturile sale;

marturisirea este irevocabila, adica nu poate fi retractata de autorul ei, decat daca dovedeste ca a fost in eroare de fapt;

marturisirea are caracter personal, deci poate fi facuta numai de partea impotriva careia urmeaza a-si produce efectele sau de un mandatar cu procura speciala.

Marturisirea poate fi de mai multe feluri:

In functie de locul unde este facuta se distinge:

a) marturisirea judiciara atunci cand este facuta in fata instantei judecatoresti, in cursul procesului in care urmeaza a fi utilizata ca proba daca se refera la obiectul acelui proces.

Ea poate fi spontana, in cazul in care este facuta din initiativa partii sau provocata de intrebarile ce se pun in cadrul interogatoriului;

b) marturisirea extrajudiciara atunci cand este facuta in afara instantei sau chiar in fata altei instante decat cea care judeca litigiul in care ea ar urma sa fie folosita ca proba.

2) Dupa modul de exprimare se distinge:

a) marturisirea expresa (clara si la obiect);

b) marturisirea tacita care poate insemna:

- refuzul partii de a prezenta in instanta un inscris pe care il solicita adversarul;

- refuzul partii de a se prezenta ori de a raspunde la interogatoriu.

3) Dupa structura distingem:

a) marturisirea simpla este recunoasterea pretentiei reclamantului facuta de catre parat, asa cum a fost formulata pretentia (Ex.: " recunosc ca am imprumutat de la reclamant 1.000.000 lei si nu i-am restituit");

b) marturisirea calificata consta in recunoasterea de catre parat a faptului invocat de catre reclamant dar si a altor imprejurari strans legate de faptul invocat, anterioare sau concomitente faptului pretins care schimba semnificatia sa juridica (Ex.: "recunosc ca am primit de la reclamant 1.000.000 lei dar nu cu titlu de imprumut ci ca plata a serviciilor ce i-am prestat"),

c) marturisirea complexa consta in recunoasterea de catre parat a faptului pretins de reclamant dar si a altei imprejurari ulterioare care anihileaza pe primul (Ex.: "recunosc ca am primit de la reclamant cu imprumut 1.000.000 lei dar i-am restituit aceasta suma").

Marturisirea are o forta probanta superioara celorlalte probe transand litigiul impotriva autorului ei. Ea este considerata "regina probelor" deoarece face dovada deplina impotriva celui care a marturisit. De mentionat ca marturisirea nu poate fi divizata, ci luata in intregime impotriva celui care a marturisit.

Prezumtiile

Prezumtiile sunt consecintele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Ele constituie, in esenta, o deplasare a obiectului probei, si anume: neputand dovedi direct un anumit fapt necunoscut, generator de drepturi si obligatii, se va dovedi existenta unui alt fapt, vecin si conex cu cel generator de drepturi si apoi, pe calea rationamentului deductiv, se va deduce existenta faptului generator de drepturi, imposibil sau greu de dovedit.

(Exemplu: neputand dovedi in mod direct si nemijlocit cine este tatal unui copil, legea deduce ca acesta este sotul mamei pentru ca, de regula, aceasta este realitatea; pentru a dovedi ca sotul mamei este tatal copilului este suficient sa dovedim faptul, vecin si conex, ca barbatul respectiv era casatorit cu mama copilului in perioada timpului legal a conceptiei sau ca el este casatorit cu mama in momentul nasterii copilului).

Prezumtiile pot fi: legale sau simple (judecatoresti).

Prezumtiile legale sunt determinate special prin lege si numarul lor este limitat, neputand fi extinse pe cale de analogie.

In functie de forta lor probanta, prezumtiile legale pot fi:

prezumtii relative (juris tantum), care pot fi combatute prin proba contrara;

prezumtii absolute (juris et de jure), care nu pot fi rasturnate prin proba contrara.

La randul lor, prezumtiile relative se impart in:

prezumtii care pot fi combatute prin orice mijloc de proba (inclusiv prin martori sau prezumtii simple);

prezumtii care pot fi combatute numai de anumite persoane sau numai in anumite conditii prevazute de lege (vecini, rude, prin inscrisuri, etc.)

Prezumtiile legale absolute (sau irefragabile) se divid, de asemenea, astfel:

prezumtii care nu admit nici o dovada contrara (ex.: puterea lucrului judecat, prezumtia timpului legal al conceptiei);

prezumtii care, desi absolute, pot fi totusi rasturnate prin marturisirea celui in folosul caruia actioneaza prezumtia.

Sunt prezumtii simple (judecatoresti) acelea pe care legea nu le prevede expres, ci le lasa la latitudinea magistratului. Ele sunt intemeiate pe un adevar aparent si sunt destinate sa estompeze dificultatea unei probe directe si de aceea sunt susceptibile de a fi rasturnate prin proba contrara. Prezumtiile judecatoresti sunt nelimitate ca numar. Forta lor probanta depide de forta de convingere pe care ele o pot exercita asupra judecatorului.