|
|
|
Procedura formulara si procedura extraordinara
Procedura formulara apare la sfarsitul republicii datorita, in primul rand schimbarilor economice.
Ca atare in anii 149 - 146 i. Hr. se voteaza Lex Aebutio, prin care se introduce acest nou sistem. Dar abia in anii 17 i. Hr. se abroga explicit procedura legis-actiones.
In procedura formulara, pentru valorificarea fiecarui drept subiectiv, exista o actiune distincta si pentru fiecare actiune exista o formula specifica adecvata.
Formula era un scurt program de judecata prin care praetorul ii indica judecatorului cum sa solutioneze litigiul.
Formula era constituita din mai multe parti:
Partea de inceput in care se indica numele judecatorului
Partile principale:
o Intentio
o Demonstratio
o Adjudicatio
o Condamnatio
Partile principale erau obligatorii. In afara lor puteau sa existe partile secundare prescriptiones si exceptiones.
Intentio era partea din formula in care se indica numele reclamantului si pretentiile acestuia.
Demonstratio arata izvorul pretentiilor reclamantului.
Adjudicatio figura in actiunile de partaj si reprezenta puterea judecatorului de a face un transfer de proprietate.
Condamnatio prin care praetorul sau magistratul investea judecatorul sa pronunte o sentinta de condamnare sau de absolvire.
Partile accesorii sau secundare
Prescriptiones erau anumite precizari plasate inainte de intentio care urmareau sa intareasca un interes al reclamantului sau al paratului.
Exceptiones reprezentau mijloace de aparare ale paratului fie in vederea respingerii definitive a pretentilor reclamantului, fie in vederea adunarii dreptului reclamantului de a promova o actiune.
Clasificarea actiunilor
Prin actio (actiune) se intelege un mijloc procedural la indemana unei persoane careia i s-a incalcat un drept subiectiv.
Actiunea este cererea prin care reclamantul solicita magistratului sa-i elibereze o formula.
Actiunile si forumulele erau prevazute in edictul praetorului.
Actiunile puteau fi:
a) Reale
b) Personale
Actiunile reale (in rem) sanctionau drepturile reale care vizau bunurile. Aceste drepturi reale se nasteau din raporturile juridice stabilite intre o persoana (titularul dreptului) si toti ceilalti membrii ai societatii T era un drept opozabil tuturor (erga omnes).
Actiunile personale sanctionau drepturile personale sau de creanta care se nasteau din raporturi juridice stabilite intre particulari. Sunt cele mai importante, se regasesc inca din legea celor 12 table (sumo divisio).
c) Actiuni de drept strict
d) Actiuni de buna credinta
Actiunile de drept strict se faceau in functie de textul legii.
Actiunile de buna credinta se faceau in spiritul legii in functie de aprecierea judecatorului.
e) Actiunile civile
f) Actiunile honorarii (praetoriene)
Actiunile civile aveau izvorul in legea civila si chiar in legis-actiuni.
Actiunile honorarii (praetoriene) constituiau creatii ale magistratilor (praetori) prin care reglementau noi situatii aparute in practica.
g) Actiunile private
h) Actiunile populare
Actiunile private reprezentau interesele personale (majoritatea).
Actiunile populare aveau rolul de a apara interesele generale ale intregii societati si puteau fi promovate de oricine.
i) Actiuni directe
j) Actiuni utile
Actiunile directe erau concepute pentru anumite cazuri.
Actiunile utile erau actiuni extinse de la cazuri concrete la cazuri similare.
k) Actiuni penale
l) Actiuni persecutorii
Actiunile penale aveau ca obiect condamnarea paratului la o amenda pecuniara.
Actiunile persecutorii obligau paratul fie la repararea prejudiciului produs, fie la restituirea lucrurilor.
m) Actiunile arbitrare
Actiunile arbitrare erau actiuni create de praetor pentru a atenua inconvenientele privind caracterul pecuniar al sentintei de condamnare.
Judecatorul are si functia de arbitru.
Litis-contestatio reprezinta luarea de martori si reprezenta remiterea unei copii de pe formula reclamantului sau dictarea ei de catre reclamant paratului.
Avea 3 efecte:
a) Efectul extinctiv (stingerea dreptului in baza caruia reclamantul a intentat actiunea)
b) Efectul creator (presupune nasterea unui nou drept in locul dreptului initial, respectiv dreptul de a obtine dupa judecarea cazului o sentinta pecuniara.
c) Efectul fixator ( stabilirea definitiva a elementelor reale (pretentii) si a elementelor personale (partile) respectiv judecatorul).
Consecinta acestui efect era ca partile nu puteau sustine ceva in fata magistratului si altceva in fata judecatorului.
Faza in jure
Procedeele de citare au ramas aceleasi, dar s-au perfectionat( citarea in fata magistratului).
Paratul putea folosi un garant pentru a confirma prezenta sa la faza in jure.
In fata magistratului partile isi expun pretentiile apararile intr-un limbaj accesibil.
Atitudinea paratului se exprima tot prin aceleasi 3 modalitati.
Pozitiile paratului in fata magistratului puteau fi:
1. Sa recunoasca pretentiile (confessio in jure).
2. Sa nege pretentiile reclamantului, dar sa nu se apere. El era condamnat.
3. Sa conteste pretentiile reclamantului si procesul trecea la urmatoarea etapa.
Magistratul elibera o formula in cazul continuarii procesului.
Faza in judicio
In fata judecatorului partile isi prezentau probele si puteau fi asistati de avocati.
Procesul se judeca in public, in prezenta partilor intr-o zi fasta.
Judecatorul ca persoana privata conducea dezbaterile, dar era "sclavul formulei" adica nu putea sa ia in considerare imprejurari intervenite ulterior lui litis-contestatioT el pronunta fie o sentinta de absolvire, fie o sentinta de condamnare.
Efectele sentintelor
Sentinta de absolvire avea un singur efect - forta juridica, aceasta fiind consecinta efectului extinctiv al lui litis-contestatio. Adica odata existenta, o solutie pentru un litigiu intre doua parti, acestea nu se mai puteau judeca pentru acelasi obiect T autoritatea de lucru judecat.
Sentinta de condamnare are dublu efect:
Forta juridica
Forta executorie
Executarea se face in doua etape:
Paratul trebuie sa execute sentinta in termen de 30 de zile de la pronuntare, conform legii celor 12 table.
1. Daca paratul nu executa sentinta, atunci reclamatul putea intenta o noua actiune care se oprea la faza in jure, daca paratul recunostea obligatia din sentinta.
2. Daca paratul nu recunostea, procesul continua iar in final era obligat la plata dublului sumei initiale.
Executarea putea sa fie asupra persoanei sau asupra bunurilor.
Reprezentarea in justitie - Initial in epoca veche nu era admisa.
In epoca clasica s-a impus reprezentarea in virtutea careia o persoana numita reprezentant, participa la proces in numele altei persoane numita reprezentat.
Se recunosc doua titulaturi pentru reprezentant:
Cognitor ( persoana care spunea anumite formule pentru a fi recunoscuta in proces)
Procurator (era recunoscut chiar in absenta reprezentantului)
Reprezentantii in justitie nu se confunda cu avocatii.
Formele reprezentarii erau:
a) Imperfecta
b) Perfecta
Cea imperfecta se realiza astfel:
In intentio se trecea numele reprezentatului
In condamnatio se trecea numele reprezentantului pentru ca el participa la dezbateri si suporta efectele sentintei.
Ulterior prin operatii secundare (adiacente) (formula cu transpozitiune) se treceau drepturile si obligatiile reprezentantului asupra celui reprezentat.
Ulterior se trece la reprezentarea perfecta.
Procedura extraordinara (extraordinaria condicium)
Extra ordom = in afara celor doua
Procedura de judecata avea o singura etapa.
Se desfasura in cladiri in fata unui magistrat judecator (care in epoca post clasica erau inalti functionari).
Vechile actiuni din procedura formulara sunt delimitate aparent, formula dispare.
Desfasurarea procesului
Citarea capata caracter oficial
Executarea unei sentinte se facea de catre organe specializate ale statului
Partile pot fi reprezentate
Judecatorul dupa ascultarea partilor poate pune intrebari si le cere sa depuna juramantul
Se observa o ierarhizare a valorii probelor (inscrisurile au valoare mai mare decat probele orale)
Se pot pronunta sentinte de condamnare la o suma mai mica decat cea solicitata de reclamant.
