Proba dreptului

Proba dreptului

Probele

sunt mijloace legale prin care se urmareste, de regula, formarea convingerii instantei de judecata cu privire la existenta si continutul drepturilor si obligatiilor care formeaza obiectul unui litigiu. m2l13lg
Problema dovedirii unor drepturi si obligatii nu se ridica doar in fata instantelor de judecata, ci in fata altor autoritati, insa mijloacele de dovada si forta lor probanta sunt aceleasi.
Cu toate ca prin dovezi (probe) se incearca convingerea instantei cu privire la exercitarea unor drepturi ale partilor, obiectul probelor nu il constituie drepturile si obligatiile partilor, ci actele si faptele juridice din care aceste drepturi si obligatii rezulta. Aceasta deoarece drepturile, respectiv obilgatiile nu au o existenta materiala care sa permita o dovedire directa a lor, insa o data dovedite actele si faptele din care ele au rezultat, instanta poate sa traga concluziile necesare cu privire la drepturile si obligatiile partilor.

Sarcina probei
In procesele civile, asa cum spune si art. 1169, Cod civil: "Cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca", iar cum prima propunere o face reclamantul inseamna ca, pentru inceput, lui ii revine sarcina de a-si dovedi pretentiile.
Pe parcursul procesului, in masura in care paratul incearca sa inlature pretentiile reclamantului sau chiar sa formuleze pretentii proprii impotriva acestuia, sarcina probei ii revine lui.

De aceea, se poate spune ca pe parcursul unui proces sarcina probei se distribuie intre reclamant si parat. Este de observat ca, prin exceptie de la regula inscrisa in art. 1169, Cod civil, potrivit caruia sarcina probei revine pentru inceput reclamantului, legea prevede o seama de cazuri in care de la bun inceput sarcina probei revine paratului.
O astfel de exceptie ar fi art. 58, Codul familiei, care, in situatia contestarii unei recunoasteri de paternitate de catre mama, de catre cel recunoscut sau de catre descendentii acestuia, prevede ca dovada paternitatii este in sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor sai, cu toate ca autorul recunoasterii sau, dupa caz, mostenitorii sai sunt parati in acest proces.
Probele din procesele civile apar ca fiind o problema care priveste cu prioritate partile procesului, deoarece ele sunt acelea care propun instantei de judecata probele prin care inteleg sa-si sustina pretentiile.

Potrivit art. 130, Codul de procedura civila,"Judecatorul poate sa intervina activ in materia probatiunii", el fiind dator sa staruie, prin toate mijloacele pentru aflarea adevarului, corecta incadrare a faptelor, ceea ce ii permite sa ordone admiterea oricaror probe pe care le considera necesare, chiar daca acestea nu au fost propuse de catre parti si chiar daca partile s-ar opune le admiterea acestora. Se mai poate ridica problema daca partile pot sa convina in privinta probelor ce urmeaza a fi admise in cadrul unui proces.
S-a observat ca reglementarea din Codul civil, in materia probelor, au un caracter dispozitiv. Ca urmare, partile se pot abate de la ele prin intermediul unor conventii, intelegeri incheiate fie anterior, fie in timpul procesului. Aceeasi solutie se desprinde si din art. 1191, aln. 3, C od civil, care dispune ca partile pot conveni ca, si in situatiile prevazute la aln. 1 si 2 din acelasi articol, sa se poata face dovada cu martori, daca acesta priveste dreptul de care ele pot sa dispuna.
Cat priveste reglementarea probelor este de observat ca dispozitiile cu privire la probe se gasesc atat in Codul civil, cat si in Codul de procedura civila si Codul comercial.
Codul civil, in art. 1169 -; 1206, reglementeaza principalele mijloace de proba, cat si aspectele legate de admisibilitatea acestora.
Codul de procedura civila, in art. 167 -; 241, reglementeaza aspectele legate de administrarea probelor in fata instantelor de judecata precum si doua mijloace de proba: probele materiale si cercetarea la fata locului.

Reglementarea probelor si a mijloacelor de proba in Codul de procedura penala demonstreaza caracterul unitar al acestei materii, care se constituie intr-o procedura distincta cunoscuta sub denumirea de procedura probatorie a procesului penal.
In acest fel, probele nu sunt diferentiate in diverse stadii si faze ale procesului. Aceasta inseamna ca o hotarare judecatoreasca se poate baza, in egala masura, atat pe probele obtinute in cursul urmaririi penale, cat si pe cele obtinute in cursul judecatii.
Prin proba se inteleg elementele de fapt care privesc existenta infractiunii, per-soana banuita de comiterea ei si stabilirea tuturor imprejurarilor necesare solutionarii juste a cauzei.

Din ansamblul probelor, in sensul art. 63, c.pr.pen. se disting doua mari catego-rii:
- Probele directe
- Probele indirecte

1) Probele directe -; Acele probe care privesc faptul principal ce constituie obiectul probei, adica insasi materialitatea faptei.
Ex: martor ocular

2) Probele indirecte -; Acele probe ce privesc fapte auxiliare.
Ex: - relatia in care o persoana s-a aflat cu inculpatul, comportamentul inculpatului

Atat probele directe, cat si cele indirecte se intalnesc in practica. De regula, intr-o cauza exista atat probe directe, cat si probe indirecte. Exista situatii cand avem doar probe indirecte si se pune problema daca sunt suficiente aceste probe pentru aflarea adevarului. Jurisprudenta a decis ca o singura proba indirecta nu e suficienta, dar daca exista doua sau mai multe probe aceastea ar putea fundamenta o hotarare de condamnare, daca din inlantuirea lor logica rezulta o concluzie univoca referitoare la vinovatia inculpatului.

Administrarea probelor

Regula este ca sarcina probei revine intotdeauna organului judiciar. Partile pot propune probe pe tot parcursul procesului. Propunerea de probe nu echivaleaza cu o inversare a sarcinei probei, asa cum s-a considerat uneori. Cu toate acestea, in proce-sul penal exista situatii in care sarcina probei revine acuzatului, invinuit sau inculpat.
Este vorba de cazurile in care au fost administrate probe ce confirma vinovatia, atunci cand se constata ca organul judiciar penal e incapabil sa aduca probe de nevinovatie. Intr-o astfel de situatie, daca inculpatul detine probe care i-ar putea sta-bili nevinovatia, trebuie sa i se recunoasca dreptul de a le prezenta organului judiciar competent, in aceleasi conditii cu probele acuzarii.
Pe langa prezumtia de nevinovatie, dupa modelul altor proceduri, procedura noastra contine si o prezumtie de culpabilitate, care poate fi rasturnata prin probele de nevinovatie. E vorba de prezumtia prevazuta de art. 143 (3), c.pr.pen. Potrivit acestui text, indiciile temeinice sunt presupunerile sau prezumtiile din care rezulta savarsirea de catre invinuit sau inculpat a unei fapte prevazute de legea penala.

La baza administrarii probelor in procesul penal sta principiul libertatii. Conform acestuia, oricare dintre participantii la proces poate utiliza oricare dintre mijloacele de proba prevazute de lege, iar probele obtinute nu au o valoare dinainte stabilite, valoarea lor fiind lasata la aprecierea organui judiciar.
Libertatea in administrarea probelor e limitata de principiul legalitatii, care obli-ga sa fie folosite doar mijloacele de proba prevazute de lege.

Enumerarea mijloace-lor de proba este limitativ, nu exemplificativ.

Acestea sunt enumerate in art. 64, c.pr.pen.:
- Decalratia invinuitului sau inculpatului;
- Decalratia partii vatamate, a partii civile, a partii responsabile civilmente;
- Decalratia martorilor;
- Mijloacele materiale de proba;
- Inscrisurile;
- Inregistrarile audio-video, fotografiile, expertizele, constatarile medico-legale;
- Constatarile tehnico-stiintifice;

La baza administrarii probelor in procesul penal sta si principiul loialitatii, cu-prins in art. 68 (1-2), c.pr.pen. Loialitatea interzice organului judiciar utilizarea vi-clesugurilor si tertipurilor in obtinerea de probe in procesul penal. Art. 68, c.pr.pen. interzice obtinerea de declaratii prin amenintare sau viloente si interzice determina-rea la comiterea sau la continuarea comiterii unei fapte penale, in scopul obtinerii de probe.

Mijloacele de proba prevazute de Codul civil sunt:
1) Inscrisurile
2) Marturia
3) Marturisirea
4) Prezumtiile

INSCRISURILE

Definitie si clasificare :

Prin inscris se intelege consemnarea de date despre acte si fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material.

Sensul juridic al termenului "inscris" nu coincide cu cel din vorbirea obisnuita (cand se are in vedere consemnarea, pe hartie, a unor date) ci desemneaza consemnarile facute pe hartie, carton, lemn, banda magnetica.

Inscrisurile sunt mijloace de proba demne de crezare datorita insusirilor lor de a conserva in timp date, acte si fapte juridice, in comparatie de exemplu cu memoria unui martor

Inscrisurile cunosc mai multe clasificari, dupa diferite criterii .

Dupa scopul urmarit la intocmirea lor, inscrisurile se impart in :  

preconstituite, cele intocmite special pentru a servi ca probe ;

nepreconstituite, sunt celelalte inscrisuri .

Dupa efectul lor, inscrisurile intocmite sunt de trei feluri :

- originare, sunt inscrisurile intocmite pentru a dovedi incheierea, modificarea sau incetarea unui act juridic civil ;

recognitive, sunt inscrisurile intocmite pentru a recunoaste existenta altor inscrisuri care au fost distruse sau pierdute ;

confirmative, sunt inscrisurile prin care se inlatura anulabilitatea unui act juridic civil

Specii de inscrisuri :

Cele mai importante specii de inscrisuri sunt inscrisul autentic si cel sub semnatura privata

INSCRISUL AUTENTIC

Art. 1171 Cod civil defineste : " Actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut"

Principalele categorii de acte autentice sunt :

inscrisurile autentice notariale, adica cele intocmite de notarul de stat ;

hotararile organelor jurisdictionale ( si hotararile judecatoresti)

actele de stare civila

Stabilirea puterii doveditoare a inscrisului autentic implica facerea urmatoarelor distinctii

mentiunile ce reprezinta constatari personale ale agentului instrumentator , facute cu propriile simturi, fac dovada deplina, ele neputand fi combatute decat prin procedura

mentiunile ce privesc declaratiile partilor, facute in fata agentului instrumentator, dar a caror vericitate nu poate fi fi verificate de acesta, fac dovada pana la proba contarie;

mentiunile straine de obiectul inscrisului pot avea valoarea inceputului de proba scrisa

INSCRISUL SUB SEMNATURA PRIVATA

Se nemeste " inscris sub semnatura privata " acel inscris care este semnat de cel ori cei de la care provine "

Din definitie rezulta ca exista o singura conditie - cu caracter genaral - pentru valabilitatea inscrisului sub semnatura privata : semnatura autorului ori autorilor actului, inscrisului.

Semnatura

In sensul de aici este numai cea executata de mana autorului inscrisului. Prin urmare, nu indeplineste aceasta conditie, "semnatura": dactilografiata, litografiata, executata prin parafa ori prin punere de deget.

Art. 1179 din Codul Civil reglementeaza despre aceasta cerinta : " Actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cate sunt parti cu interes contrar . Este de ajuns un singur exemplar pentru toate perosoanele care au acelasi interes.

Despre aceasta conditie Codul Civil mentioneaza in art .1180 : "Actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre alta a-I plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie scris in intregul lui de acela care l-a subscris, sau cel putin de acesta, inainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele " bun si aprobat "" aratand totdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca "

Codul Civil reglementeaza acest aspect prin mai multe dispozitii . Art. 1174 : " Actul..sub semnatura privata are tot efectul intre parti despre drepturi si obligatiile ce constata, precum si despre aceea ce este mentionat in act, peste obiceiul principal al conventiei, cand mentionarea are un raport oarecare cu acest obiect "

MARTURIA ( PROBA CU MARTORI ORI TESTAMONIALA )

Marturia

este relatarea orala, facuta de o persoana, in fata instantei de judecata, cu privire la acte sau fapte litigioase, savarsite in trecut, despre care are cunostinta personal. 

Regula generala este urmatoarea : fapte juridice stricto sensu pot fi dovedite, neingradit cu martori .

juridice stricto sensu pot fi dovedite, neingradit cu martori .

Regulile si exceptiile de probare cu martori sunt continute in art. 1191-1198 din Codul Civil :

art. 1191 -" Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic sub semnatura privata . Nu se va primi niciodata o dovada prin martori in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis inaintea, la timpul sau u urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depaseste 250 lei "

art. 1192, stabileste anumite reguli de aplicare a prevederilor art 1191 - " Articolul precedent nu se aplica in cazul cand cererea depaseste 250 lei numai prin unirea capitalului cu dobanzile " .

art. 1193 - " Cel care a format cererea in judecata pentru o suma mai mare de 250 lei, chiar de va voi a-si restrange cererea la 250 lei nu va fi primit a infatisa dovada prin martori "

art. 1194 - " Dovada prin marotri nu se admite nici in cazul cand cererea in judecata este pentru o suma mai mica de 250 lei, dar care este un rest dintr-o creanta mai mare, necontestata prin inscris "

art. 1195 - " Cand in aceeasi instanta o parte face mai multe cereri, pentru care nu are inscrisuri, daca toate aceste cereri, unindu-se, trec peste suma de 250 lei, dovada prin martori nu poate fi admisa, chiar cand creditorul ar pretinde ca aceste creante provin din diferite cauze si ca s-au nascut in diferite epoci, afara numai daca creditorul a dobandit aceste drepturi de la alte persoane "

Exceptiile de la regulile de mai sus sunt prevazute in art. 1197 : " Regulile mai sus precizate nu se aplica in cazul cand exista un inceput de dovada scrisa " .

Se numeste inceput de dovada orice scriptura a aceluia in contra caruia s-a format petitia, sau a celui ce il reprezinta si care scriptura face a fi crezut faptul pretins ".

art. 1198 dispune - " Aceste reguli nu se aplica insa totdeauna cand creditorului nu i-a fost cu putinta a-si procura o dovada scrisa despre obligatia ce pretinde, sau a conserva sovada luata, precum :

La obligatiile care se nasc din cvasicontracte si din delicte sau cvasidelicte ;

2. La depozitul necesar, in caz de incendiu, ruina, tumult sau naufragiu si la depozitele ce fac calatorii in ospataria unde trag ; despre toate acestea judecatorul va avea in vedere calitatea persoanelor si circumstantelor faptului ;

3. La obligatiile contractante in caz de accidente neprevazute, cand nu era cu putinta partilor a face inscrisuri ;

4. Cand creditorul a pierdut titlul ce-I servea de dovada scrisa, din cauza de forta majora

neprevazuta .

Puterea doveditoare a marturiei

Codul Civil nu precizeaza forta probanta a marturiei, deci, ea este lasata la libera alegere a judecatorilor, bazata pe intima lor convingere.

MARTURISIREA ( RECUNOASTEREA )

Marturisirea

este recunoastera de catre o persoana a unui act sau fapt pe care o alta persoana isi intemeiaza o pretentie si care este de natura sa produca efecte contra autorului ei .

Din punct de vedere al dreptului civil, marturisirea este un act juridic, si din punct de vedere al dreptului procesula civil este un mijloc de proba .

Marturisirea, ca act juridic este irevocabila, deci nu poate fi revocata de catre autorul ei, " afara numai de va proba ca a facut-o din eroare de fapt " ( art. 1206 Codul Civil )

Se disting, in Codul Civil art 1204-1206, doua tipuri de marturisiri : marturisirea judiciara, si cea extrajudiciara .

art. 1204 prevede: " Se poate opune unei parti marturisirea ce a facut sau inaintea inceperii judecatii, sau in cursul judecatii "

art. 1205 : " Marturisirea extrajudiciara verbala nu poate servi de dovada cand obiectul contestatiei nu poate fi dovedit prin martori " ;

art. 1206 : " Marturisirea judiciara se poate face inaintea judecatorului de insasi partea prigonitoare, sau de un imputernicit special al ei spre a face marturisire " .

Dupa modul de exprimare, se distinge intre marturisirea expresa si cea tacita

Dupa structura, exista trei feluri de marturisiri :

marturisirea simpla ( ori fara rezerve ) - este recunoasterea pretentiei reclamantului, facuta de catre parat, asa cum a fost formulata pretentia ;

marturisirea calificata - consta in recunoasterea de catre parat a faptului invocat de reclamant, dar si a altor imprejurari, strans legate de faptul invocat, anterior ori concomitent faptului pretins, care schimba semnificatia sa juridica

marturisirea complexa - consta in recunoasterea de catre parat a faptului pretins de reclamant dar si a altei imprejurari, ulterioare, care anihileaza pe primul .

Solutia in drept este asta ( se lasa forta probanta la aprecierea judecatorului ) dar, in fapt, marturisirea are, in continuare, o incontestabila putere doveditoare .

Interogatoriul

este mijlocul procesual de administrare a probei marturisirii

Marturisirea realizata pe calea interogatoriului este denumita marturisire provocata, iar cea fara interogator se numeste marturisire spontana .

PREZUMTIILE

Conform art. 1199 din Codul Civil prezumtiile sunt " consecintele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut "

O alta definitie a prezumtiilor exista in doctrina : prezumtia este considerarea unui fapt ca existent, dedus din experienta altui fapt, vecin si conex, fie ca inducerea existentei unui fapt necunoscut din cunoasterea altui fapt, datorita legaturii ce exista intre cele doua fapte .

Prezumtia este o presupunere facuta de legiuitor sau de judecator .

Dupa autorul lor, prezumtiile se impart in doua categorii :

prezumtiile legale - sunt cele ce reprezimta opera legiuitorului ;

prezumtiile simple - sunt acelea stabilite de magistrat ( judecator )

Dupa forta lor probanta, prezumtiile legale se impart in :

prezumtii absolute - cele ce nu pot fi rasturnate prin proba contrarie

prezumtii relative - cele ce pot fi rasturnate prin proba contrarie, fie mai usor, fie mai greu .

Sunt prezumtii legale :

- "Actele ce legea le declara nule pentru ca le priveste facute in frauda dispozitiilor sale

In cazurile cand legea declara ca dobandirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui debitor rezulta din oarecare imprejurari determinate ;

( Abrogat )

Puterea ce legea acorda autoritatii lucrului judecat "

Sunt prezumtii absolute :

prezumtia puterii lucrului judecat

prezumtia privind limita maxima, de 300 zile, si cea minima, de 180 zile, dinaintea nasterii copilului care marcheaza timpul legal al conceptiunii