Notiunea, obiectul si continutul principiului garantarii dreptului la aparare

Notiunea, obiectul si continutul principiului garantarii dreptului la aparare

Introducere

Sarcinile de baza a jurisprudentei pot fi realizate numai prin respectarea drepturilor si intereselor legale ale omului. Neincalcarea drepturilor personalitatii, combinarea armonioasa a intereselor personale si obstesti cu cele ale statului e o conditie nestingherita a unui stat de drept.

Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul un loc important il are dreptul banuitului, invinuitului, inculpatului si condamnatului la aparare. Acestui principiu I se atribuie un loc aparte in sistemul principiilor unui stat democratic . Infaptuirea dreptului la aparare e nu numai o manifestare a democratismului , dar si o conditie necesara pentru realizarea eficienta a justitiei. Respectarea garantiilor procesuale a invinuitului in procesul penal in care lipsesc contradictiile intre interesele legale a persoanei si cele ale statului asigura suprematia legii si dreptatii in procesul infaptuirii justitiei.

In principiul asigurarii invinuitului dreptul la aparare isi gasesc reflectate umanismul si democratismul justitiei. Realizarea acestui principiu contribuie la infaptuirea functiei educative a educatiei.

Apararea de invinuire inaintata este un drept si nu o obligatie a invinuitului. El poate da sau nu explicatii. Al poate sa recunoasca vina sau sa o nege. Insa in orice caz statul este obligat sa-I asigure dreptul la aparare. Deaceia una din cauzele greselilor judecatoresti este incalcarea dreptului invinuitului de ase apara. Practica arata ca stricta respectare a drepturilor invinuitului in procesul urmarii penale si dezbaterilor judiciare exclude posibilitatea nejustificata si nelegala de acuzare, de folosire nejustificata a legii penale, de stabilire a unei pedepse nelegale. Asigurarea reala a apararii este o garantie a cercetarii obiective complete si multilaterale a probelor, este o conditie necesara a aflarii adevarului pe caz, a apararii drepturilor si intereselor legale a persoanei, a emiterii unei sentinte legale ti intemeiate. Dreptul invinuitului la aparare e strans legat cu dreptul Inviolabilitatii la aparare a persoanei care e declarat de art. A constitutiei Republicii Moldova, precum si cu alte principii generale. Noi spunem "Noi spunem principiul asigurarii dreptului la aparare" si nu principiul dreptului la aparare deoarece asa e corect. Noi punem accentul pe cuvantul asigurare. Aceasta inseamna ca principiul dat nu se limiteaza doar la dreptul la aparare intarit de lege dar mai cuprinde si masuri ce asigura realizarea reala a dreptului invinuitului la aparare.

Desigur e important de A intari minutios si detailat in lege drepturile invinuitului. Dar nu e mai putin important de a reglementa prin lege schema garantiilor procesuale ce asigura acest drept. Aceasta schema se bazeaza pe aceea ca fiecarui drept ce I se acorda invinuitului, ii corespunde obligatii a judecatii, anchetatorului (organului de cercetare penala) si procurorului de a realiza si respecta acest drept.

Orice persoana acuzata de un delict

este prezumata nevinovata pina

cind vinovatia sa va fi dovedita in

mod legal , in cursul unui proces

public , in cadrul caruia i s - au

asigurat toate garantiile necesare

apararii sale.

( Art. 4 CPPRM )

Nu trebuie limitata problema luptei cu criminalitatea apriciind-o doar ca un instrument de represii sau de marire a sanctiunilor penale. In aceiasi masura , este imposibil de a limita criminalitatea fara a atrage o careva atentie dreptului persoanei , in special celor a invinuitului procesul penal . Uneori (!) sarcinile luptei cu criminalitatea contravin sarcinilor apararii sau respectarii drepturilor personale. Aceasta pozitie e gresita . Intarirea garantiei drepturilor persoanelor si inseamna respectarea principiilor democratice in stat , precum si ridicarea eficacitatii luptei cu criminalitatea[1].

Astfel , una din sarcinile primordiale a unui stat de drept nu este numai descoperirea rapida a infractiunilor , identificarea vinovatiilor , dar si aceia ca , nici o persoana nevinovata sa nu fie tras la raspundere penala si condamnat.

Daca ultima nu se realizeaza atunci persoana vinovata , ramane nepedepsita si folosindu-se de libertate , continue activitatea sa infractionala. Iata de ce o importanta deosebita se acorde ingradirii persoanelor nevinovate de invinuirile neintemeiate . Un rol major , in acest sens il joaca , si institutul "de aparare" in procesul penal , indeplinind o sarcina vitala de importanta statala[2].

Ar fi gresit de mentionat ce nu este necesara apararea cand statul are ca obligatie primordiala apararea intereselor legale a persoanelor. Dreptul la apararea nu e o institutie in plus , ci un drept necesar si important justitiei intr-un stat. Si daca ( unde ) e prezentata invinuirea este necesar si existenta , unei aparari pe aceasta invinuire.

Insasi justitia este interesata in faptul ca inprejurarile cazului sa fie pe deplin reflectate atat din partea invinuirii cit si din partea apararii.

Numai prin consolidarea acestor doua pareri se creeaza o atmosfera care va duce la pronuntarea unei sentinte legale si intemeiate.

De asemenea nu trebuie de exclus faptul ca insasi persoana ce efectuiaza cercetarea penala , anchetatorul, procurorul, instanta de judecata indeplinind un lucru complect pot face careva greseli .In aceste cazuri invinuitul cit si aparatorul lui trebuie sa aiba posibilitatea sa le inlature[3]

Din aceste considerente unul din cele mai importante institute a procesului penal este considerat apararea drepturilor si intereselor legale a persoanelor ce sint banuite sau invinuite in savarsirea unor actiuni ilicite prevazute de legislatie penala[4]

Apararea , in procesul penal , reprezinta totalitatea actiunilor invinuitului , banuitului , sau inculpatului si a aparatorului sau prevazute de legea procesual penala , indreptate spre respingerea invinuirii , lamurirea imprejurarilor care ar putea sa determine achitarea invinuitului sau atenuarea raspunderii lui[5]

In componenta acestor actiuni intra un sir de drepturi cum or fi dreptul de a fi informat de ce e invinuit ,de a da explicatii , de a aduce probe , de a face recursuri si demersuri etc. Toate aceste drepturi sint reglementate si garantate de legeslatia procesual penala in vigoare nemaivorbind de faptul ca dreptul la aparare este privit ca un drept fundamental a omului in Constitutie ( art. 26 ).

Pentru a intra in esenta dreptului la aparare , trebuie mai intai de determinat punctele tangentiale intre el si altele principii de drept . Unul din cele mai apropiate principii in acest sens este - prezumtia nevinovatiei .

Dupa cum mentioneaza D. Tisorjova "prezumtia nevinovatiei asigura determinarea adevarului obiectiv , deoarece cere de la organele de drept sa dovedeasca vinovatia celui invinuit , precum si apara persoana de invinuiri neintemeate " Nu putem sa nu fim de acord cu afirmatiile lui A. Mujinovschim care afirma ca " activitatea prezumtiei nevinovatiei consta in aceia ca persoana invinuita va fi socotita ca atare numai dupa intrarea in vigoare a sentintei judecatoresti , pana atunci este necesar de a se comporta cu el ca un nevinovat[6]

Pe langa importanta sa teoretica prezumtia nevinovatiei mai are si o importanta practica. Aceasta nu este o idee pur abstracta ci si o bazapentru toata activitatea persoanei ce efectuiaza cercetarea penala , anchetator, procuror si judecator determinand stilul acestei activitati , modul de atarnare a lor fata de banuit si invinuit .

Deci , prezumtia nevinovatiei strapunge activitatea tuturor organelor de stat care lupta cu criminalitatea , plus la aceasta este unul din principiile de baza a dreptului procesual penal . Realizarea lui asigura legalitatea in procesul penal , apararea drepturilor si intereselor legale a persoanelor , in special dreptul banuitului invinuitului si inculpatului la aparare.

Importanta prezumtiei nevinovatiei consta in urmatoarea

- vinovatia persoanei trebuie sa o dovedeasca cel ce o sustine

- persoana ce efetuiaza cercetarea penala , anchetatorul penal , procurorul , judecatorul nu sint in drept sa oblige invinuitul inclusiv , banuitul de asi o sa demonstra nevinovatia sa.

- toate presupunerile se califica (?) in favoarea invinuit .

- nedovedirea vinovatiei e egala cu dovedirea nevinovatiei .

Trebuie de mentionat ca prizumtia nevinovatiei persista pe tot parcursul anchetei penale , dezbaterilor judiciare si pana la expirarea termenului de atac a sentintei[7]

Multi autori , in scopul stabilirii esentei apararii , au incercat de a o distinge de alti termeni de acelasi gen . Astfel I. Matovilovchez mentiona: "In literatura de specialitate se intalneste :

dreptul invinuitului la aparares

principiul garantarii dreptului la aparares

insasi "apararea" - totalitatea actiunilor procesuale indreptate la realizarea dreptului la aparares

functia de aparare in sistemul functiilor procesual penale. s.a."

Complexitivitatea termenului de " aparare " inpune delimitarea lui de un alt termin - "aparator" , care in practica des se confunda . "Apararea" - este o categorie mai larga decat "aparator". Ea cuprinde in sine atat apararea efectuata personal de invinuit cit si apararea exercitate de aparatorul lui ales s-au numit din oficiu .Cand banuitul sau invinuitul se dezice de aparator , aceasta nu inseamna ca el se dezice si de apararea sa . El poate alege un alt aparator sau se poate apara de sinesfatator[8].

In izvoarele de specialitate se intalneste o divizare a conceptului de "aparare" in sens material si sens formal. Adeptii acestui concept au in vedere , in primul caz , insusi actiunile invinuitului sau banuitului indreptat spre apararea drepturilor si intereselor sale , in al doilea : - actiunele corespunzatoare a aparatorului pe caz. Eu nu sint de acord cu parerea data si sint adept al argumentelor date de dl F. Fatkullin care afirma ca ambele forme , atat cea materiala , cit si cea formala , au aceeasi natura si urmaresc acelasi scopuri. Mai corect ar fi de a nu le privi ca doua concepte deferite a apararii , ci ca doua forme de exprimare a ei.

*Dupa cum se observa , in procesul de difinire a conceptului de " parare ", intre autorii apar unele contradictii. Unele dintre ele tin de cantitatea ( sau numarul ) subiectilor apararii. Asa , de exemplu , Davidov afirma ca apararea "este tot , ce infaptueste invinuitul in vederea respingerii invinuirii ". Tipefin invers , considera ca apararea nu e alt ceva decat " activitatea invinuitului si a aparatorului sau , indreptat spre combaterea invinuirii sau stabilirea circumstantelor atenuate in procesul determinarii adevarului obiectiv ".

In literatura studiata mai exista o parere ca , pe langa invinuit si aparator , subiectii ai apararii mai pot fi organele de cercetare penala , anchetatorii penal , procurorul , judecata . Aceasta opinie are la baza faptul ca organele sale , sint obligate de a anexa la dosar atat probe ce acuza persoane , cit si cele cel dezvinovatesc.

Reiesind din cele mentionate autorul imparte apararea in doua parti :

aparare directa - executata atat de invinuit cit si de aparatorul sau .

aparari indirecta - de a carei realizare se ocupa organele in al caror obligatie nu intra apararea persoanelor invinuite[9]

O divizare asemanatoare face si Fatcullin , impartind apararea in trei categorii :

1.     aparare efectuata insasi de invinuit sau banuit . In acest sens lor i se atribuie un sir de drepturi pentru apararea intereselor sale . Toate actiunile procesuale , prin care isi indeplineste drepturile sale , fac patru din componenta functiei de aparare . Forma data persista in orice etapa a procesului penal unde e prezenta persoana invinuita .

2.     apararea efectuata de persoana special atrase in acest scop , numit aparatori[10]. conform art. 13 al 1,4 "in tot cursul procesului penal , partile au dreptul sa fie asistate de un aparator , ales sau numit " si "persoana care efectuiaza cercetarea penala , anchetatorul , procurorul si instanta judecatoreasca cu obligatia sa incunostiintieze pe banuit , invinuit sau inculpat despre dreptul de a fi asistat de un aparator , consemnandu-se acesta intr-un proces - verbal , si in conditiile si cazurile provazute de lege , sa-i asigure asistenta juridica , daca acesta nu are aparator ales :

Aparatorul este atras in proces nu cu scopul de asi apara interesul sale ci a clientului sau , lucru ce a adus in literatura si in statutul sau procesual dispute aprige. Activitatea lui ca si a invinuitului e indreptata spre atenuarea ori respingerea invinuirii . Aparatorul este un subiect specifi al apararii care dispune de un sir de imputerniciri intru realizarea intereselor si drepturilor invinuitului[11].

Forma data de aparare apare numai in conditiile strict prevazute de lege . Art. 43 CPPRM stabileste ca aparatorul ales sau numit de oficiu este admis sa participe la proces din momentul punerii sub invinuire , iar in cazul retinerii sau arestarii banuitului sau invinuitului - din momentul comunicarii lui a procesului - verbal de retinere sau prezentarii mandatului de arest . Daca prezenta aparatorului ales de banuit sau invinuit este imposibila persoana care efectuiaza cercetarea penala , anchetatorul penal si procurorul propun banuitului sau invinuitului sa invit cu alt aparator or ii asigura un aparatorul prin intermediul biroului de asistente juridica .

Apararea exercitata de aparator poate fi divizata in doua situatii:

I - cand aparatorul este obligat sa fie prezent . Cauzele cand prezenta aparatorului e obligatorie e strict stabilita de lege .

II - cand prezumtia aparatorului e facultativa - o situatie proportional inversa primei . Aici , exercitarea serviciilor de aparator depind de dorinta directa a banuitului sau invinuitului .

 Legislatie in vigoare inlude in calitate de aparator: avocatii , alte persoane ce dispun de licente respectiva precum si reprezentantii organizatiilor obstesti . Privitor la ultimul , putem mentiona ca cu toate - ca legea permite participarea in calitate de aparator unor asemenea persoane , practica nu intalnesti asemenea cazuri . Plus la aceasta art. 43 al. 5 CPPRM concret stabileste: " in calitate de aparator se admite avocatii , iar prin decizia judecatorului sau anchetatorul , iar prin incheierea instantei judecatoresti pot fi admise si alte persoane care dispun de licenta respectiva ". Modul de dobandire a unei asemenea licente e reglementat de Legea cu privire la avocatura N 485 din 9 septembrie 1999. Astfel , conform modificarilor recente facute de Curtea Constitutionala licenta pentru exercitarea profesiei de avocat se acorda de Ministerul Justitiei in termin de 30 zile , " poate fi avocat cetatean RM " , licentiat al unei facultatii de drept , ce se bucura de o buna reputatie , cunoaste limba de stat ".

Consider ca limitarea data e facuta corect deoarece pentru a apara pe cineva , trebuie in primul , sa ai studii juridice , in al doilea - profesionalism. Exercitarea functiei de o alta persoana duce la o cercetare superficiala a cazului , la o nefolosire a tuturor posibilitatilor si pana la urma la neatenuarea sau neachitarea persoanei invinuite.

Luand in considerare importanta acestei divizari , ma mai referi suplimentar la ia in subiectele viitoare.

III - efectuata de organele legale : anchetator penal , persoana ce efectuiaza cercetarea penala , procuror , instanta judecatoreasca[12]. Referitor la aceasta categorie , precum si la clasificarea data de B. Adamenco nu sunt de acord considerand-o ca gresita. Concluzia data reiese din faptul ca organele judiciare mai sus indicate nu au obligatia de a efectua apararea fiecare avand functiile si sarcinile sale: anchetatorul de a duce ancheta , procurorul de a supraveghea , instanta de judecata de a emite o sentinta legala si intemeiata .

Referitor la faptul " ca anchetatorii sint obligati de a anexa la dosar atat probe ce acuza persoana cit si cele cel dezvinovatesc " astfel exercitand si unele funtii de aparare , pot sa mentionez ca acesta reiese din principiul procesului penal - cercetarea sub toate aspectele , completa si obiectiva a circumstantelor cazului . Deci , despre functia de aparare in acest caz nu e vorba .

In fine , as vrea sa analizez activitatea de aparare in sens material si procesual . In primul caz ea e indreptata spre respingerea sau atenuarea invinuirea inaintata . In unele cazuri ea mai este indreptata spre a nu recunoaste pretentiile civile legate de invinuire . Cu alte cuvinte activitatea de apararea , in sens material , este o contrapunere invinuirii , care contine in sine probe de dizvinovatie sau atenuare a invinuirii , de asemenea , in sens material . Apararea data poate fi privita ca " maduva " sau " miezul " apararii in sens procesual .

Ultima poate fi privita ca totalitatea actiunilor procesuale indreptate la realizare cit mai eficienta a apararii in sens material . Ea include asa actiuni care ii asigura banuitului sau invinuitului posibilitatea de a exercita orice activitati ce nu contravin legii . Deci , prin apararea in sens procesual intelegem totalitatea actiunilor procesuale , are au ca scop realizarea apararii , in sens material , de a restabili drepturile procesuale si realizarea intereselor invinuitului[13].

1.           Pe parcursul dezvoltarii societatii omenesti problema apararii intotdena a stat in fata omului . Multitudenea formelor apararii sint consecintele a dezvoltarii social - economice si politice care conditioneaza viata fiecarui individ in parte si societatii in general.

Una din formele cele mai vechi de aparare este apararea omului primitiv de toate cataclismele naturii in perioada paliolitica ( furtuni , geruri , animale salbatice etc. ). Atunci au aparut primele varietati a apararii in sens general . Pe parcursul evolutiei omenirii s-a transformat si continutul psihologico - moral al apararii . Schimbarea data e conditionata , in primul rand , de nivelul de trai a vietii , de relatiile sociale si legale ce persistau la moment .

Astfel , in perioada sclavagismului ca sarcina esentiala a statului era asigurarea exploatarii multelaterale ( prin mijloace crude ) a robelor de catre " oamenii liberi " si inabusirea rascoalelor robilor . Cu aceste scopuri au fost si create un sir de organe care aparau numai interesele " cetatenilor liberi ".

Caracterul democratic a jurisprudentei in statele sclavagiste dezvoltate purtau un caracter pur formal . Robii si saracii tot timpul erau neprotejati si lipsiti de drepturi .

In epoca feudalismului jurisprudenta era o arma eficienta in vederea realizarii politicii statului feudal , ea era indreptata la mentinerea regimului aspru de exploatarea a taranilor din partea feudalelor - stapani , care tindeau prin mijloace legale sa inabuse rascoalele taranilor si altor stari sociale slab dezvoltate . Pe parcursul dezvoltarii economice a societatii feudale se schimba statul si dreptul iar paralel cu el si formele de activitate a organelor de drept se perfectiona mecanismul de aparare . Astfel , in epoca feudalismului dezvoltat in legatura cu centralizarea puterii in minele monarhilor , forma de invinuire a procesului penal s-a schimbat in cel de cercetare . Ea a deschis mari posibilitati pentru folosirea torturilor si altor metode de influenta fizica si psihica a persoanelor interogate . Despre apararea persoanelor nici vorba nu era .

Legile ce activau in acea perioada permiteau si ele mai chinuitoare forme de pedepse . De exemplu , in Carolina , codul ce a activat pe parcursul a III secole ( 1532 - 1870 ) , continea urmatoarele tipuri de pedeapsa ca bataia cu vergila , taierea urechilor , scoaterea ochilor , ruperea mainelor etc. . Pedeapsa cu moartea era si ea variata : inecarea , arderea , decapitarea , ingroparea de viu , rastignirea s. a. In unele cazuri , cu scopul de a baga frica in ceilalti , inainte de ardere , persoana era batuta cu pietre sau o ingropau in pamant pe cateva zile ( " Carolina " . Regulile penalo - judiciare a lui Carol V ).

Luand in consideratie caracterul aspru a normelor procesual - penale se intelege atitudinea negativa a cetatenelor catre conducere . Ei erau fara aparare . In procesul analizei influentei legilor feudale asupra societatii trebuie de distins tendinta reala a lor . Se are in vedere ca chiar si atunci unele din norme prevedeau egalitatea in drepturi a participantilor la proces , dreptul la aparare . Insa aceste reglementari nu erau garantate cu nimic , purtau un caracter demagogic si declarativ .

Capitalismul , succesorul feudalismului , a adus cu sine mari schimbari in stat ,care au atins si ramura procesual penala . Caracteristic pentru epoca data este forma contradictorie a procesului, aparitiei publicitatii , independenta judecatorului , prezumtia apararii s. a. Tot aceasta crea impresia unei justitiei democratice . Insa in realitate pana la aceasta era departe[14].

Numai dupa cele doua razboaie mondiale finisate cu crearea Organizatiei Natiunii Unite au aparut tendinte reale de aparitie a unii jurisprudente democratice . Ca rezultat a acestuia a fost primita un sir de acte de o valoare extrem de mare , cum ar fi : Declaratia ONU despre drepturile fundamentale a omului din 1948 , Actul final de la Helsinki din 1975 , Carta de la Paris din 1990, Conventia pentru protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale din 1950 , Documentul de la Vena din 1986 , Declaratia de la Copenhaga din 1992 s. a.

Ele au servit ca baza a adoptarii de catre statele membre a ligislatiei interne care corespundea principilor democratice.

Dupa capatare independentei si suveranitatii , Republica Moldova a aderat la multe tratate intrnationale , modificind in aceasta masura legislatia existenta . Astfel , atat Constitutia , Codul Procesual Penal cit si alte legi garanteaza si stabilesc ca procedura judiciar - penala trebue sa contribue la consolidarea legalitatii si a ordinei de drept , prevenirea si lichidarea infractiunilor , la ocratirea interesilor societatii a drepturilor si libertatilor cetatenelor , la educarea lor in spiritul respectarii neabatute a legislatiei in vigoare .

2.  Nu vom intra in esenta apararii daca nu vom analiza obetul ei . Realizarea apararii , neceseta descoperirea acelui fapt , spre care ea este indreptata si la ce tind subectii care efectuiaza apararea. In obetul apararii se oglindeste speificul ei adica drepturile si posibilitatiile acordate de legiuitor in procesul examenarii dosarului penal .

Elementele cele mai inportante si primare in structura obectului apararii sint interesile invinuitului . Dupa inaintarea invinuirii sau intomirea proesului - verbal de interogare in calitate de invinuit , la persoana apar careva interese . Unul din ele ( si cel mai inportant ) este tendinta de a se eschiva de la raspunderea penala si pedeapsa penala . Interesul sau material se reduce la aceia de a respinge complet toate pritentile materiale ce sint inaintate pe cazul concret .

Cu alte cuvinte , in obectul apararii nu intra interesele abstracte ci subective , interese ce tin de personalitatea invinuitului . Pentru realizarea intereselor sale banuitului sau invinuitului ii sint atribuite un sir de drepturi . Ele sint garantate prin legislatia atribuindu-se la toti , adica facind parte din drepturile obetive ale lor .

Drepturile subective servesc ca mijloc de realizare , concretizare a prevederilor legale . Elementele acestor doua drepturi nu pot fi privite ca similare , capabile sa se completeze reciproc . Fiecare din ele indepleneste un rol distinct in mecanizmul realizarii dreptului . Insa obect al apararii nu poate fi orce drept . Dreptul obectiv este inposibil de a fi incalcat (!) si de aceia ca obect al apararii el nu poate fi . Acest lucru poate fi spus si despre dreptul subectiv neincalcat, deoarice nu avem de cine il apara si de ce. In ceia ce priveste dreptul subectiv incalcat , fata de subectul apararii apare doar problema realizarii lor . Deci , obect al apararii servesc drepturile subective incalcate , care mai intii trebuie restabilite si mai apoi realizate . Apararea lor e necesara .

In asa mod , obectul apararii constituie interesele subective si drepturile subective incalcate a invinuitului , ce se poate imajina in forma schematica in felul urmator ( vezi schema N 1 ) .

Dar de stat se garanteaza apararea nu a tuturor drepturilor si interesilor a banuitului si invinuitului . Dreptul la apararea nu se resfringe asupra intregului obect ci numai asupra acelei parti a lui care contribuie la cercetarea su toate aspectele , completa si obectiva a cercumstantelor cazului ( art. 14 CPPRM ) . In asa fel de stat sint garantate numai interesele reunoscute de lege . Referetor la dreptul subectiv mentionam ca invinuitul poate sa si le apere pe orcare din ele , inlusiv si cele incalate dupa parerea lui . In realitate incalcarea drepturilor poate fi fictiva si in acest caz nu este nevoie de aparare . Ca obect al dreptului la aparare servesc interesele subective legale si drepturile subective incalcate real ( vezi schema N1 )[15].

In literatura de specialitate o atentie deosibita a fost data clasificarii apararii dupa mai multe critarii .Unele din cele mai intilnite din ele sint :

Dupa modul de aparitie :

stabilita de lege s

stabilita de contract .

Dupa subectii ce exercita apararea :

aparare exercitata de invinuit s

aparare exercitata de aparator .

Dupa modul de manifistare :

aparare in procesul cercetarii penale si anchetei

preliminare s

apararea in stadia dezbaterilor judeciare s

apararea in procesul atacului sentintei s

apararea in situatia depistarii unor inprejurari ce

necesita o cercetare adaugatoare s

Dupa intensitate :

aparare activa s

aparare pasiva s

Clasificarea data e facuta in sensul apararii din punctul de vedere procesual . Criteriul ei e tendinta ori nedorinta de folosire cit mai efectiva de mijloace si metode de aparare . Cel mai des se aplica prima forma - cind subectul ce exercita apararea face tot ce-i posibil pentru respingerea invinuirii inaitate . Ea este si cea mai efectiva .

Apararea pasiva se intilneste in cazurile cind aparatorul sau invinuitul nu intreprinde nimic in vederea apararii . Acest lucru se intelneste in cazurile cind invinuitarul nu are destule probe de acuzare . Practica insa demonstreaza ca mult mai efectiva si calitativa este totusi apararea activa , deoarice numai aducind probe , dind lamuriri , facund recuzari si demersuri se poate respinge invinuirea .

Dupa necesitate :

aparare facultativa s

aparare obligatorie s

Clasificarea contribue la o analiza mai adinca a apararii banuitului si invinuitului , evidentiind o informatie mai deplina despre esenta ei[16].

3. In literatura de psihologie judiciara se intilneste analiza structurii psihologice a activitatii de infaptuire a justitiei. A.V.Dulov primul a examinat in esenta, structura activitatii organelor judiciare. Insa el deloc nu s-a referit la structura psihologica a apararii necatind la faptul ca este o parte componenta a psihologiei juridice in general. Necatind la aceasta apararea are o structura psihologica extrem de complicata, continind un sir de elemente comunicative, cognitive, constructive si organizatorice.

In procesul infaptuirii apararii , aparatorul va trebui sa cunoasca un sir de fapte si imprejurari, care se vor referi la evenimentele trecutului si prezentului. El va trebui sa le examineze din punct de vedere al apararii, adica sa verifice posibilitatea aplicarii lor in vederea respingerii invinuirii sau determinarii ei. Trasaturile apararii, sarcinile ei ii atribuie careva particularitati distincte cunoasterii aparatorului in procesul examinarii dosarului penal. La aceste particularitati se pot atribui, in primul rind, caracterul unilateral al activitatii de aparare, necesitatea cunoasterii imprejurarilor ce inlatura sau atenueaza invinuirea[17].

Cunoasterea - este procesul de aflare a necunoscutului, descoperirea laturilor noi a cunoscutului, adincirea si perfectionarea conceptiilor existente. Aceasta, este un fenomen a societatii umane, ce se petrece pretutindeni, in orice timp si in orice loc. Procesul dezvaluirii cunostintelor e infinit. Cu alte cuvinte, cunoasterea consta in stabilirea factorilor, analizei lor, determinarea legaturilor existente. Datorita ei se formeaza noi concepte, directii si opinii, ce se reflecta realitatea obiectiva.

Activitatea de cunoastere in procesul efectuarii justitiei (cunoastere judiciara), decurge din anumite conditii specifice, care trebuie luate in consideratie. Dintre acestea trebuie de distins doua: metodele si mijloacele aplicate in procesul cunoasterii trebuie sa fie etice si sa nu contravina legii, procesul de cunoastere si rezultatul sau trebuie sa aiba o importanta juridica, adica - o forma procesuala.

Cunoasterea juridica se asigura, in mare masura, de normele procedurii penale, care stabilesc niste reguli generale de aflare a adevarului. Insa aceste reguli au mai mult un caracter abstract si nu sint capabile sa asigure pe deplin realizarea cunoasterii judiciare. Mai este necesar si de o sistema de metode si mijloace de descoperire a probelor, fixarea lor, cercetarea si intrebuintarea lor pentru ca cunoasterea in procesul penal sa se finiseze cu succes.

Conceptul dat nu e greu de demonstrat prin prevederile legislatiei in vigoare. De exemplu, normele ce reglementeaza procedura de ascultare a invinuitului, prevede urmatoarea modalitate de interogare care, dupa parerea legiuitorului, asigura obtinerea unor marturii complete si obiective[18] (art. 132 CPP) : "La inceputul interogatoriului anchetatorul il intreaba pe invinuit, daca recunoaste invinurea ce i se aduce, apoi cere acestuia sa dea o declaratie scrisa personal cu privire la invinuirea ce i se aduce, iar daca invinuitul refuza sa depuna declaratie scrisa personal sau nu o poate scrie, anchetatorul asculta declsaratia lui si ii pune intrebari, dacaeste necesar si se intocmeste un proces-verbal.

Cele mentionate fac parte din continutul comportamentului comunicativ al activitatii de aparare. Comunicativitatea da posibilitate mai amanuntit de a studia cauza psihologica de savirsire a infractiunii, de a da o caracteristica a personalitatii invinuitului, de a cerceta si aprecia caracterul negativ si pozitiv a imprejurarilor cazului, precum si cauzele aparitiei in procesul anchetei preliminare sau dezbaterilor judiciare a situatiilor conflictuale.

Comunicativitatea presupune mai multe forme de contactare cu oamenii, a elabora la ei o atitudine unica fata de lumea inconjuratoare. El se determina, ca regula, cu un scop comun a celor ce discuta - de elaborare a cailor oportune de solutionare a problemelor unice.

Insa, ar fi gresit de considerat, ca in orice situatie exista o concordanta in pareri si o armonie interese. In situatiile de conflict, care in marea sa parte isi gasesc reflectare in cazurile penale cercetate, des se creeaza o situatie, cind sarcina principala poate fi unica - aflarea adevarului obiectiv, iar metodele de obtinere a ei sint diferite.

Aparatorului - avocat, ce indeplineste functia apararii, comunicativitatea ii este necesara ca o calitate personala, deoarece anume ia contribuie la formarea capacitatii de a comunica cu oamenii si de ai intelege, stabileste relatiile atit personale cit si de afacere cu alti subiecti care activeaza in sfera procesului penal.

A.V.Dulov a evidentiat un sir de calitati a personale aparatorului care simplifica procesul de comunicare cu banuitul, invinuitul sau inculpatul. Printre acestea putem mentiona : amabilitatea, bunavointa, tendinta de a asculta interlocutorul s.a.

Uneori, in procesul caracterizarii comunicativitatii, in literatura psihologica se examineaza problema concordantei intre oameni.

Ea are o importanta deosebita pentru activitatea de aparare, deoarece e bazata pe principiul alegerii de banuit si inviniut a aparatorului. Nu este exclus faptul ca, in cazurile intilnite in practica, refuzul sau schimbarea unui aparator cu altul este efectuata anume din neconcordanta psihologica intre invinuit si aparatorul sau. Se poate de enumarat un sir de factori ce contribuie la formarea concordantei sau corespunderii mai sus mentionate.

In primul rind - atitudinile caractero - logice, dinamico-emotive ale invinuitului si aparatorului sau.

In al doilea rind - capacitatile profesionale a aparatorului, stagiul muncii, cunostintele care le are.

Calitatile mentionate contribuie la stabilirea raporturilor intre oameni, la relatiile deja formate[19].

Insa, in cele mai dese cazuri aparatorul si persoana aparata convin asupra unor pozitii unice. Pe plan psihologic, intre ei apar anumite relatii de fidelitate si solidaritate pe cazul penal concret. Aparatorul "critica" invinuirea adusa clientului sau, ajuta ultimului de a-si alege pozitia cuvenita in proces, aduce probe s.a.m.d.

Invinuitul, la rindul sau contribuie la ajutorarea activitatii de aparare al aparatorului sau[20].

In procesul de aparare un rol important il are componentul organizatoric. Orice activitate cere, in primul rind, sa fie bine organizata. Ancheta penala si dezbaterile judiciare nu fac exceptie si se petrec dupa regula data. In ceea ce priveste apararea - o asemenea organizare nu e necesara, cu toate ca unele reguli organizatorice sint. Este vorba, de exemplu, despre pregatirea pentru proces, intocmirea planului de aparare, respectarea stricta a metodelor si mijloacelor de aparare stabiliti de practica apararii etc. Conceptul organizatoric cere formarea stilului individual de lucru a fiecarui aparator in parte. El va depinde, in mare masura de temperamentul si caracterul persoanei titulare.

In baza stilului individual de activitate a avocatului trebuie sa se afle libertatea morala si profesionala in exercitarea drepturilor sale stabilite de legislator. Pe linga aceasta e necesar si de un nivel inalt de cultura generala si profesionalism inalt.

Componentul organizatoric al apararii e strins legat cu cel constructiv. Ultimul, se manifesta la fel, mai mult formal. El intruneste planificarea apararii, individualitatea metodei aplicate in dependenta de circumstantele cazului si comportamentul invinuitului. Componentul sau elementul constructiv, cuprinde toate fazele procedurii penele in care participa aparatorul, insa cel mai accentuat el se manifesta la etapa examinarii cazului in instanta judecatoreasca, unde posibilitatile de aparare sint mai vaste .

Pregatirea la timp de aparare , elaborarea unui plan , ii va permite avocatul rapid si exact de asi forma o opinie personala fata de intrebarile ce apar in instanta judecatoreasca si de a indrepta hotarirea ei in folosul clientului sau[21].

Pe porcursul mai multor secole etica constituie fundament stiintific a majoritatii curentelor filosofica ,capatind insa o independenta tot mai mare . Asupra formarii sistemei eticii au lucrat un sir de umanisti ai trecutului - de la Socrate , Platon , Aristotel pinale la Pascal , Kant , Spinoza .Etica isi asuma raspunsul la asa intrebarii ca esenta binelui si raului , fericirea omeneasca si sensul vetii. Nu in zadar F. Paulisen mentiona ca : "cind vorbesc de etica subinteleg tot ceea ce este vechi despre lucruri noi si care dau un sens vetii ".

Norma morala , ca si orce alta norma sociala este un izvor de informatie , un mijloc de influenta ideologica o regula de conportament si sfera de apriciere . Rolul normelor morale si constiintei morale ca simbol si regulelor a activitatii obstesti a omului se manifesta accentuat in activitatile profiseonale a colectivelor de munca .

Asa , categorii generale , ce se atribuie consteintei morale ca cinstea , onoarea , demnetatea , binele , dreptatea etc. in colectivul de munca sint privite ca onorea profisionala , obligatiile profisionale , prestijul profesiei s. a. m. d.

Acest lucru este prezent ( sau cel putin trebuie sa fie prezent ) si in activitatea de ocrotirea a normelor de drept , scopul caria este nu numai de a pedepsi vinovatul , dar si de al educa atit pe el cit si pe alte persoane in spiretul respectarii legilor . In procesul infaptuirii justitiei apare o sistema complexa de relatii interdependente intre participantii la proces . Activitatea data nu se limiteaza doar la prevederile normilor procesual penale dar in marea sa masura se conduc ( normele ) de morala .

Sarcina principala a etecii judeceare este de a cauta mejloacele de influenta asupra constiintei morale a partiipantilor la proces , care ar aduce la cercetarea sub toate aspectele , completa , obectiva a circumstantelor cauzei si emiterea unei sentinte temeinice . In timpul de fata etica judeciara este departe de solutionarea acestor probleme . Una din cauzele aestea este tindinta distincta a juristelor si eticilor .

Etica apararii profisionale ,constituie elementul de baza a eticii avocatului care la rindul sau este parte componenta a eticii judiciare[22]. Ea obliga aparatorul de asi cunoaste la perfectie meseria sa , de a respecta normile legale si morale ce exista in societatea la un moment dat .

Legislatia in vigorea reglamenteaza in mod detaliat drepturile si obligatiile aparatorului - avocat ( art. 46 , 179 CPPRM , capitolul 13 a legii cu privire la avocator ) volumul lor depinzind de etapa procesului penal la care a intervenit aparatorul . In leteratura de specialitate problema data a fost examenata de mai multi autori , fiecare din ei analizind-o , in general , asemanator . Astfel , a fost elaborat un sistem de principii a eticii avocatului prin care el trebuie sa contribuie activ la restabilirea legislatiei s sa-si cunoasca obligatiile sale civile , obstesti si profisionale s sa respecte organele de drept s sa acorde atentie deosebita rugamintelor persoane ce se adreseaza dupa asistenta juridica s sa respecte strict si neabatut prevederele legislatie s sa contribuie la realizarea liberului acces la justitei si desfasurarea unui proces echitabil s sa utilizeze toate mejloace si procedeile prevazute de legislatie pentru a apara drepturile si interesile legiteme ale persoanei care s-a adresat dupa asistenta juridica s sa studieze minutios cazul care i-a fost incredintat s sa-si perfictioneze sistematic cunostintele atit din autoinstruire cit si prin fregventare cursurilor si seminarele corespunzatoare s sa fie sincer si principial in procesul infaptuirei activitatii de aparare s sa fie obectiv in procesul de apriciere a probelor pe caz s sa nu devulge date ce i-au fost comunicate in mod confidential in legatura cu acordarea asistentii juridice s. a. Specificul activitatii de aparare cere de la avocat nu numai cunoasterea legislatiei , a artei de a vorbi dar si detinerea unii intelect larg in diferite sfere de dezvoltare a omenirii .

Din pacate , unii avocati nu acorda un ajutor juridic calificat clientilor sai : isi indeplinesc obligatiile sale superficial , studiaza materialele cauzei necomplet , nu pot analiza si apricia in modul cuvenit probile . Ei uita ca pentru banuit , invinuit si iculpat aparare e un drept , iar pentru avocat - o obligatie . Faptul dat duce la pierderea clientilor vechi si neaprecierea de altii noi , si pina la urma - destrugerea carierei profisionale .

O inportanta deosibita are stabilirea relatiilor corecte intre aparator si ceilanti participanti la procesul penal , in deosebi cu judecatorul , procurorul , martori , experti s. a. Polemica aparatorului trebuie sa fie strict crincipial , sa nu treaca in conflicte personale ce nu au nimic comun cu cazul cercetat .

Avocatul trebuie oricind se tina cont de rolul educativ a dezbaterilor judiciare asupra tuturor participantilor la proces si nu numai . Deaceia o conditie obligatorie a exercitarii depline a functiilor de aparare e desciplina avocatului[23].

Dupa parerea unor autori desciplina data cuprinde in sine :

cunoasterea sarcinilor jurisprudentei s

studierea cerintelor procesului penal la conpartimentul

activitatea avocatului s

respectarea acestor cerintei .

Insa respectarea lor nu este deajuns pentru rezolvarea problemelor ce le are in fata un aparator in legatura cu exercitarea functiilor sale . De la el se cere nu numai de a intelege esenta normei dar si a tinde la respectarea lor deplina si unelaterala . Pe linga aceasta un avocat bun trebuie sa-si manifeste initiativa si intelectul acumulat in cazul lipsei carorva reglementari a problemei aparute , gasind solutiile potrivite si necesare pe dosarul dat .

Desciplina avocatului influintiaza mult asupra culturii generale a lui . Ea il indreapta pe aparatori spre responsabilitatea , ordine si datorie . Prin disciplina se manifesta profisionalismul ridiat a avocatului , capacitatea lui de asi realiza obligatiile sale in vederea apararii clientului sau[24].