Norma juridica

Norma juridica - este celula de baza a dreptului , este sistemul juridic elementar. Dreptul nu poate exista si nici nu poate fi explicat in afara realitatii sale normative.

In continutul oricarei norme juridice este imagazinata o anumita reprezentare constienta a legiuitorului in legatura cu conduita posibila sau datorata subiectelor participante la relatiile sociale.Normele juridice impreuna cu relatiile juridice nascute in baza lor alcatuies ordinea de drept , parte componenta a ordinii sociale.Ordinea sociala nu se rezuma numai la ordinea de dret , este mai mult decat guvernarea legii, intrucat ea priveste si activitati, relatii, fara contingenta cu ordinea de drept.

Normele juridice sunt , in realitate mijlocul de realizare a idealului in justitie in conformitate cu vointa sociala ce se exprima in continutul prevederilor sale.

In general norma = regula

1.    Normele juridice - parte integranta a normelor sociale

Toate activitatile sociale se desfasoara pe baza unor reguli, a unor norme de comportament ce stabilesc tipul conduitei umane. Normele sociale sunt creatia oamenilor, varietatea lor fiind determinata de complexitatea si varietatea relatiilor sociale pe care le reglementeaza (relatii politice, economice, de familie etc.), precum si de diversitatea sanctiunilor ce se aplica in cazul incalcarii lor.

Desi normele sociale sunt extrem de variate (morale, religioase, politice, juridice etc.), ele prezinta si anumite trasaturi comune, cum ar fi:

- normele sociale se adreseaza unor agenti potentiali, carora le stabilesc anumite actiuni obligatorii, permisive sau prohibitive;

- normele sociale urmaresc incurajarea actiunilor conforme cu telurile generale ale societatii si prevad stimulente in acest sens;

- normele sociale urmaresc prevenirea actiunilor neconforme cu cerintele generale ale societatii si prevad sanctiuni pentru comportamentele deviante de la cerintele impuse;

- normele sociale reflecta conditiile social-economice ale epocii careia ii apartin, precum si raporturile dintre clasele si grupurile sociale;

- normele sociale nu sunt statice, ele au caracter dinamic, evolutiv, influentate de natura oranduirii sociale.

Normele sociale - pot fi definite ca fiind acele reguli de conduita care stabilesc cum trebuie sa actioneze sau sa se comporte membrii societatii in anumite conditii date, pentru ca actiunea lor sa fie atat eficienta cat si pozitiva. Deci, normele sociale sunt prospective, adica prefigureaza o actiune, un component viitor.

Normele sociale se pot clasifica in trei categorii generale, in functie de domeniile in care actioneaza, astfel:

- norme actionale - ce privesc activitatea oamenilor in raporturile lor cu natura si societatea. Ele au aceeasi valoare si eficienta pentru toti indivizii, fara nici o deosebire. In aceasta categorie de norme sociale intra: norme de ordin tehnico-productiv, ecologic, economic, administrativ, societar etc.

- norme comportamentale - ce privesc raporturile dintre individ si colectivitate, dintre grupuri si categorii sociale (vizeaza, deci comportamentul oamenilor in societate). Aceste norme includ: normele morale, politice, juridice, civice, estetice etc.

- norme organizationale - privesc mecanismul de functionare al structurilor organizationale (al institutiilor sociale, al organizatiilor) cu caracter politic, juridic, cultural, educational, militar etc.

2. Definitia si trasaturile caracteristice ale normei juridice

2.1. Notiunea normei juridice²

Norma juridica (norma agendi) este elementul constitutiv al dreptului ce reprezinta regula de conduita generala, obligatorie impersonala, tipica si permanenta, instituita sau sanctionata de puterea publica (de stat) in scopul asigurarii ordinii sociale, a carei respectare este asigurata la nevoie prin forta de constrangere a statului.

Norma juridica este elementul primar al dreptului, pe baza caruia se alcatuieste intregul labirint juridic.

Norma juridica ordoneaza si reglementeaza conduita umana, relatiile interumane, in conformitate cu idealurile si valorile societatii. Ea este etalonul (modelul) comportamentului uman impus de puterea de stat, este acel comandament juridic ce previne si sanctioneaza comportamentul deviant, garantand astfel viabilitatea valorilor societatii .

Normele juridice impreuna cu relatiile juridice (ce se nasc in baza lor), alcatuiesc ordinea de drept (ordinea juridica), parte componenta a ordinii sociale, dar si garant al afirmarii si mentinerii ordinii sociale, al realizarii echilibrului social. Ordinea de drept este nucleul ordinii sociale, deoarece comandamentul juridic este conditia esentiala a echilibrului social si garantia functionarii corecte a institutiilor de stat si a realizarii drepturilor fundamentale ale oamenilor. Normele juridice sunt reguli de conduita care reglementeaza toate domeniile vietii sociale, economice si politice si care, ocrotesc toate valorile morale si materiale impotriva oricaror atingeri ce li se pot aduce.

Pornind de la definitia data dreptului, aceea ca este format dintr-un "ansamblu de norme juridice", se poate spune ca, norma juridica este o "celula" a dreptului, este singularul in raport cu dreptul, care este pluralul.

Norma de drept nu trebuie inteleasa doar ca o simpla regula de conduita, ea are un continut mult mai bogat decat aceasta in sensul ca, poate cuprinde si unele principii generale de drept, definitii, descrieri de institutii juridice, explicarea unor termeni. Norma juridica contine, in general, dispozitii obligatorii, fiind mijlocul de realizare al idealului in justitie, conform cu vointa sociala. Ea contine practic, ceea ce trebuie sa faca un subiect, ceea ce are dreptul sa faca, i se recomanda sau este obligat sa faca.

De aceea, se impune pentru o corecta si completa intelegere a normei juridice, sa se prezinte trasaturile sale caracteristice si structura sa.

2.2. Trasaturile caracteristice ale normei juridice

2.2.1. Norma juridica are un caracter general si impersonal

Norma juridica are in vedere nu un caz izolat, ci o generalitate de relatii, aspect ce a fost subliniat si de Hegel atunci cand caracteriza norma juridica ca fiind "o determinare universala ce se aplica unui caz concret".

Caracterul general

al normei juridice ii permite sa-si indeplineasca functia sa, aceea de a conferi siguranta si certitudine desfasurarii relatiilor sociale, pentru ca, destinatarii ei, cunoscandu-i continutul, vor putea sa prevada consecintele conduitei pe care doresc sa o urmeze. Sunt insa si cazuri (limitate ca numar) cand se creeaza o norma juridica pentru un caz determinat, pentru o situatie individuala (de exemplu: decret de numire a unor ambasadori, de gratiere individuala etc.).

Pentru a fi un etalon cu ajutorul caruia statul apreciaza conduita indivizilor in anumite situatii concrete, norma juridica trebuie sa se adreseze unui numar nelimitat de cazuri, repetabile in timp si spatiu.

Caracterul difuz, general al normei juridice o deosebeste de actul individual, care este concret, personal

2.2.2. Norma juridica are un caracter impersonal

Caracterul impersonal

al normei juridice consta in faptul ca, ea nu se adreseaza cuiva anume, ci este incidenta tuturor persoanelor aflate in conditiile determinate de lege. Si prin acest caracter, norma juridica se deosebeste de actul individual care este personal.

Caracterul impersonal al normei juridice, acela de a nu se adresa unei persoane prestabilite si identificate ca atare, constituie o garantie impotriva oricarei discriminari personale contribuind astfel, la realizarea principiului egalitatii tuturor persoanelor in fata legii. Egalitatea nu inseamna insa uniformizare, nu inseamna ca legea va fi aplicata identic pentru toti, pentru ca, in conformitate cu principiul de justitie, cazurile diferite in fapt, vor fi tratate diferit in drept. Deci, normele juridice sunt impersonale, adica sunt incidente asupra tuturor indivizilor ce indeplinesc conditiile prevazute in ipoteza lor.

Prin caracterul general si impersonal al normelor juridice nu se intelege ca acestea se vor aplica pe tot teritoriul tarii sau asupra intregii populatii, si nici faptul ca ele pot sa cuprinda toate cazurile si situatiile in care se poate afla un subiect de drept.

Din acest punct de vedere, normele de drept se pot grupa in urmatoarele categorii:

- norme juridice ce se adreseaza tuturor subiectilor de drept (de exemplu, normele cuprinse in Constitutie, Legea cetateniei etc.);

- norme juridice ce se adreseaza unei singure categorii de subiecti de drept sau mai multor categorii (cele cuprinse in Legea pensiilor, Statutul functionarului public, Codul militar etc.);

- norme juridice ce se adreseaza detinatorului unei functii caruia ii precizeaza competentele (norme ce precizeaza competentele Procurorului General, Ministrului Justitiei etc.);

- norme juridice ce vizeaza intreg teritoriul tarii, sau numai unele parti determinante ale teritoriului (zona maritima, zona de frontiera, etc.).

2.2.3. Norma juridica este obligatorie

Obligativitatea -

este un caracter esential al normei juridice ce rezulta din aceea ca, norma juridica nu este o simpla indicatie sau dorinta, ci ea reprezinta o porunca, o dispozitie obligatorie, un comandament impus de puterea publica, un imperativ a carui respectare este obligatorie.

Fara caracterul obligatoriu, normele de drept (public si privat), si-ar pierde scopul existentei lor ca norme sociale menite sa stabileasca ordinea de drept in societate. Deci, obligativitatea normei juridice este dictata de finalitatea sa, de scopul sau, acela de a da garantii necesare societatii ca valorile ei vor fi aparate si garantate, asigurandu-se ordinea sociala dorita de legiuitor³.

Pentru ca norma juridica sa devina efectiv obligatorie, ea se bucura de garantii statale, de interventia unei forte de constrangere, in cazul in care nu este respectata de buna voie de catre destinatarii sai. Instituirea obligativitatii normelor juridice a constituit o necesitate pentru respectarea lor, inca din cele mai vechi timpuri.

Obligativitatea normei juridice inseamna, ca ea se aplica din momentul intrarii ei in vigoare (imediat) pana in momentul iesirii ei din vigoare (continuu) si in mod neconditionat.

Obligativitatea este o trasatura caracteristica a tuturor normelor juridice, indiferent de domeniul lor de reglementare (public ori privat), sau de forta juridica a actului normativ ce le cuprinde (legi, decrete, hotarari).

In legatura cu caracterul obligatoriu al normei de drept, se impun urmatoarele precizari.:

- normele juridice sunt obligatorii, indiferent daca sunt imperative, prohibitive sau permisive de conduita;

- nu exista grade de obligativitate in raport de forta juridica a actului in care este cuprinsa norma de drept;

- caracterul de obligativitate nu este corelat de frecventa aplicarii normei juridice, de faptul ca ea se aplica mai des sau mai rar.

2.2.5. Norma juridica are un caracter coercitiv

Regula in drept este ca, acesta se realizeaza de buna-voie, iar exceptia o constituie constrangerea care imbraca haina raspunderii juridice si care intervine in cazul nerespectarii normei juridice. Blaise Pascal afirma ca "Justitia fara forta este neputincioasa".

Caracterul coercitiv

este inerent normei de drept, el o individualizeaza si o deosebeste de celelalte norme sociale.

Mijloacele de realizare a constrangerii sunt variate si multiple si apartin in special justitiei si administratiei.

2.2.6. Norma juridica are caracter prescriptiv

Caracterul prescriptiv

al normei juridice consta in faptul ca ea stabileste, fixeaza sau autorizeaza o anumita conduita pentru destinatarii sai, adica prescrie un comportament ce consta intr-o actiune sau inactiune umana conforma cu un anumit scop.

Norma juridica nu descrie realitatea ci prescrie o conduita obligatorie. De exemplu, norma juridica care stabileste obligatia de a repara prejudiciul cauzat, nu constituie o descriere a unei realitati, ci prescrierea unui comportament, acela de a repara prejudiciul cauzat.

2.2.7. Norma juridica genereaza efecte juridice

Norma de drept poate genera efecte juridice, constand in nasterea, modificarea sau stingerea de drepturi si obligatii pentru subiectele de drept aflate in relatie juridica. Aceste efecte juridice sunt generate indirect de norma juridica (care este abstracta si impersonala), ele fiind rezultatul unui fapt licit sau ilicit (a unei manifestari de vointa) caruia i se atribuie o semnificatie juridica prin aplicarea normei de drept.

2.2.8. Incalcarea normei juridice antreneaza raspunderea juridica

Aceasta este o trasatura caracteristica a normei de drept, care o deosebeste de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase), prin aceea ca, incalcarea ei atrage in mod nemijlocit raspunderea juridica a celui vinovat.

In functie de natura normei juridice incalcate, raspunderea juridica poate fi: civila, penala, administrativa sau disciplinara. Aplicarea constrangerii juridice impotriva celui ce se face vinovat de incalcarea normei juridice urmareste atat restaurarea dreptatii in cazul respectiv, cat si restabilirea autoritatii normei juridice incalcate si prin aceasta, mentinerea si ocrotirea ordinii de drept in societate.

3. Structura normei juridice

Norma juridica are o structura tehnico-legislativa (externa) si o structura logico-juridica (interna)⁵.

Structura tehnico-legislativa (externa),

este constructia externa a normei juridice, modul in care ea este exprimata intr-un act normativ, partea dinamica si externa a acesteia. Actul normativ cuprinde mai multe norme juridice, avand o anume structura tehnica. Astfel, elementele de baza ale unui act normativ sunt: articolul (ce include in structura sa, aliniatul), care se grupeaza in sectiuni, sectiunile se grupeaza in capitole, iar capitolele in titluri.

Structura logico-juridica (interna),

este partea stabila si interna a normei juridice, ce indica elementele componente ale acesteia.

Din punct de vedere al structurii logice, norma juridica are o alcatuire trihotomica (este alcatuita din trei elemente): ipoteza, dispozitia si sanctiunea. Aceste elemente structurale se gasesc, de regula, in orice norma juridica, putand fi identificate pe baza unei analize logice. Sunt insa situatii cand aceste elemente structurale nu sunt descrise in aceasta ordine sau se gasesc disparat, urmand a fi deduse pe cale de interpretare logica⁶ sau prin coroborarea mai multor norme cu structura incompleta, pentru a forma o norma completa.

Pentru interpretarea si aplicarea corecta a normelor juridice, trebuie sa se tina seama atat de structura logico-juridica cat si de structura tehnico-legislativa a acestora.

3.1. Elementele normei juridice

A. Ipoteza

Ipoteza este acel element constitutiv al normei juridice care arata imprejurarile in care urmeaza a fi aplicata dispozitia. Ea precizeaza conditiile, imprejurarile sau faptele in raport cu care se aplica regula de conduita (dispozitia), precum si categoria de subiecte la care face referire continutul dispozitiei.

Ipoteza normei juridice, se poate clasifica dupa anumite criterii astfel:

a. Dupa criteriul preciziei cu care este formulata, ipoteza poate fi: ipoteza strict determinata si ipoteza relativ nedeterminata (subinteleasa).

Ipoteza strict determinata, stabileste cu exactitate conditiile in care urmeaza sa se aplice dispozitia normei juridice.

De exemplu, art.38 din Codul familiei prevede ca: "Instanta judecatoreasca poate desface casatoria prin divort atunci cand, datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila". Imprejurarea in care se poate desface casatoria o constituie deci, existenta unor motive temeinice. Un alt exemplu in acest sens, este cel oferit de art.8 din Codul penal care prevede ca: "Legea penala romana nu se aplica infractiunilor savarsite de catre reprezentantii diplomatici ai statelor straine, sau de alte persoane, care conform conventiilor internationale, nu sunt supuse jurisdictiei penale a statului roman". In acest exemplu, ipoteza este determinata, ea stabileste precis care sunt categoriile de persoane exceptate de la jurisdictia noastra penala.

In art.53 din Codul familiei care prevede ca: "Copilul nascut in timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei" si in art.62 care stabileste ca: "Copilul din casatorie ia numele de familie comun al ambilor parinti", ipoteza este de asemenea, absolut determinata.

Ipoteza relativ determinata (subinteleasa), exista atunci cand conditiile, imprejurarile de aplicare a dispozitiei normei juridice nu sunt prevazute cu exactitate, in detaliu, ele se subinteleg, rezultand din contextul reglementarii.

De exemplu, art.174 din Codul penal prevede ca: "Uciderea unei persoane se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi". Art.89 Cod penal prevede ca "Lipsirea de libertate a unei persoane in mod ilegal se pedepseste cu inchisoare de la 1 luna la 5 ani". In aceste norme juridice, imprejurarea savarsirii faptei si persoana care o savarseste nu sunt indicate precis, din contextul reglementarii se subintelege ca indiferent de faptuitor si de imprejurarile in care acesta a actionat, va fi sanctionat de lege.

b. Dupa gradul de complexitate a imprejurarilor, a conditiilor cuprinse de legiuitor in ipoteza, ea poate fi: ipoteza simpla si ipoteza complexa.

Ipoteza simpla, precizeaza o singura imprejurare, o singura modalitate tipica in raport cu care se aplica dispozitia normei juridice.

Exemplu de ipoteza simpla este cel dat de art.225 din Codul penal care prevede ca: "Talharia savarsita in paguba avutului obstesc se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii"; la art.332 Cod penal, ipoteza are tot forma simpla: "Absenta nejustificata de la unitate sau serviciu care depasesc trei zile, a oricarui militar se pedepseste cu inchisoare de la unu la 7 ani".

Ipoteza complexa precizeaza mai multe situatii, imprejurari care fie intrunite cumulativ, fie alternativ, determina incidenta dispozitiei. De pilda, art.7 din Codul familiei indica situatiile in care este oprita casatoria, respectiv: intre cel ce adopta sau ascendentii sai pe de o parte si cel adoptat ori descendentii acestuia pe de alta parte; intre copiii celui ce adopta si cel adoptat sau copiii acestuia; intre cei adoptati de aceeasi persoana.

Art.37 din Codul familiei care stabileste imprejurarile de incetare a casatoriei: "Casatoria inceteaza prin moartea unuia dintre soti sau prin declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre ei. Casatoria se poate desface, in cazuri exceptionale, prin divort", constituie un exemplu de ipoteza complexa.

Un alt exemplu concludent, folosit frecvent in literatura de specialitate pentru a exemplifica ipotezele complexe, alternative, este cel prevazut in art.209 din Codul penal:" Furtul savarsit in urmatoarele imprejurari: de doua sau mai multe persoane impreuna; de o persoana avand asupra sa o arma sau o substanta narcotica; intr-un loc public; intr-un mijloc de transport in comun, pe timp de noapte, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 15 ani".

Subiectele la care se refera continutul normei juridice pot avea calitate diferita: "toti", "oricine", "nimeni", "infractorul" etc.

Spre exemplificare, art.1718 din Codul civil, prevede ca: "Oricine este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare". Iar, art.43. din Constitutie dispune ca: "Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire". La fel, art.16 din Constitutie prevede ca: "Nimeni nu e mai presus de lege".

B. Dispozitia

Dispozitia este considerata⁷ ca fiind elementul esential, de baza al normei juridice.

Dispozitia reprezinta acel element al normei juridice care prevede conduita propriu-zisa (drepturile si obligatiile) pe care trebuie sa o urmeze destinatarii normei juridice in anumite imprejurari date. Deoarece in dispozitie sunt cuprinse drepturile si obligatiile subiectilor participanti la raporturile sociale, se considera ca ea formeaza continutul normei juridice. Dispozitia cuprinde imperativul normei de drept, obligatia de a avea o anumita conduita, interdictia sau permisiunea unei conduite.

In functie de anumite criterii, dispozitia normei juridice se clasifica astfel:

a) Dupa modul de formulare, dispozitiile pot fi:

Dispozitii absolut determinate - care stabilesc categoric drepturile si obligatiile celor vizati, le stabileste o conduita precisa;

Dispozitii relativ determinate - care lasa la aprecierea subiectelor raportului juridic conduita ce trebuie urmata, putand alege o varianta sau alta de conduita.

b) Dupa conduita prescrisa, dispozitiile normelor juridice se grupeaza in:

Dispozitii onerative - care obliga subiectul de drept sa savarseasca o actiune - tip. De exemplu, art.28 Codul familiei prevede ca: "Sotii sunt obligati sa poarte in timpul casatoriei numele comun declarat"; sau art.29, stabileste ca "Sotii sunt obligati sa contribuie in raport cu mijloacele fiecaruia, la cheltuielile casatoriei". Art.989 Cod civil prevede ca: "Orice fapta a omului care cauzeaza altuia prejudicii, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara". Aceste dispozitii sunt considerate imperative, obligatorii, pentru ca impun executarea unei actiuni fara a se putea deroga.

Dispozitii prohibitive - care interzic o anumita conduita - tip, care obliga subiectul de drept sa se abtina de la savarsirea unor actiuni. Sunt semnificative exemplele legate de unele interdictii privind incheierea casatoriei. Astfel, art.5 din Codul familiei prevede ca: "Este oprit sa se casatoreasca barbatul care este casatorit sau femeia care este casatorita". Art.6. Codul familiei dispune ca: " Este oprita casatoria dintre rudele in linie dreapta, precum si intre cele in linie colaterala pana la al patrulea grad inclusiv".

Dispozitiile prohibitive pot fi exprimate prin expresii categorice de interdictie, cum ar fi: "este interzis", "este oprit", sau ele pot rezulta in mod logic⁸.

Dispozitiile prohibitive sunt considerate (la fel ca si dispozitiile onerative), a fi categorice, imperative, deoarece impun in mod categoric subiectilor de drept, abtinerea de la savarsirea unor actiuni.

Dispozitiile permisive - sunt acele dispozitii care lasa la latitudinea subiectelor de drept sa-si aleaga conduita pe care doresc sa o urmeze, ele nu impun dar nici nu interzic savarsirea anumitor actiuni. De exemplu, potrivit art.856 Cod civil, "Orice persoana majora poate dispune de bunurile sale prin testament"; sau art.685 din Codul civil prin dispozitia sa permisiva, ofera doua alternative de acceptare a succesiunii: "Succesiunea poate fi acceptata curat si simplu sau sub beneficiu de inventar. Codul familiei cuprinde norme juridice cu dispozitii permisive, ca de exemplu art.54 care prevede ca: "Paternitatea poate fi tagaduita daca este cu neputinta ca sotul mamei sa fie tatal copilului", iar art.57 Codul familiei prevede posibilitatea ca tatal sa-si recunoasca fiul din afara casatoriei, astfel: "Copilul conceput si nascut in afara casatoriei poate fi recunoscut de catre tatal sau".

In general, pentru redactarea dispozitiilor permisive, legiuitorul foloseste expresii ca: "poate", "sunt in drept" etc.

Dispozitiile permisive reglementeaza cu precadere, institutia familiei si a contractelor.

Dispozitiile supletive - sunt considerate ca fiind o varietate a dispozitiilor permisive, deoarece, ca si acestea, lasa la latitudinea subiectelor de drept sa opteze pentru conduita pe care sa o urmeze, iar daca nu se hotarasc, organul de stat competent va interveni si va suplini vointa lor.

In acest sens, codul familiei prevede in art.40. ca la desfacerea casatoriei prin divort, sotii se pot invoi cu privire la numele purtat in timpul casatoriei (respectiv sotul care a purtat in timpul casatoriei numele celuilalt sot sa-l poarte si dupa divort). Daca insa, ei nu se invoiesc (deci nu utilizeaza libertatea oferita), sau daca instanta nu a incuviintat acest lucru, atunci fiecare dintre ei va purta numele avut inainte de casatorie. Sau, un alt exemplu, oferit de art.36. Codul familiei este cel cu privire la impartirea bunurilor comune in caz de divort; astfel, sotii se pot invoi si pot conveni asupra impartirii bunurilor comune, dar in situatia in care se ivesc neintelegeri, instanta de judecata va dispune evaluarea acestor bunuri si impartirea lor in conformitate cu legea.

Putem afirma ca, o caracteristica importanta a normelor supletive o constituie faptul ca, atunci cand subiectele carora li se adreseaza nu folosesc libertatea (permisivitatea) acordata, norma juridica le va suplini aceasta vointa, dispunand imperativ.

Dispozitiile de stimulare - sunt acele dispozitii care prevad recompensarea, incurajarea unei conduite deosebite. Aceste dispozitii se intalnesc in general, in normele juridice care reglementeaza raporturile sociale de munca si prevad anumite mijloace de recompensare materiala si morala cum ar fi: premii, recompense materiale, distinctii, decoratii, ordine etc. Art.99 din Codul muncii prevede astfel de dispozitii de stimulare pentru persoanele incadrate in munca.

c) Dupa sfera lor de aplicare si dupa gradul lor de generalitate, dispozitiile se clasifica in:

Dispozitii generale - au o sfera larga de aplicare si de obicei guverneaza o anumita ramura de drept

Dispozitiile speciale - au o sfera mai restransa de aplicare, si, guverneaza de regula o anumita categorie de relatii dintr-o ramura de drept.

Dispozitiile generale pot fi transformate in dispozitii speciale si invers, pentru ca o dispozitie poate fi speciala in raport cu o dispozitie generala, dar poate fi generala si in raport cu o dispozitie care are sfera de aplicare mai restransa decat a ei (de exemplu o dispozitie de exceptie). Deosebirea dintre cele doua categorii de dispozitii prezinta interes pentru ca de ea se tine seama in aplicarea regulilor "specialul deroga de la general, generalul nu deroga de la special"⁹.

Dispozitiile de exceptie - sunt o completare a dispozitiilor generale sau speciale. Astfel, art.4 din Codul familiei stabileste ca: "Este permis barbatului care a implinit 18 ani si femeii care a implinit varsta de 16 ani sa se casatoreasca. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate incuviinta casatoria femeii care a implinit 15 ani".

Se considera ca, dispozitiile de exceptie sunt bazate pe dorinta legiuitorului de a apara mai eficient anumite valori. Aceste dispozitii sunt numite uneori "dispozitii derogatorii", deoarece ele prevad o reglementare ce deroga de la reglementarea cuprinsa intr-o dispozitie generala sau speciala.

Dispozitia normei juridice este esentiala, lipsa ei ar lipsi de continut norma juridica. Ea se caracterizeaza prin stipularea neconditionata a drepturilor si obligatiilor subiectilor, prin orientarea ferma a conduitei acestora intr-o directie considerata socialmente utila.

C. Sanctiunea

Sanctiunea este acel element al normei juridice care precizeaza urmarile, consecintele nerespectarii dispozitiei normei juridice

Sanctiunea reprezinta reactia moral-juridica a societatii organizate fata de conduita potrivnica dispozitiei ce impune o ordine juridica sociala. Ea este un avertisment pentru cei tentati sa incalce dispozitia unei norme juridice in vigoare, carora le indica dezavantajele ce decurg dintr-o conduita ilicita. Acest avertisment poate fi considerat garantul moral si material al realizarii conduitei prescrise de norma juridica din partea subiectilor raportului juridic.

Sanctiunea, ca si consecinta a actelor de violare a legii este considerata ca fiind o masura luata impotriva vointei si dorintei celui care prin conduita sa incalca dispozitiile normelor juridice. Ea se aplica de catre organele de stat competente, in scopul restabilirii ordinii de drept incalcate, a prevenirii incalcarii ei in viitor, prin indreptarea celui vinovat.

Sanctiunile juridice, pentru a-si spori eficienta sociala, trebuie sa actioneze impreuna cu sanctiunile morale, politice si religioase.

Sanctiunea este considerata a fi un element important al normei juridice, deoarece fara posibilitatea de sanctionare a conduitelor ce eludeaza dispozitiile normelor juridice, acestea ar fi reduse la simple precepte de conduita, lipsite de obligativitate si eficacitate¹⁰

De aceea, sanctiunea reprezinta mijlocul de constrangere exercitat prin intermediul autoritatii judecatoresti, care impune realizarea normelor juridice si prin aceasta respectarea si restabilirea ordinii de drept.

Sanctiunea se caracterizeaza prin anumite trasaturi ce decurg din principiile dreptului, cum ar fi: legalitatea (potrivit careia sanctiunea se aplica in conformitate cu prevederile legii), generalitatea (se aplica pentru toate faptele pe care le prevede legea) celeritatea (se aplica fara intarziere, pentru a produce efectul urmarit), efectivitatea, echitatea etc. Sanctiunea juridica are un dublu rol: rol educativ pentru ca urmareste indreptarea celui vinovat si un rol preventiv pentru ca urmareste sa determine abtinerea de la savarsirea unor fapte antisociale.

Sanctiunile se clasifica in anumite categorii, dupa urmatoarele criterii:

a) Dupa scopul urmarit, sanctiunile se grupeaza in:

- sanctiuni reparatorii, care urmaresc repararea prejudiciului cauzat si restabilirea situatiei legale anterioare;

- sanctiuni coercitive, care vizeaza aplicarea constrangerii asupra persoanei vinovate;

- sanctiuni de anulare sau de desfiintare a actelor ilicite.

b) Dupa natura si dupa gravitatea lor, distingem:

- sanctiuni penale - care la randul lor se grupeaza in pedepse (principale, complementare si accesorii), masuri de siguranta si masuri educative.

- sanctiuni civile - care au mai mult un rol reparator si vizeaza direct patrimoniul persoanei sanctionate. Aceste sanctiuni pot consta in: despagubiri in sarcina autorului prejudiciului, repunerea in drepturi, executarea in natura, anularea actului ilicit etc.

In literatura juridica de specialitate sanctiunile civile se clasifica in: sanctiuni civile propriu-zise cu rol reparator si pedepse civile care au cu precadere un rol reprimator. Sanctiunile civile se refera in special la patrimoniul persoanei (revocarea, anularea sau rezolutiunea actului juridic, plata de despagubiri), iar pedepsele civile vizeaza de regula persoana subiectului si se impart in doua categorii: pedepse civile prin care se impiedica dobandirea unui drept subiectiv sau se suprima un astfel de drept (revocarea donatiei, nedemnitatea succesorala, exhederarea, decaderea) si pedepse prin care se micsoreaza patrimoniul persoanei pedepsite (amenzi civile, prestatii catre stat).

- sanctiuni administrative (contraventionale) - dintre care amintim: avertismentul, amenda contraventionala, inchisoarea contraventionala.

- sanctiuni disciplinare - sunt de regula masuri strans legate de contractul individual de munca, in special de executarea lui. Din aceasta categorie de sanctiuni fac parte: mustrarea, avertismentul, retragerea unor gradatii sau trepte de salarizare, reducerea salariului, retrogradarea, transferul disciplinar, desfacerea disciplinara a contractului de munca. Aceste sanctiuni sunt stabilite in Codul muncii si in Regulamentele interne de functionare.

c) Dupa gradul de determinare, sanctiunile se pot clasifica astfel:

- sanctiuni absolut determinate - care sunt formulate de catre legiuitor precis, fara a putea fi interpretate de organele de aplicare, respectiv fara a putea fi marite sau micsorate. Un exemplu in acest sens il constituie nulitatea absoluta a unui contract de vanzare-cumparare care are ca obiect un bun care nu mai exista. Sau, un alt exemplu este cel oferit de art.30 din Codul familiei dupa care "Bunurile dobandite in timpul casatoriei de oricare dintre soti sunt de la data dobandiri lor bunuri comune..orice conventie contrara este nula".

- sanctiuni relativ determinate - care prevad anumite limite minime si maxime, intre care organul de aplicare poate stabili sanctiunea corecta. De pilda, art.178 Cod penal prevede ca: "Uciderea din culpa a unei persoane se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani"

- sanctiuni alternative - sunt acele sanctiuni care dau posibilitatea organului de aplicare sa aleaga intre doua sau mai multe sanctiuni, pe aceea care i se pare mai potrivita in cazul dat. De pilda, art.189 din Codul penal prevede ca: "Lipsirea de libertate a unei persoane in mod ilegal, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda", deci, prevede pedeapsa inchisorii alternativ cu amenda, organul jurisdictional putand opta pentru un gen de sanctiune sau altul.

- sanctiuni cumulative - stabilesc aplicarea cumulativa a mai multor sanctiuni pentru aceeasi fapta ilicita. Exemplificam cu art.174 din Codul penal care stabileste ca "Uciderea unei persoane se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi".

1. Actiunea normelor juridice in timp

Orice norma juridica are o masura temporala, adica are o durata considerata a contribui la realizarea scopului sau juridic. Timpul unei norme juridice defineste durata si rezistenta ei, perioada in care ea va produce efecte juridice

Atunci cand normele de drept nu mai raspund nevoilor sociale, ele trebuie inlocuite cu norme noi, fapt ce genereaza succesiunea in timp a normelor juridice.

Pentru a analiza actiunea normei juridice in timp, este necesar sa se examineze trei situatii distincte: a intrarii in vigoare, a actiunii si a iesirii din vigoare a normei juridice.

1.1. Intrarea in vigoare a normei juridice

Actul normativ presupune un ansamblu de norme juridice structurat si organizat tehnico-legislativ si elaborat de puterea legiuitoare. Din momentul elaborarii si adoptarii actului normativ, fiecare norma pe care o fixeaza are putere juridica si deci, produce efecte juridice.

Intrarea in vigoare a unei norme juridice in forma actului normativ, este o necesitate impusa de faptul ca o reglementare noua, ce se adreseaza conduitei umane, trebuie sa fie cunoscuta de catre destinatarii sai.

Conform principiului de drept ca "nimeni nu poate invoca necunoasterea legii" ("nemo censetur ignorare legem"), este necesar sa se asigure conditiile pentru cunoasterea normelor juridice de catre toti cei chemati sa le respecte, pentru ca prin cunoastere sa-si dirijeze conduita conform reglementarilor lor.

Prezumtia de cunoastere a normei juridice are caracter general-valabil pentru toate normele juridice indiferent de forma lor (legi, decrete, hotarari), iar celui obligat sa o respecte nu-i va folosi nici un mijloc de proba prin care sa dovedeasca necunoasterea ei.

Normele juridice intra in vigoare de la data aducerii lor la cunostinta publica, respectiv de la data publicarii lor. Publicarea legilor este obligatorie, pentru ca ele devin executorii numai dupa ce s-a indeplinit aceasta procedura.

In principiu, actele normative intra in vigoare in momentul publicarii lor in Monitorul Oficial al Romaniei, regula generala prevazuta in art.78 din Constitutie.

De la aceasta regula, face exceptie situatia in care se prevede in mod expres in textul actului normativ o data ulterioara a intrarii lui in vigoare.

Norma juridica, din momentul intrarii sale in vigoare, guverneaza relatiile sociale pe care le reglementeaza, respectarea ei fiind obligatorie. Nu se admite scuza ignorantei, a sustragerii de la prevederile sale pe motiv de necunoastere sau cunoastere inexacta, pentru ca, in aceasta materie functioneaza prezumtia absoluta a cunoasterii normelor juridice in baza careia, toti destinatarii lor trebuie sa le cunoasca si sa se supuna lor.

De la aceasta regula se cunosc doua exceptii:

- cand o parte a teritoriului tarii este izolat din motiv de forta majora, astfel ca necunoasterea unui act normativ nu se datoreaza unei cauze particulare, ci unor motive obiective;

- in materia conventiilor, cand o persoana incheie un contract (civil sau comercial), fara sa cunoasca consecintele pe care norma juridica le face sa decurga din contractul respectiv. In acest caz, exista eroare de drept care viciaza vointa si da posibilitatea celui in cauza sa ceara anularea acelui contract.

Regulile privitoare la momentul intrarii in vigoare (cel al publicarii in Monitorul Oficial sau cel indicat in insusi actul normativ), sunt aplicabile in principal, legilor si actelor normative emise de Guvern.

Actele normative emise de organele centrale ale administratiei de stat (ordine, regulamente, instructiuni etc.), se difuzeaza organelor subordonate care le aduc la cunostinta destinatarilor lor, iar actele normative emise de organele locale ale administratiei de stat (decizii ale prefecturilor si primariilor), se aduc la cunostinta destinatarilor prin intermediul publicatiilor locale.

1.2. Actiunea normei juridice

Durata normei juridice este determinata cu ajutorul conceptului juridic "vigoare", care-i confera forta de a fi respectata sau aplicata conform vointei legiuitorului, intre cele doua limite: "de la...pana la.".

Intre aceste doua limite sau momente stipulate in actul normativ, norma juridica este incidenta tuturor faptelor ce se petrec si se includ in domeniul relatiilor sociale reglementate de norma juridica.

Actiunea normei juridice in timp este guvernata de urmatoarele principii:

- principiul activitatii normei juridice;

- principiul neretroactivitatii normei juridice;

- principiul neultraactivitatii normei juridice.

a. Principiul activitatii normei juridice

Conform acestui principiu de baza, norma juridica activeaza, produce efecte juridice pe toata durata ei de aplicare, respectiv din momentul intrarii in vigoare pana in momentul iesirii ei din vigoare. Norma juridica noua este incidenta si se aplica tuturor faptelor prezente si viitoare pe motiv ca, tot ce se petrece sub legea noua trebuie sa i se supuna.

Norma juridica actioneaza numai pentru prezent si viitor, ea nu-si intinde actiunea nici inainte de intrarea ei in vigoare si nici dupa iesirea ei din vigoare. Deci, norma juridica nici nu retroactiveaza si nici nu ultraactiveaza, ea dureaza cu eficienta deplina si continua pana la iesirea ei din vigoare, fiind aplicabila din momentul intrarii ei in vigoare tuturor celor carora li se adreseaza.

Acest principiu are valoare constitutionala, fiind instituit prin art.15 din Constitutie, care prevede ca: "Legea dispune numai pentru viitor cu exceptia legii penale mai favorabile".

Conform acestui principiu, dar si a principiului legalitatii incriminarii, art.10 si art.11 din Codul penal, stipuleaza: "Legea penala se aplica infractiunilor savarsite in timpul cat ea se afla in vigoare. Ea nu se aplica faptelor care, la data cand ele au fost savarsite, nu erau prevazute ca infractiuni".

b. Principiul neretroactivitatii normei juridice

Invocand principiul de baza al actiunii temporale a normei juridice, acela al activitatii acesteia, si facand apel la prevederile incluse in Constitutia Romaniei si in Codul penal, am subliniat de fapt, indirect, caracterul neretroactiv al normei juridice.

Principiul neretroactivitatii legii este formulat si in art.1 din Codul civil, potrivit caruia: "Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactiva"⁴.

Deci, o lege noua se aplica numai situatiilor juridice ivite dupa intrarea ei in vigoare, neputandu-se aplica faptelor sau actelor juridice ce s-au petrecut anterior. Conform prevederilor art.15. din Constitutie, nici chiar legiuitorul nu poate dispune ca o lege nou adoptata sa se aplice retroactiv, pentru ca el stabileste absolut si unilateral intrarea in vigoare si starea de evenimente cu durata a legilor.

Ratiunea instituirii acestui principiu are in vedere urmatoarele:

- stabilitatea ordinii de drept se poate asigura doar daca dispozitiile legiuitorului se pot da numai pentru viitor, eliminandu-se astfel arbitrariul precum si actiunile contrare acestui principiu;

- echitatea si legalitatea aplicarii normei juridice dupa care un act este valabil si legal numai daca nu este contrar legilor in vigoare in momentul realizarii lui;

- prezenta normei juridice in viata sociala.

In privinta tratatelor internationale, Conventia de la Viena din anul 1961, stabileste in art.24 urmatoarele posibilitati de intrare in vigoare a acestora (pe baza negocierilor dintre state):

- la data si conform procedurilor stabilite de statele semnatare fie in dispozitiile tratatului, fie printr-un acord separat;

- la data exprimarii consimtamantului prin semnatura, ratificare, schimb de instrumente, alte mijloace stabilite consensual de parti;

- cand consimtamantul unui stat de a incheia un tratat este posterior intrarii acelui tratat in vigoare, pentru acel stat, data consimtamantului este data intrarii in vigoare a tratatului.

Cand norma juridica noua stipuleaza drepturi castigate sub norma juridica veche, acestea se vor mentine in temeiul regulii potrivit careia, drepturile odata castigate nu pot fi nerecunoscute sau retrase pentru ca, s-ar incalca principiul echitatii si justitiei.

Cand insa, norma juridica noua se refera la alte drepturi decat cele castigate in trecut aceasta va opera numai pentru viitor.

De la principiul neretroactivitatii normei juridice exista insa unele exceptii, determinate de necesitati de ordin practic sau umanitar, cum ar fi: exceptia legilor interpretative, exceptia legii penale mai favorabile si retroactivitatea expresa.

- Exceptia legilor interpretative

Legile interpretative -

sunt acele legi care explica dispozitiile unei legi anterioare (explica sensul, intelesul si continutul acelei legi), fara sa introduca dispozitii noi. Aceste legi nu modifica norma juridica anterioara, nu cuprind dispozitii noi, ci doar explica si analizeaza textul acesteia. Deoarece, normele juridice interpretative fac corp comun cu normele juridice interpretate, ele sunt retroactive, caracter conferit in mod expres de catre legiuitor. Functia interpretativa a acestor legi, le confera asa numita "retroactivitate naturala".

- Exceptia legii penale mai favorabile

Exceptia legii penale mai blande (favorabile) este stipulata expres atat in Constitutia Romaniei cat si in Codul penal roman.

Potrivit acestei exceptii, in situatii tranzitorii trebuie sa se aplice legea penala ale carei dispozitii sunt mai favorabile infractorului, fie ca aceasta este legea veche, fie ca este legea noua.

Astfel, art.13 din Codul penal prevede ca, "in cazul in care de la savarsirea infractiunii pana la judecata definitiva a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplica legea cea mai favorabila".

Deci, in astfel de situatii, norma juridica penala care stabileste un regim sanctionator mai favorabil se va aplica retroactiv, desi nu era in vigoare la data cand infractorul a savarsit fapta pe care o incrimineaza. De regula, problema aplicarii legii penale mai favorabile se pune intre legea penala veche (sub imperiul careia s-a savarsit infractiunea) si legea penala noua (sub imperiul careia urmeaza sa se judece fapta). Cand insa, intre data savarsirii infractiunii si judecata ei se succed mai multe legi penale, se va aplica oricare dintre legile succesive care este mai favorabila. Se considera ca, daca legea veche este mai favorabila, trebuie sa se aplice aceasta, pentru ca prevederile sale au fost cunoscute de faptuitor in momentul savarsirii faptei; iar daca legea noua este mai favorabila, se va aplica aceasta, deoarece se considera ca ea corespunde mai bine nevoilor reale ale luptei impotriva infractionalitatii.

In cazul pedepselor complementare, daca legea veche este mai favorabila si aceste pedepse au corespondent in legea noua, ele se aplica in limitele prevazute de aceasta, iar daca nu mai sunt prevazute de legea penala noua, nu se mai aplica.

In cazul pedepselor definitive, Codul penal stipuleaza doua situatii: cand aplicarea legii penale mai favorabile este obligatorie si cand aplicarea ei este facultativa⁶.

Aplicarea legii penale mai favorabile (ca exceptie de la principiul neretroactivitatii legii) este preferabila, nu neaparat pentru ca il favorizeaza pe infractor ci, pentru ca, corespunde cel mai bine intereselor apararii sociale si politicii penale contemporane. Acest regim juridic isi gaseste ratiunea in considerente de umanism al legii.

- Retroactivitatea expresa

Retroactivitatea expresa este acea exceptie de la principiul neretroactivitatii, ce rezulta chiar din textul normei juridice, in sensul ca, in textul respectiv exista prevederea expresa ca legea se aplica si unor fapte petrecute anterior. Deci, in cazul retroactivitatii exprese, legiuitorul indica expres caracterul retroactiv al normelor juridice respective, el fiind singurul in drept sa faca o lege sa retroactiveze.

In doctrina s-a precizat ca in privinta retroactivitatii exprese se poate folosi fie expresia lege retroactiva", fie prevederea ca legea se aplica si in trecut

c. Principiul neultraactivitatii normei juridice

Conform acestui principiu, norma juridica nu ultraactiveaza, adica nu se poate aplica dupa iesirea ei din vigoare, ea neputandu-si extinde efectele dupa acea data.

De la acest principiu, fac exceptie normele juridice cu caracter temporar sau exceptional, sub imperiul carora s-a comis fapta.

-Exceptia normelor juridice temporare

In literatura juridica de specialitate, se considera ca in materie penala, o lege temporara este in acelasi timp o lege cu termen, dar si o lege exceptionala.

Normele juridice temporare (de aplicare scurta) ultraactiveaza, adica produc efecte juridice si dupa iesirea lor din vigoare. In acest sens, Codul penal prevede in art.16: "Legea penala temporara se aplica si infractiunii savarsite in timpul cat era in vigoare, chiar daca fapta nu a fost urmarita sau judecata in acest interval de timp".

Prin aceasta, se urmareste sa nu ramana nepedepsite anumite fapte penale savarsite sub imperiul unor legi temporare, inlaturandu-se astfel posibilitatea de eludare a legii penale de catre unii infractori care cunoscand caracterul temporar, savarsesc infractiuni spre sfarsitul duratei de aplicare a legii penale respective. O norma dependenta de o stare exceptionala prezinta pericolul sustragerii de la descoperirea faptei, precum si tergiversarea premeditata a judecarii cauzei pana la data ajungerii la termen.

1.3. Iesirea din vigoare a normei juridice

Normele juridice ies din vigoare, adica inceteaza sa mai produca efecte juridice prin urmatoarele modalitati: ajungerea la termen, desuetudinea si abrogarea normelor juridice.

a.         Ajungerea la termen a normelor juridice

rezulta din textul actului normativ. Normele juridice temporare sunt acele norme care au stabilita durata printr-o data fixa, situatie in care se numesc legi cu termen. Cand legile sunt date pentru anumite situatii provizorii, exceptionale (stare de razboi, calamitate etc.), ele se numesc legi exceptionale. Deci, atat legile cu termen cat si cele exceptionale, fac parte din categoria legilor temporare.

Normele juridice cu termen sau exceptionale isi inceteaza activitatea cand ajung la termenul fixat sau cand inceteaza starea exceptionala care le-a generat.

De regula, formula privitoare la durata lor de aplicare este: "Prezenta lege intra in vigoare la data de....si se aplica pana la data de..".

a.          Desuetudinea

este o alta modalitate de iesire din vigoare a normelor juridice, determinata de trecerea timpului care face ca aplicarea lor sa nu mai fie de actualitate, sa nu mai aiba obiect de reglementare, sa fie depasite de realitate.

O norma juridica cade in desuetudine, atunci cand ea este neabrogata, este in vigoare doar formal, fara sa se mai aplice, deoarece schimbandu-se conditiile social-economice care au generat-o, ea nu mai are teren de aplicare deoarece obiectivul ei de reglementare a disparut.

Aceasta modalitate de iesire din vigoare a normei juridice se mai numeste si invechirea sau perimarea normei juridice.

De exemplu, normele juridice care reglementau functionarea cooperativelor agricole de productie, desfiintate in urma evenimentelor revolutionare din 1989, au incetat sa se mai aplice respectiv, au cazut in desuetudine, fara a fi abrogate. Sau, arbitrajul de stat reglementat de vechiul Cod de procedura civila, a cazut in desuetudine, deoarece in prezent in tara noastra nu mai exista judecata arbitrilor ci doar a organelor judecatoresti. La fel, se pot aminti si unele norme ce reglementeaza relatiile de proprietate socialista care desi nu au fost abrogate, relatiile sociale respective transformandu-se, normele juridice ce le reglementau au devenit desuete.

Desuetudinea intervine de regula, in perioadele de tranzitie din viata economica si sociala, cand raman formal in vigoare acele norme juridice al caror obiect de reglementare specific perioadei anterioare a disparut. Legea ramane formal in vigoare si chiar daca nu mai produce efecte juridice, poate sa influenteze in domeniul normelor morale, a normelor de convietuire sociala.

b. Abrogarea

este modalitatea clasica, cea mai frecventa de iesire din vigoare a normelor juridice. Abrogarea este o manifestare de vointa a legiuitorului, ea fiind cauza de incetare a actiunii normei juridice ale carei dispozitii nu vor mai produce efecte juridice ca urmare a intrarii in vigoare a unei norme juridice noi.

Abrogarea este de doua feluri: expresa si tacita.

Abrogarea expresa poate fi la randul ei, directa si indirecta.

Abrogarea expresa directa, exista cand noul act normativ stipuleaza in mod expres si nemijlocit in continutul sau, care act normativ, parti sau articole din acel act, se abroga. De exemplu, in actul normativ nou prevede ca "de la data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga legea nr...".

Abrogarea expresa indirecta, exista cand actul normativ nou prevede in textul sau ca se abroga toate prevederile sau actele normative contrare dispozitiilor sale, fara insa sa le mentioneze in mod expres. De exemplu, actul normativ nou stipuleaza ca "pe data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga orice dispozitie contrara".

Abrogarea tacita sau implicita,

exista atunci cand legea noua nu cuprinde nici o prevedere expresa (directa sau indirecta) de abrogare, dar prin reglementarile pe care le cuprinde se abate de la vechea reglementare. Norma juridica noua reglementeaza diferit in comparatie cu norma juridica veche, dispozitiile sale fiind in contradictie si incompatibile cu cele anterioare⁹.

Pentru abrogarea tacita a normei juridice anterioare se cere existenta unei contradictii intre doua norme juridice, a incompatibilitatii lor si deci a imposibilitatii de a se aplica simultan.

Abrogarea tacita poate fi de doua feluri: totala, cand legea este scoasa integral din vigoare si partiala, cand sunt scoase din vigoare numai anumite texte de legi (articole, capitole etc.).

Atat abrogarea expresa cat si abrogarea tacita presupune faptul ca s-a adoptat un act legislativ nou.

Pentru existenta unei tehnici legislative eficiente, pentru favorizarea aplicarii in practica a principiului legalitatii precum si pentru inlaturarea eventualelor confuzii sau neintelegeri privind abrogarea reglementarilor precedente, este preferabila modalitatea abrogarii exprese directe.

Abrogarea normei juridice, ca modalitate frecventa de incetare a activitatii ei, contribuie la asigurarea principiului respectarii normei de drept in societate si a aplicarii ei de catre organele de stat competente. Destinatarii normei juridice trebuie sa-i cunoasca atat continutul cat si gradul actualitatii sale, pentru evitarea conflictului de legi in timp si a situatiilor contradictorii legate de caracterul activ al reglementarilor.

Abrogarea normei juridice se deosebeste de derogare, care reprezinta o exceptie, o reglementare diferita fata de reglementarea existenta pe care nu o abroga, ci deroga, se abate de la prevederile sale fara sa intre in conflict cu ea, limitandu-i astfel sfera de aplicare.

Abrogarea se distinge si de suspendarea unui act normativ pentru anumite cauze determinate. De exemplu, in situatii exceptionale se pot restrange sau suspenda temporar garantiile constitutionale (cazul legii martiale etc.).

2. Actiunea normelor juridice in spatiu

In privinta actiunii normei juridice in spatiu, experienta istorica arata ca principiul care guverneaza aceasta materie este cel potrivit caruia fiecare popor este carmuit de dreptul sau

Normele juridice actioneaza in spatiu, adica asupra teritoriului unui stat, reglementand conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu. Fiind emanatia statului, normele sale juridice actioneaza in teritoriul asupra caruia statul respectiv isi exercita suveranitatea

Notiunea de teritoriu este definita de art.142 din Codul penal si de Constitutia Romaniei, ca fiind spatiul geografic cuprins intre frontierele de stat legal stabilite prin acte interne sau conventii internationale incheiate intre tarile limitrofe, frontiere care sunt inviolabile ca si teritoriul statului¹⁰. In notiunea de teritoriu sunt cuprinse, in sens juridic urmatoarele elemente: suprafata terestra, apele interioare, marea teritoriala, subsolul si spatiul aerian corespunzator acestora.

Prin extensie, se considera ca din teritoriul tarii noastre fac parte si navele si aeronavele romanesti oriunde s-ar afla, ca urmare a extinderii efectelor spatiale ale dreptului nostru intern si nu ca urmare a largirii notiunii de teritoriu. In acest sens, Codul penal prevede in art.142 si art.143 ca, orice infractiune comisa pe o nava sau aeronava romana, este considerata ca fiind savarsita pe teritoriul Romaniei.

Efectele normelor juridice in spatiul unui stat, depind si de competenta teritoriala a organului emitent. Astfel, daca organul emitent este central, normele emise de acesta au efecte pe tot teritoriul tarii, iar daca organul emitent este local, efectele normelor juridice emise se vor limita la unitatea administrativ-teritoriala respectiva (judet, municipiu, oras sau comuna). De asemenea, organul legiuitor sau alte organe emitente pot stabili ca normele juridice sa actioneze pe o portiune determinata a teritoriului, pe o anumita zona a teritoriului statului (in zona de frontiera, in zone calamitate, in zona portuara etc.).

Norma juridica romana se aplica cetatenilor statului nostru, conform principiului cetateniei romane, dar si asupra cetatenilor straini si asupra apatrizilor (persoanelor fara cetatenie) aflati pe teritoriul Romaniei.

Normele juridice romane (ce alcatuiesc legea nationala) se aplica pe teritoriul statului nostru de catre organele sale judiciare.

Principiul teritorialitatii

Principiul de baza care guverneaza aplicarea normelor juridice in spatiu este principiul teritorialitatii (locus regit actum), conform caruia legea isi extinde efectele sale asupra intregului teritoriu al statului, excluzand deci, actiunea legilor altor state..

Principiul teritorialitatii este un principiu de baza in cadrul actiunii legii penale in spatiu, fiind consacrat in art.3 din Codul penal care stipuleaza fara echivoc ca: "Legea penala se aplica infractiunilor savarsite pe teritoriul Romaniei". Deci, din momentul intrarii in vigoare a legilor penale, acestea sunt obligatorii pentru toate persoanele care locuiesc sau se afla temporar pe teritoriul tarii noastre.

Daca legea penala stipuleaza stricta aplicare teritoriala a normelor juridice penale, Codul civil prevede in art.2., in materia regimului juridic al imobilelor, ca: "Numai imobilele aflatoare in cuprinsul Romaniei sunt supuse legilor romane, chiar cand se poseda de straini".

In privinta statutului persoanei fizice, Legea nr.105/92 prevede in art.11 ca: "Starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanei fizice sunt carmuite de legea sa nationala, daca prin dispozitii speciale nu se prevede altfel". Aplicarea legii personale cu privire la starea civila si capacitatea persoanelor reiese si din art.2 din Codul civil care dispune ca: "Legile relative la starea civila si capacitatea persoanelor urmaresc pe romani chiar cand ei isi au resedinta in strainatate".

In ceea ce priveste forma actelor, se aplica legea locului, conform regulii "locus regit actum".

Desi principiul teritorialitatii stabileste ca legea are efecte pe intreg teritoriul statului, excluzand astfel efectele legilor straine, in scopul mentinerii si dezvoltarii relatiilor cu alte state, se impune si acceptarea exceptiilor de la acest principiu (a exceptiilor de extrateritorialitate).

Exceptiile de extrateritorialitate

Aceste exceptii indica faptul ca principiul teritorialitatii nu este absolut. Exceptiile de la principiul teritorialitatii se aplica atunci cand pe teritoriul unui stat sunt persoane si locuri asupra carora nu se aplica normele juridice ale statului respectiv, sau cand aplicarea normelor juridice straine se recunoaste pe teritoriul altui stat.

Aceste exceptii, nu afecteaza principiul suveranitatii statului, ci dimpotriva, asigura dezvoltarea multilaterala a relatiilor dintre state, daca se aplica cu respectarea principiilor democratice internationale (principiul egalitatii si suveranitatii statelor, al reciprocitatii, al liberului consimtamant etc.).

Exceptiile de extrateritorialitate, vizeaza:

a)     imunitatea diplomatica;

b)     regimul juridic al consulilor;

c)     regimul juridic al strainilor si persoanelor fara cetatenie (apatrizilor);

d) regimul juridic al cetateanului aflat in strainatate;

a. Imunitatea diplomatica

Reglementand conduita umana, actiunea normelor juridice se raporteaza nu numai la spatiu si timp, dar si la persoane. Toate persoanele aflate pe teritoriul unui stat sunt obligate sa cunoasca si sa respecte dispozitiile legii nationale. Sunt insa, situatii de limitare a actiunii normelor juridice cu privire la anumite persoane, care beneficiaza de imunitate de jurisdictie. Aceste limitari sunt de fapt tot expresia suveranitatii statelor si se intemeiaza pe principiul egalitatii suverane a acestora, fiind stabilite prin conventii internationale, in scopul desfasurarii normale a relatiilor dintre ele¹¹.

Imunitatile de jurisdictie privesc anumite persoane si locurile unde acestea isi desfasoara activitatea. Ele sunt deci, personale, adica sunt legate de calitatea celui ce beneficiaza de ele.

Imunitatea de jurisdictie este consacrata in art.8. Cod penal, care stipuleaza: "Legea penala nu se aplica infractiunilor savarsite de catre reprezentantii diplomatici ai statelor straine sau de alte persoane care, in conformitate cu conventiile internationale, nu sunt supuse jurisdictiei penale a statului roman". Deci, nu vor putea fi trase la raspundere penala persoanele care beneficiaza de o imunitate, nici in temeiul principiului teritorialitatii, nici in temeiul celorlalte principii (al personalitatii, realitatii sau universalitatii legii penale).

Imunitatea diplomatica consta in exceptarea persoanelor care desfasoara activitati diplomatice de la juridictia statului strain pe teritoriul caruia se gasesc. Odata cu aparitia reprezentantelor diplomatice permanente (pe baza acordului dintre state), la inviolabilitatea persoanelor s-a adaugat inviolabilitatea resedintei particulare a agentului diplomatic si a sediului reprezentantei diplomatice. Aceasta exceptie a extrateritorialitatii consta in aceea ca, asupra acestor persoane nu au incidenta normele juridice nationale.

Imunitatea diplomatica priveste inviolabilitatea agentului diplomatic, dar si pe cea a reprezentantelor diplomatice (local, locuinta particulara a diplomatului), a mijloacelor de transport, corespondenta, acte sau documente. Drepturile patrimoniale ale reprezentantului diplomatic sunt inviolabile numai daca sunt legate de atributiile de serviciu.

Inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic consta in faptul ca acesta nu poate fi retinut, arestat sau judecat in cazul savarsirii unei infractiuni. Inviolabilitatea implica si faptul ca agentii ordinii publice ai statului acreditar nu ai acces in sediile misiunii diplomatice decat cu consimtamantul sefului misiunii respective. Personalul diplomatic este exceptat atat de la jurisdictia penala, cat si de la cea civila si administrativa a tarii de resedinta. Daca insa, acesta nesocoteste legile tarii de resedinta in care a fost acreditat, poate fi declarat "persona non grata", fiind rechemat in tara sau expulzat¹².

i. Regimul juridic al consulilor

Misiunile consulare s-au creat pentru ocrotirea intereselor economice, culturale si juridice ale statului care le stabileste, precum si ale cetatenilor sai, care se afla in tara de resedinta. Functionarii consulari stabilesc contacte numai cu autoritatile locale, nu si cu guvernul. Prin conventii internationale si bilaterale, imunitatile consulare au primit, cu exceptia unor infractiuni grave, o reglementare similara cu cea a imunitatilor diplomatice. Functionarii consulari beneficiaza de inviolabilitate personala, de imunitate de jurisdictie penala, de scutiri fiscale si vamale.

ii. Regimul juridic al strainilor

Are statut juridic de strain, aceea persoana fizica determinata, care se afla pe teritoriul unui stat, dar care are cetatenia altui stat sau nu are cetatenie.

Se cunosc trei forme de reglementare a regimului juridic al strainilor, respectiv: regimul national, regimul special si regimul clauzei natiunii celei mai favorizate.

Regimul national - reprezinta regimul juridic ce se acorda strainilor in conditii de reciprocitate si consta in recunoasterea pentru acestia a drepturilor de care se bucura proprii cetateni (drepturi civile, economice, sociale si culturale), cu exceptia drepturilor politice (dreptul de a alege, de a fi ales).

Regimul special - consta in acordarea pentru cetatenii straini si a unor drepturi prevazute in pacte si tratate internationale sau in legislatiile nationale.

Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate - este un regim consacrat in acorduri bilaterale, pe baza carora statul de resedinta acorda strainilor aflati pe teritoriul sau acelasi tratament, la fel de avantajos, ca cel acordat cetatenilor unui stat tert, considerat ca favorizat, deci, le confera drepturi ce nu pot fi mai restranse decat drepturile recunoscute oricarui alt stat. Acest regim este de natura juridica contractuala, deoarece devine operant numai dupa incheierea unei conventii bilaterale in acest sens. Obiectul clauzei natiunii celei mai favorizate are domenii diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale, acces la instante, drepturi de creatie intelectuala etc.

Ratiunea aplicarii acestui regim implica diverse facilitati de natura politica si economica pentru partile implicate, dar si inlaturarea oricaror discriminari.

iii. Regimul juridic al cetateanului aflat in strainatate

De la principiul general al teritorialitatii exista anumite exceptii legate de unele fapte ce se petrec pe teritoriul mai multor state. Desi suveranitatea oricarui stat se intinde numai in limitele frontierelor sale, sunt cazuri cand legea sa nationala se aplica si unor fapte ce se petrec in afara acestor frontiere, pentru ca astfel de fapte sa nu ramana nepedepsite, precum si pentru apararea unor interese deosebite pentru statul respectiv.

O persoana fizica, fiind cetateanul unui stat, este supusa jurisdictiei statului respectiv oriunde s-ar afla, avand drepturi si libertati (deci protectia statului), dar si obligatii.

Constitutia Romaniei prevede in art.50 ca "fidelitatea fata de tara este sacra", deci cetatenii romani sunt obligati sa respecte legile tarii si sa-i apere interesele indiferent unde se gasesc.

In literatura juridica de specialitate se considera ca nu exista de fapt o actiune spatiala a normei juridice si nici a actelor juridice care o cuprind, ci exista o extensiune spatiala a fortei ei imperative, ceea ce genereaza de fapt impartirea normelor juridice in doua clase: de drept intern si de drept international.