IUGOSLAVIA - Elemente de ordin istoric, Constitutia din 28 iunie 1921, Regimul constitutional instaurat la 6 ianuarie 1929, Constitutia din 1963, din 1974

IUGOSLAVIA

1.1.1. Elemente de ordin istoric

Teritoriile care au alcatuit fosta Republica Iugoslavia au fost locuite in antichitate de iliri si celti. In secolele III-I i.Chr., Imperiul Roman si-a extins dominatia asupra intregului perimetru cuprins in frontierele Iugoslaviei. Dupa separarea Imperiului Roman in Imperiul Roman de Rasarit si Imperiul Roman de Apus, teritoriile din rasarit au trecut in componenta Imperiului Bizantin (Bosnia-Hertegovina, Macedonia). In schimb, Slovenia si Croatia au ramas in componenta Imperiului Roman de Apus, Serbia si Muntenegru trecand si ele sunb stapanirea bizantina^[1]

In secolele VI-VII, pe teritoriul Iugoslaviei s-au stabilit triburile sarbilor, croatilor, slovenilor, precum si alte populatii apartinand marii familii a slavilor meridionali. Evolutia acestor popoare a urmat insa un curs diferit, Slovenia si Croatia adoptand catolicismul, sarbii si muntenegrenii - ortodoxismul. In secolele VII-XII s-au constituit, pe teritoriul fostei Iugoslavii, primele cnezate si regate slave: Principatul Carinthia, Regatul Croatiei, republica maritima Dubrovnic, Regatul Serbiei, Banatul Bosniei, Banatul Rama (Hertegovina), Macedonia, Zeta (Muntenegru) s.a.

Expansiunea turceasca in Europa a avut un impact important asupra vietii politice a popoarelor din fosta Iugoslavie. Dupa victoriile otomane de la Marita (1371) si Kossovopolje (1389), expansiunea turceasca a cunoscut noi dimensiuni. Dupa o rezistenta eroica, sfarsesc prin a fi incluse in Imperiul Otoman: Serbia in 1459, Bosnia in 1463, Hertegovina in 1482, Muntenegru in 1499. Evolutia popoarelor din zona, in conditiile expansiunii turcesti si habsburgice, a fost diferita. Serbia - care si-a constituit prima formatiune statala in secolul VIII - a adoptat religia crestina ortodoxa, iar Marele principe Stefan Nemanja (1170-1196) a pus bazele unui stat care se va afirma in toata epoca medievala in aceasta parte a lumii. Dupa moartea lui Stefan Dusan - unul din urmasii lui Nemanja - statul sarb s-a destramat ca urmare a victoriilor turcesti. Cu toate acestea, lupta sarbilor pentru neatarnare a continuat. Serbia a obtinut in 1812 autonomia interna, iar in 1878, ca urmare a razboiului purtat impotriva Turciei, i-a fost recunoscuta independenta deplina, prin Tratatul de pace de la San Stefano, si de catre marile puteri, la Congresul de la Berlin (1878).

Bosnia si Hertegovina au fost cucerite mai repede de catre turci, care au reusit sa islamizeze aceste populatii intr-un ritm rapid. Cucerite - in anul 1463 si respectiv 1482 - de catre turci, Bosnia si Hertegovina aveau inca din anul 1624 o populatie din care doua treimi adoptase religia islamica. Dupa razboiul din 1877, Bosnia si Hertegovina au fost ocupate de Imperiul Austro-Ungar, care le-a anexat oficial in 1908.

Croatia - care adoptase si ea in secolele VII-IX religia catolica - s-a constituit mai intai intr-un Principat croat independent, condus de dinastia Trpimirovic (845-1090), iar apoi intr-un regat (925), care trebuia sa faca fata amenintarilor maghiare si venetiene. In aceste conditii, Croatia accepta in 1102 un Acord de uniune personala cu Regatul ungar, care va lega aceste tinuturi de Coroana maghiara, pana in 1918. In perioada imediat urmatoare, Coasta Dalmata a fost pierduta de Croatia in favoarea Venetiei, iar dupa batalia de la Mohaci (1526) - cand se destrama Regatul maghiar - Croatia a fost impartita intre Imperiul Habsburgic si Imperiul Otoman, orasul Zagreb (capitala) si regiunea de coasta trecand sub dominatia austriaca. O buna parte din teritoriile otomane au trecut mai intai sub suzeranitatea Austriei, in conditiile razboaielor austro-turce. Ca urmare a incheierii Pactului dualist din 1867 dintre Austria si Ungaria, Croatia a fost inclusa in componenta Ungariei, dar regiunile de coasta au ramas mai departe sub controlul Austriei.

Slovenia - situata in imediata apropiere a Croatiei, care a adoptat si ea religia catolica, a devenit treptat dependenta mai intai de Bavaria, apoi de Regatul francilor, fiind supusa si influentelor maghiare. Mai tarziu, teritoriile ce constituie Slovenia au devenit tot mai dependente de imperiul habsburgic, ramanand sub aceasta dominatie pana la primul razboi mondial.

Macedonia - obiect al unei aprige dispute intre Bulgaria, Serbia si Grecia - a cunoscut si ea o istorie zbuciumata, fiind impartita de mai multe ori si intrand sub controlul uneia sau alteia dintre puterile balcanice vecine.

Constituirea statului iugoslav in 1928, denumit initial 'Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor', a fost rezultatul unor ample negocieri diplomatice si armonizarii intereselor unor popoare care, desi dornice de independenta, se dezvoltasera in conditii diferite, receptionand influente culturale si religioase dintre cele mai diverse. In 1921, fosta Iugoslavie a incheiat cu Romania si Cehoslovacia Mica Antanta, iar in 1934 a devenit - impreuna cu Grecia, Romania si Turcia - membra fondatoare a Intelegerii Balcanice. In 1941, Iugoslavia a fost atacata de Germania, Italia, Ungaria si Bulgaria, unele parti ale teritoriului sau fiind anexate de tari straine, iar Croatia a fost proclamata independenta. Dupa terminarea celui de al doilea razboi mondial, Iugoslavia s-a reconstituit ca 'republica populara federativa', compusa din 6 republici socialiste si doua provincii autonome.

1.1.2. Constitutia din 28 iunie 1921

Proclamarea unitatii nationale a sarbilor, croatilor si slovenilor a avut loc la 1 decembrie 1918, un an si jumatate mai tarziu - la 20 iunie 1921 - fiind adoptata Constitutia regatului sarbilor, croatilor si slovenilor^[2]

Prevederi generale

Constitutia stabilea ca noul stat este o monarhie constitutionala parlamentara si ereditara, definind stema tarii, drapelul si stabilind sarbo-croato-slovena ca limba oficiala a regatului. Dupa un titlu preliminar, ce continea dispozitiuni generale, Constitutia cuprindea mai multe titluri consacrate drepturilor si indatoririlor fundamentale ale cetatenilor, drepturilor sociale si economice, puterii publice, regelui, regentei, Adunarii Nationale, puterii executive, puterii judecatoresti, finantelor si domeniului statului, armatei, revizuirii Constitutiei si dispozitiilor tranzitorii.

Drepturile cetatenilor

Acordand o deosebita importanta problemelor ce privesc drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor, ca si celor economice si sociale - pe care le situa imediat dupa dispozitiunile cu caracter general, Constitutia regatului sarbilor, croatilor si slovenilor evidentia o conceptie moderna de Drept Constitutional, stiut fiind faptul ca majoritatea constitutiilor epocii plasau imediat dupa capitolul introductiv prevederile referitoare la organele statului (Titlul II, art.4-21).

Dintre dispozitiile privind drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor retinem pe cele care reglementeaza cetatenia unica a tuturor locuitorilor regatului, garantarea libertatii individului, principiul ca nimeni nu poate sa fie judecat de un tribunal incompetent si nimeni nu poate sa fie condamnat fara sa fi fost in prealabil audiat de catre autoritatea competenta sau invitat sa se apere in fata acesteia prin mijloacele legale. Este de retinut si prevederea potrivit careia crimele pur politice nu puteau sa atraga pedeapsa cu moartea, ca si aceea care dispunea ca cetatenii nu puteau fi expulzati de pe teritoriul statului si nici constransi la o resedinta fortata, cu exceptia cazurilor expres prevazute de lege.

Constitutia prevedea inviolabilitatea domiciliului, dispunand ca autoritatea care opereaza perchezitia trebuie sa comunice celui in cauza decizia scrisa a autoritatii insarcinate cu instructia cazului, in virtutea careia perchezitia are loc. Aceasta hotarare putea sa faca obiectul unui recurs in fata tribunalului de prima instanta, dar acesta nu avea insa ca efect suspendarea perchezitiei. In toate cazurile perchezitia trebuia sa fie efectuata in prezenta a doi martori. Agentii fortei publice nu puteau sa patrunda noaptea in domiciliul cetatenilor decat in cazuri de extrema urgenta sau daca erau chemati in ajutor.

Constitutia consacra libertatea presei, dar prevedea in acelasi timp interzicerea vanzarii si difuzarii ziarelor si publicatiilor care ar fi cuprins ultragii la adresa Regelui si membrilor familiei regale, unor sefi de stat straini sau Adunarii Nationale. Aceeasi interdictie viza si publicatiile care ar fi cuprins apeluri directe adresate cetatenilor pentru a schimba Constitutia sau legile tarii, ori ultraje grave la adresa bunelor moravuri.

Erau reglementate: libertatea de asociere, dreptul de petitionare, libertatea invatamantului, secretul corespondentei, dreptul cetatenilor de a chema in justitie pe agentii statului sau ai unei colectivitati care le-au adus prejudicii, egalitatea tuturor cetatenilor de a avea acces la administratia publica, protectia diplomatica in strainatate a statului pentru cetatenii sai s.a.

Capitolul referitor la drepturile sociale si economice fundamenta ideea ca statul se preocupa de a asigura in mod egal tuturor cetatenilor posibilitatea de a se pregati pentru activitatea economica pe care doresc sa o exercite. Constitutia consacra principiul ca munca se gaseste sub ocrotirea statului. Era stabilita, de asemenea, protectia proprietatii intelectuale, libertatea contractuala, dreptul statului de a interveni in raporturile economice intre cetateni intr-un spirit de justitie si pentru a evita conflictele sociale.

Constitutia garanta muncitorilor dreptul de a se organiza pentru a obtine conditii mai bune de munca (art.33). Printre obligatiile stabilite in sarcina statului erau: construirea si intretinerea mijloacelor de comunicatie, interdictia de a rechizitiona mijloace de transport, aceasta putandu-se face numai pentru nevoile armate si pe baza unei juste indemnizari. O dispozitie importanta este si aceea care dispunea ca legea urma sa organizeze exproprierea marilor proprietati si distribuirea lor in plina proprietate catre aceia care cultiva pamantul, stabilind indemnizatiile ce trebuiau acordate proprietarilor. Totodata, urma sa fie stabilita, printr-o lege speciala, suprafata maxima de pamant pe care o putea poseda o persoana, cazurile si limitele in care terenurile agricole puteau sa fie instrainate.

Puterile statului

Puterile statului urmau sa fie exercitate, conform Constitutiei: puterea legislativa de catre Rege si Adunarea Nationala; puterea executiva de catre Rege prin ministrii responsabili, iar puterea judecatoreasca¹³ de tribunale.

Regele

Cu privire la persoana regelui, Constitutia prevedea ca acesta reprezinta statul in relatiile internationale, este sef al armatei, are dreptul de amnistie, dar nu poate declara razboi fara asentimentul Adunarii Nationale, afara de cazul in care un stat strain ar fi declarat deja razboi tarii sau ar fi atacat tara fara declaratie de razboi (art.49-59).

Regenta se instituia in caz de minoritate a regelui, sau in situatia cand o maladie mintala sau corporala l-ar fi pus pe acesta intr-o incapacitate permanenta de a exercita puterea regala. Instituirea si incetarea regentei urmau sa fie decise de Adunarea Nationala prin vot secret. Daca mostenitorul tronului nu putea sa exercite functia de regent, Adunarea Nationala alegea prin vot secret trei regenti (art.60-68).

Adunarea Nationala

Adunarea Nationala¹⁶ se compunea din deputati liber alesi de catre popor, prin vot universal, egal si secret, pe termen de 4 ani. Norma de reprezentare era de un deputat la 40.000 de locuitori. Circumscriptiile electorale care aveau un excedent de 25.000 de locuitori urmau sa beneficieze de un deputat suplimentar. Dreptul de vot era recunoscut tuturor cetatenilor (prin nastere sau prin naturalizare) care au implinit varsta de 21 de ani. Ofiterii activi sau in disponibilitate, subofiterii si soldatii sub drapel nu puteau sa voteze si nici nu erau eligibili. Nu aveau dreptul de vot nici persoanele condamnate, pana la ridicarea interdictiei, cei care fusesera condamnati la degradare civica - pe durata acestei pedepse, falitii si persoanele aflate sub tutela.

Pentru ca o persoana sa fie aleasa deputat trebuia sa dispuna de drepturi electorale, sa fie cetatean, sa aiba varsta de 30 de ani impliniti, sa vorbeasca si sa scrie limba nationala. Calitatea de deputat era incompatibilia cu aceea de furnizor sau antreprenor al statului. Nu puteau sa candideze pentru a fi alesi deputati functionarii politiei, finantelor, padurilor, serviciului de reforma agrara, decat in situatia in care s-ar fi retras din functiile respective cu cel putin un an inainte de alegeri. Ceilalti agenti ai autoritatii publice nu puteau sa-si prezinte candidatura pe toata durata indeplinirii functiilor lor. Functionarii alesi deputati urmau sa fie pusi in disponibilitate pe durata mandatului. In schimb, ministrii in activitate sau in disponibilitate si profesorii din invatamantul superior puteau sa candideze in alegeri, iar daca erau alesi puteau sa-si pastreze functia.

Proiectele de lege trebuiau sa fie supuse Adunarii Nationale de catre Rege. Adunarea Nationala avea insa si ea dreptul de initiativa legislativa. Regele incheia tratatele, dar nu putea sa le ratifice decat cu asentimentul prealabil al Adunarii Nationale, cu exceptia conventiilor pur politice care nu erau contrare nici Constitutiei si nici legilor. Regele promulga legile printr-un decret care reproducea textul legii votate de Adunarea Nationala; acesta urma sa fie contrasemnat de toti ministrii.

Constitutia consacra imunitatea membrilor Adunarii Nationale si imposibilitatea privarii lor de libertate (art.88), cu exceptia cazurilor de delict flagrant criminal sau corectional. Si in acest caz insa Adunarea Nationala - daca se gasea in sesiune - trebuia sa fie avertizata, avand dreptul sa accepte sau sa refuze autorizarea de a se continua procedura impotriva deputatului in cauza, pe parcursul sesiunii.

Guvernul

Ministrii erau responsabili in fata Regelui si in fata Adunarii Nationale. Ei puteau sa fie pusi sub acuzare in timpul duratei functiei lor si dupa incetarea acesteia, in cursul unei perioade de 5 ani dupa retragerea din functie. Decizia de punere sub acuzare trebuia luata insa de catre Adunarea Nationala cu majoritatea de doua treimi a membrilor prezenti. Judecata ministrilor in asemenea situatii urma sa se faca de catre Inalta Curte de Justitie.

Pentru indeplinirea atributiilor sale, Guvernul avea dreptul sa edicteze regulamente, dar acestea nu puteau fi elaborate si edictate decat pe baza autorizatiei date de lege. Ele nu puteau sa deroge de la prevederile Constitutiei sau ale legii pentru aplicarea carora fusesera edictate.

Puterea judecatoreasca

Puterea judecatoreasca se exercita de catre tribunale, care erau independente si judecau potrivit legii.

Alte prevederi

Bugetul statului era votat anual de Adunarea Nationala, fiind valabil timp de un an. Serviciul militar era general in termenii legii, care preciza totodata si efectivele armatei si ale marinei. Bugetul militar anual era fixat in functie de unitatile militare necesare a fi mentinute sub drapel. Tribunalele militare erau si ele independente si nu se supuneau decat autoritatii legii.

Revizuirea Constitutiei

Revizuirea Constitutiei nu putea fi efectuata decat de Adunarea Nationala cu consimtamantul Regelui, initiativa propunerii de revizuire apartinand fie Regelui, fie Adunarii Nationale.

Propunerea de modificare putea emana in principal de la Rege. Ea urma sa fie comunicata Adunarii Nationale care trebuia sa fie dizolvata, o noua Adunare Nationala urmand sa fie convocata in timp de maximum 4 luni. In cazul in care propunerea emana de la insasi Adunarea Nationala, ea trebuia sa fie votata cu trei cincimi din numarul deputatilor. In caz de razboi sau de mobilizare generala, Adunarea Nationala putea, printr-o lege speciala, sa suspende provizoriu pentru intreaga tara, iar in caz de insurectie armata, numai pe o parte a tarii, drepturile individului de asociere, de reuniuni, de a se deplasa liber, inviolabilitatea domiciliului, scrisorilor si comunicatiilor telefonice. In mod corespunzator puteau fi aduse restrictii libertatii presei in regiunea in care s-ar fi produs o insurectie armata. Constitutia mai prevedea ca puteau fi interzise acele publicatii si imprimate care ar fi incercat in mod evident sa atate disensiunile religioase si etnice sau care incitau la folosirea violentei pentru producerea unei schimbari a Constitutiei si legilor.

1.1.3. Regimul constitutional instaurat la 6 ianuarie 1929

Constitutia din 1921, care poate fi calificata in general ca fiind o constitutie democratica, a fost abrogata printr-un 'manifest' adresat natiunii sarbo-croato-slovene la 6 ianuarie 1929 de catre Regele Alexandru³. Criticand rezultatele ordinii democratice parlamentare, Regele evalua ca 'departe de a dezvolta si a intari spiritul unitatii nationale, parlamentarismul ca atare incepe sa provoace o dezorganizare spirituala si o dezbinare nationala'. Dorind sa ofere un remediu 'acestui rau', Regele Alexandru facea cunoscut poporului sarbo-croato-sloven hotararea sa de a abroga Constitutia din 28 iunie 1921, dizolvand totodata Skupscina (Adunarea) aleasa la 11 septembrie 1927.

Legea cu privire la puterea regala si administrarea suprema a statului din 6 ianuarie 1929^[3] a intarit in mod considerabil prerogativele puterii regale. Reiterand prevederile cu privire la atributiile Regelui stabilite de Constitutia din 1921, legea a sporit atributiunile sefului statului, conferindu-i - printre altele - dreptul de a declara razboi si de a incheia pacea fara nici un fel de restrictii. Se mai prevedea ca Regele edicteaza si promulga legile prin decrete reproducand textul legii, decretele fiind contrasemnate de presedintele Consiliului de Ministri, ministrul justitiei si ministrul de resort. Prevederi detaliate au fost introduse in lege in legatura cu regenta, care urma sa se exercite in timpul minoritatii Regelui sau in cazul unei boli mintale sau fizice care l-ar fi facut incapabil pe suveran sa exercite in mod permanent puterea regala.

La 3 septembrie 1931 Regele Alexandru a proclamat o noua Constitutie, care a extins prerogativele monarhului, eliminand din textul Constitutiei ideea ca Iugoslavia este 'republica parlamentara'. Au fost eliminate prevederile referitoare la libertatea presei si aduse restrictii libertatii de intrunire. Dintre inovatiile Constitutiei din 1931 mai amintim: interdictia organizarii de partide pe baza nationala sau regionala si introducerea sistemului bicameral^[4]

1.1.4. Evolutiile inregistrate in perioada luptei de eliberare nationala si dupa terminarea razboiului

In timpul celui de al doilea razboi mondial a inceput un proces de reevaluare si reconsiderare a mecanismelor constitutionale, legat si de prabusirea vechilor structuri monarhice, ca urmare a invadarii tarii de catre germani si a impartirii tarii (Serbia, Croatia, anexarea unor regiuni la Bulgaria, Italia etc.)^[5] In lupta desfasurata impotriva Puterilor Axei a fost constituit Comitetul de eliberare nationala. In 1942 a avut loc prima sesiune a Vecei antifasciste de eliberare nationala a Iugoslaviei (V.A.E.N.I.), organul politic suprem al luptei de eliberare nationala, care a coordonat activitatea comitetelor de eliberare nationala din diferite zone.

Vecea antifascista de eliberare a creat, la 29 noiembrie 1943, un Comitet national de eliberare, avand functia de Guvern Provizoriu, in frunte cu Iosip Broz Tito. La 29 noiembrie 1943, la cea de a doua sesiune a V.A.E.N.I. s-a luat hotararea cu privire la crearea unui stat iugoslav pe baze democratice si federative. La 11 noiembrie 1945 au avut loc alegeri pentru Adunarea Constituanta. In urma acestor alegeri, la 29 noiembrie 1945 a fost proclamata Republica Populara Federativa Iugoslavia.

Potrivit Constitutiei din 31 ianuarie 1946, modificata prin Legea constitutionala din 13 ianuarie 1953, a fost stabilita organizarea politica a Iugoslaviei. In articolul 1 al Constitutiei R.P.F.I. se prevedea ca 'Republica Populara Federativa Iugoslavia este un stat socialist, democrat, federal, al unor popoare suverane si egale in drepturi'^[6] Skupscina Populara Federativa a Iugoslaviei a devenit organul suprem al puterii. Prin legea constitutionala adoptata de Skupscina Populara Federativa in ianuarie 1953 au fost constituite cele doua Camere ale Skupscinei (Parlamentului): Vecea federativa si Vecea producatorilor.

Deputatii Vecei federative erau alesi de catre toti cetatenii pe baza dreptului de vot universal, egal si direct, cate un deputat la 60.000 de alegatori. Din Vecea federativa mai faceau parte si cate 10 deputati desemnati dintre membrii Vecei republicane a fiecarei republici federative, 6 deputati din partea Vecei Voivodinei si 4 deputati din partea Vecei regiunii autonome Kossovo si Metohia. Ei tineau sedinte separate, ca Vece ale nationalitatilor. Deputatii Vecei producatorilor erau alesi pe grupuri: industrial, mestesugaresc si agricol, cate un deputat la 70.000 de persoane. Deputatii Vecei producatorilor nu luau parte la adoptarea hotararilor in problemele apararii, securitatii statului, ale constructiilor navale etc.

Prin aceeasi lege constitutionala a fost instituita functia de Presedinte al Republicii. Presedintele Republicii intrunea calitatile de sef al statului, de sef al organului suprem al puterii executive (Vecea executiva federativa) si de conducator al fortelor armate ale tarii. Pentru conducerea activitatilor curente ale diferitelor sectoare ale administratiei de stat au fost create Secretariate de stat.

1.1.5. Constitutia din 1963

Prevederi generale

Constitutia Republicii Socialiste Federative Iugoslavia din 1963^[7] recunostea dreptul popoarelor iugoslave la autodeterminare, inclusiv 'dreptul de separare'. Se evidentia faptul ca sistemul socialist din Iugoslavia se bazeaza pe relatiile dintre oameni, ca producatori si creatori liberi si egali, a caror munca serveste exclusiv pentru satisfacerea trebuintelor lor personale si comune. Potrivit Constitutiei iugoslave, baza inviolabila a pozitiei omului in societate o constituie 'proprietatea sociala' asupra mijloacelor de productie, eliberarea muncii in sensul depasirii inegalitatii social-economice, dreptul omului ca individ si membru al colectivului de munca din care face parte de a beneficia de rodul muncii sale, raporturile democratice, solidaritatea si cooperarea oamenilor muncii, siguranta economica si sociala a omului. Constitutia din 1963 cuprindea un numar de 259 articole, grupate in trei parti si 14 capitole.

In ce priveste oranduirea social-economica, Constitutia R.S.F.I. cuprindea prevederi mult mai nuantate decat ale celorlalte constitutii de tip socialist, estimand de pilda ca baza oranduirii social-economice a Iugoslaviei o constituie 'munca asociata liber cu mijloacele de productie, in proprietate sociala si autoconducerea oamenilor muncii in productie si repartizarea produsului social, in organizatia de munca si in comunitatea sociala'.

Autoconducerea

Constitutia cuprindea ample dispozitii consacrate autoconducerii, aceasta incluzand dreptul de a conduce organizatia de munca nemijlocit, de a organiza productia, de a decide asupra schimbului de marfuri si de servicii, asupra utilizarii mijloacelor sociale, de a repartiza venitul organizatiei de munca, de a hotari asupra primirii oamenilor muncii in organizatia de munca, inclusiv asupra incetarii raportului lor de munca, de a stabili si imbunatati conditiile lor de munca, de a decide asupra desprinderii sau constituirii unei parti din organizatia de munca intr-o organizatie aparte etc. Constitutia R.S.F.I. prevedea ca oamenii muncii care lucreaza intr-o organizatie de munca, in calitate de membri ai acesteia, stabilesc relatii de munca reciproce, fiind egali in drepturi in procesul de exercitare a autoconducerii. Considerat baza pentru reproductia sociala si pentru satisfacerea nevoilor sociale, produsul muncii sociale realizat in organizatiile de munca se repartiza in cadrul sistemului unic de repartitie, prin care se asigura reproductia sociala, repartitia dupa munca si autoconducerea sociala.

Drepturile si libertatile omului

Capitolul consacrat libertatilor, drepturilor si datoriilor omului si cetateanului inscria chiar de la inceput principiul ca 'Libertatile si drepturile omului si cetateanului sunt inalienabile, parte si expresie a relatiilor socialiste si democrate ocrotite de aceasta Constitutie, in baza carora omul se elibereaza de orice fel de exploatare si samavolnicie si prin munca personala si asociata creeaza conditiile necesare pentru dezvoltarea generala, manifestarea libera si protectia personalitatii sale si pentru afirmarea demnitatii personalitatii sale umane'.

In cadrul enuntarii drepturilor si libertatilor cetatenesti, un rol de frunte il ocupa definirea dreptului cetateanului la autoconducere sociala, incluzand dreptul de a hotari in treburile sociale. In cadrul acestui drept au fost incluse dreptul cetatenilor de a fi alesi in organele de conducere, de a initia adunarea oamenilor muncii, de a fi informati despre activitatea corpurilor reprezentative si a organelor de autoconducere sociala. Au fost de asemenea prevazute dreptul de vot, care se referea atat la corpurile reprezentative cat si la organele de autoconducere sociala, libertatea muncii, dreptul la asigurare sociala, dreptul la libertate de gandire si optiune, la libertatea presei.

In legatura cu libertatea presei si a mijloacelor de informare este de mentionat prevederea restrictiva care dispunea ca: 'De aceste drepturi si libertati nimeni nu se poate folosi cu scopul de a submina bazele oranduirii socialiste democrate statornicite in prezenta Constitutie' (art.40 alin.1 din Consittutie).

Printre drepturile consacrate mai pot fi mentionate egalitatea minoritatilor nationale, libertatea creatiei stiintifice, libertatea religioasa, prezumtia de nevinovatie, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondentei etc. Este de remarcat existenta unei prevederi speciale in ceea ce priveste cetatenii iugoslavi aflati in strainatate, potrivit careia numai in cazuri exceptionale o persoana putea sa fie privata de cetatenia iugoslava, si aceasta numai daca prin activitatea sa dauna intereselor internationale ori altor interese ale Iugoslaviei, ori refuza sa-si exercite datoriile elementare de cetatean.

Retine atentia si prevederea care dispunea ca 'Orice act arbitrar si orice samavolnicie care violeaza ori ingradeste drepturile omului sunt anticonstitutionale si se pedepsesc in baza legii, indiferent de cine este autorul acestor acte'.

Sistemul social-politic

Capitolul referitor la sistemul social-politic reafirma o serie de idei pe care le-am mentionat deja, legate de autoconducere, precizand ca nimeni nu poate exercita functii publice daca acestea nu i-au fost incredintate conform prevederilor Constitutiei de catre cetateni sau organele alese de acestia. In mod amplu erau reglementate atributiile Adunarii, ca organ suprem al puterii si de autoconducere sociala, in limita drepturilor si datoriilor comunitatii social-politice. Se prevedea ca nimeni nu poate fi ales de doua ori, consecutiv, membru in acelasi consiliu al Adunarii si nici membru al aceluiasi consiliu executiv. Adunarile organelor politico-executive si organele administrative urmau sa-si exercite functiile in baza si in limitele stabilite de Constitutie si de lege. Relatiile reciproce intre organele comunitatilor social-politice diferite se puteau intemeia numai pe drepturile si datoriile statornicite in Constitutie.

Comunitatile social-politice

Ocupandu-se de comunitatile social-politice, Capitolul V al Constitutiei diferentia comuna, cercul (cuprinzand doua sau mai multe comune), republica socialista si federatia (art.95, 131).

In ce priveste republica socialista, se preciza ca aceasta reprezinta o comunitate de stat bazata pe autoconducere. In fiecare republica poporul muncitor exercita autoconducerea sociala, reglementeaza relatiile sociale, orienteaza dezvoltarea economiei si serviciilor sociale, asigura realizarea drepturilor cetatenilor, constitutionalitatea si legalitatea, exercitand toate functiile sociale care prezinta un interes comun pentru viata politica, economica si culturala si pentru dezvoltarea sociala din republica, cu exceptia acelor functii care sunt rezervate in competenta federatiei.

Drepturile Federatiei

In ceea ce priveste federatia, Constitutia prevedea ca aceasta apara drepturile suverane ale popoarelor si oranduirea politica a republicilor. Federatia era considerata a fi responsabila de asigurarea suveranitatii, independentei, integritatii teritoriale, securitatii si apararii Iugoslaviei si de relatiile ei internationale. In aceste domenii, ca si in alte sectoare despre care in Constitutie se prevedea ca raspunde direct, Federatia avea dreptul si datoria exclusiva de a edicta legi si alte prescriptii, de a le aplica si raspunde de executarea lor.

Federatia mai avea dreptul si datoria de a asigura unitatea sistemului economic, a sistemului de repartitie a produsului social, unitatea sistemului politic si de autoconducere sociala, a libertatilor elementare si drepturilor de care trebuie sa beneficieze fiecare om si cetatean.

Legile fundamentale si alte acte normative cu caracter general erau obligatorii pe intreg teritoriul Iugoslaviei daca in actele normative respective nu se preciza ca se aplica pe un teritoriu restrans. In domeniile in care Federatia adopta legi complete, republicile puteau reglementa numai unele chestiuni concrete de detaliu. In domeniile in care Federatia adopta legi fundamentale, republicile puteau reglementa relatiile care nu erau cuprinse in legea federala. Legile federale, atat cele 'complete' cat si cele 'fundamentale', puteau imputernici insa unele republici ca in legile lor sa reglementeze in mod specific problemele expres determinate.

Numai legile federale puteau sa prescrie modalitatile prin care organele administrative federale puteau sista aplicarea actelor generale ale organelor administrative dintr-o republica daca acestea erau in contradictie cu legea fundamentala ori cu alte prescriptii federale. In exercitarea functiilor mentionate, organele administrative federale aveau dreptul de a da organelor administrative din republici instructiuni obligatorii si de a exercita dreptul de control asupra activitatii acestora.

Puterea judecatoreasca

Constitutia iugoslava cuprindea dispozitii legate de tribunale, specificand ca acestea au dreptul sa promoveze hotarari in problemele privind drepturile elementare individuale ale cetatenilor, drepturile patrimoniale, raporturile juridice de munca si alte drepturi ale cetatenilor, sa pronunte pedepse si alte masuri contra celor ce savarsesc fapte penale, sa decida in litigiile ce pun in discutie legalitatea unor acte individuale ale organelor de stat si organizatiilor care exercita functii publice.

In ce priveste constitutionalitatea si legalitatea, se preciza ca 'Supravegherea constitutionalitatii si legalitatii este o datorie a tribunalelor si altor organe de stat, a organelor de autoconducere sociala si a tuturor celor care exercita functii publice si alte functii sociale'.

Organizarea Federatiei

In cadrul prevederilor Constitutiei din 1963 cu privire la organizarea Federatiei erau precizate atributiile exclusive ale Federatiei care priveau in special: apararea independentei si integritatii teritoriale; organizarea fortelor armate; relatiile politice, economice si alte raporturi cu tarile straine; securitatea si controlul granitelor; reglementarea si controlul comertului exterior si al operatiilor valutare; stabilirea politicii de emisiune a monedei, reglementarea si controlul circulatiei monetare; controlul securitatii navigatiei aeriene; controlul circulatiei pasagerilor peste frontiera; controlul mijloacelor de circulatie si de comunicatie de uz international s.a.

Adunarea Federala, cel mai inalt organ al puterii si organ de autoconducere sociala, dispunea de largi atributii. Ea se compunea din Consiliul Federal (care era un consiliu al delegatiilor cetatenilor din comune si republici), Consiliul Economic, Consiliul Cultural-Educativ, Consiliul Social-Sanitar si Consiliul Organizatoric-Politic (alcatuite din delegati ai oamenilor muncii din diferitele comunitati de munca). Fiecare consiliu se compunea din 120 deputati. Membrii Consiliului Federal erau alesi de adunarile republicane si adunarile provinciilor autonome, alcatuind impreuna Consiliul Popoarelor, care dispunea de competente specifice in privinta protectiei egalitatii in drepturi a popoarelor Iugoslaviei si a drepturilor republicilor.

Procedura legislativa

In ce priveste procedura legislativa, Constitutia prevedea (in art.188-189) ca o lege sau orice alt act la a carui adoptare participau in deplina egalitate doua consilii, se considera adoptata daca a fost votata cu texte identice in ambele consilii. Daca nu se ajungea la un deplin acord referitor la continutul textului legii, consiliile urmau sa constituie o comisie comuna alcatuita dintr-un numar egal de membri, careia i se incredinta intocmirea unei propuneri pentru solutionarea litigiului.

In cazurile in care nu se ajungea la un deplin acord sau cand unul din consilii nu adopta textul propus de comisie, proiectul de lege urma sa fie examinat intr-o sedinta comuna a ambelor comisii. Daca nici la sedinta comuna nu se ajungea la un acord, actul litigios urma sa fie scos de pe ordinea de zi a Adunarii si putea fi repus pe ordinea de zi numai dupa trecerea unui termen de sase luni.

Consiliul Popoarelor

Consiliul Popoarelor se reunea in mod obligatoriu daca pe ordinea de zi a Consiliului Federal era inscris un proiect de modificare a Constitutiei Iugoslaviei. El putea propune ca proiectul de lege respectiv sa fie modificat, ori ca legea sa nu fie adoptata daca ar fi continut prescriptii care nesocoteau egalitatea in drepturi a popoarelor sau republicilor.

Presedintele Republicii

In ce priveste Presedintele Republicii, Constitutia prevedea ca acesta reprezinta R.S.F.I. pe plan international si este comandantul suprem al fortelor armate, avand totodata urmatoarele atributii mai importante: promulgarea legilor federale; promulgarea deciziilor Adunarii Federale referitoare la alegerea Consiliului Executiv Federal; numirea si revocarea ambasadorilor si ministrilor plenipotentiari ai Republicii Socialiste Federative Iugoslavia; primirea scrisorilor de acreditare ale reprezentantilor diplomatici straini; conferirea de decoratii; acordarea amnistiei pentru faptele penale stabilite in legile federale; proclamarea starii de razboi in cazurile cand Adunarea Federala nu se putea intruni.

La propunerea Consiliului Executiv Federal, Presedintele Republicii - in timpul starii de razboi ori in cazul unui pericol de razboi iminent - putea emite decrete cu putere de lege care trebuiau sa fie inaintate Adunarii Federale spre a fi reconfirmate, imediat ce aceasta se putea intruni.

Presedintele Republicii era ales pe o perioada de patru ani, neputand fi reales decat o singura data. Constitutia prevedea obligatia Presedintelui de a informa Adunarea in legatura cu problemele interne si externe. In caz de absenta, Presedintele era inlocuit de vicepresedinte. Acesta era ales tot pe termen de patru ani si indeplinea acele sarcini care ii erau incredintate de Presedinte, putand chiar prelua unele dintre atributiile acestuia.

Consiliul Executiv Federal

Consiliul Executiv Federal - organul politico-executiv si administrativ al Adunarii Federale - se compunea dintr-un presedinte si un numar determinat de membri. El propunea Adunarii Federale definirea politicii interne si externe; veghea asupra executarii legilor federale si indeplinirii planului social al Iugoslaviei, realizarii bugetului federal si aplicarii altor acte ale Adunarii; controla activitatea organelor administrative federale, dandu-le indrumari generale pentru desfasurarea activitatii; adopta decrete, decizii si indrumari referitoare la executarea legilor federale si altor acte generale ale Adunarii Federale, in cazurile cand era imputernicit explicit. Consiliul stabilea principiile generale referitoare la organizarea interna a organelor administrative federale; instituia acele organe administrative federale care nu se constituiau in baza legii; ratifica tratatele si acordurile internationale a caror ratificare nu era data in competenta Adunarii.

Pentru exercitarea functiilor administrative de stat date in competenta Federatiei, se constituiau Secretariate de stat, Secretariate federale si alte organe administrative federale. Secretariate de stat erau Secretariatul de Stat pentru afacerile externe si cel pentru apararea nationala. Organele administrative federale isi exercitau independent functiile atribuite, in baza si in limitele prevazute de Constitutie si de legile federale.

Tribunalul Suprem al Iugoslaviei

In Constitutie erau incluse importante prevederi legate de Tribunalul Suprem al Iugoslaviei. Acesta elabora orientari principale in legatura cu problemele care prezentau importanta pentru executarea legilor federale; decidea in cazurile de recurs impotriva sentintelor tribunalelor supreme republicane; hotara in situatia exercitarii cailor judiciare extraordinare de recurs impotriva sentintelor tribunalelor in care fusese incalcata o lege federala. Tribunalul Suprem dispunea de competente si in problemele de contencios administrativ in situatia unor acte administrative ale organelor sau organizatiilor federale care exercitau functii publice pe intreg teritoriul Iugoslaviei.

Tribunalul Constitutional

Tribunalul Constitutional al Iugoslaviei reprezenta, potrivit Capitolului XIII (art.241-251) o institutie distincta, compusa dintr-un presedinte si 10 judecatori alesi pe termen de 8 ani. El decidea daca o lege este conforma cu Constitutia Iugoslaviei; daca o lege republicana era conforma cu legea federala; solutiona litigiile existente intre Federatie si republici, intre republici si intre alte comunitati social-politice referitoare la delimitarea drepturilor pe care le aveau; solutiona conflictele de competenta ivite intre tribunale si organele federale.

Tribunalul Constitutional al Iugoslaviei era competent sa decida si asupra problemelor care implicau protectia drepturilor de autoconducere si altor libertati, daca acestea au fost incalcate printr-o decizie sau un act individual emis de organele Federatiei. Este de mentionat ca Tribunalul Constitutional al Iugoslaviei avea dreptul sa-si exprime parerea, in fata Adunarii Federale, in situatiile in care o constitutie republicana ar fi fost in contradictie cu Constitutia Iugoslaviei. Daca Tribunalul Constitutional constata ca o lege federala nu este in conformitate cu Constitutia Iugoslaviei, Adunarea Federala era obligata ca intr-un termen de sase luni din ziua publicarii hotararii Tribunalului Constitutional sa aduca legea in deplin acord cu Constitutia. Daca Adunarea nu aducea legea federala in deplin acord cu Constitutia Iugoslaviei in acest termen, legea - respectiv dispozitiile din lege care nu erau in conformitate cu Constitutia - inceta de a mai fi in vigoare.

1.1.6. Constitutia din 1974

Constitutia din 7 aprilie 1963 a fost modificata in 1967 si 1968, aducandu-i-se 19 amendamente. In consecinta, in 1970 s-a adoptat hotararea elaborarii unei noi constitutii a Iugoslaviei, in concordanta cu schimbarile produse si cu cerinta fundamentarii depline a cadrului constitutional pe baza principiilor autoconducerii. Constituita la 3 iunie 1971, Comisia si-a desfasurat activitatea cu sprijinul specialistilor, finalizandu-se - in cele din urma - in textul noii Constitutii, promulgata la 21 februarie 1974^[8]

Consideratiuni generale

In expunerea prezentata la sedinta Consiliului Nationalitatilor din 22 ianuarie 1974, Mijalko Todorovic (la acea data presedintele Comisiei Constitutionale) a evidentiat faptul ca noua Constitutie realizeaza de fapt o asociere libera a producatorilor, abolind astfel orice monopol particular sau de stat asupra mijloacelor de productie si infaptuind totodata un nou cadru de asociere, ce permitea celor de produc sa participe la activitatea economica, dar si la viata sociala. In consecinta, s-a aratat ca noua Constitutie pune un accent deosebit asupra mijloacelor de colaborare in cadrul organizatiilor de munca, conferind o calitate superioara dezvoltarii comunitatilor care se autogestioneaza. Depasind formele clasice ale parlamentarismului traditional, noile forme constitutionale iugoslave trebuiau sa consacre - in conceptia autorilor noii Constitutii - un sistem de 'delegare' catre diferite colectivitati, care participau in acelasi timp si la viata politica si organizarea statului^[9]

Constitutia din 1974 cuprindea un amplu preambul, in care erau definite noile principii de organizare pe baza autoconducerii si a participarii directe a muncitorilor la viata publica si social-economica. Constitutia propriu zisa cuprindea 6 parti si 8 Titluri, in care erau infatisate intr-un mod mai sistematic decat in Constitutia anterioara, atat problemele conducerii pe baza de autogestiune, cat si noile structuri statale.

In prima parte a Constitutiei, avand un caracter introductiv, se statua ca R.S.F.I. este un stat federal intemeiat pe puterea si autogestiunea clasei muncitoare si comunitatea democratica autogestionara a cetatenilor apartinand unor natiuni si nationalitati egale in drepturi (art.1). Erau enumerate republicile care compuneau R.S.F.I.: Bosnia-Hertegovina, Croatia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia si Serbia, precum si provinciile autonome Kossovo si Voivodina, care faceau parte din Republica Socialista Serbia. Constitutia prevedea ca fiecare republica socialista este un stat intemeiat pe suveranitatea natiunii, pe puterea si autogestiunea clasei muncitoare si a tuturor celor ce muncesc. Provincia socialista autonoma reprezenta o comunitate socio-politica socialista autonoma, democratica si autogestionara, care facea parte din componenta Republicii Socialiste a Serbiei.

In Constitutie se preciza ca teritoriul R.S.F.I. este unic, compus din teritoriul tuturor republicilor socialiste. Teritoriul unei republici nu putea sa fie modificat fara acordul sau, iar teritoriul unei provincii autonome, fara acordul acesteia. Frontierele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia nu puteau fi modificate fara acordul tuturor republicilor si al provinciilor autonome.

Organizarea sociala

A doua parte a Constitutiei R.S.F.I. din 1974 se ocupa de organizarea sociala. Constitutia distingea organizarea elementara a muncii asociate, forma primara de munca in care muncitorii isi exercitau direct si deplin drepturile socio-economice si autogestionare, hotarand asupra acestora, si organizatiile muncii asociate, care reprezentau forme mai elaborate de activitate, concepute si realizate cu participarea unor indivizi sau colectivitati.

Comunitatile autogestionare de interese puteau fi intemeiate de catre muncitori fie direct, fie prin intermediul organizatiilor si comunitatilor autogestionare, drepturile, obligatiile si responsabilitatile intemeindu-se pe o conventie de autogestiune. Agricultorii si membrii familiilor lor beneficiau de toate drepturile prevazute de Constitutie, ca si muncitorii care foloseau mijloacele sociale. Agricultorii puteau sa puna in comun munca si mijloacele lor, formele de asociere fiind definite in asemenea situatii pe baza unui statut. Agricultorii puteau sa-si conserve dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care le puteau pune la dispozitia cooperativelor agricole, ori sa-si stabileasca un drept la restituirea valorii acestora. Constitutia recunostea si posibilitatea exercitarii muncii individuale autonome, cu mijloace apartinand cetatenilor, legea determinand in toate cazurile conditiile in care urma sa se desfasoare asemenea activitati (art.64-68 din Constitutie).

Planurile sociale ale comunitatilor socio-politice urmau sa fie adoptate urmarindu-se punerea de acord a obiectivelor comune ale dezvoltarii economice si sociale in comune, provincii, republici si la nivelul Federatiei, pe baza progreselor organizatiilor de munca asociata, comunitatilor de autogestionare de interese si altor organizatii si comunitati autogestionare. Organele de stat nu aveau, fata de organizatiile muncii asociate si alte organizatii si comunitati autogestionare, decat drepturile determinate in virtutea Constitutiei. In organizatiile elementare si organizatiile de munca asociata se constituau consilii muncitoresti, ca organe de gestiune a muncii, cat si a altor probleme ale organizatiei respective. In organizatiile de munca asociata mai existau si organe de directie, care executau hotararile Consiliului muncitoresc si ale organului sau executiv, fiind responsabile fata de comunitatea in care isi desfasurau activitatea.

In sistemul Constitutiei iugoslave, pe calea unor conventii autogestionare si a unor acorduri sociale, muncitorii si alti lucratori urmau sa-si reglementeze raporturile reciproce, sa-si armonizeze interesele si sa-si reglementeze raporturile de importanta sociala.

Avocatul autogestiunii

Constitutia iugoslava consacra existenta Avocatului General al autogestiunii - organ independent al comunitatii sociale, care avea dreptul sa recurga la masurile si caile legale pentru a asigura protectia sociala a drepturilor de gestionare a muncitorilor si proprietatii sociale.

In cadrul sistemului autogestiunii, un rol important il aveau adunarile, ca organe supreme ale puterii, in cadrul drepturilor si indatoririlor unei anumite comunitati sociale. Adunarea determina politica si hotara asupra problemelor fundamentale interesand viata si dezvoltarea politica, economica, sociala si culturala a unei anumite colectivitati, adoptand totodata bugetul si planul social. In comunitatile social-politice se constituiau, ca organe executive ale adunarilor, consilii executive sau orice fel de alte organe executive colegiale corespunzatoare.

Drepturile si libertatile

Un Titlu important al Constitutiei iugoslave era consacrat libertatilor, drepturilor si indatoririlor omului si cetateanului - Titlul III (art.153-203). In afara unor drepturi deja mentionate si pe care le intalnim si in constitutia anterioara, remarcam consacrarea expresa a dreptului muncitorului si al cetateanului la autogestiune, considerat imprescriptibil si inalienabil. Asa cum prevedea Constitutia, 'muncitorul organizatiei de munca asociata, precum si muncitorul oricaror forme de asociere a muncii, de mijloace si de interese, are dreptul, fara deosebire de varsta, sa aleaga si sa fie ales membru al delegatiilor si adunarii comunitatilor socio-politice si sa aleaga delegati la adunarile comunitatilor'. Se recunostea, totodata, dreptul tuturor muncitorilor de a fi alesi membri sau delegati in organele de gestiune ale organizatiei.

O prevedere interesanta a Constitutiei stabilea ca dobandirea unui drept de habitatie de catre un cetatean asupra locuintei ii permitea acestuia sa utilizeze locuinta in permanenta, pentru a-si satisface nevoile sale si ale familiei in materie de locuinta. Remarcam si prevederea care dispunea ca 'pedeapsa cu moartea nu poate fi stabilita si pronuntata decat cu titlu de exceptie si numai pentru actele criminale cele mai grave'. O prevedere demna de semnalat este si aceea potrivit careia 'respectul persoanei umane si demnitatii umane era garantat in procedura penala si in orice alta procedura in caz de privatiune de libertate, precum si in timpul duratei executarii pedepsei'. Sunt de semnalat prevederile cu privire la protectia fostilor combatanti, a invalizilor de razboi, a membrilor de familie ai celor care au murit in timpul razboiului, enuntarea ca un drept al omului a dreptului la un mediu de viata sanatos.

Constitutionalitatea legilor

Prevederile legate de constitutionalitatea legilor stabileau necesitatea asigurarii unei concordante intre Constitutia federatiei si Constitutiile republicilor. In cazul in care o lege a unei republici sau a unei provincii se afla in contradictie cu legea federala, ea putea fi aplicata numai temporar, pana la hotararea Curtii Constitutionale; daca organele federale erau responsabile de executie, se aplica legea federala. Tratatele si acordurile internationale urmau sa fie aplicate din ziua intrarii lor in vigoare, afara de situatiile in care actul de ratificare insusi nu ar fi dispus altfel.

Sistemul judiciar

In ceea ce priveste sistemul judiciar retine atentia distinctia intre tribunalele ordinare si tribunalele autogestionare, care rezolvau acele litigii ce tineau de raporturile social-economice si de alte raporturi autogestionare (Titlul V, art.217-236). Acestea din urma erau instituite sub forma unor tribunale ale muncii asociate, a curtilor de arbitraj, consiliilor de conciliere, tribunalelor alese si altor forme de tribunale autogestionare.

Apararea nationala

Cu privire la apararea nationala retine atentia prevederea care dispune ca 'nimeni nu are dreptul sa recunoasca sau sa semneze capitularea, nici sa accepte sau sa recunoasca ocupatia R.S.F.I. sau a uneia din partile sale'. Constitutia prevedea ca nimeni nu avea dreptul sa impiedice cetatenii sa lupte contra inamicului care ataca tara lor. Asemenea acte erau considerate anticonstitutionale, fiind pedepsite ca acte de tradare.

Raporturile in cadrul Federatiei

O importanta parte a Constitutiei era consacrata raporturilor in cadrul Federatiei. Se preciza ca prin intermediul organelor federale se asigura independenta si integritatea teritoriala a tarii, sistemul de raporturi socio-economice, reglementarea drepturilor fundamentale ale muncitorilor in munca asociata.

Organizarea Federatiei

Organizarea Federatiei cuprindea Adunarea R.S.F.I. ca organ de autogestiune sociala si organ suprem al puterii, in limitele drepturilor si indatoririlor Federatiei (art.282-312 din Constitutie).

Adunarea Federala era compusa din doua Camere: Consiliul Federal, compus din delegatii organizatiilor si comunitatilor autogestionare si ai organizatiilor socio-politice din republici si provinciile autonome si Consiliul Republicilor si al Provinciilor, alcatuit din delegati ai adunarilor republicilor si adunarilor provinciilor autonome.

Consiliul Federal era competent sa decida in problemele revizuirii Constitutiei, sa determine politica interna si externa, sa adopte legile federale, bugetul, sa decida in problemele pacii si razboiului, sa ratifice tratatele s.a. Consiliul Republicilor si Provinciilor urma sa adopte planul social, sa determine politica economica si sa adopte legi federale in problemele economice, sa fixeze volumul total al cheltuielilor bugetare ale federatiei.

Adunarea Federala in intregul sau, cuprinzand ambele Camere, era chemata sa decida asupra problemelor majore, inclusiv revizuirea Constitutiei, adoptarea planului social, alegerea Presedintelui Republicii, a presedintelui si membrilor Consiliului Executiv Federal, a presedintelui si judecatorilor Curtii Supreme, exercitand totodata controlul politic asupra lucrarilor Consiliului Executiv Federal si al organelor administrative federale. Existau, prin urmare, competente comune ale celor doua Camere reunite in Adunarea R.S.F.I., si competente specifice, apartinand fiecaruia dintre consilii.

Presedintia colegiala a Republicii

Presedintia Republici reprezenta, in sistemul acestei constitutii, o institutie colectiva, din care faceau parte reprezentanti ai tuturor republicilor si provinciilor autonome, si in care presedintia era exercitata prin rotatie. Principalele atributii ale presedintiei erau: propunerea candidatului pentru functia de presedinte al Consiliului Executiv Federal, promulgarea legilor federale, numirea ambasadorilor, acordarea de decoratii, avansarea generalilor si amiralilor etc.

Presedintia Republicii trebuia sa informeze Adunarea R.S.F.I. cu privire la problemele politicii interne si externe, propunand acesteia dezbaterea anumitor probleme in scopul adoptarii unor hotarari. Fiecare membru al presedintiei se bucura de imunitate. Membrii presedintiei erau alesi pe cinci ani, nimeni neputand fi ales decat de doua ori in mod consecutiv in aceasta functie. In caz de pericol iminent de razboi, mandatul membrilor presedintiei era prorogat pana cand imprejurarile ar fi permis alegerea unor noi membri. In numele presedintiei colective a republicii, cel care exercita functia de presedinte reprezenta R.S.F.I., conducea sedintele presedintiei, semna actele adoptate, veghea la punerea lor in aplicare. Acesta asigura totodata comandamentul fortelor armate ale Iugoslaviei, in conformitate cu prevederile Constitutiei si ale legii federale. Desi Constitutia din 1974 instituia aceasta forma colegiala de presedintie, in virtutea meritelor obtinute in timpul razboiului de Iosip Broz Tito, acestuia i s-a recunoscut dreptul de a fi presedinte al republicii 'fara limitarea duratei mandatului sau'.

Revizuirea Constitutiei

Revizuirea Constitutiei comporta o procedura de consultari la doua nivele: atat al proiectului, cat si al textului adoptat, care trebuiau sa intruneasca consimtamantul republicilor si provinciilor autonome.

1.1.7. Evolutii constitutionale ulterioare

Constitutia iugoslava din 1974 a fost completata prin 48 de amendamente care au adus precizari si dezvoltari in legatura cu sistemul relatiilor economice, principiile economiei de piata, cooperarea dintre republici, rolul presedintiei colective s.a.^[10]

Reducerea rolului statului

Principalele schimbari constitutionale au avut in vedere reducerea rolului statului in relatiile sociale si dezvoltarea unor relatii libere intre asociatiile de munca. Totodata, s-a tins spre asigurarea unei mai mari independente a agentilor economici si de afaceri pe piata iugoslava, privita ca o piata integrata, spre o mai buna functionare a sistemelor tehnice si tehnologice, spre intarirea autoconducerii si eliminarea tendintelor autarhice, consolidarea organizatiilor de munca in realizarea intereselor colective ale muncitorilor. Prezinta un deosebit interes amendamentul XV, privind garantarea investitiilor facute de catre investitori straini, organizatii, banci sau alte organisme internationale^[11]. Constitutia preciza in acest amendament ca investitorii straini au dreptul sa participe la conducerea organismelor mixte pe timpul in care ei au efectuat o investitie, sa transfere profitul, sa repatrieze capitalul, beneficiind totodata si de alte drepturi prevazute prin contract. Retine atentia si amendamentul XVII, care se indeparteaza de la conceptia 'clasica' a planificarii, transformand planificarea intr-o orientare generala a activitatilor economice^[12], investitorii si organismele de munca nefiind obligati sa-si modifice planurile proprii in cazul in care s-ar decide o oarecare 'indepartare' de la planurile si obiectivele stabilite. Aceste importante modificari au fost adoptate in special ca o consecinta a extinderii si amplificarii proceselor de reforma pe care le cunoscuse inca mai de mult timp economia iugoslava. Amintim ca la 30 decembrie 1988, Comitetul Executiv Federal (Guvernul) iugoslav, prezidat de Branko Mikulic, si-a prezentat demisia, abia la 16 martie 1989 fiind ales un nou guvern, condus de Ante Markovic. In cuvantul sau de investitura, noul premier a subliniat ca piata solicita 'independenta si responsabilitate' si ca viteza cu care va fi posibila actiunea deplina a legilor pietii 'depinde de abilitatea societatii sa se transforme ea insasi, de vointa si motivatia omului pentru a-si asuma riscuri'^[13]. Premierul a mai relevat necesitatea de a se asigura 'competitia intre diferitele tipuri de proprietate si entitati economice-sociale, cooperative, particulare, mixte si chiar straine'^[14]

Relatiile in cadrul Federatiei

Concomitent cu preocuparile pentru adaptarea economiei iugoslave la cerintele economiei de piata s-au manifestat si preocupari cu privire la o mai buna organizare a relatiilor dintre republicile ce alcatuiesc Federatia iugoslava. In septembrie si octombrie 1990 au fost supuse Adunarii R.S.F.I. spre aprobare doua proiecte: un proiect pentru un sistem constitutional al Iugoslaviei, pe baze federale, si un model confederativ cu privire la relatiile statelor slavice de sud^[15]

Modelul federativ

Modelul federativ relua, in general, principiile cuprinse in Constitutia R.S.F.I. cu amendamentele ulterioare, sintetizand principiile organizarii federale in 49 de articole si 15 propuneri. Retine atentia ideea ca Republica Federala a Iugoslaviei este un stat al unor cetateni egali si al unor republici egale, constituit pe baze democratice, cu respectul drepturilor omului, suprematiei dreptului si justitiei sociale. Se arata ca Republica Federala a Iugoslaviei constituie, totodata, o zona economica unificata din punct de vedere economic si juridic. Fiecare republica avea dreptul de a hotari sa iasa din federatia iugoslava. In asemenea cazuri, urma sa fie adoptata o lege care sa reglementeze raporturile dintre Republica Federala a Iugoslaviei si republica ce a decis sa paraseasca uniunea. In acelasi timp, urmau sa fie reglementate toate problemele ce decurgeau din secesiune, stabilindu-se modul in care urma sa se efectueze delimitarea teritoriala intre R.S.F.I. si republica ce a decis sa se retraga din federatie^[16]

Dintre prevederile cuprinse in acest proiect amintim egalitatea in drepturi a cetatenilor, protectia minoritatilor, garantarea tuturor formelor de proprietate, conceperea R.S.F.I. ca o zona economica integrata, posibilitatea pentru straini de a dobandi proprietati s.a.

Proiectul reorganizarii Iugoslaviei pe baze federale pastra atributiile Adunarii Federale, alcatuita din doua Camere - Consiliul Federal, compus din 200 de deputati alesi direct de catre cetateni si 20 alesi de catre republici, si Consiliul Republicilor, cuprinzand 90 de deputati dintre care 15 alesi direct de fiecare republica, intr-un mod stabilit de legile republicii respective. Constitutia crea institutia Presedintelui Republicii (renuntand la presedintia colectiva) si inlocuia Consiliul Executiv printr-un Guvern federal. Erau mentinute Curtea Constitutionala a Iugoslaviei, cu atributiile aratate, si Curtea Suprema Federala.

Modelul confederal

Modelul confederal propus de republicile Croatia si Slovenia cuprindea opt capitole si era insotit de un proiect de Tratat cu privire la Confederatia Iugoslaviei - alianta republicilor slave de Sud^[17]

Proiectul avea in vedere organizarea confederatiei ca 'alianta de state suverane, in scopul realizarii unor obiective comune'^[18]. Se prevedea ca interesele de baza ale confederatiei vor fi in primul rand cele economice, pentru a asigura o piata reciproca si includerea progresiva a republicilor in procesul european de integrare. Confederatia trebuia sa garanteze totodata infaptuirea obiectivelor de aparare si securitate, aparand frontierele tuturor membrilor sai.

Printre principiile pe care trebuia sa se axeze viitoarea confederatie erau mentionate acceptarea respectului pentru drepturile fiecarui stat la existenta, independenta, egalitate, neamestec si accesul la comertul international, obligatia de aparare reciproca de atacuri straine indreptate impotriva aliantei, aducerea la indeplinire a obligatiilor cuprinse in Conventia europeana a drepturilor omului din 1950, interzicerea discriminarii intre cetatenii statelor membre, libertatea de miscare, libertatea de deplasare a fortei de munca fara nici un fel de discriminari s.a.

Proiectul facea o distinctie intre membrii originari ai tratatului si tarile care ar fi devenit ulterior parti la acesta, cu care confederatia urma sa incheie tratate separate ce trebuiau sa fie supuse ratificarii de catre statul in cauza, cat si de statele confederatiei.

Relatiile economice comportau o uniune vamala, o piata comuna si o uniune monetara. Se lasa deschisa problema monedei, prevazandu-se doua alternative: o moneda proprie a fiecarui stat sau o moneda comuna a tuturor statelor confederate, avand o Banca Centrala de emisie.

Statele membre ale confederatiei urmau sa aiba fiecare propria lor armata, dar in caz de pericol ele puteau trimite contingente militare pentru constituirea unor forte armate comune.

Pe planul relatiilor internationale, fiecare stat membru al confederatiei era considerat un subiect independent de drept international. Membrii aliantei dispuneau de reprezentante diplomatice independente. Cu toate acestea, ele puteau si trebuiau sa colaboreze in domeniul relatiilor internationale.

In ceea ce priveste institutiile confederatiei^[19], proiectul preconiza un Parlament consultativ, ales prin vot direct in fiecare dintre statele membre, un Consiliu de ministri (dupa modelul C.E.E.) cuprinzand cate un reprezentant al fiecarei tari membre in alianta, un Comitet executiv numit de guvernele statelor membre si o Curte confederala.

Pentru finantarea participarii la confederatie, se aveau in vedere doua alternative: a) suportarea de catre fiecare stat confederat a cheltuielilor legate de propria sa participare la institutiile confederatiei; sau b) suportarea cheltuielilor comune pe baza unor criterii mixte (venitul pe cap de locuitor al statului in cauza, intinderea teritoriului si marimea populatiei)^[20]

Adunarea R.S.F.I. a luat in discutie ambele proiecte, in toamna anului 1990. Ea nu a putut ajunge la o concluzie, dar a apreciat necesitatea studierii lor in continuare, hotarand ca pana la crearea noilor structuri sa fie mentinute structurile existente si sa se evite schimbarile unilaterale de ordin constitutional^[21]

Evolutiile din 1991. Secesiunea Croatiei si Sloveniei

Evolutiile ulterioare survenite in cursul anului 1991 au devansat insa propunerile juristilor si preocuparile pentru modificarea bazelor constitutionale ale tarii. La 25 iunie 1991 Parlamentul Croatiei a adoptat Declaratia cu privire la independenta si suveranitatea acestei republici si totodata o Carta a drepturilor etnicilor sarbi. Parlamentul Sloveniei a adoptat, in aceeasi zi, o Rezolutie prin care se declara independenta acestei republici^[22], validandu-se in felul acesta rezultatele plebiscitului ce a avut loc in decembrie 1990, cand peste 60% din populatia tarii s-a pronuntat pentru separarea Sloveniei de Federatia Iugoslavia^[23]

Curtea Constitutionala a Iugoslaviei s-a pronuntat insa impotriva Declaratiei de independenta a Sloveniei, considerand-o anticonstitutionala. Totodata, invocand prevederile Constitutiei din 1974, aplicabile la ansamblul teritoriului iugoslav, Curtea Constitutionala a 'suspendat' Decizia Guvernului de la Ljubliana, potrivit careia taxele vamale percepute la frontierele Sloveniei trebuiau varsate la bugetul acestei republici si nu la cel federal.

Curtea Constitutionala a mai considerat ca fiind anticonstitutionala si hotararea din 18 iulie 1991 a Prezidiului Iugoslaviei privind retragerea in termen de trei luni a unitatilor armatei federale din Slovenia. Curtea a motivat ca o asemenea retragere impiedica de fapt armata federala sa-si indeplineasca sarcina prevazuta de Constitutie de a apara frontierele externe ale Iugoslaviei^[24]

Parlamentul European a examinat si el, la timpul respectiv, mai multe proiecte de rezolutii favorabile recunoasterii de catre cele 12 tari membre ale C.E.E. a independentei Sloveniei si Croatiei. Ele nu au putut fi insa adoptate datorita deosebirilor de nuante ce s-au inregistrat intre tarile vest-europene in aceasta problema. Cele doua republici (Croatia si Slovenia) care consimtisera initial sa amane cu trei luni punerea in practica a declaratiilor de secesiune, le-au pus in practica la implinirea termenului preconizat (7 octombrie, orele 24,00). Intre timp, presedintia iugoslava s-a destramat prin retragerea reprezentantilor Croatiei si Sloveniei, dar si ai Macedoniei si Bosniei-Hertegovina, care nu au acceptat asumarea unor atributiuni ale Parlamentului federal de catre o 'presedintie restransa', organul colectiv prezidential transformandu-se practic intr-un exponent al Serbiei si aliatilor sai (Muntenegru, Kossovo si Voivodina)^[25] In aceste conditii, armata iugoslava a decis sa intervina impotriva republicilor secesioniste, in special a Croatiei. Tarile C.E.E. care si-au asumat un rol de mediere intre participanti au dat mai multe avertismente Serbiei si au organizat mai multe reuniuni la Haga, in scopul elaborarii unei solutii care sa evite continuarea varsarilor de sange si sa restabileasca ordinea. Formula propusa de C.E.E. avea in vedere o serie de masuri importante, printre care reorganizarea Iugoslaviei ca stat confederativ. Aceste propuneri nu au fost insa acceptate de catre Serbia, de subliniat fiind si faptul ca pe teritoriul Croatiei se gaseste o puternica minoritate sarba. Aceasta minoritate ar fi dorit mai curand o 'ajustare' a frontierelor, decat sa ramana mai departe in cadrul unui viitor stat croat. La aceasta pozitie au contribuit si vechile resentimente, din perioada celui de-al doilea razboi mondial, cand Croatia - devenita 'independenta' sub dominatia germano-italiana - a procedat la persecutii si atrocitati impotriva etnicilor sarbi.

Evolutii ulterioare

Evolutiile crizei iugoslave de la sfarsitul anului 1991 si inceputul anului 1992 au fost marcate de mai multe evenimente importante. La 17 decembrie 1991 ministrii de externe ai Comunitatii Economice Europene, intruniti la Bruxelles, au adoptat o declaratie care a stabilit conditiile eventualei recunoasteri a unor noi state de catre Comunitatea Europeana in Europa de rasarit si Uniunea Sovietica. Printre conditiile viitoarei recunoasteri erau mentionate: acceptarea angajamentelor pertinente in materie de securitate si stabilitate regionala, a principiilor democratiei si drepturilor omului, oferirea unor garantii pentru drepturile minoritatilor si grupurilor etnice, respectarea inviolabilitatii frontierelor, acceptarea reglementarii prin acorduri, inclusiv pe calea arbitrajului, a problemelor privind succesiunea de stat si conflictele regionale^[26]

La 15 ianuarie 1992, traducand in viata doctrina mentionata mai sus, tarile Comunitatii Economice Europene au recunoscut Croatia si Slovenia. Desi initial aceasta hotarare a starnit reactii in Serbia si in provinciile croate locuite de populatie sarba, in final a fost acceptat un Plan al Organizatiei Natiunilor Unite privind constituirea Fortei de Protectie a Natiunilor Unite (UNPROFOR) avand scopul de a facilita degajarea unei solutii politice a crizei din Iugoslavia. Planul viza, printre altele, respectarea acordului de incetare a focului semnat la Sarajevo la 2 ianuarie 1992, dislocarea Fortelor O.N.U. (estimate la 14.000 persoane) in Slavonia de Est, Krajna si Slavonia Occidentala, trei zone din Croatia in care populatia de origine sarba este majoritara, precum si in zonele de frontiera ale Bosniei si Hertegovinei. Durata prezentei trupelor O.N.U. urma sa fie, in principiu, de un an, armata iugoslava trebuind sa se retraga din Croatia, iar fortele neregulate si alte unitati de aparare sa fie dezarmate. Autoritatile locale trebuiau sa functioneze pe baza interimara sub supravegherea O.N.U. pana la gasirea unei solutii politice globale. Totodata, ele trebuiau sa reflecte compozitia nationala a populatiei din zonele respective inainte de izbucnirea razboiului. Inaltul Comisariat al O.N.U. pentru refugiati urma sa elaboreze si sa aplice un plan care sa permita unui numar de peste o jumatate de milion de persoane sa se intoarca la casele lor dupa desfasurarea Fortelor O.N.U.^[27]

Procesul de destramare a statului federal iugoslav a continuat, comunitatea internationala recunoscand desprinderea din federatie a Sloveniei si Croatiei^[28]. Slovenia a fost recunoscuta ca independenta de catre tarile comunitatii internationale, fiind admisa in Organizatia Natiunilor Unite la 22 mai 1992, iar Croatia in aceeasi zi. Bosnia-Hertegovina si-a proclamat si ea independenta la 3 martie 1992, in absenta reprezentantilor sarbi, fiind recunoscuta la 6 aprilie 1992 de catre statele Comunitatii Europene si admisa in O.N.U. la 22 mai 1992. Sarbii din Bosnia-Hertegovina au proclamat, la randul lor, propria republica independenta la 7 aprilie 1992, iar la 3 iulie 1992 s-a anuntat si crearea unui stat croat independent in Sud-Vestul Bosniei. De atunci, cu fluctuatii, razboiul civil in aceasta tara continua sa provoace numeroase victime iar solutiile politice, desi acceptate pentru moment de catre beligeranti, nu ofera prea multe sperante pentru rezolvarea definitiva negociata a conflictului. Initial sprijinitoare a sarbilor bosniaci, Serbia a rupt apoi legaturile cu acestia, conformandu-se rezolutiilor O.N.U. Fosta Iugoslavie s-a reorganizat si ea la 27 aprilie 1992, noua Federatie iugoslava cuprinzand Republica Serbia cu regiunile Voivodina si Kosovo si Republica Muntenegru. Macedonia, a carei suveranitate a fost proclamata la 25 ianuarie 1991 de Parlamentul de la Skopje, a organizat la randul sau un referendum, boicotat de comunitatile sarba si albaneza, in cadrul caruia 90% din populatie s-a pronuntat pentru independenta. Proclamata oficial la 15 septembrie 1991, Republica Macedonia a fost totusi nevoita sa accepte denumirea de 'Fosta Republica Iugoslava Macedonia', datorita opozitiei Greciei. Toate fostele republici iugoslave care s-au desprins din Federatie au devenit membre ale O.N.U. si ale altor organisme internationale, la activitatea carora continua sa participe si fosta Federatie, considerabil redusa in urma secesiunilor produse in anii 1990-1991^[29]

Examinarea practicii urmate de fostele republici iugoslave in cadrul O.N.U. si al altor organisme internationale demonstreaza dorinta de a asigura continuitatea vechilor angajamente internationale. Noile republici desprinse din fosta Federatie iugoslava au dat declaratii de 'acceptare a obligatiilor prevazute in Carta O.N.U.', in timp ce Federatia iugoslava restransa si-a pastrat calitatea de parte la toate tratatele, desi i-a fost contestata calitatea de membru originar al organizatiei^[30]. In ceea ce priveste modalitatea juridica prin care s-a asigurat continuarea participarii republicilor la o serie de tratate internationale multilaterale, este de notat ca majoritatea lor au inteles sa devina parti la angajamentele internationale pe cale de succesiune. Asa, de pilda, Croatia a devenit parte la Conventia cu privire la privilegiile si imunitatile Natiunilor Unite pe cale de succesiune, la 12 octombrie 1992^[31]; Slovenia, la 6 iulie 1992, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei la 18 august 1993. La Conventia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice, Croatia a devenit parte la 12 octombrie 1992, pe calea declaratiei de succesiune; Slovenia - la 6 iulie 1992, prevalandu-se de semnarea si ratificarea acestei conventii de catre Federatia iugoslava in 1961 si respectiv in 1963. In ce priveste Conventia de la Viena cu privire la relatiile consulare, Croatia a devenit parte in acelasi mod, pe cale de declaratie de succesiune, la 12 octombrie 1992, Slovenia la 6 iulie 1992, iar Bosnia-Hertegovina la 1 septembrie 1993. La Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, Croatia a devenit parte pe calea declaratiei de succesiune la 12 octombrie 1992, Slovenia la 6 iulie 1992, Bosnia-Hertegovina la 1 septembrie 1993 etc. Este de remarcat, deci, ca in ce priveste tratatele multilaterale al caror depozitar este Secretarul General al Natiunilor Unite, statele membre ale fostei federatii iugoslave au inteles sa foloseasca titlul juridic al predecesorului lor, respectiv fosta federatie. In schimb, in ce priveste relatiile bilaterale ale acestor state cu state vecine, cu alte tari ale lumii, s-a recurs in general la incheierea de acorduri noi. Consideram necesar sa observam ca, daca in ceea ce priveste practica acordurilor multilaterale s-a acceptat ideea succesiunii, nu se poate considera ca ar exista o tendinta generala in acest sens, care ar viza toate acordurile incheiate de statele membre ale fostei Federatii iugoslave, deoarece exista si situatii in care o asemenea practica nu ar avantaja tarile in cauza. Este de notat ca spre deosebire de fenomenul de dizolvare a fostei U.R.S.S., unde atributiile fostei Uniuni au fost in general preluate de Rusia, in cazul Iugoslaviei - cu exceptia calitatii acesteia de membra originara a O.N.U. si a calitatii de parte la numeroase tratate multilaterale - nu s-a produs o recunoastere generala, 'de principiu', a succesiunii fostei Federatii iugoslave de catre noile entitati aparute.

La 21 noiembrie 1995, la Baza aeriana Wright-Patterson din Dayton, statul Ohio, a fost parafat Acordul de pace pentru Bosnia de catre presedintii bosniac - Alia Izetbegovici, croat - Franjo Tudjman si sarb - Slobodan Milosevici. Acordul a fost parafat in prezenta Secretarului de Stat american Warren Cristopher si a reprezentantilor celor cinci membri ai Grupului de contact: Germania, Franta, S.U.A., Marea Britanie si Rusia^[32]. Acelasi Acord a fost semnat ulterior la Paris, la 14 decembrie 1995, de aceleasi parti care l-au parafat la Dayton^[33]

Principalele prevederi ale Acordului sunt urmatoarele:

- Bosnia-Hertegovina va ramane un stat unitar, in actualele sale frontiere, insa divizat in doua entitati distincte: Federatia croato-musulmana (care va controla 51% din teritoriu) si Republica Sarba (careia ii revin 49%);

- Bosnia-Hertegovina va avea un Guvern central, o presedintie, un forum legislativ bicameral, o Curte Suprema si o Banca Federala; de asemenea, fiecare din cele doua entitati va avea un Presedinte si un organ legislativ propriu;

- in competenta Guvernului central vor intra: politica externa, comertul exterior, regimul vamal, politica monetara, imigrarile, operatiunile de comunicatii si control al traficului aerian intern si international;

- Sarajevo, capitala tarii, va fi un oras unificat deschis;

- enclava musulmana Goradje din Estul Bosniei va fi legata de Guvernul bosniac printr-un coridor;

- statutul portului Brcko, care leaga teritoriile controlate de sarbi in Nordul Bosniei, va fi stabilit in termen de un an pe calea unui arbitraj international;

- toate fortele armate straine, cu exceptia trupelor O.N.U., vor trebui sa se retraga intr-un termen de 30 de zile;

- forta de mentinere a pacii sub Comandament N.A.T.O. va inlocui trupele O.N.U. din Bosnia. Aceasta forta va purta denumirea de 'Forta multinationala militara de implementare' (IFOR), avand misiuni de supraveghere si control si fiind autorizata sa foloseasca forta pentru prevenirea violentei;

- intr-un termen de 6-9 luni de la semnarea la Paris a Acordului de pace, urmeaza sa se desfasoare alegeri pentru desemnarea tuturor institutiilor centrale ale Federatiei si ale Republicii Sarbe;

- refugiatii si cetatenii care si-au parasit domiciliul beneficiaza de dreptul legal de a-si redobandi locuintele parasite sau de a primi compensatii materiale;

- va fi constituita o Comisie pentru drepturile omului, compusa dintr-un Ombudsman si o Camera pentru drepturile omului, avand competenta sa ancheteze cazurile de violare a drepturilor omului pe intregul teritoriu al Bosniei;

- nu vor putea fi alesi in functii publice persoanele puse sub acuzare de Tribunalul International de la Haga.

O aplicatiune a acestui din urma punct a fost facuta ulterior, cand fostul conducator al sarbilor bosniaci, Radovan Karadjici, acuzat de crime de razboi, a declarat ca se retrage din viata politica.

In ultimii ani, Iugoslavia s-a situat in mod constant in centrul atentiei opiniei publice europene si chiar mondiale, ca o consecinta a unor evenimente grave care au avut implicatii pe plan politic, dar si pe plan extern si al ordinii constitutionale. Amintim astfel suprimarea de catre Guvernul Milosevici a autonomiei provinciilor Kosovo si Metohia (in care locuiau initial peste 82% etnici albanezi), declansarea ostilitatilor de catre Armata de Eliberare din Kosovo (UCK), esecul negocierilor de la Rambouillet, operatiunile militare aeriene ale NATO in spatiul aerian iugoslav soldate cu victime si mari pagube materiale, acceptat de catre Iugoslavia in final, a planului de pace propus de tarile membre ale Grupului 'G.8', rezolutia Consiliului de Securitate privind stationarea unei forte de securitate internationla in Kosovo (KFOR). Pe plan intern s-au manifestat disensiuni in cadrul federatiei ca urmare a dorintei Republicii Muntenegru de a dobandi un statut de independenta. Alegerile prezidentiale anticipate - mai intai contestate - sunt castigate de liderul Opozitiei Democratice din Serbia - Vojislav Kostunica, care devine la 7 octombrie 2000 presedinte al tarii. Fostul presedinte Slobodan Milosevici, acuzat initial de coruptie si deturnare de fonduri, este predat Tribunalului International de la Haga ca urmare a unei hotarari a Guvernului Serbiei, adoptata insa fara incunostiintarea presedintelui Kostunica. Aflat in detentie, Milosevici contesta competenta Tribunalului Penal International de a-l judeca.

Prevederile Constitutiei actuale a Republicii Federale Iugoslavia

La 27 aprilie 1992, participantii la sesiunea comuna a Adunarilor Nationale ale Republicilor Serbia si Muntenegru si-au exprimat dorinta de a continua Federatia Iugoslava ca personalitate juridica, respectand obligatiile internationale asumate de aceasta fata de alte state^[34]. Declaratia adoptata de participantii la sesiunea comuna exprima disponibilitatea Federatiei Iugoslave de a rezolva toate problemele litigioase cu celelalte foste republici iugoslave care au iesit din Federatie, urmand ca problemele in litigiu sa fie rezolvate prin negocieri sau prin arbitrajul Curtii de la Haga. Declaratia reafirma, totodata, calitatea R.F.Iugoslavia de continuatoare juridica a fostei R.S.F.I., misiunile diplomatice si consulare ale fostei R.S.F.I. devenind misiuni diplomatice ale noii Federatii Iugoslave. Declaratia mai exprima interesul in reconstructia tarii, inexistenta unor revendicari teritoriale fata de alte tari si atasamentul fata de principiile respectarii drepturilor omului. Declaratia reafirma, de asemenea, atasamentul Iugoslaviei fata de principiile Cartei O.N.U. si ale Miscarii de nealiniere.

Constitutia adoptata la 27 aprilie 1992, modificata in 1999, cuprinde un preambul si 144 articole grupate in 10 sectiuni. Odata cu Constitutia a fost adoptata si Legea constitutionala pentru implementarea Constitutiei republicii Federale Iugoslavia, cuprinzand 24 de articole.

Privita sub aspectul tipurilor de regimuri constitutionale pe care le-am examinat, noua Republica Federala Iugoslavia a reprezentat o republica semi-prezidentiala, presedintele sau fiind ales prin vot direct de catre alegatori, iar importante atributii revin, de asemenea, primului ministru. Presedinte al Republicii Federale Iugoslavia a fost desemnat Vojislav Kostunica (2000), iar prim-ministru Dragiśa Pesic (17 iulie 2001).

De remarcat este si faptul ca spre deosebire de multe alte constitutii, in Constitutia Iugoslaviei exista o prevedere expresa in sensul ca Presedintele si primul ministru nu pot apartine aceleiasi republici (art.97). Urmand sistemul american, presedintele singur nu avea dreptul sa dizolve Adunarea Federala. Ea putea fi dizolvata numai la cererea Guvernului federal, dar nu in situatia in care ar fi fost solicitat un vot de incredere. Presedintele republicii avea, in schimb, dreptul de a semna Decretul de dizolvare propus de Guvern.

Prevederile noii Constitutii a Republicii Federale Iugoslavia urmau, in general, schema constitutiilor democratice moderne. Astfel, in prima sectiune erau inserate o serie de prevederi de baza, cu caracter general, cum ar fi suveranitatea statului, principiile relatiilor externe, ideea statului de drept etc. De mentionat ca art.12 din Constitutie prevedea in mod expres ca 'Autoritatea in R.F.Iugoslavia va fi organizata pe principiul separatiei puterilor, intre legislativ, executiv si judiciar'. De asemenea, se cuvin a fi remarcate si prevederile art.13, care subliniau ca R.F.I. constituie o singura zona economica, avand o singura piata si ca, in aceasta tara, activitatile economice urmeaza sa se desfasoare in conformitate cu principiile economiei de piata.

Sectiunea a II-a a Constitutiei R.F.I. cuprindea o ampla enumerare a drepturilor si libertatilor, similare celor cuprinse in constitutiile altor tari democratice. Remarcam, dintre prevederile cu caracter mai deosebit, pe acelea cuprinse in art.38, care dispuneau ca cenzura presei si altor mijloace de informare publica este prohibita, declarand ca fiind neconstitutionala si pasibila de sanctiuni orice discriminare sau incitare la inegalitate rasiala (art.50). Mai mentionam: recunoasterea dreptului de azil persoanelor persecutate pentru vederile democratice sau pentru prticiparea lor la miscarile pentru eliberare sociala sau nationala, pentru libertatile omului si drepturile persoanei umane sau pentru libertatea de creatie stiintifica si artistica (art.66).

O sectiune distincta - Sectiunea a III-a - era consacrata ordinii economice, aci fiind cuprinse prevederi legate de garantarea dreptului la munca, a dreptului de proprietate si a dreptului de a se angaja in activitati productive. Retine atentia dispozitia potrivit careia intreprinderile iugoslave nu se pot angaja in activitati de investitii peste hotare decat in conditiile prevazute prin statutul federal (art.71). Constitutia consacra proprietatea statului asupra resurselor naturale (art.73 alin.1), dar recunoaste dreptul de proprietate particulara asupra pamantului, ca si alte tipuri de proprietate (art.73 alin.2).

Constitutia mai prevedea ca infiintarea intreprinderilor este supusa unui statut federal (art.74), in timp de razboi sau de amenintare cu razboiul fiind posibile anumite restrictii aduse prin lege in legatura cu dreptul de dispozitie asupra unor parti din capitalul apartinand persoanelor fizice sau juridice.

O alta sectiune a Constitutiei iugoslave se ocupa de problemele jurisdictiei R.F.I. In aceasta sectiune, care cuprinde un singur articol (77), se precizau de fapt care sunt domeniile ce tin de competenta intregii Federatii iugoslave si anume: problemele drepturilor omului, statutul intreprinderilor, dezvoltarea stiintei si tehnologiei, securitatea transporturilor, relatiile internationale, apararea si securitatea, protectia vietii si sanatatii umane impotriva pericolului care ameninta tara, problemele financiare, organizarea muncii organelor Federatiei, sarbatorile nationale, alte probleme stabilite de Constitutie.

In sectiunea V-a, care cuprinde articolele 78-114, erau enumerate organele Republicii Federale Iugoslavia si anume: Adunarea Federala, Presedintele republicii, Guvernul federal, Curtea federala, Procurorul Public Federal si Banca Nationala a Iugoslaviei.

Adunarea Federala (art.78-95) dispunea de largi atributii si prerogative, printre care admiterea altor state membre in Federatie, stabilirea unor modificari de frontiere, adoptarea statutelor federale, numirea Presedintelui Republicii, a primului ministru, a membrilor Curtii Federale Constitutionale, a judecatorilor Curtii Federale, a Guvernatorului Bancii Nationale a Iugoslaviei si a altor oficialitati.

Consacrand sistemul bicameral, specific tuturor statelor federale, Constitutia R.F.I. prevedea exitenta a doua Camere: Camera Cetatenilor si Camera Republicilor. In conformitate cu prevederile art.80, Camera Cetatenilor - compusa din 139 deputati (108 din partea Serbiei si 30 din Muntenegru) desemnati in 36 circumscriptii plurinominale - era aleasa prin vot direct, un deputat reprezentand 65.000 de alegatori, dar existand conditia ca fiecare republica sa nu aiba mai putin de 30 de deputati federali.

In urma alegerilor din 2000 repartizarea mandatelor in Camera Cetatenilor a fost urmatoarea: Opozitia Democratica din Serbia (DOS) - 58; Partidul Socialist din Serbia-stanga iugoslava - 44; Partidul Socialist al poporului din Muntenegru - 28; Partidul Radical din Serbia - 5; Partidul Sarb al poporului din Muntenegru - 2; Alianta maghiarilor din Voivodina - 1.

Cea de a doua Camera a Parlamentului - Camera Republicilor - cuprindea 20 de reprezentanti din fiecare republica, in total 40. Cei 20 reprezentanti din Serbia apartineau urmatoarelor partide: Opozitia Democratica din Serbia (DOS) - 10; Partidul Socialist din Serbia-stanga iugoslava (SPS-JUI) - 7; Partidul Radical din Serbia (SRS) - 2; Miscarea pentru renasterea Serbiei (SPO) - 1. Reprezentantii din Muntenegru apartin Partidului Socialist al poporului din Muntenegru (SNP) iar un reprezentant face parte din Partidul poporului din Muntenegru (SNS).

Deputatii federali erau desemnati de parlamentele republicilor respective, alesi pe termen de patru ani si beneficiaza de privilegii si imunitati similare altor parlamente democratice.

Adunarea Federala putea fi convocata in sedinte ordinare si extraordinare. Ambele Camere decid in mod separat cu privire la problemele de jurisdictie, cu majoritatea de voturi ale fiecarei Camere. Daca o lege federala era votata de ambele Camere in forme identice, ea urma sa fie transmisa spre promulgare. In cazul in care nu se realiza o forma identica, se constituia o Comisie, compusa din cate cinci deputati din partea fiecarei Camere, cu scopul armonizarii textelor, ambele Camere urmand sa voteze textul propus de Comisie. In cazul in care Comisia esueaza in efortul sau de a armoniza textele in timp de o luna de zile - sau daca textul nu a fost acceptat de Camere in forma propusa -, textul aprobat de Camera Cetatenilor era considerat adoptat in mod provizoriu. Dar daca era vorba de o lege federala privind problemele pietii, dezvoltarii stiintifice si tehnologice sau a diverselor regiuni, sistemelor tehnologice si de telecomunicatii, avea forta provizorie textul Camerei Republicilor. Textele adoptate in mod provizoriu ramaneau in vigoare pana la adoptarea lor finala de catre ambele Camere, dar nu mai tarziu de un an de la inceputul aplicarii lor. In cazul in care statutul federal nu era adoptat de ambele Camere in timpul aplicarii provizorii, mandatul Adunarii Federale se considera incheiat.

In ceea ce priveste pozitia Presedintelui Republicii, art.96 preciza ca acesta reprezinta Republica Federala Iugoslavia peste hotare, promulga legile, numeste candidatul pentru functia de prim ministru federal, recomanda candidati pentru Curtea Constitutionala Federala si judecatori la Curtea Federala, Procurorul Public Federal si Guvernatorul Bancii Iugoslaviei. De asemenea, Presedintele putea solicita desfasurarea unor noi alegeri pentru Adunarea Federala. El numea si rechema ambasadorii Iugoslaviei, conferea decoratii, acorda amnistia si indeplinea orice alte atributii stabilite de Constitutie.

Guvernul Federal conducea intreaga politica a tarii, propunea legi federale, adopta decrete, rezolutii si alte acte necesare pentru aplicarea in practica a statutelor federale. Guvernul Federal se compunea dintr-un prim-ministru, loctiitorul sau si ministrii federali. Ei nu puteau sa desfasoare alte activitati profesionale. Guvernul Federal se constituia dupa alegerea Adunarii Federale, primul ministru trebuind sa-si prezinte programul in fata Adunarii si sa obtina aprobarea acesteia prin majoritatea votului deputatilor federali.

Adunarea Federala avea dreptul sa propuna acordarea unui vot de neincredere Guvernului, din initiativa a cel putin 20 de deputati federali, situatie in care era necesara o majoritate de voturi a deputatilor din fiecare Camera a Parlamentului.

Curtea Federala actiona ca cea mai inalta instanta si decidea ca instanta de apel fata de Curtile republicilor membre. Judecatorii Curtii Federale erau numiti si demisi de Adunarea Federala. Ei se bucurau de aceleasi imunitati si privilegii ca si deputatii federali.

Procurorul Public Federal actiona pentru folosirea remediilor juridice in problemele ce tin de statutul federal. El era numit si demis de Adunarea Federala si se bucura de aceleasi imunitati ca si deputatii federali.

Banca Nationala a Iugoslaviei era considerata o institutie independenta a sistemului monetar iugoslav si singura Banca de emisie responsabila pentru politica monetara. Ea era condusa de un Guvernator, care era responsabil pentru activitatea sa, ales pe termen de patru ani, cu posibilitatea de a fi reales.

Sectiunea VI-a a Constitutiei iugoslave se ocupa de problemele constitutionalitatii si legalitatii. Ea consacra subordonarea tuturor prevederilor normative existente in tara fata de Constitutia iugoslava. Se prevede ca statutele si alte legi cu aplicare generala nu pot avea caracter retroactiv. Activitatea agentilor federali trebuia sa fie deschisa publicului (transparenta). Era consacrata ideea dreptului de apel la autoritatile competente fata de orice decizie sau hotarare a autoritatilor judiciare si administrative. Orice persoana care este victima unor ilegalitati avea dreptul la compensatii pentru pagubele suferite.

Sectiunea a VII-a se ocupa de Curtea Constitutionala Federala. Art.124 stabilea competenta Curtii in ceea ce priveste conformitatea constitutiilor republicilor membre cu Constitutia R.F.I., concordanta statutelor sau altor legi cu Constitutia Federala. Erau cuprinse dispozitii in legatura cu solutionarea plangerilor impotriva incalcarii drepturilor si libertatilor cetatenilor, solutionarea conflictelor de jurisdictie intre autoriatile federale si cele republicane; erau stabilite conditiile restrictive in care este posibila interzicerea activitatilor partidelor politice si altor organizatii de cetateni.

Curtea Constitutionala Federala se compunea din sapte judecatori numiti pe termen de noua ani. Presedintele Curtii   Constitutionale Federale era ales de catre judecatorii Curtii dintre membrii sai, pe termen de trei ani. Judecatorii Curtii Constitutionale Federale nu puteau desfasura alte activitati publice sau profesionale. Procedurile in fata Curtii Constitutionale Federale puteau fi declansate de autoritatile guvernamentale, dar si de persoanele juridice care considerau ca drepturile si interesele lor au fost incalcate. O prevedere importanta inscrisa in art.128 era aceea care dispunea ca aceasta instanta decidea asupra unei plangeri numai atunci cand alte remedii juridice nu sunt posibile. Hotararile Curtii se adoptau cu majoritatea voturilor judecatorilor. Deciziile erau obligatorii in mod general si efectiv. In caz de nevoie, executarea hotararilor Curtii Constitutionale Federale se efectua de catre Guvernul Federal.

Sectiunea VIII-a a Constitutiei se ocupa de problemele militare, iar Sectiunea IX-a de amendamentele la Constitutie. Consideram necesar sa atragem atentia asupra faptului ca, in ceea ce priveste amendamentele la Constitutia R.F.I. distingea intre diferite tipuri de amendamente. Regula generala era aceea prevazuta in art.139, in sensul ca propunerile pentru amendarea Constitutiei R.F.I. - afara de exceptiile enumerate in art.140 - puteau fi formulate de cel putin 100.000 de alegatori, de cel putin 30 de deputati federali din Camera Cetatenilor sau de cel putin 20 de deputati din Camera Republicilor, precum si de Guvernul federal. Propunerile de amendamente urmau sa fie adoptate cu o majoritate de doua treimi in fiecare Camera, ca si actul de amendare a Constitutiei. Daca actul de amendare a Constitutiei nu ar fi fost adoptat, aceeasi propunere nu mai putea fi supusa spre o noua dezbatere decat dupa trecerea unui an de zile.

In situatia amendamentelor care priveau un numar de articole din Constitutie (care reglementeaza probleme privind suveranitatea, egalitatea, competenta Federatiei, integritatea teritoriala, tratatele internationale, jurisdictia republicii federale etc.), propunerile de amendamente trebuiau sa fie supuse numai Camerei Cetatenilor, subiectii care puteau declansa procedura de amendare fiind aceiasi cu cei prevazuti in art.139, cu precizarea ca nu se facea mentiune despre posibilitatea membrilor Camerei Republicilor de a formula ei insisi propuneri de amendare. In schimb, dezbaterea amendamentelor in Camera Cetatenilor avea loc numai dupa ce in prealabil Adunarile republicilor ar fi aprobat propunerea de amendament. Majoritatea era de doua treimi, ca si in cazul art.139, facandu-se aceeasi dubla mentiune cu privire la adoptarea proiectului de amendament de catre Camera Cetatenilor cu majoritatea de doua treimi si acceptarea amendamentelor de catre Parlamentele celor doua republici, cu aceeasi majoritate. Daca Adunarile republicilor refuza sa accepte amendamentul, acesta nu putea fi repus pe ordinea de zi a Parlamentului mai curand de un an de zile.

Legea constitutionala cu privire la implementarea Constitutiei R.F.I. continea o serie de prevederi importante legate de termenele in care trebuiau sa se desfasoare alegerea Presedintelui si a organelor federale, despre mandatul demnitarilor, precum si in legatura cu armonizarea legilor federale cu prevederile noii Constitutii, mentionandu-se totodata acele legi care urmau sa fie considerate abrogate, dar si cele care urmau sa fie modificate pentru a fi puse de acord cu prevederile noii Constitutii.

La 14 martie 2002 a fost semnat, la Belgrad, de presedintele federal Vojislav Kostunica, de presedintele Republicii Muntenegru Milan Djukanovici, si alti factori de raspundere din cele doua republici, un important document intitulat 'Puncte de procedura pentru restructurarea relatiilor dintre Serbia si Muntenegru'.

In esenta, s-a convenit instituirea unei Comisii Constitutionale care sa elaboreze proiectul unei Carte Constitutionale, menita sa reprezinte 'cel mai inalt act juridic al uniunii de state dintre Serbia si Muntenegru'. Carta va fi supusa mai intai celor doua parlamente ale republicilor iar apoi spre aprobare Parlamentului federal.

Numele statului va deveni Serbia si Muntenegru. Se prevede crearea unui singur parlament unicameral, in care se vor prevedea pentru Muntenegru anumite 'discriminari pozitive'. Presedintele va fi ales de Parlamentul Serbiei si Muntenegrului.

Unele institutii federale vor fi transferate la Podgorica. Economia celor doua tari va fi armonizata, cu sprijinul Uniunii Europene. Consiliul de Ministri se va compune din cinci departamente: externe, aparare, relatii economice internationale, relatii economice interne si protectia drepturilor omului si a minoritatilor. Tribunalul Serbiei si Muntenegrului va avea functii constitutionale si administrative, cautand totodata sa realizeze o armonizare a practicii tribunalelor.

Armata se va afla sub conducerea unui Consiliu Suprem de Aparare, compus din trei persoane. Constitutiile celor doua republici vor fi amendate si puse de acord cu Carta Constitutionala.

Intelegerea semnata la 14 martie 2002 mai prevede ca dupa expirarea unei perioade de trei ani, oricare dintre statele membre va avea dreptul sa solicite reconsiderarea statutului sau sau retragerea din uniunea de state. In cazul in care Muntenegru va fi cel care se va retrage din uniunea de state, documentele referitoare la Republica Federala Iugoslavia, in special Rezolutia 1244 a Consiliului de Securitate al O.N.U., se vor aplica pe deplin Serbiei, ca succesoare a R.F.I.^[35]

La alegerile prezidentiale din Serbia, Vojislav Kostunica a obtinut 30,9% din voturi la primul tur de scrutin, desfasurat in septembrie 2002, in timp ce adversarii sai Miroljub Labus si Vojislav Seselj au intrunit 27,4% si respectiv 23,2%. La cel de al doilea tur de scrutin, desfasurat la 13 octombrie 2002, s-au prezentat la urne aproximativ 45,5% din alegatori, ceea ce nu da posibilitatea alegerii unui presedinte al Serbiei, deoarece legea electorala inca in vigoare prevede participarea la vot a cel putin 50% din alegatori. La aceste alegeri, Vojislav Kostunica obtinuse 66,6% iar Miroljub Labus 31,5%. Fostul presedinte al Serbiei, Milutinovici, urma sa fie extradat Tribunalului de la Haga, dupa pierderea imunitatii, la sfarsit de mandat.

Cele mai recente alegeri din Serbia pentru Parlamentul monocameral (Narodna Skupstina) au avut loc la 28 decembrie 2003. In cadrul acestor alegeri, repartitia celor 250 de mandate a fost urmatoarea: Partidul Radical Sarb - 83, Partidul Democrat din Serbia - 53, Partidul Democrat - 37, Miscarea G17 Plus - 34, Partidul Uniunea pentru Renasterea Serbiei si Noua Serbie - 22 si Partidul Socialist Sarb 22.

Ca urmare a alegerilor, prim ministru al Serbiei a fost desemnat Vojislav Kostunica (de la 3 martie 2004). Sef al statului a fost ales Boris Tadic (de la 11 iulie 2004).

In Republica Muntenegru, care s-a separat de Serbia pe baza unui referendum ce a avut loc in anul 2006, alegerile pentru Parlamentul monocameral - Skupstina s-au desfasurat la 10 septembrie 2006.

Au fost prezenti la vot 72% din alegatorii inscrisi, iar din cele 81 de locuri cat are Parlamentul, 41 au revenit Coalitiei pentru un Muntenegru European. Partidul Lista Sarba a obtinut 12 mandate, Coalitia dintre Partidul Socialist si Partidul Socialist al Poporului - 11 locuri, Miscarea pentru Schimbare - 11, Coalitia Partidului Liberal si a Partidului Bosniac - 3, celelalte mandate revenind altor partide.

Prim ministru a fost desemnat Zelino Sturanovici, de la 10 noiembrie 2006, iar sef al statului a ramas in continuare Filip Vujanovici, ales la 11 mai 2003.

1.1.8. REGIMUL CONSTITUTIONAL AL STATELOR CARE AU FACUT PARTE PANA IN 1990 DIN FOSTA REPUBLICA SOCIALISTA FEDERATIVA IUGOSLAVIA

1. REPUBLICA SERBIA

Presedinte: Boris Tadici.

- Capitala: Belgrad; 9.396.411 locuitori (2002); PIB/loc: 4400 $.(2005)

- Constitutia: adoptata la 30 septembrie 2006.

- Republica semiprezidentiala

- Presedinte ales prin vot direct, pe timp de patru ani.

- Guvernul este condus de un prim-ministru .

- Parlament monocameral (Adunarea Nationala) alcatuit din 250 deputati alesi pe timp de 4 ani

2. REPUBLICA CROATIA

- Presedinte: Stipe Mesić.

- Capitala: Zagreb; 4.282.000 locuitori (2000); PIB/loc: 12.400 $.(2005)

- Constitutia: adoptata la 22 decembrie 1990, revizuita in 2000 si 2001.

- Republica semiprezidentiala.

- Presedinte ales prin vot direct pentru un mandat de cinci ani.

- Guvern condus de un prim-ministru.

- Parlament bicameral: Adunarea (Sabor) formata din Camera reprezentantilor (124 membri, alesi prin vot direct, pentru un mandat de patru ani) si Camera municipalitatilor (Zupanije, cuprinzand 63 membri, cate trei din fiecare dintre cele 21 municipalitati, alesi prin vot direct, pentru un mandat de patru ani).

3. REPUBLICA SLOVENIA

- Presedinte: Janez Drnovsek.

- Capitala: Ljubliana; 1.927.000 locuitori (2000); PIB/loc: 21.500 $ (2005).

- Constitutia: intrata in vigoare la 23 decembrie 1993.

- Republica semiprezidentiala.

- Presedinte ales prin vot direct, pentru maximum doua mandate consecutive.

- Guvern numit de presedinte si ales de Parlament.

- Parlament bicameral: Adunarea Nationala (90 de membri avand un mandat de patru ani, dintre care 38 sunt alesi prin vot direct, 50 sunt selectionati de catre Comisia electorala centrala de pe listele partidelor care au obtinut cel putin 30% din voturi, iar doi sunt reprezentanti ai minoritatilor ungara si italiana) si Consiliul National (40 membri - 22 alesi prin vot direct iar 18 de colegiul electoral, avand atributii consultative si un mandat de cinci ani).

4. REPUBLICA MACEDONIA (fosta Republica Iugoslava a Macedoniei)

- Presedinte: Branko Crvenkovski

- Capitala: Skopje; 2.040.000 locuitori (2000); PIB/loc: 7.800 $ (2005).

- Constitutia promulgata la 17 noiembrie 1991.

- Republica semiprezidentiala.

- Presedinte ales prin vot direct.

- Puterea executiva este exercitata de prim-ministru.

- Parlament unicameral: Adunarea Republicii Macedonia (120-140 membri alesi prin vot direct, pentru un mandat de patru ani).

5. REPUBLICA BOSNIA-HERTEGOVINA  

- Presedintie colectiva: Nebojsa Radmanovici,Zeljk Komsici, Haris Siladzici.

- Capitala: Sarajevo; 3.835.000 locuitori (2000); PIB/loc: 5.200 $(2005).

- Constitutia: Anexa a IV-a a Acordului de Pace semnat la Paris, la 12 decembrie 1995.

- Stat federal compus din doua entitati: Federatia Croato-Muntenegreana (presedinte Karlo Filipovici) si Republica Sarba (presedinte Mirko Sarovič), avand fiecare organe legislative si executive proprii.

- Conducere colegiala (sistem directorial) cu unele trasaturi de regim semiprezidential.

- Parlament bicameral: Adunarea Parlamentara formata din: Camera Popoarelor (15 membri, reprezentand in mod egal populatia de origine bosniaca, croata si sarba, numiti de parlamentele celor doua entitati) si Camera reprezentantilor (42 membri, doua treimi alesi din Federatie si o treime din Republica Sarba).

- Presedintia colectiva, formata din trei membri: un musulman, un croat si un sarb, alesi prin vot direct (primii doi de Federatia Croato-Musulmana iar al treilea de Republica Sarba) pentru un mandat de patru ani.

6. REPUBLICA MUNTENEGRU

Presedinte : Filip Vujanovici

- Capitala : Podgorita ; 630.548 locuitori (2004) ; PIB/loc.3800 (2005)

- Constitutia din 12 octombrie 1992

- Republica semi-prezidentiala, presedintele ales prin vot direct pe termen de 5 ani

- Guvernul condus de un prim-ministru, numit de seful statului si confirmat de Parlament

- Parlament unicameral, ales pe 4 ani, compus din 81 membri