|
|
|
interpretarea normelor juridice in procesul realizarii dreptului
1.Notiunea si necesitatea interpretarii normelor juridice
Normele juridice sunt generale si impersonale, ele urmand sa fie aplicate unor cazuri concrete, in raport cu specificul acestora.
Organul de aplicare care dispune de un sistem de norme juridice trebuie sa selectioneze aceea norma de drept care se aplica unui caz particular si individual.
Pentru justa si corecta aplicare a normelor juridice, pentru atingerea scopului in vederea caruia au fost elaborate, se impune cunoasterea exacta a prevederilor lor si intelegerea continutului lor, fapt ce necesita interpretarea acestora.
Interpretarea normelor juridice are loc concomitent cu aplicarea lor, pentru ca ele pot fi cunoscute si intelese numai in confruntarea lor cu practica, iar corecta aplicare a acestora presupune justa lor interpretare de catre organul de aplicare
In Evul mediu, interpretarea legilor a atins proportii maxime, nobilii fiind cei ce aveau cele mai largi prerogative, lucru ce a generat multe abuzuri dar si opozitia doctrinarilor (Beccaria si Montesquieu), care au negat necesitatea interpretarii spiritului legii.
In conceptia lor, judecatorii erau obligati sa respecte intocmai "litera legii", considerata ca fiind atotputernica, judecatorii natiunii fiind doar "gura care rosteste cuvintele legii"2. Savigny considera ca "legile clare nu mai au nevoie de nici o interpretare, iar legile obscure nu se pot interpreta".
Odata cu dezvoltarea economico-sociala se contureaza o anumita criza a dreptului, o intarziere a legilor fata de fapte, formulandu-se ideea dupa care, interpretarea normelor juridice nu trebuie sa apartina numai legiuitorului, judecatorul dobandind astfel treptat dreptul de a completa eventuale lacune ale legii.
In prezent, interpretarea normei juridice, este considerata ca fiind necesara si utila, pentru clarificarea sensului exact al normei juridice, pentru definirea precisa a vointei legiuitorului, precum si pentru pronuntarea de hotarari corecte si eliminarea arbitrariului4.
Intelegerea corecta a mesajului normei juridice, presupune luarea in considerare a intentiei legiuitorului in momentul edictarii ei.
In procesul de legiferare exista o preocupare constanta pentru o redactare cat mai clara si mai concisa a normelor juridice. Aceasta nu exclude insa, posibilitatea existentei unor lacune in sistemul legislativ, a unor incertitudini ale limbajului juridic, a unor contradictii intre gandire si limbaj. De altfel, complexitatea vietii sociale, nevoile extinse ale societatii, fac imposibile pentru legiuitor, prevederea tuturor situatiilor reale in scopul reglementarii lor, dat fiind faptul ca normele juridice au caracter general, iar aplicarea lor se face la cazuri concrete.
Rezulta ca, interpretarea legii este nu numai necesara, dar si obligatorie, lucru sustinut prin urmatoarele argumente:
- normele juridice nu pot sa prevada toate cazurile, situatiile la care urmeaza sa se aplice;
- in perioada cat o norma juridica activeaza (este in vigoare), pot aparea fapte noi care n-au fost prevazute initial;
- legiuitorul foloseste un limbaj sintetic, concentrand la maxim ideile pe care vrea sa le exprime, interpretul fiind astfel obligat sa identifice toate situatiile care desi nu au fost enumerate expres in ipoteza normei, au fost avute totusi in vedere de catre legiuitor;
- limbajul juridic are o anumita specificitate (un inteles aparte) pentru diferite ramuri de drept, dar si fata de limbajul uzual;
- posibilitatea existentei unor norme juridice incompatibile, care prescriu destinatarilor lor directive carora nu li se pot conforma;
- posibilitatea existentei unor inadvertente gramaticale etc.
Luand in considerare aspectele expuse, interpretarea normelor juridice presupune stabilirea intelesului normei juridice si clarificarea continutului sau, cunoasterea conduitei pe care norma juridica o instituie, interzice, permite sau stimuleaza.
Interpretarea normelor juridice poate fi definita ca fiind operatiunea logico-rationala, de lamurire a sensului si continutului exact al normelor juridice, in scopul aplicarii lor corecte la fiecare caz concret.
Aceasta operatiune se face dupa anumite reguli si cu anumite metode specifice dreptului si reprezinta o etapa esentiala si necesara pentru aplicarea dreptului.
Obiectul interpretarii normelor juridice il constituie toate cele trei elemente componente ale acesteia: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.
Interpretarea normelor juridice nu este reglementata intotdeauna prin norme juridice exprese care sa prevada nemijlocit genurile si metodele de interpretare. Ea este guvernata de o serie de principii si reguli generale care au o aplicabilitate comuna in toate ramurile dreptului.
2. Felurile interpretarii normelor juridice
In interpretarea normelor juridice, organele de aplicare si interpretare se folosesc de principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept, precum si de principiile si regulile oferite de stiinta logicii. Aceste principii si reguli generale ale interpretarii, au o aplicabilitate comuna in toate ramurile de drept, deci pentru intregul sistem de drept.
Caracterul unitar al interpretarii dreptului, nu exclude insa posibilitatea ca in procesul interpretarii sa apara unele deosebiri ce tin de caracterul normelor juridice si care uneori sunt determinate de gradul de codificare a normelor juridice.
Doctrina juridica stabileste ca in dreptul international, obiectul interpretarii il constituie normele juridice cuprinse in conventiile internationale, iar interpretii acestora sunt statele contractante; in acest caz, interpretarea este autentica, iar in cazul in care este facuta de Curtea Internationala de Justitie, interpretarea este judiciara.
Dupa subiectul care face interpretarea, dar si dupa forta obligatorie a acesteia, interpretarea normelor juridice este de doua feluri: oficiala si neoficiala.
2.1. Interpretarea oficiala
Interpretarea oficiala este efectuata de catre organe de stat sau organizatii obstesti cu atributii in elaborarea sau aplicarea normelor juridice.
Interpretarea oficiala are caracter obligatoriu fiind denumita si interpretare obligatorie sau interpretare cu forta juridica. In functie de sfera obligativitatii ei, interpretarea poate fi de doua feluri: generala si cazuala.
a. Interpretarea generala
- denumita in practica si interpretare autentica, este interpretarea facuta de un organ de stat sau organizatie obsteasca cu atributii in elaborarea de norme juridice, deci este interpretarea facuta de organele legiuitoare sau administrative, ca organe emitente de acte normative.
Interpretarea generala a normei juridice se face cel mai frecvent de catre organul de stat (Parlament, Guvern) care a emis norma juridica supusa interpretarii, sub forma de act normativ, care are caracter general obligatoriu si are deci aceeasi forta juridica ca si actul pe care-l interpreteaza. Acest gen de interpretare se efectueaza in virtutea principiului din dreptul roman9, potrivit caruia subiecte ale interpretarii autentice pot fi toate organele cu drept sa elaboreze norme juridice ("cine edicteaza legea o si interpreteaza").
Actul normativ interpretativ face corp comun cu actul interpretat si are caracter retroactiv.
Obiect al interpretarii autentice poate fi orice act normativ (lege sau act normativ subordonat legii), iar subiect al acestei forme de interpretare pot fi deci, toate organele cu drept in elaborarea de acte normative.
Interpretarea legii se face exclusiv de catre Parlament, celelalte organe de stat putand emite numai acte normative in baza si aplicarea legilor.
Scopul interpretarii legale este de a da o explicatie corecta intelesului si fiabilitatii unui act normativ emis anterior, constituind astfel o premisa a bunei aplicari a normelor juridice.
b. Interpretarea cazuala
este acea forma a interpretarii oficiale a actelor normative, realizata de organele de aplicare a dreptului, respectiv de catre instantele judecatoresti sau organele administratiei de stat, cu ocazia solutionarii unor cauze concrete
Cand subiect al interpretarii cazuale este o instanta judecatoreasca, aceasta interpretare se mai numeste si interpretare judiciara sau jurisdictionala.
Interpretarea cazuala este o interpretare de caz ce priveste direct procesul de aplicare al dreptului. Organul competent ce solutioneaza o cauza, pentru a emite un act de aplicare (o hotarare judecatoreasca sau un act administrativ), va proceda la interpretarea normei juridice selectionate pentru solutionarea cauzei respective. Interpretarea facuta in aceste imprejurari, are forta juridica obligatorie numai pentru cazul sau speta respectiva si fata de participantii la acest caz, rezultatul interpretarii fiind cuprins in continutul actului de aplicare.
Organul de aplicare a normelor juridice are posibilitatea prin natura activitatii sale, sa constate eventualele carente ale acestora si sa informeze organele legiuitoare in vederea adoptarii unor reglementari corespunzatoare.
Fara sa aiba capacitatea de a decide asupra edictarii normelor juridice, activitatea organelor de aplicare serveste ca izvor de inspiratie si ca material de lucru pe care legiuitorul il va prelucra.
In concluzie, se poate spune ca, actul prin care se face interpretarea generala (autentica) este un act normativ cu valoare general-obligatorie pentru toti destinatarii sai, iar actul prin care se face interpretarea cazuala este un act de aplicare cu valoare obligatorie particulara, pentru un caz concret.
2.2. Interpretarea neoficiala
- denumita si interpretare doctrinara sau stiintifica, este facuta de catre doctrina, fiind cuprinsa de obicei, in operele stiintifice. Este acea forma a interpretarii facuta de catre persoane ce nu au calitatea oficiala de organe ale statului, este interpretarea facuta de catre specialisti in domeniul dreptului (oameni de stiinta, cercetatori, cadre didactice universitare, persoane oficiale, avocati), in diferite imprejurari ca: pledoarii, articole, lucrari stiintifice, conferinte etc.
Interpretarea doctrinara este considerata ca fiind autoritate stiintifica (nu si juridica), valoarea ei fiind in functie de argumentele stiintifice pe care se sprijina. Prin intermediul ei se clarifica intelesul unor norme si principii de drept, se dezvaluie sensul lor real, se reliefeaza unele carente ale activitatii legislative si juridice.
In decursul istoriei, rolul interpretarii doctrinare ca izvor de drept a fost diferit. In dreptul roman, opera marilor jurisconsulti (Paul, Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru Codul lui Iustinian. In feudalism, doctrina a constituit izvor de drept avand forta juridica obligatorie (de exemplu, glosele).
In literatura juridica de specialitate se considera ca, clasificarea interpretarii in oficiala si neoficiala este insuficienta, deoarece ar lasa in afara sferei ei, interpretarea facuta de catre cetateni in procesul de realizare a dreptului, ca subiecte cu un rol deosebit in acest proces. Se considera ca, in limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, roluri in diferite piese de teatru sau film etc., dar in sens juridic a interpreta inseamna a stabili intelesul exact al normelor juridice in procesul aplicarii lor si nu a exprima o parere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumita calitate si pregatire a interpretului.
Cetatenii pot interpreta normele juridice in fata instantelor judecatoresti sau administrative, dar numai in procesul de aplicare si in legatura cu aplicarea lor, si fara sa aiba vreo valoare.
3. Metodele de interpretare a normelor juridice
3.1. Notiune si clasificare
Metodele de interpretare cuprind ansamblul regulilor si procedeelor folosite pentru descoperirea continutului exact al normelor juridice, in scopul realizarii si aplicarii lor in cazuri concrete.
Desi au fost elaborate o serie de procedee diverse in scopul interpretarii normelor juridice, acestea au un caracter unitar, fapt ce demonstreaza existenta unei metodologii a interpretarii.
Interpretarea normei juridice presupune plasarea ei in contextul elaborarii si aplicarii, in contextul lingvistic, sistemic si societar. Diferitele reguli si metode de interpretare opereaza transpunerea normei juridice in diferite contexte, pentru stabilirea semnificatiei mesajului pe care il exprima si pentru formarea unei viziuni de sinteza absolut necesara rezultatului interpretarii16.
Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea si de rezultatul la care se ajunge, interpretarea normelor juridice se poate face dupa urmatoarele metode: metoda gramaticala, metoda sistematica, metoda istorica si metoda logica.
a. Metoda gramaticala
Metoda gramaticala
presupune examinarea textului normei supuse interpretarii, atat morfologic cat si sintactic, pentru stabilirea sensului prevederilor cuprinse in norma juridica respectiva. Interpretul va analiza sensul cuvintelor si legatura dintre ele, modul lor de folosire in text, constructia frazei etc. De asemenea, se analizeaza intelesul specific al termenilor si expresiilor juridice, deoarece aceiasi termeni sau expresii pot avea sensuri juridice diferite in diferite ramuri de drept, sau pot sa difere de sensul obisnuit din limba literara.
Metoda gramaticala, denumita si ad literam, vizeaza descifrarea cat mai exacta a textului dispozitiilor legii, prin aplicarea regulilor gramaticale obisnuite. Astfel, se examineaza structura propozitiei, acordul cuvintelor, modul de imbinare al cuvintelor in propozitii si fraze, locul si sensul conjunctiilor "sau", "ori", "si" etc. De exemplu, art.260 din Codul penal roman, prevede ca: "Fapta martorului care intr-o cauza penala, civila, disciplinara, sau in orice alta cauza in care se asculta martori, face afirmatii mincinoase, ori nu spune tot ce stie privitor la imprejurarile esentiale asupra carora a fost intrebat, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani".
Metoda gramaticala de interpretare poate fi folosita de catre legiuitor pentru explicarea sensului unor termeni juridici, iar cand semnificatia acestor termeni nu este data prin texte normative, organele de aplicare a dreptului vor apela la interpretarea data de doctrina sau practica juridiara17.
b. Metoda sistematica
Metoda sistematica
consta in lamurirea continutului unei norme juridice atat prin stabilirea locului pe care il ocupa in sistemul de drept, cat si prin coroborarea ei cu alte norme juridice in cadrul aceleiasi institutii juridice sau ramuri de drept, sau a unor ramuri de drept diferite. Aceasta metoda, presupune in acelasi timp si examinarea raportului dintre diferite norme juridice pe baza fortei lor juridice. Exista multe norme juridice din partea speciala a codurilor care se completeaza prin norme si principii din partea generala a acestora18, iar normele incomplete (de trimitere, de referire, in alb) isi capata continutul deplin prin adaugiri realizate cu ajutorul interpretarii.
Necesitatea interpretarii sistematice decurge din legatura indisolubila ce exista intre elementele componente ale dreptului, ce constituie o unitate formata din parti interdependente. Pornind de la acest considerent, normele juridice nu pot fi intelese daca sunt separate unele de altele, respectiv daca normele juridice din partea generala a codurilor sunt separate de cele din partea speciala, normele constitutionale de cele ale unor ramuri de drept etc.
c. Metoda istorica
Metoda istorica
utilizeaza procedee ce presupun examinarea imprejurarilor in care a fost elaborata norma juridica supusa interpretarii, in scopul stabilirii sensului deplin si adevarat al acesteia. Aceasta metoda are in vedere atat imprejurarile istorice si social-politice ce au determinat emiterea legii (occasio legis), cat si obiectivele urmarite prin adoptarea ei (ratio legis).
Metoda istorica de interpretare presupune studierea izvoarelor documentare, a materialelor pregatitoare adoptarii legii, a expunerii de motive si a discutiilor purtate cu prilejul dezbaterii si adoptarii ei, a lucrarilor stiintifice, a amendamentelor propuse, a reactiei presei etc. De asemenea, metoda istorica are in vedere si compararea normei juridice supuse interpretarii cu norma anterioara (abrogata sau modificata), precum si conditiile ce au determinat modificarea sau abrogarea normei vechi si aparitia normei juridice noi.
d. Metoda logica
Metoda logica
de interpretare a normei juridice este cea mai des folosita, ea urmarind sa descifreze ratiunea legii (ratio legis) si sensul legii (mens legis). Aceasta metoda presupune folosirea legilor logicii formale in scopul stabilirii continutului si sensului normei juridice.
In doctrina se contesta de catre unii autori o existenta separata a metodei logice pe motiv ca, toate metodele se bazeaza pe logica, gandirea logica fiind inerenta oricaror metode de interpretare. Majoritatea autorilor accepta insa metoda logica de interpretare pe care o trateaza independent de celelalte metode considerand ca, desi fiecare dintre acestea se bazeaza pe o gandire logica, exista unele rationamente care pot fi considerate reguli exclusiv logice.
Rationamentele, argumentele logicii formale, sunt reguli de principiu deosebit de utile pentru rezolvarea unor probleme juridice complexe, care prin frecventa lor au dat nastere unor dictoane latine, astfel:
- Argumentul "ad absurdum"
-se bazeaza pe stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice. Acest rationament demonstreaza imposibilitatea logica a unei situatii, ceea ce duce la concluzia ca numai o anumita solutie este posibila.
De exemplu, drepturile patrimoniale se impart in drepturi reale si drepturi de creanta; drepturile de creanta nefiind drepturi absolute si exclusive, prin utilizarea acestui argument, se considera ca, dreptul de preemtiune este un drept real.
Argumentul "per a contrario"
- se bazeaza pe legea logica a tertului exclus (tertium non datur), ceea ce inseamna ca, in cazul notiunilor contradictorii, doar una este adevarata, cealalta este falsa iar o a treia posibilitate este exclusa.
Acest argument are la baza postulatul ca "cine sustine o teza, neaga teza contrara" ("qui dicit de uno, negat de altero").
- Argumentul "a fortiori rationae"
semnifica ca, ratiunea aplicarii unei norme juridice este mai puternica intr-o alta ipoteza decat cea prevazuta expres in norma juridica respectiva.
De exemplu, in practica judiciara se considera ca, daca actul civil care in principiu este irevocabil, se poate anula pentru eroare chiar dupa ce si-a produs efectele, cu atat mai mult se poate anula actul administrativ pentru motiv de eroare, deoarece acesta este in principiu, revocabil. Sau, daca actele civile bilaterale irevocabile in principiu, pot fi revocate pentru vicii de consimtamant, prin aplicarea acestui argument se deduce ca, pentru actele civile unilaterale care sunt revocabile, posibilitatea anularii lor este mai evidenta, mai puternica
Rationamentul acestui argument consta in a admite ca daca ceva este posibil sau este interzis intr-un anumit caz, va fi cu atat mai mult posibil sau mai mult interzis intr-o alta imprejurare similara.
Argumentul "a fortiori rationae" este exprimat prin adagiul latin: "cine poate mai mult poate si mai putin" (qui potest plus, potest minus").
- Argumentul "a pari"
- se bazeaza pe ratiunea ca, atunci cand exista situatii identice, trebuie sa se pronunte solutii identice, conform postulatului "unde este aceeasi ratiune trebuie sa se pronunte aceeasi solutie". Acest argument se foloseste pentru acoperirea lacunelor legii, deci, pentru situatiile pentru care nu exista dispozitii legale aplicabile. Conform principiului de justitie ce pretinde tratarea cazurilor similare in mod egal, respectiv a principiului analogiei, solutia adoptata intr-o situatie noua trebuie sa fie analoga cu cea data intr-un caz precedent similar22.
e. Analogia
Analogia
este un procedeu frecvent folosit in procesul interpretarii. Institutia analogiei s-a creat pentru inlaturarea eventualelor lacune legislative23 si presupune rezolvarea anumitor situatii ce se ivesc in activitatea de aplicare a dreptului pe baza unor norme juridice ce reglementeaza cauze similare cu cele supuse spre solutionare.
Practica judiciara a demonstrat ca, anumite cauze nu sunt reglementate expres de lege, fapt ce-l obliga pe judecator sa le solutioneze fie prin aplicarea unor dispozitii asemanatoare (analogia legis), fie folosind principiile de drept (analogia juris).
In dreptul modern, judecatorul nu poate proceda in acest fel, deoarece Codul civil roman obliga judecatorul sa caute si sa dea o solutie chiar si in cazul in care legea este neclara sau tace, lucru impus de interesele ordinii publice si de autoritatea justitiei.
Astfel, art.3 din Codul civil prevede ca: "Judecatorul care va refuza de a judeca, sub cuvant ca legea nu prevede, sau ca este intunecata sau neindestulatoare, va putea fi urmarit ca culpabil de denegare de dreptate". Deci, judecatorul va trebui sa solutioneze cauza sa apeland la institutia analogiei.
Analogia dreptului este reglementata expres in Codul civil italian, in Codul civil elvetian (care prevede ca in asemenea cazuri judecatorul este obligat sa hotarasca ca si cum ar fi legiuitor), in dreptul international public. Astfel, statutul Curtii Internationale de Justitie prevede ca, aceasta instanta poate aplica principiile generale ale dreptului care sunt recunoscute de natiunile civilizate.
Aplicarea analogiei legii in dreptul penal nu este posibila, deoarece judecatorul nu poate sa declare anumite fapte ca fiind infractiuni si nici sa stabileasca alte pedepse, decat cele ce sunt prevazute expres de legea penala, pentru a nu se incalca astfel, principiul legalitatii incriminarii si principiul legalitatii pedepsei.
In concluzie, analogia juridica cunoaste doua forme:
- analogia legii (analogia legis), ce consta in aplicarea la o cauza (raport social) nereglementata, a unei norme juridice care reglementeaza o cauza asemanatoare
- analogia dreptului (analogia iuris), ce consta in solutionarea unei cauze pe baza principiilor fundamentale ale dreptului.
Utilizarea analogiei legii si a dreptului trebuie sa se faca in asa fel incat sa se evite incalcarea legii si caderea in arbitrariu, apelandu-se la ea doar cu titlu de necesitate si in situatii exceptionale.
Norma juridica care se creeaza prin aplicarea analogiei este creatia exclusiva a constiintei juridice a organului de aplicare si nu dobandeste in actul de solutionare a spetei calitatea de izvor de drept.
4. Rezultatele interpretarii normelor juridice
Dupa rezultatele produse, interpretarea normelor juridice poate fi de trei feluri: literala, extensiva si restrictiva.
a. Interpretarea literala (ad literam sau declarativa
este operatiunea ce are ca rezultat constatarea de catre organul de aplicare ca, textul normei juridice este corespunzator continutului raporturilor sociale reglementate. Aceasta situatie se intalneste in cazul textelor clare si precis formulate, cand textul corespunde continutului normei juridice si vointei legiuitorului, organului de aplicare revenindu-i sarcina sa aplice dispozitiile acesteia.
De exemplu, art.21 din Constitutie prevede ca "Orice persoana se poate adresa justitiei..."; in urma interpretarii "ad literam" rezulta ca, organul de aplicare are obligatia de a nu restrange sfera persoanelor ce se pot adresa justitiei.
b. Interpretarea extensiva
este operatiunea ce are ca rezultat constatarea de catre organul de aplicare ca, continutul normei juridice este mai larg decat formularea ei textuala, deci se extinde sfera situatiilor juridice carora li se aplica legea, fata de cea care rezulta din termenii folositi de legiuitor.
De exemplu, in art.51 din Constitutie se prevede ca: "Respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie" Termenul de lege se interpreteaza extensiv, in sensul ca, fiecare cetatean al tarii este obligat sa respecte toate actele normative.
c. Interpretarea restrictiva
este operatiunea ce are ca rezultat constatarea ca, formularea textuala a legii este mai larga decat continutul sau real. Prin interpretare restrictiva se ajunge la aplicarea legii la o sfera de situatii juridice mai restransa decat cea care rezulta din termenii folositi de legiuitor. De exemplu, prin interpretarea dispozitiilor din Codul familiei care prevede ca: "Copiii sunt obligati sa ingrijeasca parintii aflati la nevoie", se ajunge la restrangerea textului respectiv in sensul ca, in categoria copiilor cu astfel de obligatii, intra numai copiii majori si capabili.
In concluzie, in cazul in care, rezultatul interpretarii este extensiv sau restrictiv exista deci, o nepotrivire relativa intre textul normei juridice si continutul sau raportat la sfera relatiilor sociale pe care le vizeaza.
