Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 1789

Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 1789

storia Declaratiei din 1789 este importanta pentru a intelege atat textul insusi, valoarea sa simbolica, si mai ales evolutia sa in mod cronologic, Declaratia corespunde proclamarii drepturilor omului, intr-o larga masura, nasterea lor simultana, in S.U.A. si Franta, explica importanta si evolutia drepturilor omului in raport cu Declaratia, astazi, ea reprezentand, o garantie a acestor drepturi.

1 Continutul Declaratiei.

Declaratia presupune de fapt, doua categorii de articole de natura diferita: principiile organizarii politice si recunoasterea drepturilor naturale ale omului. Din perspectiva principiilor organizarii politice, Declaratia include mai intai o filozofie a asocierii politice care este exprimata in articolul doi astfel: 'scopul tuturor asociatiilor politice este conservarea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune'.

Finalitatea societatii, din aceasta perspectiva, vedem ca o constituie individul si nu constrangerea sociala in sine. Declaratia prevede in special dreptul cetatenilor de a participa in sfera afacerilor publice pentru ca, dincolo de calitatea umana, individului i se recunoaste si calitatea de cetatean. Aceste doua calitati sunt legate intre ele. Gratie calitatii sale de cetatean, omul isi apara drepturile sale individuale. Acest fapt de bazeaza pe doua traditii: mostenirea antica, pentru care libertatea este legata de statutul de cetatean (a fi liber inseamna a fi cetateanul unei cetati libere) si libertatea se caracterizeaza prin participarea la viata politica si prin supunerea fata de lege (cel ce nu i se supune nu poate revendica nici un drept vizavi de cetate).

Calitatea umana se bazeaza pe drepturile naturale, inalienabile si sacre. Cetateanul le fixeaza si le reglementeaza prin intermediul legii 'ca expresie a vointei generale'. Nasterea lor este legata de participarea la viata cetatii, iar aceasta presupune egalitatea tuturor. Constatam ca indivizii trebuie sa contribuie, in masura facultatilor lor, la apararea fortei publice si dependenta acesteia fata de administratie.

Declaratia aduce cu ea o revolutie juridica. De aici inainte, suveranitatea monarhica este inlocuita cu suveranitatea nationala. 'Principiile intregii suveranitati rezida in mod esential in existenta natiunii. Nici o stare sociala, nici un individ nu poate sa-si exercite autoritatea care nu emana de la natiune'. Potrivit acestui principiu, in timp, Franta a putut deveni o democratie reprezentativa, pentru ca afirmarea principiului egalitatii implica, in mod logic, sufragiul universal, baza tuturor democratiilor.

Constitutia de la 1789 va utiliza principiul suveranitatii nationale, pentru a pune in miscare cetatenii apti sa exprime vointa natiunii. Sufragiul universal, proclamat in 1793, va deveni realitate pentru barbati in Franta in 1848 si in 1944 pentru femei.

In constitutia franceza din 1958, notiunea de suveranitate nationala si de suveranitate populara sunt confundate, pentru ca democratia franceza ramane in mod esential reprezentativa fiind limitata la institutii democratice semidirecte.

In 1787 americanii au retinut principiul separarii puterilor in stat. Interpretarea lui se regaseste in constitutia lor, in modelul regimului politic prezidential care presupune o separare rigida intre puterea executiva si cea legislativa. Fiecare dispune de o larga competenta, in propriul domeniu, dar exista putine mijloace de colaborare (presedintele nu poate dizolva Congresul si Congresul nu poate forma Guvernul). Curtea Suprema are o mare independenta fiind arbitru intre 'Cei Doi '.

2 Recunoasterea drepturilor naturale in proclamarea Declaratiei

In preambulul Declaratiei se afirma ca 'oamenii se nasc liberi si egali in drepturi' (art. 1) si ca 'tinta tuturor asociatiilor politice este conservarea drepturilor naturale imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune' (art. 2). De fapt, ultima constatare nu corespunde intr-adevar unui principiu de drept, pentru ca aceasta stipulatie nu figureaza in mod explicit in cadrul nici unui sistem juridic existent, dar nici impotriva lui.

Libertatea este definita in art.4. Ea consta in puterea de a face orice fara, insa ,a leza pe altul. Aici accentul se pune pe termenii 'a leza' si 'pe altul'. Doua consecinte particulare ale acestui principiu sunt explicate cu referire la libertatea religioasa (art. 10) si la problematica liberei comunicari a ideilor (art.l 1) sub controlul legislatorului.

Siguranta este in mod extrem legata de libertate, atunci cand libertatea este rezultatul unei deliberari arbitrare (subiective).

Dreptul la proprietate este precizat in articolul 2 la nivelul drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului; in art. 17 el este consfintit ca fiind 'un drept inviolabil si sacru".

Aceasta conceptie, raspunzand codului civil, este conforma unei utilizari din secolul al XVIII-lea, unde dreptul de proprietate era inca similar cu dreptul primului nascut. Constatam ca dreptul de proprietate este singurul drept care are caracter privat in cazul necesitatii publice "cu conditia existentei unei demnitati prealabile recunoscute'.

3 Originalitatea declaratiei.

Declaratia este scopul si programul Revolutiei, nereprezentand un termen conflictual fata de vechiul regim, ci reprezinta un eveniment al evolutiei intregii lumi. Astfel, nu putem sustine faptul ca Declaratia e rezultatul unei revelatii divine si nici opera unui geniu. Ea e rezultatul unei munci colective, a unui ansamblu politic compus din oameni foarte diferiti. Din aceasta perspectiva, ea a fost supusa unor curente contrare si diverse. Cu toate acestea, a aparut si apare ca o opera colectiva, avand o consonanta juridica, si datorita eterogenitatii ei, a avut si are o deschidere universala; chiar si astazi, pentru multe state, principiile ei reprezinta inca un deziderat.

4 Declaratia ca opera colectiva cu consonanta juridica

Adunarea generala franceza din 1789, dupa ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea, a fost constituita din 1200 de membri reprezentanti ai clerului, nobilimii si multi functionari de stat. Ultimii erau avocati cu o solida formatie juridica; putini dintre ei aveau varsta de 45 de ani si cei mai multi intre 45-49.

Acestia reprezinta, apriori, oameni ponderati, care nu puteau fi banuiti de o aversiune particulara fata de vechiul regim, si nici luati de curentul noilor exagerari. Ei au putut sa dezbata si sa decida aceasta declaratie in mod echilibrat si obiectiv.

Problema reala care se pune era cea a disciplinei de vot, care determina o majoritate, in conditiile unei situatii fara precedent.

In mod traditional, majoritatea nu e foarte sensibila la forta de convingere a unui foarte bun orator, oricare ar fi implicatiile discursului sau in plan moral si juridic. Problema care a aparut a fost urmatoarea: vocabularul Declaratiei reprezinta 'vocabularul sau spiritul secolului'? Anumite cuvinte revin foarte adesea sub o forma sau alta la libertate, natura, contract social, ratiune, fericire, proprietate, egalitate si initiativa. Aceasta constatare are o ratiune obiectiva, pentru ca nu se poate face o ruptura totala intre drepturile naturale ale omului si termenii juridici in care a fost redactata Declaratia.

5 Declaratia ca opera eterogena cu vocatie universala.

Declaratia din 1789 este o opera eterogena, cu toate ca unitatea vocabularului si a stilului au disimulat sursele ei foarte diferite. Astfel, ea ne apare ca fiind rezultatul gandirii unui grup restrans de oameni ca proiect al unei minoritati, insa, ea judeca drept toate categoriile sociale existente in Franta acelor timpuri (cele patru stari sociale). Vedem ca ea este opera unei minoritati disciplinate, ce face un proiect social pe care il impune unei majoritati, tinand seama de spiritul timpului. Acest spirit al timpului a facut posibil consensul dintre minoritate si majoritate, si astfel Declaratia a fost recunoscuta si de catre adversarii sai.

Declaratia devine astfel opera universala pentru ca ochii intregii lumi erau atintiti asupra ei. Ea este in mod incontestabil o opera universala ce a facut posibila si Declaratia americana. Aceasta calitate a puterii ei de atractie se explica prin faptul ca Franta era atunci prima putere Politica occidentala. Revolutia franceza a avut ecouri asupra intregii Europe, limba franceza era inteleasa atunci de toate mediile cultivate. Constituanta franceza punea accent pe cunoasterea tuturor categoriilor sociale, acest lucru instituind un fapt latent, neavand radacini in crestinism, si pe un model politic nemaiintalnit pana atunci ce parea sa rezolve toate problemele.

6 Declaratia si evolutia drepturilor omului

Pentru a urmari evolutia ce s-a produs dupa 1789, trebuie sa plecam de la drepturile proclamate atunci. Denuntate ca drepturi egoiste chiar de catre democratiile liberale, ele au fost completate cu noi drepturi. Daca adunarea nationala constituanta le-a proclamat ca fiind naturale si universale, isi face loc intrebarea daca ele au produs o anumita civilizatie intr-un anumit context istoric.

Drepturile naturale isi au origine in Grecia antica si in gandirea crestina; au fost recunoscute si declarate Fiintei Supreme, ca drepturi ale omului si cetateanului. Prin ele, individul autonom si liber este scopul suprem al organizarii sociale si a statului.

Produse de o anumita situatie, intr-un anumit context istoric (situatia societatii franceze de la 1789), ele au fost fundamentate filozofic rational, aratand prin ce se despart de 'abuzurile vechiului regim', unde privilegiile apartineau numai nobililor. Foarte repede s-a inceput sa se urmareasca inserarea garantiilor acestor drepturi in Constitutie si legi. Din ratiuni diverse Declaratia a fost revizuita in anii 1793, 1795, 1814, 1830, 1848, 1852, apoi a fost completata in Preambulurile constitutiilor franceze din 1946 si 1958, unde sunt reafirmate si recunoscute in mod solemn drepturile si libertatile omului si cetateanului. Astazi Conventia Europeana a Drepturilor Omului, plecand de la Declaratia din 1789 a dezvoltat urmatoarele idei:

a) S-a trecut de la drepturile absolute la cele relative, abandonandu-se ideea omului izolat si abstract in favoarea ideii omului concret ce se afla intr-o anumita

situatie;

b) Drepturile economice si in special dreptul proprietatii sunt analizate din perspectiva unei anumite finalitati sociale. Astfel Constitutia germana din 1949 in art. 14-2 spune: 'Proprietatea obliga. Folosirea ei trebuie sa contribuie in acelasi timp si la binele public'.

c) Dreptul de asociere a aparut dupa cel individual. Astazi statele recunosc si garanteaza dreptul de asociere al indivizilor unde ei isj pot exercita liber competentele individuale.

d) Dreptul de a participa la viata publica fara nici un fel de discriminari. Astazi aceste drepturi au devenit clasice.

Caracterul teoretic si abstract al Declaratiei din 1789 a fost adesea cel care a facut ca ea sa fie considerata uneori ca avand doar o valoare filozofica - metafizica, fara implicatii juridice, pentru ca nu continea garantiile juridice necesare. Acest echilibru fragil a evoluat datorita evolutiei politice din anul 1973. Realitatea juridica a Declaratiei a inceput sa devina efectiva in Constitutia din 1852 dar si atunci se gasea intr-o forma ambigua. Abia dupa 100 de ani, in 1958, Republica a patra franceza a garantat juridic, fara echivoc, suprematia Declaratiei.

7 Valoarea Juridica a Declaratiei drepturilor fundamentale

Este vorba de o controversa clasica intre juristi. Ea poate fi formulata sub forma de intrebare: poate un individ sa solicite, sa beneficieze de una din dispozitiile cuprinse in Declaratie sau, daca ea este cunoscuta necorespunzator, sa obtina o reparatie in fata unui judecator? Daca da, atunci Declaratia are forta juridica.

Raspunsurile doctrinare la aceasta intrebare sunt doua. Astfel, pentru unii, Declaratia deoarece nu este inclusa in constitutie, nu formuleaza reguli obligatorii, fiind doar o expunere cu caracter filozofic. Ea enunta principii care trebuie sa inspire legiuitorul sau judecatorul, dar ea nu le impune aceastuia. In aceste conditii ea are doar o valoare morala, fiind expresia dreptului natural si nu a celui pozitiv. Mai mult, ea reprezinta scopuri care trebuiesc atinse de guvernanti, dar nimic in plus.

Aceasta conceptie, care face distinctie intre declaratia drepturilor si garantarea lor, a fost impartasita mai ales de majoritatea revolutionarilor francezi. Pozitivistii, au aparat acest punct de vedere considerand ca Declaratia nu face decat sa enunte drepturile constitutiei propriu-zise, acesteia revenindu-i misiunea de a le garanta prin proceduri adecvate. Pentru altii, dimpotriva (cum ar fi Dubuit si mai recent Rene Capitant), trebuie sa se acorde Declaratiei cel putin forta juridica, a legii obisnuite, daca nu cea a legii constitutionale. Daca ea nu are valoare juridica, atunci nu este decat o solemnitate inutila.

Unii autori contemporani apara chiar, in cazuri precise, teza valorii constitutionale a preambulului si invita judecatorul, mai ales in materie de control a constitutionalitatii legilor, sa faca respectate principiile care sunt incluse aici.

Fata de aceasta diversitate de opinii, ce releva practica statelor? Fiecarui stat ii revine sa isi fixeze politica asupra acestei chestiuni. Se pot distinge cel putin doua ipoteze:

1.S-a ajuns ca enuntarea drepturilor fundamentale sa fie inclusa in Constitutie, iar anumite principii proclamate in preambul sa fie reluate in chiar textul Constitutiei. Aceste principii devenite formal reguli constitutionale sunt deci obligatorii si se impun judecatorului in masura in care ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat.

2.Daca drepturile nu figureaza decat in preambul, pare normal, in orice caz realist, a recunoaste foita juridica a celor care sunt exprimate in maniera precisa si sunt susceptibile sa fie aplicabile imediat. Cele care nu apar decat ca deziderate vagi scapa evident acestui tratament. Aici se manifesta variatii la nivel de state.

8 Tendinte contemporane in materie de Declaratie a drepturilor

Daca se raporteaza la texte fara a uita separatia dintre teorie si practica, care este adesea prea flagranta in domeniul protectiei drepturilor omului, se pot releva trei tendinte:

Cresterea drepturilor si libertatilor proclamate este insotita de indatoriri numeroase si, mai ales, de limite in exercitarea acestor drepturi formulate in termeni vagi si deci susceptibile de interpretare extensiva (interes general, morala publica, perenitatea statului). De altfel, libertatile colective fac casa buna cu  libertatile individuale, dar acest fapt provoaca adesea controverse. Unii ar dori sa treaca drepturile poporului (cu continut cel putin incert) inaintea drepturilor individului. Daca se are in vedere conceptia originara a drepturilor omului (drepturile individului au fost dirijate in primul rand ca bariera de protectie contra actiunii tentaculare a puterii), atunci se poate constata la ce evolutie s-a ajuns, in ce priveste aceasta chestiune, in decursul a doua secole de la aparitia Declaratiei. Se mai poate discuta si despre semnificatia liberala a anumitor declaratii, unde accentuarea indatoririlor si a exceptiilor se situeaza deasupra drepturilor.

Tendinta de a recunoaste o oarecare forta juridica a Declaratiei drepturilor, prin prezenta catorva dintre acestea in continutul unor Constitutii recente. Este vorba de o preocupare realista, care da judecatorului o putere de apreciere importanta ce nu poate fi acceptata intotdeauna fara iritare de catre puterea executiva, in ciuda Principiului separatiei puterilor. Oricum, aceasta orientare instituie un progres incontestabil si contribuie la armonizarea conceptului de drepturi fundamentale ale individului si cetateanului.

In fine, tehnica garantarii drepturilor pare ca se suprapune progresiv peste cea a Declaratiilor, constitutionalizand lista drepturilor fundamentale, adica incorporandu-le in articolele constitutiilor, conferindu-le, astfel, o forta juridica, imediata. Aceasta presupune existenta unui control juridic si o redactare fara ambiguitati; in aceasta privinta constituanta isi ia adesea precautii suplimentare pentru asigurarea eficacitatii. Tehnica nu este noua, ea a fost folosita in S.U.A. in 1791 in primele zece amendamente (Bill of Rights) dar ea tinde sa se generalizeze.

Se poate aprecia ca in ansamblu, exista un incontestabil progres juridic, ramane, insa, doar problema aplicarii efective a acestor garantii. Trebuie sa se recunoasca ca daca lista drepturilor omului este astazi, in lume, mai mult sau mai putin uniforma si stereotipa, punerea ei in aplicare, adica respectarea acestor drepturi si libertati fundamentale, variaza mult, depinzand de tipurile de civilizatie, de ideologii, de rivalitati de interese etc.

Acest document de referinta in gandirea mondiala privind Drepturile omului a valorificat toate contributiile anterioare in domeniu, aducand totodata, contributii noi la elaborarea Conceptului privind Drepturile omului.

Nici una din lucrarile de referinta din acest domeniu n-au putut evita aceasta Declaratie, care va ramane - si in viitor -una din principalele surse de inspiratie pentru orice analiza serioasa asupra Drepturilor omului si Libertatilor publice.

Declaratia abordeaza statutul fiintei umane din perspectiva drepturilor sale naturale inalienabile - dreptul la viata, la existenta, la sanatate, la securitate, si drepturilor cetatenesti, in sensul relatiei fiintei umane cu Cetatea.

Se stie ca "cetatean' provine de la latinescul "civitas', locuitorul unui oras, unei Cetati, deci a unei comunitati care se conduce dupa anumite reguli convenite de comun acord. Intr-o tara, fiecare om actioneaza ca cetatean, in sensul ca "isi asuma acel statut convenit de comunitate , avand drepturi si obligatii publice, care sunt corelate cu drepturile si obligatiile publice ale celorlalti.

Un cetatean francez - ca, de altfel, fiecare cetatean, in general, - era si este considerat si astazi a avea facultatea "de a-si subordona faptele si actele proprii, legilor si randuielilor comune". Aceasta facultate a fiecaruia dintre noi presupune "supunerea constienta a individului ideii si conceptului de patrie", in sensul de comunitate nationala.

In anii Revolutiei Franceze s-a afirmat cu putere ideea ca "a muri pentru Patrie este soarta cea mai frumoasa, cea mai vrednica de pizmuire". Raportul individului cu patria sa implica, deci, indatorirea "de a o apara, de a-i garanta dezvoltarea si afirmarea.

Asadar, chiar din titlul Declaratiei se precizeaza ca fiecare dintre noi are si calitatea de cetatean, fiind "apartinatori ai unei patrii anume', locuind pe "un anumit teritoriu', supus acelorasi legi, ceea ce - in optica parintilor Revolutiei - inseamna ca "fac parte din aceeasi natiune", Romain Rolland preciza ca "patria sunt eu, esti tu, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visam, tot ceea ce va fi cand nu vom mai fi noi'.

Subliniind legatura individului cu patria, Jean-Jacques Rousseau arata ca "de indata ce nu mai are patrie, omul inceteaza de a mai fi", el staruia asupra "legaturii omului cu patria sa, ca cetatean al ei' - idee progresista, cu o semnificatie deosebita in procesul declansarii Revolutiei si afirmarii natiunii moderne. François-Marie Arouet Voltaire arata ca "este intristator ca adeseori, pentu a fi bun patriot, unii isi inchipuie ca trebuie sa fie inamicii restului omenirii'. Voltaire suprinde in aceasta judecata "raportul individului cu patria sa si cu restul lumii', atragand atentia asupra faptului ca "in calitatea sa de cetatean al unei tari, omul nu se opune celorlalti oameni'. Legatura sa cu patria careia ii apartine nu exclude raporturile cu cetatenii altor tari, ci, dimpotriva, le implica, iar - in epoca moderna - aceste raporturi se dezvolta, se diversifica, se amplifica continuu.

"Nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice'. Reprezentantii poporului francez - constituiti in Adunarea Nationala - au inscris in Preambulul "Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului' ca "nestiinta, uitarea sau nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice si ale coruptiei guvernelor

Adunarea Nationala a Frantei stipula in Declaratie ca tocmai datorita gravelor consecinte ale "nesocotirii drepturilor omului' a hotarat "sa expna intr-o Declaratie solemna drepturile naturale, neinstrainabile si sfinte ale omului'.

Reprezentantii poporului francez au hotarat ca Declaratia sa fie "necontenit prezentata tuturor membrilor Corpului social', amintindu-le permanent acestora "drepturile si datoriile lor'. In acest fel, actele puterii legiuitoare si a celei executive, "putand oricand sa fie comparate cu tinta oricarui asezamant politic' , sa fie mai respectate. Conceptia autorilor Declaratiei drepturilor omului si ale cetatea-nului includea "posibilitatile de control popular asupra actelor Guvernamantului'. Un asemenea control, ca expresie a exercitarii libertatilor publice, implica: cunoasterea de catre fiecare cetatean a drepturilor si obligatiilor proprii, precum si a acelor drepturi si obligatii ce revin autoritatilor publice; evaluarea activitatii autoritatilor in respectarea, promovarea si aplicarea masurilor care sa asigure infaptuirea drepturilor fiecarui membru al Comunitatii. Numai pe o asemenea baza se poate compara activitatea puterilor statului cu scopurile lor programatice.

Reprezentantii poporului francez urmareau - pe aceasta cale - sa ofere garantia ca "reclamatiile cetatenilor, intemeiate pe niste principii simple si netagaduite, sa tinda pururea la mentinerea Constitutiei si legilor obstesti'.

Oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi'

Chiar din primul sau articol, Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, adoptata de Adunarea Nationala a Frantei la 2 octombrie 1789, a consacrat acea formula celebra care avea sa fie preluata si comentata in toate documentele ulterioare referitoare la drepturile omului. Consacrand ca "oame-nii se nasc si raman liberi si egali in drepturi', Revolutia Franceza avea sa recunoasca tuturor fiintelor umane unul din cele mai importante drepturi, acela de a se naste si a trai "in libertate si egalitate'. Dante Aligheri (1265 -1321) - unul din cei mai cunoscuti ganditori, filozofi si literati ai vremii sale - in cunoscutul sau Tratat de Biologie afirma ca "libertatea este facultatea ce o are individul de a se purta potrivit firii sale, sub inraurirea imprejurarilor din care purced din structura creierului sau §i din asezarea actuala a reziduurilor formate mai inainte, potrivit firii sale, sub inraurirea con-ditiilor exterioare Exista, deci, o legatura organica intre libertatea interioara si libertatea exterioara a individului. Critica celor care sustineau ca "Declaratia Revolutiei Franceze exagera cand proclama ca omul este liber de la nastere' nu rezista unei analize atente, deoarece parintii Revolutiei nu vizau nemijlocit func-tiile organismului uman la nastere, capacitatea fatului, a noului nascut de a rationa, de a fi constient de faptele §i actele sale. Autorii Declaratiei proclamau un Principiu, cel al libertatii, inscris - alaturi de Egalitate si Fraternitate pe frontiscipiciul marii Revolutii a francezilor.

In acelasi articol - cu care debuteaza Declaratia - se stipuleaza ca "deosebirile sociale nu se pot intemeia decat pe folosinta obsteasca'. Atat in timpul procesului revolutionar, cat si dupa aceea, "folosinta obsteasca' a primit conotatii diferite, toate, insa, au incercat "sa explice deosebirile sociale', care -dupa consolidarea Revolutiei in planul structurilor Puterii - departe de a se diminua, s-au accentuat continuu, pana la discre-pantele incredibile din zilele noastre. Asupra supoitului obstesc al deosebirilor aveau sa se exprime numeroase puncte de vedere. Unii analisti observau ca autorii Declaratiei "fusesera obligati sa recunoasca existenta deosebirilor sociale, care au existat si pana la Revolutie si dupa Revolutie'. Toti au considerat ca "folosinta obsteasca era o explicatie mult prea generala a acestor deosebiri'.

In celelalte articole ale Declaratiei sunt stipulate acele cai si modalitati practice pentru conservarea si realizarea "drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului'. Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranta si opunerea la asuprire.

In Declaratie se stipuleaza ca "libertatea consta in putinta de a face tot ceea ce nu vatama altuia', precizandu-se ~ in acest fel - ca "practica drepturilor naturale ale omului nu are alte margini decat cele care asigura celorlalti membri ai societatii realizarea acelorasi drepturi'. Georg Willhelm Friedrich Hegel arata ca atunci cand se sustine ca "libertatea in genere este sa poti actiona asa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luata numai ca totala lipsa a culturii gandirii, in care nu se gaseste inca nici o urma a ceea ce este vointa libera in si pentru sine, dreptul si moralitatea. Avand in vedere importanta precizarii acestor limite, in Declaratie se consacra obligatia de a se determina numai prin lege "marginile libertatii', la con-fluenta libertatii unei persoane, cu libertatea altei persoane. Charles Louis de Secondat Montesquieu preciza ca "libertatea este dreptul de a face tot ceea ce ingaduie legile; si daca un cetatean ar putea sa faca ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel.

Declaratia stipuleaza ca "legea nu are dreptul decat de a opri actiunile vatamatoare societatii', in felul acesta se consacra "limita in care poate actiona legea', respingandu-se "practica abuzurilor si faradelegilor condamnate de poporul rasculat al Frantei in 1789', precizand ca "tot ceea ce nu este oprit de lege nu se poate impiedica, si nimeni nu poate fi silit sa faca ceea ce legea nu porunceste'. Principiu progresist pentru acele vremuri revolutionare, in care "faradelegea si arbitrariul luasera proportii revoltatoare'. La o analiza ulte-rioara, mai atenta, s-a atras atentia asupra capcanelor pe care il implica. Astfel, s-a observat ca "aprecierea caracterului vatamator al actiunilor - fiind, de regula, o operatiune subiectiva, in puterea unor indivizi care dispun vremelnic de parghiiile de comanda ale unei natiuni - poate fi abuziva'. Ceea.ce pentru "un grup de interese este considerat vatamator', pentru un alt grup de interese "poate fi necesar, util etc.'. De aceea, cei mai reputati analisti in domeniu au considerat ca "legile care poruncesc in acest domeniu trebuie emise pe criterii obiective, restrangandu-se si, pe cat posibil, eliminandu-se determinarile subiective'.

Valoarea programatica a Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului, elaborata de parintii Revolutiei Franceze consta si in faptul ca stipuleaza "rolul obsti in actul de Guvernare', precizand ca "legea este expresia vointei obstesti' si ca "toti cetatenii au dreptul sa ia parte personal sau prin reprezentantii lor la alcatuirea legii'.

Revolutia Franceza a consacrat principiul potrivit caruia "legea trebuie sa fie aceeasi pentru toti', fie ca ocroteste, fie ca pedepseste. Toti cetatenii fiind egali in fata legii, sunt deopotriva admisi "la toate demnitatile, la toate locurile si slujbele publice, dupa capacitatile lor si fara alta deosebire in afara de virtutile si de talentele lor". Aceste principii generoase ale Revolutiei Franceze au fost preluate si consacrate in toate "legile fundamentale ale tarilor democratice'. Experienta a demonstrat si demonstreaza, insa, ca - in multe cazuri - s-au constatat incalcari si abuzuri, unii functionari ajunsi in functii si demnitati importante considerandu-se "mai presus de lege', asa cum se intampla in Romania in anii 1999-2000, cand pana si cei mai inalti demnitari ai statului incalca grav chiar Constitutia tarii.

Declaratia consacra libertatea deplina a opiniilor, stipuland ca "nimeni nu trebuie sa fie tulburat pentru parerile sale, fie chiar religioase, atat ca, manifestarile acestor pareri, sa nu tulbure ordinea publica stabilita de lege'. Inca din zilele Revolutiei Franceze s-a pus in discutie conceptul de ordine publica, apreciindu-se ca "definirea sa poate fi arbitara", deoarece - fiind lasat la latitudinea legiuitorului, deci a unei componente majore a Guvernamantului - "exista riscul ca guvernantii sa considere ca ordinea publica este aceea convenabila lor' si "nu ordinea convenabila si necesara intregii comunitati'.

Libera comunicare a cugetarilor si a parerilor "este unul din drepturile cele mai de seama ale omului'. Jules Renard (1864 - 1910) - un mare scriitor si poet francez, laureat al Premiului Goncourt in anul 1907 - aprecia ca "omul nu este liber, daca nu-si poate transmite parerile' si ca "ingradirile practicate in aceasta privin|a sunt contrare progresului'. Totodata, dansul observa ca "oamenii au raspunderea opiniilor proprii'. Cuvintele "nu trebuie sa fie decat haina gandului, facuta foarte riguros pe masura'.

In temeiul Declaratiei, fiecare cetatean poate "vorbi, scrie, tipari, in chip liber, ramanand a raspunde de abuzul acestei libertati in cazurile determinate de lege'.

In acest document de referinta al Revolutiei Franceze se stipuleaza ca este necesara o Putere publica pentru a "chezasui drepturile omului si ale cetateanului' si ca "aceasta Putere este intemeiata spre folosul tuturor, iar nu spre folosinta particulara a celor carora le este incredintata'.

Este important de observat ca - inca din acele momente tensionate ale Revolutiei, luandu-se in considerare experienta anilor de abuzuri si inegalitati - s-a ajuns la concluzia "nevoii controlului social asupra treburilor publice'. In acest sens, in Declaratie s-a stipulat ca "societatea are dreptul de a cere socoteala oricarui agent public despre administratia lui'. Controlul societatii asupra Guvernamantului a fost in atentia lui Montesquieu, a lui Jean-Jacques Rousseau si a constituit subiect de dezbatere publica in anii tumultosi ai Revolutiei Franceze. Concluzia la care s-a ajuns a fost ca "agentii publici trebuie sa fie controlati de societate pentru ca actefe guvernamantului sa nu fie contrare comunitatii, ci numai in folosul ei'.

Complexa este si lupta pentru legiferarea drepturilor omului in Franta. Declaratia franceza, adoptata la 26 august 1789 de catre Adunarea Nationala, exprima cerinte politice si juridice ale transformarii oranduirii feudale intr-una capitalista, pe un plan mai general, infatisandu-se, un timp de mai multe decenii, ca promotor al timpurilor moderne.

Reflectand gandirea politica, morala si sociala a secolului al XVIII-lea, Declaratia Franceza din 1789, a proclamat prioritatea individului fata de stat. Individul, declarat cetatean suveran cu drepturi sacre, este indreptatit sa-si exercite drepturile chiar impotriva statului si a societatii, fara a fi criticat ca abuzeaza, pentru ca el este creatorul ordinii legale a statului.

Declaratia franceza poarta titlul de 'Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului si incearca sa legalizeze in viata de stat aceste doua categorii de drepturi. In baza declaratiei sunt considerate ca drepturi absolut personale de care indivizii trebuie sa se bucure, in calitatea lor de oameni: libertatea, egalitatea, proprietatea (care este proclamata drept inviolabil si sacru), siguranta si rezistenta impotiva asupririi. Aceste drepturi, sub aspectul continutului lor social, reprezinta conditiile inerente ale inlaturarii privilegiilor feudale si ale instaurarii noii oranduiri, capitaliste, bazata pe proprietatea privata, pe economia de piata. Ele sunt drepturi fundamentale cetatenesti, deoarece oamenii, revendicand posibilitatile egale de a fi admisi in toate demnitatile, posturile si serviciile publice, se prezinta in calitatea lor de membri ai statului public. 'Oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi, se arata in Declaratia Dreptunlor Omului si Cetateanului (art.l). Libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu este in detrimentul altuia (art 4), 'Toti cetatenii fiind egali in fata ei , sunt deopotriva admisi in toate demmtatile, posturile si serviciile publice, dupa capacitatea lor si fara alta deosebire decat aceea a virtutilor si talentelor lor' (art. 6). Orice "cetatean" poate sa vorbeasca, sa scrie, sa tipareasca in mod liber, cu conditia sa raspunda de folosirea abuziva a acestor libertati in cazurile determinate de lege (art. 11). Contributia comuna necesara intretinerii fortei publice trebuie sa fie repartizata intre cetateni in mod egal, in raport cu posibilitatile lor(art. 13 ).

Legea nu trebuie sa stabileasca decat pedepsele strict, si in mod evident necesare, si nimeni nu poate fi pedepsit decat in virtutea unei legi stabilite si promulgate anterior delictului si aplicate in mod egal (art. 8). Orice om trebuie considerat nevinovat pana la probarea culpabilitatii sale. 'Legea n-are dreptul sa interzica decat actiunile daunatoare societatii. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi oprit si nimeni nu poate fi constrans sa faca ceea ce nu-i ordona' (art.5).

Marcand un moment important in gandirea politica si juridica a timpului, Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului, din 1789, a constituit un punct de plecare pentru constitutiile ce au fost elaborate ulterior. Ea a aparut ca preambul in cadrul Constitutiei franceze din 1791 si reafirmata de constitutiile franceze din 1946 si 1958. Declaratiile adoptate in perioada 1791-1793 se remarca prin explicarea si sistematizarea 'drepturilor omului in societate'. Alaturi de drepturile omului sunt enuntate si explicate indatoririle fundamentale ale cetateanului.

Actul de nastere al acestei declaratii semneaza actul de deces al vechii oranduiri si fundamenteaza principiile politico-juridice ale noii oranduiri burgheze.

Avand ca exemplu DECLARATIA DREPTURILOR de la 1689, din Anglia, si mai ales DECLARATIA DE INDEPENDENTA A STATELOR UNITE ALE AMERICII, din 4 iunie 1776, ea a fost princeputa ca o declaratie universal-valabila, abstracta expresie a ratiunii eterne, ceea ce i-a asigurat o raspandire foarte larga si durabila. Studiind egalitatea oamenilor in fata legii si inscriind proprietatea printre drepturile naturale, ea nu se atinge sub nici o forma problema inegalitatii de avere. Se poate afirma cu certitudine ca acest document a insemnat un moment deosebit de important in istoria gandirii politice. Reprezentantii poporului francez, constituiti in adunarea nationala, considerand ca ignorarea, nesocotirea sau dispretuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice si ale coruptiei guvernelor, au hotarat sa expuna intr-o declaratie solemna drepturile naturale, inalienabile si sacre ale omului. In consecinta, adunarea nationala recunoaste si declara sub auspiciile Fiintei Supreme, urmatoarele drepturi ale omului si cetateanului:

-Oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi bazate decat pe utilitatea publica.

-Scopul oricarei asociatii politice este conservarea deprinderilor naturale si imprescriptibile ale omului; aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune.

-Natiunea este sursa esentiala a principiului oricarei suveranitati; nici o grupare, nici un individ, nu pot exercita vreo autoritate care sa nu emane de la ea.

-Libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu dauneaza altuia. Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecarui om nu are limite decat acelea care asigura celorlalti membri ai societatii folosirea de aceleasi drepturi; aceste limite nu pot fi daterminate decat prin lege.

-Legea nu are dreptul sa interzica decat actiunile vatamatoare societatii. Tot ceea ce nu este interzis, prin lege, nu poate fi constrans a face ceea ce legea nu obliga.

-Legea este expresia vointei generale; toti cetatenii au dreptul sa contribuie, personal sau prin reprezentantii lor la alcatuirea ei; ea trebuie sa fie aceeasi pentru toti, fie ca apara, fie ca pedepseste. Toti cetatenii fiind egali in fata legii, au acces, in mod egal, la orice demnitati, posturi, functii publice, dupa capacitatea lor si fara alte deosebiri, decat cele ale virtutiilor si talentelor lor.

-Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici detinut decat, in cazurile stabilite de lege si prin formele prescrise de ea. Cei care solicita, dau, executa sau fac sa se execute ordine arbitrare trebuie sa fie pedepsiti, dar orice cetatean somat sau arestat in virtutea legii trebuie sa se supuna imediat; daca opune rezistenta, el se face vinovat.

-Legea nu trebuie sa stabileasca decat pedeapsa strict si evident necesara si nimeni nu poate fi pedepsit decat in virtutea unei legi stabilite si promulgate anterior delictului si aplicata legal.

-Orice om este presupus inocent, pana in momentul in care a fost declarat vinovat; daca se considera indispensabil a-1 aresta, orice act de constrangere in afara celor necesare pentru retinerea lui, trebuie aspru pedepsite de lege.

-Nimeni nu poate fi tras la raspundere, pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, daca prin manifestarea lor nu contravine ordinea publica, stabilita prin lege.

-Comunicarea libera a gandurilor si opiniilor este unul din drepturile cele mai de pret ale oamenilor; orice cetatean poate, deci, sa vorbeasca, sa scrie si sa tipareasca, liber, in afara cazurilor prevazute prin lege, in care va trebui sa raspunda de folosirea abuziva a acestei libertati.

-Garantia drepturilor omului si ale cetateanului necesita o forta publica; aceasta forta este instituita, in avantajul tuturor, si in folosul personal al acelora carora le este incredintata.

-Pentru intretinerea fortei publice si pentru cheltuielile de administratie este indispensabila o contributie comuna; ea trebuie sa fie repartizata, egal, intre toti cetatenii, in raport cu posibilitatile lor.

-Cetatenii au dreptul sa constate ei insisi sau prin reprezentantii lor necesitatea contributiei publice si sa o accepte, in mod liber, sa urmareasca destinatia care i se da, sa-i determine cuantumul, bazele, priceperea si durata.

-Societatea are dreptul sa ceara socoteala oricarui functionar public, pentru modul in care isi indeplineste functia.

-Orice societate care nu asigura garantia drepturilor si nu statorniceste separarea puterilor, este lipsita de constitutie.

-Proprietatea fiind un drept inviolabil si sacru nimeni nu poate fi privat de ea, decat in cazurile in care necesitatea publica, legal constituita, pretinde in mod evident acest lucru, si cu conditia unei juste despagubiri prealabile.