Diplomatia secreta versus diplomatia deschisa. Asemanari - deosebiri

Diplomatia secreta versus diplomatia deschisa. Asemanari - deosebiri

Diplomatia[1], este definita in majoritatea lucrarilor de specialitate ca fiind o activitate ce constituie principala modalitate prin care statele isi realizeaza obiectivele de politica externa, la polul opus aflandu-se politica de forta, un alt mijloc de atingere a acestor obiective.

In mod evident, de-a lungul istoriei, politica externa a statelor a "combinat" in proportii diferite aceste modalitati. Sub influenta evolutiei dreptului international, care a limitat tot mai mult posibilitatile de manifestare a politicii de forta, diplomatia devine principalul mijloc de exercitare a politicii externe.

Tot in lumina dreptului international, nu trebuie sa limitam activitatea diplomatica numai la nivelul relatiilor dintre state, ci trebuie sa includem in categoria titularilor de obiective de politica externa - si care desfasoara activitati diplomatice - toate entitatile carora le este recunoscuta calitatea de subiect de drept international si ma refer aici in special la miscarile de eliberare nationala.

Inca de la inceputurile sale diplomatia s-a manifestat ca o combinatie a doua laturi distincte: oficiala (deschisa, publica) si diplomatia secreta. O delimitare clara a acestor doua fatete ale diplomatiei nu a fost realizata pana in prezent, cu toate progresele pe care le-a facut cercetarea in domeniu. Granita dintre diplomatia oficiala si cea secreta se gaseste de fapt in zona elementului de confidentialitate al diplomatiei, recunoscut atat in timpurile moderne de cercetatorii in domeniu si de oamenii politici, dar si de-a lungul istoriei, de catre actorii diplomatiei prin uzantele vremii.

O analiza asemanari/deosebiri este utila scopului de a intelege ratiunea existentei diplomatiei secrete, evolutia si perspectivele acesteia. Aceasta analiza pune in evidenta urmatoarele aspecte:

Ambele tipuri reprezinta forme de realizare a politicii externe si actioneaza complementar. Acolo unde diplomatia oficiala devine inoperanta, diplomatia secreta ramane singurul mijloc de realizare a obiectivelor de politica externa, mai ales in conditiile evolutiei dreptului international public;

Exista o identitate de obiective pe termen lung, a celor doua tipuri de diplomatie. Un exemplu concludent il constituie diplomatia celui de-al treilea Reich. Atat cea oficiala, cat si cea secreta urmarea stabilirea hegemoniei germane asupra Europei;

Exista o identitate in ceea ce priveste cercurile conducatoare a celor doua tipuri de diplomatie. Fiind doua cai de realizare a politicii externe a unui stat, ele sunt in coordonarea si sub controlul organelor statului respectiv;

Cea mai pregnanta deosebire dintre diplomatia oficiala si cea secreta se referea la practicile folosite. Diplomatia oficiala trebuie sa respecte, cel putin formal, anumite aparente, sub sanctiunea unor consecinte cum ar fi declararea diplomatilor "persona non grata" si tensionarea relatiilor dintre state. Diplomatia secreta nu trebuie sa respecte astfel de conveniente si, dupa cum vom vedea, are la dispozitie un arsenal variat si deloc "ortodox" in atingerea scopurilor sale;

Un alt element de diferentiere se refera la gradul de angajare a statului, in cazul celor doua tipuri de diplomatie. In cazul diplomatiei oficiale statul este angajat, chiar din punct de vedere juridic, mai mult sau mai putin in functie de rangul diplomatic al "titularului" actiunii diplomatice. In cazul diplomatiei secrete nu este implicat, din punct de vedere juridic, statul, existand practica desolidarizarii sau a condamnarii anumitor actiuni de diplomatie secreta in cazul in care acestea, intr-un mod sau altul ajung in atentia opiniei publice;

In cazul diplomatiei secrete, spre deosebire de cea clasica exista mai multi actori, ai aceluiasi stat si o diferentiere de interese a acestora care se manifesta sub forma unor rivalitati, a concurentei sau a actiunilor paralele (cazul serviciilor secrete). De subliniat ca aceasta diferentiere de interese nu se manifesta la nivelul obiectivelor de politica externa ci strict la nivelul entitatilor organizationale implicate.