Caracterizare generala a dreptului civil

CARACTERIZARE GENERALA A DREPTULUI CIVIL

1. Definitia, rolul, principiile si delimitarea dreptului civil

1.1. Definitia dreptului civil

Dreptul civil, ca ramura de drept, este ansamblul normelor juridice care reglementeaza rapor­turi­le patrimoniale si nepatri­moniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice aflate pe pozitii de egalitate juridica.

1.2. Rolul dreptului civil

In sistemul dreptului romanesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, intru­cat, prin normele sale, contribuie la ocrotirea valo­ri­lor (drepturilor subiec­tive) patrimo­niale si personale nepatri­mo­nia­le ale persoanelor fizice si juridice. De aseme­nea, dreptul civil repre­zinta o garantie a formarii unei constiinte juri­dice corecte, precum si a respectarii si intaririi moralei.

Un aspect foarte important al rolului pe care il ocupa dreptul civil in sistemul dreptului romanesc consta in pozitia sau functia dreptului civil de a fi drept comun fata de alte ramuri de drept. Aceasta in­seam­na ca, ori de cate ori o alta ra­mura de drept invecinata nu contine norme juridice proprii care sa reglementeze un anumit as­pect al unui raport juridic sau cand normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma corespunzatoare din dreptul civil.

1.3. Principiile dreptului civil

Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii funda­mentale, adica de idei calauzitoare (reguli de baza), comune tutu­ror ramurilor de drept. In ace­lasi timp, fiecare ramura de drept cuprinde reguli de baza pentru intreaga legis­latie din dome­niul res­pec­tiv, precum si reguli de baza ce se aplica uneia sau mai multor institutii ale ramurii de drept respective.

Si in dreptul civil isi gasesc aplicare trei categorii de principii, anu­me: prin­cipiile funda­mentale ale dreptului roman; principiile genera­le ale dreptului civil roman; prin­cipii ale uneia sau mai multor institutii de drept civil.

Principiile fundamentale ale dreptului roman sunt idei de baza ce se regasesc in intreaga legislatie a Romaniei, fiind consacrate de legea fundamentala, precum si de alte legi mai importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci si dreptului civil.

Principiile generale ale dreptului civil sunt idei calauzitoare pentru intreaga legis­la­tie civila, vizand deci toate institutiile dreptului civil, chiar daca nu isi manifesta prezenta cu aceeasi intensitate. Aceste principii au o vocatie ge­nerala, pentru intrea­ga ramura de drept civil. Vom include in aceasta categorie: principiul pro­prietatii; princi­piul­ egalitatii in fata legii civile; principiul imbinarii intereselor perso­na­le cu interesele generale; principiul garantarii si ocrotirii drepturi­lor subiective civile.

Principiile institutiilor dreptului civil sunt idei de baza care se aplica fie numai intr-o institutie, fie in doua sau mai multe institutii ale dreptului civil, avand deci o vocatie mai redusa decat principiile generale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul con­sensualis­mului priveste forma actului juridic civil; principiul chemarii la mostenire a rudelor in ordinea claselor de moste­nitori legali, prin­cipiul proximitatii gradului de rudenie intre mostenitorii din aceeasi clasa si principiul egalitatii intre rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad chemate la mostenire sunt specifice devolutiunii suc­ce­sorale legale; princi­piul ocrotirii bunei-credinte este intalnit in mai multe materii ale dreptului civil (drepturile reale, raspunderea civila etc.) etc.

1.4. Delimitarea dreptului civil

In operatiunea delimitarii diferitelor ramuri de drept (in ce ne pri­veste, a dreptului civil de alte ramuri de drept) pot fi utilizate ur­matoa­rele criterii: obiectul de regle­men­tare; metoda de regle­men­­ta­re; calitatea subiectelor; caracte­rul normelor; specificul sanctiunilor; principiile.

Prin obiect de reglementare se intelege o categorie omogena de relatii sociale ce sunt reglementate de un ansamblu de norme juri­dice care, la randul lor, sunt unitare. Obiectul de reglementare este criteriul determinant in constituirea si de­li­mitarea ra­mu­rilor de drept. Dupa cum am vazut, obiectul dreptului civil este format din doua mari categorii de raporturi sociale (patrimoniale si nepatrimo­niale), insa nu toate ra­por­turile patrimoniale si nepatrimoniale cons­ti­tuie obiect de reglementare pentru drep­tul civil.

Metoda de reglementare este criteriul subsecvent de delimitare si consta in moda­litatea de influentare a raporturilor sociale de catre stat, prin edictarea normelor juri­dice. Specifica si generala pentru dreptul civil este metoda egalitatii juridice a par­tilor, spre deosebire de alte ramuri de drept (de exemplu, dreptul ad­ministrativ) in care, in raportul juridic, o parte este subordonata celeilalte. Exista insa si alte ramuri de drept care folosesc metoda egalitatii juridice a parti­lor, iar pentru alte ramuri de drept se utilizeaza atat metoda ega­litatii partilor, cat si metoda subordonarii partilor.

Datorita imprejurarii ca nu toate raporturile patrimoniale si nepa­trimo­niale sunt re­gle­mentate de dreptul civil, ci si alte ramuri de drept reglementeaza asemenea rapor­turi, iar metoda egalitatii juri­dice a partilor nu este aplicata exclusiv de dreptul civil, este ne­ce­sar sa se recurga la alte criterii de delimitare.

Astfel, calitatea subiectelor poate reprezenta un criteriu de depar­tajare a drep­tului civil de alte ramuri de drept, in masura in care acestea ar impune subiectelor rapor­turi­lor juridice o calitate spe­ciala (de exemplu, calitatea de co­merciant), tinand cont de faptul ca normele dreptului civil nu pretind subiec­te­lor o anume calitate, fiind sufi­cienta aceea de persoana fizica sau persoana juridica.

Caracterul normelor juridice constituie un alt criteriu auxiliar, majo­ritare in dreptul civil fiind normele dispozitive, spre deosebire de alte ramuri de drept in care pre­pon­derente sunt normele impe­rative.

Un alt criteriu auxiliar este caracterul sanctiunilor ce intervin in caz de ne­res­pec­tare a unei norme juridice, specifica dreptului civil fiind restabilirea drep­­tului subiectiv civil incalcat, care consta fie in repararea prejudiciului cau­zat, fie in incetarea actiunii de vatamare a dreptului personal nepatrimonial. Aceas­ta resta­bilire se obtine, de cele mai multe ori, prin intermediul procesului civil.

Principiile proprii unei ramuri de drept constituie, de asemenea, un criteriu de deli­mitare. Daca intr-un anumit caz sunt identificate prin­cipiile generale ale dreptului civil, s-ar putea trage concluzia, pana la proba contrara, ca ne gasim in prezenta unui ra­port juridic civil.

Subliniem ca in activitatea de delimitare a dreptului civil de o alta ramura de drept, se poate recurge fie la toate criteriile enuntate, fie numai la unele din acestea, in functie de imprejurarile concrete ale cazului respectiv.

2. Normele de drept civil

2.1. Izvoarele (sursele) dreptului civil

Norma de drept civil ar putea fi definita ca regula generala si abs­tracta, care re­gle­menteaza conduita subiectelor in raporturile juridice civile.

Forma specifica de exprimare a normelor de drept civil poarta denumirea de izvor (sursa) de drept civil.

In principiu, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele nor­ma­ti­ve, adica actele ce emana de la organele de stat investite cu prerogativa legiferarii.

In literatura de specialitate s-a ridicat problema de a sti daca, alaturi de actele normative, exista si alte izvoare ale dreptului civil. Mai exact, problema care se pune este aceea daca s-ar putea atribui sau nu obiceiului, moralei si jurisprudentei calitatea de izvoa­re distincte ale dreptului civil.

Obiceiul (cutuma) constituie o practica indelungata, inradacinata si continua, pe care cei ce o aplica o considera obligatorie. Prin el in­susi, obiceiul nu constituie izvor al dreptului civil, ci numai in ma­su­­ra in care se integreaza in ipotezele si dispozitiile normelor juridice civile, prin trimiterea expresa facuta in cuprinsul unui act normativ. De altfel, chiar si in cazul cand un text de lege trimite expres la obi­cei, acesta din urma nu poate fi considerat un izvor distinct (de sine statator) al dreptului civil deoa­rece, desi regula de conduita este data de cutuma, sanctiunea pentru neres­pectarea ei intervine in temeiul dispozitiei legale; daca s-ar abroga textul de lege care trimi­te la obicei, atunci nerespectarea acestuia din urma nu ar mai putea sa fie sanctionata.

Solutia oferita in ceea ce priveste obiceiul urmeaza a se da si in le­gatu­ra cu morala (regulile de convietuire sociala). Morala nu reprezinta un izvor de drept dis­tinct, dar, in masura in care legea face trimitere la ea, atunci este incorporata de actul normativ res­pectiv.

Exista totusi o particularitate, in sensul ca incorporarea regulilor de convie­tuire sociala in anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci cand norma juridica trimite in mod expres la aceste reguli, ci si atunci cand nu exista o trimitere expresa, dar circums­tan­tele spetei permit incorporarea.

In principiu, nici jurisprudenta nu constituie izvor al dreptului civil. Organul de judecata are atributia de a solutiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situatia de fapt pe care a stabilit-o cu ajutorul probelor adminis­trate, iar nicidecum atributia de a edicta asemenea norme. Mai mult, hotararea isi pro­du­ce efectele numai fata de partile din procesul in care a fost pronun­tata, deci, neavand caracter general si impersonal, nu poate juca rolul unui izvor de drept.

Totusi, exista unele cazuri in care s-ar putea recunoaste juris­prudentei, cel putin in fapt, caracterul de izvor de drept civil. Astfel, atunci cand Curtea Cons­titu­tionala admite exceptia de neconstitu­tiona­litate, decizia respectiva va juca rolul unui izvor de drept, deoarece in solutionarea unor litigii ulterioare, jude­catorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstitutional. De asemenea, in conditiile prevazute de Legea nr. 29/1990 privind contencio­sul administrativ, instantele judecatoresti pot anula un act administrativ cu ca­racter norma­tiv. S-ar putea sustine ca instanta judecatoreasca, anuland actul ad­mi­nistrativ cu caracter normativ ca nefiind conform cu un act normativ de forta juridica supe­rioa­ra, nu a facut altceva decat sa aplice dispozitiile acestuia din urma. Totusi, aprecie­rea instantei poate sa fie eronata, dar si intr-o ase­menea situatie norma juridica din actul administrativ anulat nu se va mai aplica. In orice caz, chiar daca nu i se recunoaste calitatea de izvor de drept, jurispru­denta, in special cea a Curtii Constitutionale si cea a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, prezinta o importanta deosebita pentru aplicarea unitara a legii si, totodata, constituie un semnal de atentie pentru legiuitor.

2.2. Clasificarea normelor de drept civil

a) Dupa caracterul conduitei prescrise, mai exact, dupa cum partile pot sau nu sa deroge de la ele, normele juridice civile se clasifica in norme dispozitive si norme imperative.

Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau inter­preteaza vointa neexprimata sau insuficient exprimata a su­biec­telor de drept civil, inga­duind, prin chiar continutul lor, sa se deroge de la dispozitiile pe care le cuprind.

La randul lor, normele dispozitive se impart in norme permisive si norme su­pletive. Normele dispozitive sunt permisive daca nu impun, ci doar permit ca su­biectele de drept sa aiba o anumita conduita, daca vor. Normele dispozitive sunt supletive daca stabilesc o anumita con­duita, care este obligatorie pentru parti numai in cazul in care acestea nu au prevazut, prin vointa lor, o alta conduita.

Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiec­telor de drept civil o actiune sau le obliga la o abstentiune si, sub sanctiune, nu permit sa se deroge de la ele sau sa nu se aplice.

Din definitia de mai sus rezulta ca normele imperative se impart, la randul lor, in norme onerative si norme prohibitive. Normele imperative onerative prevad expres obligatia pentru parti de a avea o anumita conduita. Normele imperative prohibitive interzic expres o anumita conduita a partilor.

b) In functie de finalitatea textului legal, se distinge in­tre normele juridice civile de ordine publica si normele juridice civile de ordine privata. Norma de drept civil este de ordine privata daca urmareste ocro­tirea unui interes individual, in schimb, este de ordine publica daca depases­te cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejand (si) un interes general, public.

Coreland aceasta clasificare a normelor juridice civile cu cea ante­rioara, vom observa ca normele de ordine publica sunt intot­deau­na si norme imperative, insa nu toate normele juridice civile imperative sunt si norme de ordine publica; de ase­menea, normele dispozitive sunt intotdeauna si norme de ordine privata, insa nu toate normele juridice civile de ordine privata sunt si norme dispozitive. In alte cu­vinte, normele juridice civile imperative pot fi norme de ordine priva­ta, daca partile nu pot deroga de la ele in momentul incheierii actului juridic, insa, ulterior acestui mo­ment, in anumite conditii, legea permite derogarea (de exem­plu, partea interesata renunta la dreptul de a invoca nulitatea relativa a actului juridic incheiat cu neres­pec­tarea unei norme imperative de ordine privata), dar pot fi si norme de ordine publica, atunci cand derogarea nu este admisa de lege nici dupa incheierea actului juridic.

c) In functie de intinderea campului de aplicare, normele de drept civil se impart in norme generale si norme speciale.

Prin norme de drept civil generale desemnam acele norme care se aplica in toate cazurile si in orice materie, daca o dispozitie legala nu prevede altfel.

Normele de drept civil sunt speciale daca isi gasesc aplicare numai in cazurile expres stabilite de lege.

Calificarea unei norme de drept civil ca speciala sau generala prezinta impor­tanta practica deosebita, deoarece norma generala reprezinta situatia de drept comun, iar norma speciala constituie exceptia, astfel incat trebuie respectate doua reguli: norma specia­la deroga de la norma generala - specialia generalibus dero­gant; norma generala nu deroga de la norma speciala - generalia specia­­li­bus non derogant.

Fiind derogatorie de la norma generala, rezulta ca norma speciala se aplica ori de cate ori ne gasim in fata unui caz ce intra sub incidenta prevederilor sale, deci norma speciala se aplica prioritar fata de norma generala, chiar si atunci cand norma speciala este mai veche decat norma generala.

Pe cale de consecinta, ar trebui sa se admita ca o norma de drept civil speciala nu poate sa fie modificata sau abrogata decat expres (si direct) de o norma generala ulterioara. Aceasta concluzie rezul­ta si din regula exprimata mai sus prin adagiul generalia speciali­bus non derogant, in sensul ca, daca norma generala (ulte­rioara) nu deroga de la norma speciala (anterioara), inseamna ca aceasta din urma nu a fost modificata sau abrogata.

Pentru aspectele pe care nu le reglementeaza, norma speciala se completeaza cu normele generale in materie, iar nu cu alte norme speciale, afara de ca­zuri­le expres prevazute de lege. Aceasta concluzie este im­pusa de insasi regula specialia generalibus derogant, in sensul ca, fiind dero­­ga­torie de la dreptul comun, norma speciala este de stricta inter­pretare si aplicare, deci nu poate fi aplicata, prin ana­logie, la situatiile ce nu se incadreaza in prevederile sale, aceste situatii urmand a fi guvernate de nor­mele generale.

2.3. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)

Legea civila, ca orice lege de altfel, actioneaza concomitent sub trei aspecte: o anumita durata; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumi­te persoane. Asadar, legile civile se succed, coexista si au determinate categoriile de subiecte la care se aplica. In consecinta, vorbim despre aplicarea legii civile in timp, aplicarea legii civile in spatiu si aplicarea legii civile asupra persoanelor.

a) Aplicarea legii civile in timp

Legea civila se aplica in intervalul de timp cat este in vigoare.

Intrarea in vigoare are loc fie la 3 zile de la data publicarii ei in Monitorul Oficial al Romaniei, fie la o data ultrioara, mentionata in cuprinsul legii. Iesirea din vigoare a legii se produce prin abrogarea ei, care poate sa fie expresa (directa sau indirecta) ori implicita.

In caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplica­rea in timp, iar acestea trebuie rezolvate tinandu-se cont de doua principii, care se presupun si se completeaza reci­proc, anume:

- principiul neretroactivitatii legii civile noi;

- principiul aplicarii imediate a legii civile noi.

Prin principiul neretroactivitatii legii civile se intelege regula juridica potrivit careia o lege civila se aplica numai situatiilor care se ivesc in practica dupa intrarea ei in vigoare, iar nu si situatiilor anterioare.

De retinut ca, atunci cand se vorbeste despre principiul neretroac­tivitatii legii civile, se are in vedere sensul larg al notiunii de lege, deci toate categoriile de acte normative.

La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situatii juridice con­crete pare sa fie foarte simpla, in sensul ca orice lege noua reglementeaza numai situatiile juridice ivite dupa intrarea ei in vigoare, iar legea veche se aplica situatiilor juridice ivite inainte de abrogarea ei. Aceasta regula este exprimata prin adagiul tempus regit actum.

Simplitatea exista numai in cazul situatiilor ju­ri­dice care se consti­tuie, se modifica, se sting si isi produc toate efectele sub imperiul aceleiasi legi. In practica insa, lucrurile sunt mai complicate, deoa­rece pot exista numeroase situatii juridice care produc efecte succesive si indepartate, fiind deci posibil ca o situatie juridica sa pro­duca unele efecte ori sa se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era in vigoare in momentul nasterii acelei situatii juridice, punandu-se astfel pro­ble­ma de a determina care este legea ce se va aplica situatiei juridice respective. Toc­mai de aceea, este necesar sa se stabileasca un criteriu al (ne)retroac­tivitatii.

Dintre diversele teorii sustinute, o vom retine pe aceea care, in prealabil, deo­sebes te, pe de o parte, diferitele perioade in care timpul poate fi considerat (tre­cutul, prezentul si viitorul), iar, pe de alta parte, elementele prin care o situatie juridica poate fi legata de una din aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situatiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce). O lege ar fi retroactiva daca ar reglementa fie fapte care inainte de in­trarea ei in vigoare au dat nastere, au modificat ori au stins o situatie juridica, fie efecte pe care acea situatie juridica le-a produs inainte de aceeasi data.

Apartin deci trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinc­tive de situatii juri­dice, realizate in intregime inainte de intrarea in vigoare a legii noi, cat si efec­tele produse inainte de acest moment (facta praeterita), ceea ce inseamna ca legea noua nu se aplica in privinta acestora, deoarece, in caz contrar, ar insemna sa i se atri­bu­ie efect retroactiv. In schimb, legea noua se va aplica, de la data intrarii ei in vigoare (fara a putea fi considerata retroactiva), atat situatiilor juridice care se vor naste, modi­fica sau stinge dupa aceas­ta data, precum si efectelor viitoare ale situatiilor juridice trecu­te (facta futura), cat si, de regula, situatiilor juridice in curs de formare, modificare sau stingere la data intrarii ei in vigoare (facta pendentia).

Prin principiul aplicarii imediate a legii civile noi se intelege regula de drept conform careia, de indata ce a fost adoptata, legea civila noua se aplica tuturor situatiilor ivite dupa intrarea ei in vigoare, excluzand aplicarea legii civile vechi.

De la principiul aplicarii imediate a legii civile noi exista insa o exceptie si anume ultraactivitatea (supravietuirea) legii civile vechi, care inseamna aplica­rea, la unele situatii determinate, a legii civile vechi, desi a intrat in vigoare o noua lege civila. Ultraactivitatea legii vechi este justificata de necesitatea ca anu­mite situatii juridice pendente sa ramana guvernate de legea sub imperiul careia au inceput sa se constituie, sa se modifice ori sa se stinga.

Exceptia ultraactivitatii legii vechi isi gaseste aplicare nu numai in cazul in care legea noua prevede in mod expres aceasta, ci si in cazul normelor juridice supletive.

b) Aplicarea legii civile in spatiu

Aplicarea legii civile in spatiu prezinta un aspect intern si un aspect inter­national.

Aspectul intern vizeaza situatia raporturilor civile stabilite, pe terito­riul Romaniei, intre subiecte de drept civil de cetatenie sau, dupa caz, de nationa­litate romana si se rezolva tinandu-se cont de ur­matoa­­rea regula: actele norma­tive civile care emana de la orga­nele centrale de stat se aplica pe intreg teritoriul tarii (exista insa si unele acte normative care sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplica doar pe o anumita parte a teritoriului national, iar reglemen­tarile civile care provin de la un organ de stat local se aplica doar pe terito riul respectivei unitati administrativ-teritoriale.

Aspectul international vizeaza ipoteza raporturilor civile cu element de extra­neita­te si se rezolva de normele conflictuale ale dreptului international privat (norme inscri­se in Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raportu­rilor de drept international privat).

c) Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoa­nele fizice si per­soanele juridice. Am aratat ca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil il reprezinta egalitatea in fata legii civile, insa, egalitatea (si generalitatea) actiu­nii legii civile asupra persoanelor nu trebuie sa duca la concluzia ca toate normele juri­dice civile sunt aplicabile, in aceeasi masura si uniform, tuturor subiectelor de drept civil.

Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplica, nor­mele continute in legile civile pot fi impartite in trei categorii:

- norme de drept civil cu vocatie generala de aplicare, deci apli­cabile atat persoa­nelor fizice, cat si persoanelor juridice;

- norme de drept civil care au vocatia de a se aplica numai persoanelor fizice;

- norme de drept civil care au vocatia de a se aplica numai persoanelor juridice.

Bibliografie generala:

- Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, editia a II-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2002, p. 3-39;

- Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, editia a VIII-a revazuta si adaugita de Marian Nicolae si Petrica Trusca, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2003, p. 11-61.