DEONTOLOGIA EDUCATORULUI

Deontologia studiaza nu doar obligatiile si drepturile educatorului ci si importanta valorica sociala si profesionala a ocupatiei sale.

Pregatirea si conduita cadrelor didactice a reprezentat intotdeauna o problema de actualitate si aceasta pentru ca societatea solicita tot mai multe elemente de la tanara generatie si pentru ca domeniul de activitate psihopedagogica ofera tot mai multe sanse in ce priveste proiectarea si realizarea unui invatamant conform noilor cerinte.

Esenta obligatiilor pedagogice consta in exigentele moralitatii personalitatii educatorului. Exista situatii cand pedagogul cunoaste obligatiile sale si intelege necesitatea acestora, dar nu are demnitatea, vointa de a le respecta, nu are constiinta pedagogica.

Noua orientare a scolii catre valorile sociale si de piata modifica pozitia si rolul educatorului, care devine sfatuitor, participant, consilier si partener al elevului.

Pentru a respecta codul deontologic, educatorul trebuie sa creeze o stare de buna dispozitie, de incredere si intelegere fata de elevi, trebuie sa-si respecte cuvantul, sa impartaseasca interesele elevilor, fiind sincer si deschis in comunicare, sa pastreze tainele elevilor, sa fie rabdator, sa aiba simtul umorului.

E necesar ca educatorul sa adopte o atitudine corecta, respectand particularitatile de varsta si individuale ale elevilor.

Un pedagog nu poate uita ca si elevii au simtul dreptatii si ca descopera imediat cand nu sunt tratati in mod egal, ci dupa preferinte. Atitudinile evaluative ale profesorului, daca se bazeaza pe o apreciere nedreapta, incorecta, pot bloca comunicarea si pot diminua motivatia de mai invata.

A indeplini rolul de consilier, de insotitor competent, inseamna a intelege ca fiecare elev are o individualitate proprie, ca este un exemplar unic. Respectarea diferentelor individuale presupune crearea unor situatii de instruire care sa permita elevilor inaintarea pe cai diferite, conform posibilitatilor si ritmului propriu de dezvoltare, pentru atingerea scopurilor.

Valentele sarcinilor de invatare sunt date de modul in care materialul didactic este transmis, de intensitatea antrenarii elevilor in procesul de comunicare si colaborare, de valorizarea opiniilor si disponibilitatilor acestora.

Jean-Claude Abric include in seria atitudinilor educatorului si pe cele de ajutoare si consiliere, de intelegere si integrare. Prin aceste modalitati se propune interlocutorului nedramatizarea nici unei situatii, canalizarea lui spre alte resurse proprii: manipularea constienta sau inconstienta; reformularea pentru a intelege, dar nu pentru a judeca incitativ, aprofundarea temelor si situatiilor[1].

Insuccesul scolar nu este un indiciu fidel al valorii inteligentei generale, ci al capacitatii de adaptare scolara. Rolul preventiv al dascalului consta in adaptarea intregului sistem de actiuni pedagogice la particularitatile de varsta si individuale ale elevilor, condensate in capacitatea lor de invatare, in crearea acelui mediu adaptiv.

Intr-un mediu stabil, in care elevul se simte iubit, apreciat, in care gaseste modele optimiste de comportament, care-i asigura speranta reusitei, va avea curajul inaintarii, al angajarii eului, in situatii scolare si extrascolare, chiar dificile. Intr-un mediu neechilibrat si frustant, nelinistit si supraprotector, elevul isi pierde increderea in reusita si se apara impotriva noilor deceptii prin reducerea nivelului de aspiratii. In acest mediu, atitudinea educatorului joaca un rol determinant.

A motiva pozitiv modul de invatare si comportare al elevilor inseamna a le stimula si intari increderea in fortele proprii pentru depasirea dificultatilor ivite.

Se considera ca educatorul actioneaza cu tact pedagogic atunci cand face eforturi pentru a-i intelege cat mai bine pe elevi, manifestand un viu interes pentru personalitatea si dificultatile acestora.

O atitudine pozitiva fata de elevi presupune ca educatorul sa nu-si manifeste eventuala antipatie, sa nu le arate ca nu-i agreaza, ci ca le vrea binele. Orice schimbare a comportamentului dascalului se reflecta in reactia elevilor. Dispozitia educatorului influenteaza desfasurarea activitatii educative. De asemenea, pentru a nu crea conflicte, formatorul ar trebui sa cunoasca motivele pentru care un elev nu si-a indeplinit sarcinile, pentru a nu-i aplica pe nedrept o pedeapsa.

O atitudine corecta din punct de vedere pedagogic inseamna a recurge cu chibzuinta la masurile de apreciere - recompensele si sanctiunile - precum si a avea simtul masurii, aflandu-se la mijlocul axei dintre indulgenta si severitate.

Tactul pedagogic presupune respect fata de elev, care se manifesta prin absenta jignirilor, umilirilor, desconsiderarii, batjocurii. Educatorul respecta, intr-o anumita masura parerile si opiniile elevilor, le da posibilitatea sa-si exprime ideile si dorintele, le aproba, le pune in aplicare, corecteaza punctele de vedere nejuste, prin argumente convingatoare.

A respecta personalitatea elevului inseamna a nu-l sfida sau subaprecia. Fata de elevi, educatorul trebuie sa aiba o comportare prietenoasa, dar sa evite orice forma de fanatism. Respectarea personalitatii elevului presupune cunoasterea aprofundata a particularitatilor sale individuale si de varsta, de care tine seama in abordarea diferentiala a fiecaruia.

Tactul pedagogic a fost caracterizat ca fiind: "seriozitate, dar si gluma, fara a transforma activitatea in comedie, amabilitate, fara dulcegarii, spirit de dreptate, fara meschinarii, bunavointa, fara a da dovada de slabiciune, ordine, fara a cadea in pedanterie si, in special, actiuni cat mai intelepte"[2].

Autoperfectionarea activitatii de predare include o buna operationalizare a obiectivelor educative si folosirea unei tehnologii didactice variate si adecvate.

Detalierea cat mai precisa a obiectivelor generale si formularea lor in termeni de comportament obiectivat ii permite educatorului sa urmareasca continuu greselile inregistrate de catre elevi, gradul de concordanta dintre nivelul anticipat in obiectivele stabilite si cel realizat in mod concret, evaluat cu instrumentele corespunzatoare.

Scopul educatorului nu este numai acela de a-i invata pe elevi, dar si de a-i educa, de a le forma personalitatea conform cerintelor socio-umane.

Comportamentul educatorului se impune a fi ireprosabil, solicitand elevilor o activitate sistematica, perseverenta, consecventa.

Tactul pedagogic se caracterizeaza si printr-o atitudine umanitara, care sa observe bunele relatii dintre educatori si elevi, prin toleranta, prin anularea sanctiunii de dat ori diminuarea ei, in speranta ca gestul sau va avea un efect educativ mai mare decat acea pedeapsa.

Dragostea pentru copii si atitudinea pozitiva constituie conditii necesare stabilirii unor relatii optime si constructive intre dascal si elev. Relatiile bazate pe respect, amabilitate, politete si sinceritate, vor incununa cu succes activitatea educativa a dascalului. Modul etic al educatorului este o sursa si o forta de influentare a elevilor.

1. Competenta educatorului

Cadrele didactice, pentru a fi credibile, au nevoie de cel putin doua caracteristici: competenta si autenticitate, manifestate nu doar in plan cognitiv, ci si moral-atitudinal, chiar estetic. Receptorii observa de cele mai multe ori si judeca aspectul exterior al educatorului, chiar inainte de a fi formulat vreun mesaj verbal. Farmecul personal poate influenta eficienta comunicarii persuasive a dascalului. Totusi activitatea si similaritatea pot fi convingatoare daca sunt relevante pentru continutul transmis.

Tactul pedagogic presupune folosirea unor metode, procedee si mijloace care sa stimuleze si sa dezvolte cercetarea, exploatarea, investigarea, descoperirea si construirea creativa de solutii, probleme, idei, imagini.

Creativitatea elevilor poate fi dezvoltata de catre educatori prin:

promovarea spontaneitatii, libertatii de expresie si actiune

folosirea de situatii problematice;

folosirea de strategii divergente si euristice;

incurajarea, promovarea si aprecierea creatiilor originale ale elevilor;

statornicirea in clasa a unei atmosfere favorabile manifestarilor personale si discutiilor interpersonale;

folosirea unei invatari cognitive si creative[3].

Este irecomandabil ca un educator sa nu corespunda sau sa nu aiba inclinatie pentru profesia sa, sa nu-l intereseze nivelul cunostintelor elevilor, sa nu participe la formarea personalitatii elevilor, sa nu aprecieze corect raspunsurile elevilor, sa nu le respecte personalitatea, sa manifeste o atitudine de indiferenta si superficialitate. In general sunt lipsite de tact acele comportamente sau atitudini care nu pot constitui pentru elevi modele sau exemple de conduita.

Lipsa de tact este definita ca fiind severitate exagerata, care degenereaza prin ton si expresii, in discutii grosolane, in didacticism moralizator si dictatorial, ton poruncitor in timpul orei, atitudine rigida, procedee stereotipe, lipsa de elocventa, de expresivitate in relatii, insuficienta explicatiilor, reprosuri permanente la adresa defectelor elevilor[4].

Pentru a fi prezent in constiinta si conduita fiecarui elev, educatorului nu i se cere doar competenta in domeniul de specialitate, ci sa fie un educator total, ocupandu-se atat de nivelul cultural al elevului, cat si de afectivitatea si integritatea lui sociala.

In contextul psihosocial al invatarii, se cuvine subliniat rolul elevului de subiect al educatiei, care recepteaza, decodifica mesajele educatorului intr-o maniera personala.

Atitudinile cadrului didactic, stilul sau de relationare isi pun amprenta asupra climatului, atmosferei de grup, in sens stimulator si inhibitor, sensibilizand fiecare membru al grupului si motivand interactiunile interpersonale. Performanta elevului in situatia de invatare nu va castiga valoare motivationala decat daca este insotita de evaluarea celor din jur (invatator si elevi).

Se impune ca educatorul sa acorde elevilor libertatea si responsabilitatea modalitatilor de interactiune, de stabilire a scopurilor si de valorizare a conduitelor.

Activitatea de invatare este mult mai motivata si performanta atunci cand este stimulata de interesul personal si psihosocial - de grup - decat atunci cand este impulsionata de autoritatea educatorului sau de o sarcina confuza de indeplinit.

Competenta profesionala si psihosociala a educatorului reprezinta unul dintre factorii de evaluare a eficientei activitatii scolare, alaturi de:

calitatea si cantitatea performantelor elevilor;

natura motivatiei si satisfactiei membrilor grupului;

dezvoltarea personalitatii si modificarile comportamentale ale elevilor;

atmosfera sociala a grupului.

Competenta formatorului se dovedeste si in mentinerea atentiei voluntare, prin:

stabilirea clara a obiectivelor fundamentale si operationale instructiv-educative;

surprinderea aspectelor esentiale si a efectelor pozitive ale activitatii educative;

crearea unui climat optim si facilitarea interactiunilor;

prelucrarea si reintroducerea unor elemente de continut in functie de puterea de intelegere a elevilor, de aptitudinile si interesele acestora;

utilizarea unor mijloace didactice atractive si variate;

diminuarea factorilor perturbatori ai actului de invatare;

stimularea originalitatii si individualitatii fiecarui elev.

Comportamentul elevilor in scoala depinde, in foarte mare masura, de modul in care se percep pe ei insisi. De aceea, modul de comportare al educatorului, in care reactioneaza, poate influenta foarte mult perceptia de sine a elevilor. Pentru a incuraja elevii sa-si dezvolte si sa utilizeze "atitudinile invatarii invitationale", Purkey[5] mentioneaza sapte atitudini ale unui educator animat de solicitudine:

1.     ia legatura cu fiecare elev (de exemplu, ii invata numele, are relatii mai stranse cu ei, de tip unul la unul);

2.     asculta cu atentie ce-i spun elevii;

3.     se accepta asa cum este;

4.     este transparent fata de elevi;

5.     invita la o buna disciplina;

6.     se descurca bine cu problema respingerii (nu ia in mod personal lipsa raspunsurilor elevilor);

7.     gandeste pozitiv despre sine si despre ei.

Pentru a respecta codul deontologic, educatorul urmareste sa valorifice experienta spirituala a elevilor si experienta proprie, sa creeze situatii educationale de puternica responsabilitate pentru elevi, sa utilizeze autoevaluarea si sa educe elevii spre o autoapreciere corecta, sa prelucreze continutul informativ in functie de particularitatile elevilor, sa manifeste intelegere, respect, umanism si corectitudine fata de toti elevii, in mod egal.

2. Competenta de comunicare a formatorului

In cadrul scolii invatatorul si elevii se influenteaza reciproc sub diverse forme si in anumite grade prin relatia de comunicare interpersonala si de grup.

Cu cat exista mai multe retete de comunicare prin care sa se antreneze un numar tot mai mare de elevi, cu atat posibilitatea unui schimb mai intens de mesaje va fi mai mare iar climatul psiho-social mult mai favorabil, optim desfasurarii activitatii instructiv-educative.

Comunicarea didactica constituie baza procesului de predare-asimilare a cunostintelor in cadrul institutionalizat al scolii. Apare ca o forma fundamentala a interactiunii educator-elev.

A comunica inseamna mai mult decat a dobandi si stapani un numar foarte mare de cuvinte, deoarece putem transmite mesaje fara sa rostim nici un cuvant. Nelinistea, nehotararea, incertitudinea educatorului pot fi transmise elevilor, fara ca acestia sa-si doreasca acest lucru, prin comunicarea neverbala. Situatia este posibila datorita rolului pe care il joaca formatorul, avand insa misiunea de a constientiza acest fenomen, dobandind, treptat competenta comunicarii.

Competenta se refera la capacitatea educatorului de a fi bine informat, la abilitatea de a comunica si a exprima informatiile in mod clar, coerent, accesibil, inteligibil si cu empatie elevilor. Educatorii competenti comunicational si empatici sunt mai convingatori, au rezultate mai bune si se bucura de prestigiu in randul celorlalti colegi.

Elevul apreciaza nu doar volumul cunostintelor, ci si felul in care sunt traduse, explicate, reconstituite. Adolescentii, cu atat mai mult, sunt receptivi la informatiile unor adulti cu prestigiu. Pentru ca mesajele verbale ale  educatorului sa influenteze grupul de elevi, acesta trebuie sa fie demn de incredere, adica sa transmita ceea ce stie intr-un mod clar, sincer, natural, autentic. Sursa demna de incredere nu urmareste interesele personale, castigarea unor avantaje in demersul comunicational. Alti factori care influenteaza procesul comunicarii didactice si care asigura reusita sunt inteligibilitatea si atractivitatea.

Importanta rolului comunicarii in activitatea educativa este relevata de faptul ca reprezinta "premisa, sursa, mijloc si efect al educatiei"[6].

Caracteristicile competentei comunicative a educatorului sunt: creativitatea si profesionalismul. Interactiunile pozitive profesor-elev creeaza premise pentru dezvoltarea motivatiei elevului de a invata, impiedica barierele si dificultatile sarcinilor intalnite in invatare, permite accentuarea originalitatii si individualitatii fiecarui elev, solutioneaza problemele, creeaza un climat optim de comunicare si desfasurare a actiunilor.

Considerand ca functii psihologice ale comunicarii didactice: interactiunea, influenta si cercetarea, in relatia educator-elev, primul poate exercita comportamente de rol constructive, distructive si neutre, care pot fi vizibile, directe, coercitive, stresante, ascunse sau discrete.

O forma subtila si eficienta de influentare socio-educationala folosita in relatiile de comunicare este persuasiunea, care are scopul de a convinge elevii sa-si schimbe atitudinile si comportamentele.

In scoala, persuasiunea ramane la nivelul de intentie relationala, urmarind convingerea, motivarea efortului de intelegere prin simpatie si seductie. Arma utilizata in raport cu partenerul educational este adevarul discursului.

A crea o enigma inseamna a face partenerul sa vrea sa cunoasca si sa traiasca enigma, aratandu-i nu totul dintr-o data, pentru a-i spori si intretine, astfel, interesul, obligandu-l sa-si defineasca dorinta de a sti si decizia de efort. "Secretul" se cere oferit cu tact, fiindca, obtinandu-l prea usor, si pretul va fi mereu proportional cu efortul[7].

Pentru ca mesajul persuasiv sa aiba influenta, e necesar ca elevii sa fie motivati sa il accepte. Mesajele bine argumentate logic si psihologic sunt mai convingatoare decat cele inconsistente si produc un impact mai puternic asupra atitudinii receptorilor fata de invatarea si intelegerea continuturilor informationale. Mesajele, prin cantitatea si calitatea lor informativa, concrete sau abstracte, nu pot fi intelese si invatate adecvat fara procesele interactive de comunicare si cunoastere.

Intre educator si elevi nu se schimba numai mesaje verbale, nonverbale, ci si idei, principii, care trebuie invatate intr-un mod inteligibil si activ. Inteligibilitatea nu depinde de lungimea, originalitatea sau dificultatea mesajului, ci de capacitatea comprehensiva si de atitudinea de expectanta a elevului.

Elevii pot fi sau nu de acord cu un mesaj persuasiv chiar in functie de dispozitia afectiva pe care educatorul o provoaca, lucru uitat de multe ori de acestia. Prin urmare, schimbul de mesaje in procesul comunicarii didactice se bazeaza pe elemente emotionale, nu pe argumente rationale.

Formele mesajului relational inscriu: afinitatea, respectul si controlul.

Afinitatea este o masura de atentionare, care devine revelatoare deoarece, prin mesajele transmise se reflecta atitudinea pe care o are un partener fata de celalalt (simpatie, antipatie, amicitie).

Respectul se manifesta prin ascultarea empatica a celuilalt si valorizarea parerilor acestuia.

Controlul relatiei este inteles ca putere decizionala in actul de comunicare si ca putere conversationala[8].

A comunica eficient si expresiv cu elevii inseamna a-i convinge, a le dezvolta gandirea, a informa inteligibil, a-i face sa inteleaga semnificatia mesajului, a constientiza si sesiza reactiile, atitudinile si modificarile comportamentale ale lor.

Prin procesul comunicarii verbale educatorul urmareste sa fie receptat cum trebuie, sa fie inteles cat mai corect, sa fie acceptat de catre elevi, sa provoace schimbare de atitudine sau comportament.

Comunicarea didactica nu este o relatie unitara, ci una interactiva, in care sunt implicate toate formele de comunicare - verbala, neverbala si paraverbala. Comunicarea neverbala si paraverbala faciliteaza transmiterea si intelegerea mesajului. Utilizand o comunicare complexa: verbala, neverbala, paraverbala, educatorul le usureaza elevilor realizarea sarcinilor. Combinand cat mai variat mesajele verbale cu cele para - si neverbale, educatorul reuseste sa transmita mult mai clar, mai inteligibil, continutul educativ, realizand si o economie de timp. Neconcordanta dintre tipurile de comunicare poate provoca confuzii sau chiar refuzul enuntului.

Atitudinile educatorului si climatul psiho-social al clasei potenteaza sau franeaza comunicarea, sporesc sau anuleaza efectele continutului didactic.

Pedagogii cu o emotivitate pozitiva in procesul interactiunii au un ton linistit, sunt descatusati, rabdatori, se comporta calm, cu incredere, in timp ce educatorii cu o emotivitate negativa sunt neincrezatori, suparaciosi si depresivi.

In legatura cu atitudinea pe care o manifesta pedagogul fata de elevi, se pot diferentia doua stiluri de comunicare pedagogica: democratic si autoritar.

Stilul democratic are la baza comunicarea-colaborare, comunicarea-consiliere, comunicarea co-participare, pe cand prin stilul autoritar comunicarea dobandeste sensuri contrare primului: distantare, inspaimantare, dominare.

Educatorii, ca persoane competente sub aspect comunicativ trebuie sa ia in considerare nu numai factorii sursei si ai mesajului, ci si pe cei ai receptorului.

Cercetarile de psihologie sociala au aratat ca impactul comunicarii si strategiile de prezentare a unui mesaj depinde de caracteristicile individuale ale receptorului.

La randul ei, clasa de elevi constituie un grup cu mare putere de influenta asupra membrilor, in interiorul caruia interactiunile prezinta o intensitate deosebita si o frecventa variata. In acest proces al comunicarii, din interiorul clasei de elevi se pot produce unele perturbari ale mesajului precum: blocajul, filtrajul si distorsiunea.

Blocajul se manifesta prin retinerea totala a unor mesaje ce se indreapta de la educator la elev sau de la elev la elev si invers.

Filtrajul se exprima prin selectarea unor informatii, iar distorsiunea se refera la deformarea mesajelor. Reteaua verticala educator-elevi este intregita de reteaua orizontala, elevi-elevi.

Reciprocitatea dialogala este forma esentiala in care se prezinta relatia in educatie. Responsabilitatea educatorului este sa organizeze, sa stimuleze, sa incite si sa evalueze acest proces atat de complex precum educatia. Dascalul creaza conditii favorabile invatarii, devenind el insusi cel care invata, pentru ca raporturile sunt reciproce.

In general, pentru invatare este foarte importanta ascultarea, dar pentru comunicarea didactica joaca un rol decisiv. Ascultarea are ca rezultat constituirea sentimentului de autenticitate a sinelui si de respect si consideratie pentru celalalt.

Cauzele neascultarii elevilor imbraca aspecte variate si sunt determinate de:

surplusul de informatii oferite de catre invatator;

neconcordanta dintre continut, preocuparile si interesele personale;

neincrederea in educator sau in continutul transmis;

incapacitatea de a asculta;

ritmul gandirii diferit de cel al vorbirii;

factorii perturbatori;

indispozitia afectiva si o stare de sanatate precara:

tonul si ritmul vorbirii profesorului.

Scopul comunicarii in scoala nu se rezuma la reusita scolara, ci la cea umana. Actul pedagogic in comunicarea educationala este unul curativ, prin care elevul este ajutat sa-si exprime sincer ideile, sa vorbeasca liber si astfel i se procura sursa satisfacerii, a implinirii unor nevoi de exprimare spontana ori bine gandita si pregatita.[9]

Specific comunicarii educationale este faptul ca se soldeaza cu efecte formative la nivelul elevului si al clasei de elevi si, in anumite situatii, chiar la nivelul educatorului.

Invatatorul poate constata capacitatea elevilor de a decodifica mesajele dupa gradul lor de activism, de participare la dialog. Este vorba de capacitatea de intelegere. Rari sunt elevii care au curajul sa spuna ca nu au inteles o explicatie, iar cauzele acestei neintelegeri tin fie de nivelul inalt la care s-a folosit limbajul stiintific de catre educator, fie de lacunele existente in repertoriul elevului. Gradul de intelegere se poate constata nu prin intrebarea daca au inteles, ci printr-o verificare detaliata, secventiala, utilizand intrebari deschise, reflexive, proiective, defensive si "pentru ce".

In acest sistem dinamic de modificari repertoriale, factorul afectiv-atitudinal al educatorului are rol esential. Este vorba de acea atitudine de incurajare, apropiata, care pune elevul in situatia de interlocutor, care il activeaza, indemandu-l sa-si dezvaluie nelamuririle, eventualele erori de intelegere sau dificultati de decodificare si invatare.

Rezultatul comunicarii este dat de starea pe care o induce educatorul elevului, fie ca acesta este unul permanent, fie doar ocazional. Elevul va fi dominat, in primul rand, de ceea ce asteapta, apoi de ceea ce vede si asculta, de ceea ce intelege si admite ca trebuie retinut, pentru ca, pe aceasta baza, simte ceva, se simte dorit, util, provocator, incitant, favorabil manifestarilor viitoare.[10]

Tot ceea ce doreste el sa spuna

Tot ceea ce ar fi de zis

Tot ceea ce ar dori  sa se spuna,

EDUCATORUL Inclusiv de altii INFLUENTE

In final, tot ce s-a zis

Ceea ce crede ca i-a fost spus

Ceea ce asteapta

MESAJUL Ceea ce asculta

Ce intelege

Ce admite                           EXTERIOARE

Ce retine

ELEVUL Ce simte

O alta conditie a realizarii comunicarii eficiente este prezenta feed-back-ului, bilateralitatea comunicarii, aceasta insemnand ca receptorul devine, la randul sau emitator, are loc o schimbare de roluri, foarte importanta pentru elevi si educatori, deoarece duce la interactiune si dialog.

Din perspectiva comunicarii didactice, feed-back-ul poate fi privit ca o comunicare despre comunicare si invatare. Aceasta se explica prin faptul ca actul didactic impune existenta a doua feed-back-uri diferite prin sens si functie. Un prim feed-back aduce informatii de la receptor la emitator si regleaza activitatea de transmitere a informatiilor, al doilea este oferit de emitator si actioneaza preventiv, educatorul controland secvential avansarea catre finalitatea urmarita[11].

Comunicarea didactica, fiind instrumentala, cuprinde fenomenul retroactiunii. Absenta feed-back-ului conduce spre o comunicare ineficienta, care-i nemultumeste pe ambii parteneri. Utilizarea excesiva a unor metode didactice nestimulative, a unor aprecieri intolerante fata de erorile elevilor, provoaca manifestari inhibante in cadrul clasei, in sensul ca fiecare asteapta pe altul sa isi asume riscul de a intreba sau a raspunde, de a lua o decizie, de a fi original in exprimare.

Specialistii constata ca degradarea comunicarii didactice mai ales la nivelul expresivitatii si al elementelor motivante se manifesta prin:

dominatia monologului (din partea educatorului);

absenta personalizarii educatorului

dezinteres fata de intelesul vorbirii si comportamentului;

absenta conotatiilor personale;

comunicare redundanta;

lipsa competentei de comunicare.

Arta comunicarii pedagogice presupune  abilitatea de a traduce si explica clar, accesibil, continutul informativ; capacitatea de a convinge si a empatiza cu elevii, posibilitatea de a le mentine atentia si motivatia prin atractivitatea si creativitatea mesajelor si mijloacelor utilizate, precum si posibilitatea de a le forma elevilor abilitati de comunicare.

EXERCITII

a. CALITATILE PROFESORILOR DIN PERSPECTIVA ELEVILOR

Trasaturi de personalitate ale profesorului preferat de elevi (A.Neculau)

capacitatea de a transmite cunostinte

inteligenta

interes pentru dezvoltarea capacitatilor intelectuale ale elevilor

experienta didactica

pasiune in munca

autoritate in fata elevilor

competenta in disciplina predata

capacitatea de a muncii metodic

Trasaturile educatorului ideal (Vasile Fetescu)

Calitatile profesorului ideal

buna pregatire profesionala; maiestria pedagogica;

dragostea fata de profesie si fata de copii;

buna cunoastere a psihologiei copilului;

temeinica pregatire pedagogica;

spiritul de dreptate in aprecierea elevilor, calmul, rabdarea, empatia, spiritul organizatoric, initiativa, autoritatea, vocabularul adecvat etc.

Defectele educatorilor

severitatea excesiva;

caracterul formal al activitatii profesorului (dezinteres, lipsa de intelegere fata de elevi, slaba pregatire profesionala etc.)

limbajul neadecvat;

lipsa dragostei fata de elevi.

Profesorul simpatizat, antipatizat de elevi (Argyle)

Profesorul simpatizat:

este prietenos si drept;

realizeaza contacte bune cu toti membrii clasei;

are stabilitate afectiva;

este erudit, bine pregatit in specialitatea lui.

Profesorul antipatizat de elevi:

ignora elevii, nu stimuleaza interesul pentru invatatura;

este ironic, ridiculizeaza pe unii elevi;

este nervos, arogant, foloseste un ton dusmanos.

b. CALITATILE PROFESORILOR DIN PERSPECTIVA TEORETICIENILOR

Aptitudinile generale si speciale (N.Mitrofan, 1988):

capacitati psihopedagogice (sau factori psihopedagogici):

capacitatea de a determina gradul de dificultate a materialului de invatare;

capacitatea de a face materialul de invatare accesibil;

capacitatea de a intelege elevul, de a patrunde in lumea lui interioara;

creativitatea in munca psihopedagogica (capacitatea de a crea noi modele de influenta instructiv-educativa, in functie de cerinte, de situatii educative)

Capacitati psihosociale

capacitatea de a adopta un rol diferit;

capacitatea de a stabili usor si adecvat relatii cu elevii;

capacitatea de a influenta usor si eficient grupul sau indivizii izolati;

capacitatea de a comunica usor si eficient cu grupul sau indivizii izolati;

capacitatea de a adopta usor diferite stiluri de conducere.

Alaturi de aceste elemente, N.Mitrofan prezinta si alte aspecte extrem de interesante si in acelasi timp importante pentru educator, si anume:

calitati senzoriale;

calitatile limbajului;

calitatile atentiei;

calitatile inteligentei (reprezentari, memorie, gandire);

procesele afective si de viata;

calitati ale personalitatii.

V. de Landsheere (1992, pag.462) considera ca sunt cateva caracteristici ale comportamentului intotdeauna favorabile pentru munca de profesor: flexibilitatea, atitudinea democratica, ordonarea si planificarea riguroasa a activitatilor, caldura umana, simtul umorului.

C. CALITATILE PROFESORULUI DIN PERSPECTIVA PROFESORULUI

deschidere fata de problemele oamenilor;

caldura sufleteasca;

intelegerea pentru problemele celor cu care lucreaza;

stil conlucrant;

inteligenta vie;

capacitatea de abstractizare;

stabilitate emotionala puternica;

abordare ponderata a problemelor;

caracter echilibrat, lucid.

autoritate,

prudenta,

constiinciozitate,

seriozitate,

simtul datoriei,

cutezanta,

sociabilitate,

delicatete,

sensibilitate,

abilitate, sinceritate.

Iti prezentam o lista cu insusiri pe care le poate avea un profesor:

1.     Identificarea nevoilor de instruire/educare a partenerilor relatiei pedagogice

2.     Conducerea eficienta a procesului de invatamant

3.     A practica un ansamblu de strategii didactice in sprijinul realizarii aceluiasi obiectiv

4.     Posibilitatea de a crea in scoala (clasa) un mediu educogen propice care sa antreneze nivelul maxim al potentialului elevilor

5.     A-i invata pe cei educati metode de studiu individual

6.     Conceperea unui program de predare-invatare-evaluare adecvat grupului de elevi cu care se lucreaza

7.     Utilizarea unei serii de metode de evaluare in vederea obtinerii unei analize fidele si valide

8.     Discutarea cu fiecare elev a programului individual de studii

9.     Identificarea scopurilor generale si a obiectivelor operationale ale activitatii didactice

10.  Asigurarea obtinerii de feed-back in activitatea didactica

11.  Identificarea celor educati dupa nume

12.  Antrenarea parintilor in activitati educative pentru copii

13.  Determinarea conditiilor pedagogice pentru ca elevii sa lucreze impreuna in timpul orelor sau in afara lor

14.  Manifestarea increderii in cel educat in mod neconditionat

15.  Antrenarea copiilor cu dificultati de invatare in programe speciale de pregatire

16.  Initierea de activitati pentru elevi in afara clasei si a scolii.

Analizeaza aceasta lista si indica, succesiv, care sunt, dupa opinia proprie:

cele mai importante cinci calitati pe care trebuie sa le dovedeasca un profesor;

cinci calitati care au o contributie nesemnificativa in munca de educatie.

Argumenteaza fiecare alegere.