|
|
|
Primele aparitii ale chestiunii evreiesti. Statutul evreilor in vechiul regim si imaginea evreului in cultura populara romana
Potrivit mitologiei evreiesti, din punct de vedere etnic, evreii sunt descedenti ai neamului care ii are printre stramosi pe patriarhul biblic Iacob, numit si Israel, fiul lui Isac, dar si fiii altor popoare care s-au convertit la iudaism si s-au alipit de poporul evreu. Etnia evreiasca ii include astazi atat pe "evreii practicanti", cei care respecta legile biblice si rabinice, cunoscute ca mitvot, cat si pe evreii nepracticanti sau practicanti in parte ai cultului, pe evreii agnostici si atei, dar care se considera evrei in sensul cultural sau national, fiind numiti "evrei laici".
Stabilind calitatea de evreu, legea i-a impartit pe evreii din Romania in trei categorii. Din categoria intaia faceau parte evreii veniti in Romania dupa 1918. In categoria a doua intrau cei exceptati, respectiv: cei naturalizati prin lege individuala pana in 30 decembrie 1918; cei naturalizati colectiv pentru participarea la Razboiul de Independenta din 1877; cei ce locuiau in Dobrogea si au dobandit naturalizarea prin legile din 1879, 1909, 1912; cei ce au luptat in razboaiele Romaniei, cu exceptia celor cazuti prizonieri sau disparuti individual; cei raniti, decorati, citati cu ordin pentru acte de bravura in timpul razboiului, urmasii celor morti in razboaiele Romaniei si urmasii celor cuprinsi in aliniatele precedente. Dar conform precizarii legiuitorului, nici cei din aceasta categorie nu intrau in comunitatea nationala romaneasca, deoarece nu aveau dreptul sa dobandeasca functiuni publice, sa aiba sau sa dobandeasca proprietati rurale, sa participe la conducerea si activitatea politica a tarii, sa fie militari de cariera. In categoria a treia intrau cei necuprinsi in primele doua, adica marea masa a populatiei evreiesti din teritoriul Vechiului Regat incetatenita colectiv prin legile din 1919, legi consfintite de Constitutia din 1923. Evreii din categoriile I si III nu puteau fi functionari publici de nici un fel, avocati, experti , membri in consilii de administratie ale intreprinderilor de orice natura, comercianti in comunele rurale, comercianti de baututri alcoolice, tutori sau curatori ai handicapatilor de religie crestina, militari, exploatatori sau inchirietori de cinematografe, editori de carti, ziare, reviste, jucatori in asociatiile sportive, oameni de serviciu in institutiile publice s.a.
Definirea calitatii de evreu prin articole de lege demonstreaza ca era acuzata insasi evreitatea. Pe aceasta baza au fost operate o seama de reglementari legislative, precizandu-se situatia juridica a diferitelor categorii de evrei si privilegiile in cazul unor persoane pe "jumatate" sau pe un "sfert" evrei. Ce-i drept au fost si cazuri de asimilare a unor evrei cu romanii. O lege in acest sens a fost promulgata in iulie 1943: pe baza ei, pana la 23 august 1944 au fost asimilati cu romanii circa 79 de evrei, printre care avocatul S. Rosenthal, filologul Aurel Candrea, H. Sanielevici, medicul dr. N. Blatt, Ferdinand Gingold s.a.
Recunoasterea unor merite individuale ale unor personalitati evreiesti nu a schimbat insa situatia juridica a etniei evreiesti, in general, in societatea romaneasca.
Romanizarea incorpora in sine ideea eliminarii treptate a populatiei evreiesti din toate structurile vietii economice, sociale si culturale.Legislatia pe baza careia se infaptuia acest proces, in continutul ei, era rasista si discriminatorie. Nu viza toti cetatenii, ci doar populatia evreiasca, discriminata pe criteriul apartenentei ei etnice si religioase. Evreii au fost expropiati de bunurile lor nu ca o masura de pedeapsa pentru incalcarea legilor in vigoare; au fost eliminati din profesiunile lor nu pentru ca s-ar fi demonstrat incompetenta sau inutilitatea lor profesionala; au fost decretati ostili nu pentru ca s-ar fi gasit dovezi ca au comis acte antistatale, ci au fost desfiintati prin lege civic, material, profesional si moral, deoarece - datorita ascendentei si descendentei lor etnice si apartenentei la religia mozaica - erau considerati "rasa inferioara" si incompatibili cu societatea romaneasca. Pe acest criteriu au fost anulate toate drepturile cetatenesti acordate si garantate populatiei evreiesti prin Constitutia din 1923, introducandu-se principiul inegalitatii in drepturi in fata legii.
Cercetand izvoarele istorice, consemnarile de-a lungul secolelor, se poate construi o imagine a evreului ce reiese din creatia mito-folclorica romaneasca. S-au scris multe carti in aceasta privinta, insa cea mai cuprinzatoare poate fi considerata "Imaginea evreului in cultura romana" apartinand autorului Andrei Oisteanu. Cartea abordeaza o arie vasta de probleme, pornind de la portretul fizic al evreului, discutand apoi portretul profesional al acestuia, portretul moral si intelectual, portretul mitic si magic si, in cele din urma, cel religios. Eseul de fata nu va incerca sa faca un rezumat al acestui amplu studiu, ci se va opri asupra unor aspecte ale "evreului imaginar", intiparite in constiinta colectiva romaneasca, propunandu-si sa faca o corelatie cu momentul in care imaginea evreului, construita cu atata ura si prejudecata de-a lungul timpului, a atins apogeul: evreul si-a pierdut conditia umana, iar uciderea lui a fost considerata o datorie de a crea o lume mai buna - Holocaustul - in general, iar in particular - Holocaustul romanesc.
Alte aspecte ale regimului special s-au referit la aplicarea pedepselor pentru infractiunile comise de evrei. Decretul-lege pentru reprimarea faptelor ce puneau in primejdie existenta si interesele statului, la articolul 16 se prevedea: "cand infractiunile prevazute prin prezenta lege sunt comise de evrei sau de persoane de alta origine etnica decat cea romana ori de comunisti, pedeapsa se va dubla, fara a putea depasi maximum general". Printr-un Decret ulterior s-a prevazut, numai pentru evrei, fixarea domiciliului obligatoriu celor condamnati la minimum 3 ani de inchisoare sau 6 luni de internare in lagare pentru anumite pedepse. Documentele vremii atesta ca prin domiciliu obligatoriu se intelegea deportarea, fara condamnare, a celui considerat infractor, impreuna cu familia, pe Bug sau chiar dincolo de Bug. Daca persoanele civile de origine etnica romana cu cazier comunist erau internate in lagarul Tg. Jiu, evreii, in aceeasi situatie, au fost deportati in Transnistria. In general, evreii puteau fi deportati pe baza unui ordin ministerial sau al autoritatilor militare. Deosebit de periculos pentru securitatea vietii evreului de rand a fost regimul de ostatici introdus imediat dupa intrarea Romaniei in razboi.
Prin decizii ministeriale s-a introdus obligativitatea purtarii stelei galbene.
O analiza sumara a legislatiei si ordinelor elaborate si aplicate pentru reglementarea statutului evreilor in anii regimului antonescian, in conjunctie cu politica ce a inspirat-o, pune in evidenta intentia politica a intregului regim in legatura cu asa-zisa solutionare a "problemei evreiesti". Prin legile "romanizarii" s-a urmarit eliminarea treptata a populatiei evreiesti din structurile sociale ale Romaniei moderne; prin legile care discriminau "sangele evreiesc" se concretiza o conceptie de "cast`" bazata pe ideologia rasismului politic; prin masurile represive luate in general si in contextul starii de razboi in special s-a sters demarcatia dintre dusmanul intern si extern, populatia evreiasca fiind asimilata dusmanului extern.
Primele semne privind activitatea posibila a unor rabini in Transilvania provin de la sfarsitul secolului al XVI-lea. O decizie a rabinului Joel Serkes din Cracovia, in anul 1591, mentioneaza Beth-Din-ul din Alba Iulia, ceea ce ar putea presupune activitatea unui rabin aici. (Beth-Din este un tribunal religios care judeca dupa legea iudaica - Halaha). Abia in 1736 este atestat hahamul sefard Abraham Isaac Russo, cu functia de daian (judecator). Conform Pinkas-ului (denumirea registrului detinut de comunitate in care sunt notate procesele-verbale, regulamentele, listele nominale, nasteri, circumcizii, casatorii si decese) de la Alba Iulia, Abraham Isaac Russo nu a avut atributiile unui rabin. Pentru problemele halahice, el se consulta cu Beth-Din-ul din Belgrad. Se pare ca Pinkas-ul comunitar a fost inaugurat de catre el.
Unii antropologi de astazi neaga posibilitatea identificarii unui grup specific de insusiri comune la intregi popoare, staruind in ideea ca nu se pot decupa si studia decit insusirile individuale, cele colective fiind apreciate ca o imposibilitate evidenta. Daca aceste ipoteze se verifica, atunci dispare ideea detasarii si impunerii unui set de caracteristici valabile la scara unui intreg popor (popoare). Si, atunci, se risipeste in neantul tuturor divagarilor chiar ideea specificului national pentru fixarea careia s-au consumat la noi tone de cerneala si chiar imagologia ca disciplina stiintifica noua.
ANDREI OISTEANU (n. 1948) este cercetator in domeniul etnologiei, antropologiei culturale, imagologiei si istoriei religiilor; este membru al Comisiei de Folclor si Etnologie a Academiei Romane si al International Union of Ethnological and Antropologica! Sciences (Londra), in lucrarile sale, Andrei Oisteanu abordeaza teme inedite, combinind eruditia cu intuitia si rigoarea academica cu savoarea eseistica. Studiul practicilor rituale si magice, ca si cel al mentalitatilor mitico-religioase ii datoreaza in mare masura reabilitarea unui punct de vedere stiintific, grav afectat de invazia diletantismului.
Comunitatea evreiasca din Romania se preteaza foarte bine acestui tip de cercetare. Si asta nu numai datorita vechimii si marimii ei (in 1940 traiau aici aproape 800 000 de evrei, Romania avind a treia comunitate evreiasca din Europa si a patra din lume, dupa URSS, Polonia si SUA). O cercetare comparativa este motivata si de faptul ca, de-a lungul secolelor, comunitatea evreiasca din Romania a fost localizata intr-o zona multiculturala, la confluenta unor importante si bine constituite spatii socio-politice, etno-lingvistice
Caricatura antisemita reprezentind Ostjuden emigrind la Viena, carte postala, Germania, 1898 si cultural-confesionale: la intilnirea dintre crestinismul catolic, cel protestant si cel ortodox; la confluenta dintre lumea evreilor Ashkenazim si cea a evreilor Sephardim', la granita dintre Europa Centrala, Europa Orientala si cea de sud-est; la intersectia dintre Imperiul habsburgic, Imperiul tarist si cel otoman. O istorioara din folclorul urban - publicata in 1844 in revista vieneza Der Humorist - puncteaza cit se poate de bine pozitia de "granita intre imperii' pe care o avea spatiul romanesc. Se spune ca un englez, vrind sa petreaca aceeasi noapte in trei imperii diferite, s-ar fi dus in singurul loc de pe pamint unde aceasta performanta era atunci posibila: in punctul numit triplex confinium, din nord-estul Bucovinei (linga satul Noua Sulita, pe Prut), unde se in-tilneau granitele imperiilor rus, austriac si otoman.
Exista clisee mentale evidente - care se refera la situatii evident neadevarate (de genul, "evreii au coarne') - si care supravietuiesc mai ales in zonele in care nu traiesc evrei sau in care acestia sint foarte putini, in astfel de cazuri, portretul "evreului imaginar' poate sa se dezvolte in voie, capatind dimensiuni de fiinta fabuloasa, neexis-tind posibilitatea ca "evreul real' sa corecteze acest portret.
Exista, de asemenea, clisee mai putin evidente, care nu exprima neaparat un neadevar, ci un adevar partial, ridicat la rang de adevar general (de genul, "evreul este bun afacerist'). A atribui unei intregi categorii de fiinte o trasatura pe care o are doar o parte a acestora este simptomul unei gindiri stereotipe si comode. Cliseul este o imagine ultrasimplificata a unui fenomen, determinata de mediul cultural in care apare. Si cum coordonatele acestui mediu isi au radacinile de regula in cultura traditionala (care este arhaica si profunda), ne putem imagina cit de puternice sint cliseele si cit de rezistente sint ele la schimbare, chiar atunci cind sint infirmate (sau doar partial confirmate) de realitate. "Prejudecatile au de obicei un substrat metafizic, spunea Lucian Blaga. De aceea nu pot fi sfari-mate si inlocuite decit de alte prejudecati.'
Lucrind cu categorii, gindirea noastra este, in buna masura, stereotipa ("Prejudecatile sint cirjele ratiunii', sustinea Andre Gide) si nu prea putem sa schimbam situatia decit, pe de o parte, limitind numarul de clisee pe care il utilizam si, pe de alta parte, constien-tizind gradul de deformare a realitatii pe care acestea il introduc. Daca nu putem sa evitam definitiile partial adevarate si schematice (de genul "pasarile zboara'), trebuie macar sa stim ca, foio-sindu-le, ne asumam riscul de a trage concluzii eronate (de genul "mustele sint pasari, iar gainile nu').
Antisemitismul popular (inconstient si pasiv) l-a influentat pe cel politic (constient si activ), de pe la jumatatea secolului al XIX-lea pina in zilele noastre'. Se reface, altfel zicind, portretul robot al evreului imaginar si evaluarea deosebirilor fata de portretul evreului real. Se apeleaza, pentru asta, la referinte folclorice, din literatura culta, etnografice si chiar iconografice (cartea e plina cu ilustratii cu rostul lor precis in economia cartii) pentru a distinge deosebirea, adesea discrepanta, dintre cliseul portretului evreului imaginar si al celui real. Dar inainte de asta, autorul face o utila incursiune in istoricul ideii de toleranta la romani, oprindu-se cit si cum se cuvine, la programele cu adevarat emancipatoare ale revolutiilor de la 1848 in tarile romane, desi ideea de a-i accepta pe straini drept egali cu autohtonii in fata legii isi face loc cu infinita greutate.
"Nu este o exagerare sa spunem ca Romania a fost cea mai antisemita tara din Europa de dinainte de al doilea razboi mondial' - scria Hannah Arendt la inceputul anilor '60 . Eu cred ca afirmatia celebrei scriitoare chiar este o exagerare. Sa zicem ca Hannah Arendt are unele circumstante atenuante. Este vorba de o formulare mai mult sau mai putin "publicistica', avind in vedere faptul ca lucrarea din care am citat a fost redactata pe baza reportajelor trimise de scriitoare revistei The New Yorker de la procesul lui Adolf Eichmann de la Ierusalim (1961-1962).
Regasim insa cam acelasi tip de evaluare si in cercetari ample (si de altfel serioase) de istorie a evreilor. Scriind despre Holocaust, istoricul Paul Johnson considera ca "austriecii au fost mai rai decit germanii', iar "romanii nu au fost mai buni decit austriecii, ba, in unele privinte, au fost chiar mai rai'. Conform acestor afirmatii, romanii ar fi detinut primul loc in clasamentul celor mai antisemite popoare, fiind urmati indeaproape de austrieci si apoi de nemti. Dupa numai citeva rinduri insa, Paul Johnson rastoarna dintr-o trasatura de condei acest clasament: "Dupa germani si austrieci, romanii au fost cei mai mari ucigasi de evrei'
Astfel de formulari sint nu numai neadevarate, ci si inadecvate. Nu cred ca putem intocmi clasamente internationale la antisemitism, asa cum o facem la atletism. Nu cred ca se poate vorbi in acesti termeni in nici o situatie, si cu atit mai putin intr-una atit de complexa si de specifica (chiar atipica) precum soarta evreilor din Romania in timpul razboiului. Sint destule lucrari care au prezentat obiectiv Holocaustul din Romania, bazindu-se strict pe documente si fapte.In astfel de cazuri, diagnosticul este cu atit mai gresit, cu cit este mai scurt si mai transant. A nu vedea nuantele si detaliile, a renunta la analizele obiective si echilibrate, a nu tine cont de conditiile istorice, politice si culturale specifice, a inlocui o realitate dramatica si complexa cu citeva sentinte-stampila si clasamente morbide, realizate pe baza numarului de evrei morti, inseamna a folosi aceleasi tipuri de sabloane, de scheme rudimentare si de clisee mentale pe care le reprosam gindirii antisemite, inseamna sa cream, alaturi de portretul-robot al "evreului imaginar', pe cel al "romanului imaginar', al "polonezului imaginar', al "neamtului imaginar' etc. Acestea sint, de regula, rezultatele "discursului istoriografie etnocentric', cum 1-a numit si definit Leon Volovici (279). Un discurs care sufera de evreo-centrism sau de romano-centrism si care foloseste formule globalizante, fie foarte vituperante, cu efecte incitatoare, fie foarte magulitoare, cu efecte anestezice. Dintre acestea din urma, "proverbiala toleranta a romanului' este reflexul mental cel mai raspindit.
Mai ales dupa mijlocul secolului al XlX-lea, intelectualii si politicienii romani au preferat mai mult sa discute despre toleranta, decit sa o practice. S-a vorbit deci, insistent si pe diferite tonuri, despre o "proverbiala' toleranta a romanului fata de alte etnii si confesiuni, o virtute inscrisa intr-un soi de "cod genetic' al neamului. Este aceasta o caracteristica reala sau doar unul dintre numeroasele clisee care compun portretul schematic al romanului, la rindul lui, "imaginar'?
Evreii au fost acuzati ca practica ritualuri barbare, un mod infailibil de a-l defaima pe
celalalt. Se credea ca acestia fura copii crestini si ii omoara pentru a folosi sangele lor la
prepararea azimei pascale sau in alte scopuri rituale, aceste acuzatii aparand si in spatiul
romanesc.7 Invinuitii au fost omorati sau torturati pentru as e dovedi abia mai tarziu ca
acuzatiile erau false. Daca ne gandim insa la cei 1,5 milioane de copii care au fost omorati in
timpul Holocaustului, putem acuza tabara opusa de infanticid. Copiii evrei din Romania au
suferit la fel de mult ca si parintii lor: au fost discriminati, exclusi din scoli, supusi diverselor
restrictii, in perioada interbelica antisemitismul rasfrangandu-se din plin si asupra lor. De
asemenea, s-au aflat printre primele victime ale pogromurilor si masacrelor - "copilul sarise
sa bea apa, plutonierul l-a impuscat in pulpa piciorului si copilul a cazut cerand mereu, apa!
apa! Atunci plutonierul l-a luat de picioare si intrebandu-l << Vrei apa?>> i-a spus <<saturate>>
si l-a bagat cu capul in apa Bahluiului, pana ce s-a inecat, dandu-i apoi drumul in
Bahlui."8 Din numarul evreilor romani deportati in Transnistria, aproximativ 22% erau copii.
Ei au fost primele victime ale deportarii - lipsiti de aparare, multi dintre ei orfani sau cu
parintii care nu se mai puteau ajuta nici pe ei, nu au avut nicio scapare in fata monstruozitatii
calailor.
In 1845, intr-un acces de protocronism avant la lettre, Mihail Kogalniceanu scria ca romanii "au fost printre primii care au consacrat toleranta religioasa si libertatea de constiinta'Politicianul moldovean spunea aceasta in conditiile in care, din 1831, Regulamentele organice legiferasera antisemitismul in Principatele romane. Aceasta noua legislatie "proclama principiul apartenentei la credinta crestina ca o conditie pentru acordarea drepturilor civile si politice'.
Chiar si dupa unirea Moldovei si a Tarii Romanesti (1859), cind unii pasoptisti au ajuns la putere, emanciparea politica a evreilor a ramas un deziderat. Referindu-se la "drepturile izraelitilor romani', domnitorul Alexandru loan Cuza declara urmatoarele in 1864: "Am voit sa le dau [evreilor] totul, insa nu s-a putut. Veti avea o emancipare graduala. Pretutindeni unde am fost, v-am iubit si nu am facut nici o deosebire de religie.'
Obsesia taxonomica a mentalitatii antisemite este observata ulterior in domeniul intelectului etnicizat prin dominanta "inteligentei ataviste" iudaice, sau dimpotriva, prin prostie sau ignoranta. Intelectuali, figuri de valoare universala apar in acest context. Voltaire, pentru care evreii sint "din fire" lipsiti de calitati fundamentale (rai, fanatici, ignoranti), se contrazice flagrant admitind ca "prejudecatile reprezinta ratiunea prostilor". Aprecieri ale calitatilor specifice etniei (inteligenta, abilitate, harnicie) sint sustinute, ca marci ale diferentei si alteritatii rasiale, prin argumentatie de natura istorica-behaviorista: mecanismul comportamental iudaic a fost format in secole de stimulare intensiva a "caracterului evreiesc". Pornind de la aceleasi premize, Mihai Eminescu ajunge la concluzii negative (deprinderi rele, scaderi de caracter).
Si ca urmare a protestelor exprimate in aceasta privinta de unele cancelarii occidentale, printul Carol a socotit de cuviinta sa includa in Mesajul Tronului - adresat Parlamentului roman in 1868 - mai multe referiri la "cestiunea israelitilor'. "Daca natiunea romana in alte timpuri nu s-a abatut de la principiile de umanitate si de toleranta religioasa - a spus suveranul -, ea nu va incepe astazi, in al XlX-lea secol, supt dom-nirea mea, a viola aceste sinte principii'
Ambele Camere ale Adunarii Legislative s-au grabit sa asigure Tronul ca, "in cestiunea delicata a strainilor de rit israilitean', nu ar fi vorba "de vro persecutiune religioasa, caci aceasta n-ar fi demn[a] nici de traditiunile noastre nationale in materie de toleranta, nici de secolul in care traim, nici de regimul liberal si luminat al Mariei Voastre'. Comisia parlamentara de redactare a raspunsului la discursul suveranului era compusa din C.A. Rosetti, Hasdeu, Kogalniceanu, Lahovary s.a. Nimeni nu parea sa-si mai aduca aminte ca - doar cu un an si jumatate inainte, in iunie 1866 - se votase prima Constitutie a Romaniei, care legifera o crasa discriminare politica pe criterii confesionale. Articolul 7 prevedea ca "numai strainii de rit crestin pot dobindi calitatea de roman'. A fost o decizie anacronica - fata de legislatiile si mentalitatile din vestul si centrul Europei -, care a blocat emanciparea politica a evreilor.
Unii intelectuali romani au sustinut exceptionalismul romanilor in ceea ce priveste toleranta fata de straini. Unul dintre acestia a fost politicianul nationalist Aurel C. Popovici, care sustinea urmatoarele in 1910: "Noi pe nimeni n-am asuprit, n-am jupuit. Noi pe nimeni n-am pus pe rug pentru credinta lui, pe nimeni n-am cautat sa-1 desbracam de nationalitatea lui, de sufletul lui.
In 1938, scriind despre convertirea unor evrei la crestinism in Moldova din prima jumatate a secolului al XlX-lea si despre asimilarea lor in societatea romaneasca, folcloristul Artur Gorovei exclama, jumatate cu mandrie, jumatate cu indignare: "Toleranta moldovenilor a intrecut, totdeauna, orice imaginatie'.Cu citiva ani mai tirziu, convingerea lui Simion Mehedinti era asemanatoare: "Sentimentul de toleranta a existat la noi [= la romani] intr-o masura exceptionala', taranul roman fiind "omul cel mai tolerant din Europa'.
Astfel de concluzii ditirambice faceau nota discordanta cu retorica uzuala a intelectualilor, politicienilor si publicistilor romani din anii '20 si '30. Chiar discursul lui Mehedinti era puternic minat de xenofobie si intoleranta. El era convins, de exemplu, ca marile nenorociri de care a suferit Romania se datoreaza in exclusivitate strainilor din tara: maghiari, bulgari, rusi, tigani si, mai ales, evrei.
Primele cazuri de persecutie a evreilor se consemneaza incepind din secolul al XVI-lea. Mihai Viteazul, care in 1593 a devenit domn al Tarii Romanesti cu sprijinul Portii otomane, a primit sumele uriase necesare campaniilor sale de la grecii, evreii si turcii din Constantinopol. Dupa urcarea pe tron, i-a convocat pe creditori si i-a ucis pina la ultimul. La 11 august 1601 a intrat in Cluj, impreuna cu generalul Basta, si i-a ucis pe evreii si anabaptistii gasiti acolo, incendiind si orasul. Evreii au avut de suferit si din partea princepelui Sigismund Bathori, care a considerat ca ei s-au alaturat lui Mihai Viteazul.
In Transilvania secolului al XVII-lea, puternic influentata de spiritul Reformei, principele Gabriel Bethlen (1613-1629) a chemat negustori evrei din Imperiul Otoman pentru a dezvolta comertul. Mai tirziu, dupa integrarea Transilvaniei in Imperiul Habsburgic (1691), evreii ardeleni si-au extins relatiile comerciale spre Apus. Imparatii Austriei nu-i favorizau pe comerciantii evrei, astfel ca din 1700 li s-a interzis locuirea in apropierea oraselor miniere. Din 1736, evreii nu mai aveau dreptul sa faca importuri din Germania sau Polonia. Statutul orasenesc al localitatii Alba Iulia a dispus in 1741 ca evreii sa aiba drept de locuire in oras numai ca 'jeleri', fara drept de cetatenie. Viata evreilor obisnuiti nu era intotdeauna in siguranta: au avut loc crime in Marghita, Muntii Ciucului, Maramures. Parlamentul ungar din 1867 a adoptat proiectul baronului Jozsef Eotvos, dupa care locuitorii israeliti ai tarii sint egal indreptatiti cu locuitorii crestini sa isi exercite drepturile civile si politice. In 1895 religia iudaica a devenit egala in drepturi cu celelalte confesiuni.
In epoca interbelica, ideea de "omenie' si de "toleranta romaneasca' a fost redefinita, conform noului context socio-politic. Prin noua Constitutie, cea din 1923, li s-au recunoscut evreilor (ca si celorlalti minoritari necrestini) drepturi civile si politice depline. Dar fantoma xenofobiei si a intolerantei etnice incepuse sa bintu-ie prin Europa (inclusiv prin Romania) cu o forta necunoscuta inca pina atunci. Pe de alta parte, prin incorporarea noilor teritorii in cadrul Romaniei Mari, numarul minoritarilor etnici a crescut la circa 30% din totalul populatiei, in unele zone depasind chiar 50%. Pentru ultranationalisti, toleranta romaneasca nu mai era receptata ca o virtute caracteristica a "spiritului etnic' (Volksgeist), ci ca un defect, ca o slabiciune care il dizolva, ca un virus care afecteaza insusi sistemul imunitar al organismului national. "Combaterea strainului' - observa pe buna dreptate Leon Volovici - devine pentru multi intelectuali romani din aceasta epoca "forma preferata de manifestare a patriotismului si de exprimare a specificului national'.
De altfel, receptarea ospitalitatii romanesti ca pe o slabiciune nationala are o istorie care dateaza de la inceputurile epocii moderne. Comentind nemultumirea demnitarului rus Demidoff in privinta lipsei de ospitalitate cu care a fost tratat in Moldova, Mihail Kogalniceanu scria urmatoarele: "De unde vine aceasta pretentie a strainilor ca, indata la venirea lor, sa le dam casele, mesele, cinstirile noastre? De unde vine? '
In 1935, Mircea Eliade crede ca acest tip de reactii alarmiste sint generate de un "imbecil complex de inferioritate' fata de straini. Cu acest prilej, si el gloseaza pe marginea tolerantei romanilor, fara sa-i nege caracterul "proverbial', dar si fara sa uite sa puna acest adjectiv intre ghilimele: "Toleranta noastra «proverbiala» este o tarie, nu o slabiciune Nu inteleg de ce tipam: primejdie! Unde e primejdia? Ca sint minoritari prea multi la posturile de comanda? ii vom scoate prin concurenta, prin propriile noastre forte, prin legi de administratie la nevoie - dar de aici pina la primejdia «romanismului», mai e cale lunga Noi nu avem nevoie de intransigenta si intoleranta, vicii streine structurii noastre.' Doi ani mai tirziu insa, in septembrie 1937, opiniile lui Mircea Eliade se radicalizeaza (mai sint doar doua-trei luni pina la alegeri!), chiar daca este convins "ca evreii vor tipa ca sint antisemit, iar democratii ca sint huligan sau fascist', intrebarea retorica din 1935: "Unde e primejdia?', capata acum un raspuns precis. Natiunea romana se "surpa lent' din cauza "elementelor alogene'; in primul rind, din cauza evreilor - care "au cotropit satele Maramuresului si ale Bucovinei' si "toate orasele Basarabiei', iar romanii "n-au ridicat un deget' ca sa-i opreasca -, dar si din cauza maghiarilor, a rutenilor, a bulgarilor, a sirbilor, a sasilor etc., mai putin a svabilor ("singurii aliati sinceri').
Peste citiva ani, la inceputul razboiului, presedintele ad-interim al Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu, accepta si el - similar cu M. Eliade - "riscul de a nu fi inteles de unii traditionalisti', el fiind "pentru migratiunea fortata a intregului element evreiesc din Basarabia si Bucovina, care trebuie azvirlit peste granita'. intr-o sedinta a guvernului, din 8 iulie 1941, Mihai Antonescu se arata inspaimintat de faptul ca "omenia siropoasa' a romanilor si "filozofia umanitara' inoculata de evrei ar putea face sa se rateze "un moment istoric', in care, printr-o "totala descatusare etnica', "sa curatim [de evrei] pamintul romanesc', inclusiv "tragind cu mitraliera'. "Asa ca va rog sa fiti implacabili - le spunea el autoritatilor guvernamentale responsabile cu epurarea etnica a Basarabiei si Bucovinei. Omenia siropoasa, vaporoasa, filozofica n-are ce cauta aici. Am crezut si eu o clipa ca aceasta omenie poate purta vestigii de sinceritate, dar curind mi-am dat seama ce ascunde realitatea; sub aspectul unei filozofii umanitare se ascunde cel mai acut interes de rasa, al unei rase care se voia stapina peste tot si al unor principii abstracte in spatele carora se gasea o religie profitoare in dauna unei natiuni covirsite de nevoi, si ca noi erau multe natiuni. Prin urmare, sa folosim acest moment istoric si sa curatim pamintul romanesc si natiunea noastra de toate nenorocirile [pe] care le-au abatut veacurile asupra acestui pamint in care n-arn putut fi stapini. Daca este nevoie, sa trageti cu mitraliera'.
Sint destule relatari referitoare la ospitalitatea autentica de care au dat dovada romanii de-a lungul timpului. "Chipul cu care [moldovenii] primesc oaspeti straini si drumeti e vrednic de cea mai mare lauda- scria Dimitrie Cantemirpe la 1717-; caci, desi foarte saraci din pricina invecinarii cu tatarii, totusi nu se dau inapoi niciodata sa dea mincare si gazduire unui oaspe si-1 adapostesc fara plata timp de trei zile, impreuna cu calul sau. Pe strain il primesc cu fata voioasa, ca si cind le-ar fi frate sau alta rudenie'
Uneori, ospitalitatea romaneasca se rasfringea doar asupra "strainului indigen', asupra crestinului/romanului "strain de sat', dar nu si asupra "strainului alogen' (mai ales cel de alta religie). La sfirsitul secolului al XlX-lea, B.P. Hasdeu rezuma astfel opiniile taranilor romani, transmise lui de invatatorii rurali: "Strainii ce trec prin sat, daca is crestini, sint bine priviti de sateni, ospatindu-i si ingrijindu-i. Straini se socotesc mai mult acei ce au o alta lege sau credinta in Dumnezeu. Evreii sint priviti de popor ca niste indivizi straini de natie, [de] religie si cu calitatile cele mai urite'.
Trebuie spus, de asemenea, ca ospitalitatea care opereaza in societatile traditionale este, in buna masura, determinata de considerente magice si rituale. Taranul este ospitalier cu "strainul' acum, pentru ca el si ai lui sa aiba belsug apoi (tot restul anului); taranul ii ofera "strainului' aici, pentru ca el si mortii lui sa primeasca acolo (in lumea de dincolo). Vezi, in acest sens, traditia crestin-ortodo-xa de pomenire a mortilor, prin oferirea de pomeni saracilor si strainilor. "Cine da, lui isi da', rezuma un proverb romanesc toata aceasta mentalitate.
Sentimentele xenofile- ca si cele xenofobe - nu anuleaza, ci evidentiaza "diferenta culturala' dintre indigen si alogen. Xenofilia este un sentiment de discriminare, chiar daca una pozitiva, in mod aparent paradoxal, atit xenofobia (ostilitatea) cit si xenofilia (ospitalitatea) actioneaza, in situatii diferite, in cadrul aceleiasi comunitati traditionale. "Diferenta culturala' este anulata abia atunci cind se practica in-diferen-fa, specifica societatii "neutre' din marile aglomerari urbane, dar de neconceput in comunitatile rurale, intr-o snoava romaneasca, "un tigan se duce pentru prima oara la un barbier sa isi rada barba; apoi se duce la circiuma ca sa se faca vazut, dar nimeni nu-i da atentie. Atunci, usurat, exclama: «Domnul fie laudat! lata-ma ca-s om acum! »'
in marea majoritate a cartilor, publicatiilor si studiilor de folclor si etnologie aparute dupa razboi in Romania nu se vorbeste aproape deloc despre evreu, pentru ca acest nomen ethnicum si tot ce era legat de el a devenit in buna masura tabu. Dupa un exces de popularitate (negativa, este drept), in perioada dintre razboaie, cind evreul devenise protagonistul fara voie al prea multor carti, studii si articole antisemite, o data cu instaurarea regimului comunist in Romania, evreul a fost obiectul unui alt exces: nu s-a mai scris aproape nimic despre el, de parca nu ar fi existat (conform principiului regimurilor totalitare: "Despre cine/ce nu se vorbeste, nu exista'). Un exces de tacere a luat locul unui exces de zgomot.
Aceasta "pudoare' nu a ocolit nici autoritatile cele mai inalte, fie ele romanesti sau evreiesti. Initial, pentru a face discursul oficial "corect politic', Ceausescu folosea celebra formula "indiferent de nationalitate: maghiari, germani, evrei'. De pe la mijlocul anilor '70, evreii au inceput sa fie exclusi din discursul puterii, fiind inghesuiti in mai aseptica expresie "si de alte nationalitati'. (Tiganii, in schimb, nu au fost niciodata mentionati in discursul oficial.) Unele dintre autoritatile comunitatii evreiesti nu s-au lasat nici ele mai prejos.
In volume de folclor - altfel meritorii -, in colectii de colinde, balade, legende, snoave etc., elaborate de autori altfel respectabili, mentiunile referitoare la evrei au fost cu grija cenzurate si, in cea mai buna situatie, inlocuite cu puncte de suspensie. In acest din urma caz, macar era semnalata omisiunea, iar cercetatorul putea sa caute si, cu ceva noroc, sa gaseasca textul original integral. Motivele care justificau acest fenomen politic au fost de-a lungul deceniilor diferite, citeodata antagoniste; la inceput, in primele doua decenii postbelice, in perioada "comunismului internationalist', din cauza unei eronate intelegeri a luptei impotriva antisemitismului (in acest caz, probabil ca activistii evrei au avut si ei un cuvint de spus); ulterior, in perioada "national-comunismului', din cauza unui exces de nationalism sau chiar din antisemitism. Comentind, de exemplu, o monografie-album din anii '80 despre municipiul Iasi - in care nu se vorbeste despre istoria vechii si numeroasei comunitati evreiesti din oras (51 % din populatie inainte de al doilea razboi mondial) si nici despre importantele ei realizari economice si culturale - unii cercetatori au numit acest fenomen "evacuarea evreilor din istoria orasului Iasi'. Exemple de acest tip sint nenumarate. Este greu de imaginat, de pilda, ca un autor care redacteaza in 1982 o carte despre negustori, zarafi, circiumari, hangii, birjari si carutasi, despre traditia tirgurilor, bilciurilor si iarmaroacelor din spatiul romanesc sa nu ii mentioneze macar o data pe evrei.
Din prejudecatile asupra portretului moral, ne vom opri asupra lasitatii evreului,
ilustrata prin mai multe exemple in scrierile populare, dar si culte - in "O faclie de Pasti" a lui
Andrei Oisteanu. Imaginea evreului in cultura romana, ed. Humanitas, Bucuresti, 2004, pag. 72 ,Caragiale, evreul protagonist este permanent cuprins de teama, iar Calinescu afirma "evreii
normali sunt timorati in forme defensive, vaitareti, acomodanti".
Multi oameni se intreaba dece nu s-au rasculat evreii impotriva opresiunii din timpul razboiului, acestia fiind mai numerosi decat soldatii care ii pazeau. Aici putem aminti ce s-a petrecut la pogromul de la Iasi. Evreii au fost chemati la Chestura fara a li se spune de ce, iar acestia si-au facut datoria de cetateni si s-au prezentat. Pentru cei care au ajuns mai tarziu, covorul de morti pe care calcau le-a fost de ajuns sa impietreasca orice sentiment, orice ratiune. Niciun om nu s-ar putea organiza si porni impotriva asupritorilor, cand ceea ce se intampla depaseste barierele proprii ale intelegerii, cand oameni ca si ei ii omoara doar pentru ca nu sunt identici - "Au innebunit cu totii! Sa nu ne pierdem cumpatul! Nimic nu poate fi adevarat. Ai sa vezi, vom pleca acasa." Au fost de asemenea ademeniti sa iasa din ascunzatori sub pretextul ca oricine nu poseda un anumit document eliberat de ei, va fi impuscat. In curtea Chesturii au fost ucisi 5000 de evrei, iar pe strazile din jur si in drum spre gara inca vreo cateva mii. Socul emotional pe care cineva il poate avea in continuare il impiedica sa opuna rezistenta, apoi cand are sansa sa se dezmeticeasca este deja lipsit de puteri fizice datorita torturilor la care este supus.
Revenind la Romania postbelica, voi da citeva exemple de cenzurare a subiectelor evreiesti din spatiul editorial, in toate editiile postbelice ale operei lui Alecu Russo, in textul lasiul si locuitorii sai in 1840, pasajele referitoare la evreii din Iasi sint drastic amputate (366). Scrisoarea XX, intitulata Ovreii, a fost exclusa de cenzura din editiile de dupa razboi ale volumului Scrisori catre V. Alecsandri, de Ion Ghica (38J). Vasile Alecsandri insusi a fost cenzurat in aceasta epoca, operele sale mai mult sau mai putin "complete' nu au inclus (decit cu rare exceptii) textele sale caustice referitoare la evrei (gen Lipitorile satului).
Nici documentele istorice nu au beneficiat de alt regim, in 1959, Dan Simonescu a publicat Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul, redactata la sfirsitul secolului al XVI-lea (524).
Confruntind "evreul real" cu "evreul imaginar", operatie ce constituie axa intregii demonstratii imagologice din volum, autorul trebuie sa recunoasca valentele intertextuale ale celui de al doilea concept, sursa nesecata de clisee culturale. Acestea sint analizate in timp, in spatiu, prin raportare la perceperea romaneasca a altor "straini", prin comparatia antisemitismului popular cu cel intelectual (literatura culta si literatura politica din secolele XIX-XX). Subliniem dificultatea unui asemenea demers cind imagologul trebuie sa-si clarifice atitudinea fata de propriile valori culturale (autoimagini) si fata de un context ostil ce apare ca alteritate (heteroimagini).
In perioada august-octombrie 1919, Benjamin Fundoianu a publicat in revista evreiasca de limba romana Mintuirea o serie de 11 eseuri, sub titlul "Iudaism si elenism', in 1980, s-a incercat republicarea acestui text remarcabil intr-un amplu volum cuprinzind publicistica lui Fundoianu (529). Pina la urma insa, cenzura a impus eliminarea eseului respectiv din cuprinsul cartii. Acest important studiu filozofic a fost reeditat abia in 1999, dupa 80 de ani (526). Tot referitor la Fundoianu, in decembrie 1945, in Revista Fundatiilor Regale, Tudor Arghezi a semnat un cald articol in memoria "poetului asasinat [la Auschwitz] cu aburi de otrava'. Un pasaj referitor la evreitatea lui B. Fundoianu a fost exclus de cenzura atunci cind textul a fost republicat la jumatatea anilor '70.
Cel mai flagrant caz este cel referitor la incercarea de publicare, in 1972, a volumului Descolindatul in orientul si sud-estul Europei, semnat de etnologul iesean Petru Caraman. Editura Mi-nerva i-a conditionat autorului aparitia cartii de eliminarea capitolelor referitoare la evrei si la tigani. Cererea editurii apare astazi cu atit mai ciudata, cu cit etniile respective erau prezentate cu simpatie si umor. Etnologul iesean nu a fost de acord cu compromisul cerut de editura si cartea nu a mai aparut. Ea a fost editata abia de curind, in 1997, dupa 25 de ani (184). "Studiul n-a putut sa apara [in 1972] la Editura Minerva - explica editorul Iordan Datcu - pentru ca se inasprise cenzura, stiut fiind ca in anul 1971 avusese loc o faimoasa, prin consecintele ei anticulturale, plenara ideologica a partidului unic'.Dupa cum se vede, in epoca, si tiganii au fost supusi unui regim similar de interdictie. Interesant este faptul ca, dupa 1990, tiganii insisi au cerut interzicerea folosirii acestui etnonim, ca fiind incarcat cu semnificatii depreciative.
Cam de la inceputul secolului al IX-lea (vezi Stuttgart Psalter), iconografia medievala occidentala a excelat in prezentarea caricaturala a evreului, cu trasaturi diavolesti (544). Evident, evreul emblematic era Iuda (mai rar, Cain sau Caiafa), al carui facies concentra toate cliseele fizionomice identitare: nasul coroiat, buza de jos groasa si rasfrinta, exoftalmie, barba ascutita, parul rosu etc. "Chipul de Silen' al lui Iuda, marcat de grimasa, contrasta puternic cu cel frumos si senin al lui Isus. Pentru a putea fi usor identificat si pentru ca elementele caricaturale sa fie mai vizibile, Iuda era reprezentat de regula din profil, in timp ce Isus era zugravit din fata Trasaturile ingrosate ale "chipului semit' au supravietuit ulterior si in iconografia laica, fie in reprezentarile vizuale ale "Jidovului ratacitor' din secolele XVII-XIX, fie in caricaturile reprezentindu-i pe, jidani' in presa antisemita din secolele XIX-XX.
Teama de un asemenea disconfort existential, care ar fi rezultat in urma acceptarii democrate a evreului in interiorul culturii romane, ar putea explica stereotipul "prietenilor evrei". Individual, prietenul evreu, componenta a vietii particulare a antisemitului, este acceptat ca exceptie notabila de la Marea Clasificare. La nivel cultural, in speta in literatura unor clasici romani, observa George Calinescu, personajul iudeu este simpatic, nu si categoria etnica la nivel social. Andrei Oisteanu observa fenomenul si la nivel central-european, incepind cu perioada iluminista, cind "evreul bun - evreul atipic" este inventat. In contrast cu acesta este subliniat cliseul evreului exponent care, dupa cum afirma profesorul Leon Volovici, isi are sorgintea in simbolismul culturii europene vechi. Individul minoritar va raspunde moralmente in fata majoritarului clasificator ca reprezentant al unei categorii imaginare imuabile, pentru vesnicie hotarita si impusa. Este un aspect dramatic al solitudinii si reificarii prezentei minoritare distruse de imaginea sa manipulatoare, tragindu-si seva din pozitia centrala a culturii dominante.
Istorici ai artei crestine (mai ales, Elizabeth Revel-Neher) au observat ca, spre deosebire de iconografia occidentala, cea bizantina nu apeleaza (cu rare exceptii) la trasaturi fizionomice negative ale evreului, in general, sau ale lui Iuda (Cain sau Caiafa), in mod special. Marcarea identitatii lui Iuda se face prin actiunile sale si nu prin ingrosarea "trasaturilor semite' ale chipului sau. "in arta bizantina - rezuma Marcel Dubois teza cartii lui Elizabeth Revel-Neher - reprezentarea evreului este mai obiectiva, mai corecta si mai respectuoasa decit aceea utilizata in general in Europa occidentala. Iconografia bizantina nu coboara pina la nivelul imaginii deformate sau a caricaturii caustice, prin care cel mai adesea sint exprimate ostracizarea si ura unei societati cu o viziune complet negativa asupra evreului.
In Antichitate si Evul Mediu, physiognomonia era arta de a dezvalui caracterul individului, cercetindu-i trasaturile chipului. Nici un detaliu fizionomie nu era de prisos; totul avea importanta: latimea fruntii, forma urechilor, distanta dintre ochi, pozitia alunitelor etc., etc., dar esentiale in aceasta privinta erau marimea si forma nasului si a buzelor. Oricit de inexacta a fost aceasta "stiinta divina', aceasta "arta divinatorie' - a carei premisa era "sufletul reflecta infatisarea corpului' -, citeva elemente au ramas invariante de-a lungul secolelor. De exemplu, nasul coroiat si buzele groase au trezit cel mai adesea antipatia oamenilor simpli, fiind de regula negativ valorizate si de "physionomi'. Aceste trasaturi ale chipului au fost considerate defecte fizionomice, fiind corespunzatoare unor deficiente morale.
In epoca, imaginea evreului era cam aceeasi peste tot in Europa Centrala si de Est. Dar nu numai figura evreului era asemanatoare in aceasta zona, ci si modul caricatural de a o prezenta. Iata-1, de exemplu, pe un contemporan al contelui d'Hauterive, Jo-hann Pezzl, descriindu-i in 1786 pe Ostjuden din Viena, si nu din vreun tirg moldovenesc uitat de lume: "infasurati in negru din cap pina-n picioare, cu barbi si cu tot parul invirtit in noduri, [evreii polonezi] seamana cu niste sperietori de ciori: o satira vie a Poporului Ales'. Pentru locuitorii din Viena Luminilor, acest costum exotic era vazut "ca de teatru'
Portretul profesional al evreului roman este rezultatul prejudecatilor si injustitiei izvorite din rea-credinta si ignoranta. Evreul roman exceleaza in domeniile in care legea restrictiva ii permite sa functioneze. Semnificativ pentru stadiul medieval al mentalitatii autohtone precapitaliste este stereotipul blamarii pe criterii morale a activitatilor implicind operatiuni financiare. Negustorul, camatarul si circiumarul, onorabili prestatori de servicii in capitalismul modern, nu puteau fi integrati de mentalul romanesc in lumea activitatilor lucrative din Romania rurala. In consecinta, o cultura etnocentrica autoritara le va considera frauduloase. Munca onesta, in acest spatiu al economiei satesti, este, prin excelenta, de natura fizica. Etica ortodoxa romana nu accepta libera initiativa. Exceptia amintita de autor, evidenta in romanul Mara, al romancierului transilvanean Ioan Slavici, subliniaza prin diferenta etica de sorginte calvinista si contrareformata care l-a influentat pe scriitorul ardelean supus austriac. Economia naturala ramine legitima in viziunea Bisericii Ortodoxe Romane deoarece ea nu genereaza profit. O serie de imagini negative privind caracterul evreului apar astfel: inteligenta devine viclenie, eficienta este inselaciune, succesul devine imoral. Adesea, aceste stereotipuri capata valoarea unor instrumente de manipulare politica, de campanii diversioniste. In aceste cazuri (ex. rascoala din 1907) este vorba despre "antisemitism injectat", de fapt de reactivarea unor reflexe mentale ale culturii traditionale.
Se stie ca evreul camatar este o profesiune aproape dictata lui in Evul Mediu, cind Biserica a interzis crestinilor negotul cu bani. Iar evreului i se interzicea, secole de-a rindul, sa detina proprietati funciare si imobiliare. De aici s-a nascut prejudecata despre cupiditatea evreului, pe care o gasim, larg ilustrata, in folclor si literatura culta. In Europa sud-estica si centrala, stie autorul nostru, 'rolul de stereotip profesional al evreului nu l-a jucat atit camatarul, cit negustorul si, mai ales, circiumarul. Locul camatarului in imaginarul colectiv l-a ocupat in buna masura acesta din urma'. Crisma, in credintele si legendele populare romanesti, devine un spatiu al pacatului, un templu demonic. Si, desi in 1903-1904, in Moldova numarul circiumarilor evrei era de numai 2,57% din totalul circiumarilor, s-a creat o intreaga literatura folclorica si culta (inclusiv politica) potrivit careia evreul, otravind bautura, il otraveste pe taran. Lipitorile satului de Alecsandri e un exemplu edificator, din altele posibile de citat. Iar, in 1936, C.Z. Codreanu va scrie ca 'pentru ca poporul sa-si fringa orice putere de rezistenta, jidanii vor aplica un plan unic si diabolic (jidanii) ii vor otravi si ameti (pe romani) cu tot felul de bauturi si otravuri'.
In cursul secolului al XlX-lea - sub influenta curentului de modernizare si de reformare a iudaismului din centrul si estul Europei (Haskald) - unii dintre evreii din Moldova, mai ales cei tineri, au adoptat infatisarea si straiele "evropenesti'. In Bucovina - care a intrat, din 1775, sub administratia si apoi in componenta Imperiului habsburgic - s-a simtit mai puternic aceasta influenta reformatoare, care iradia dinspre comunitatile evreiesti din spatiul de limba germana. Cu toate acestea, la sfirsitul secolului al XlX-lea, imaginea evreului ortodox bucovinean - asa cum a fost descrisa in 1899 de etnograful Dimitrie Dan - nu difera substantial de cele prezentate mai sus: "Parul brun al capului se tunde scurt sau se rade chiar cu briciul. Citeodata are parul o coloare blonda, ba chiar si rosie. Linga urechi nu se tunde parul capului, ci se lasa niste cosite lungi, care intotdeauna se incretesc si se cheama «peis», lature sau margina sau «perciuni». Perciunii sint atunci de lungimea prescrisa, daca se ajung capetele lor sub barba. Barba si mustatile nu se rad nici tund, ci se poarta in lungimea naturala. Dispar cu incetul perucile la femeile cele maritate, care nu-si mai taie parul inainte.
In obiceiul iudeofobilor zgiltiirea evreului de barba si perciuni nu era, totusi, un simplu amuzament. Dar, aici, nu era vorba de o simpla trasatura specifica, ci de un obicei provenit din ritual, si azi practicat in mediile evreiesti bigote, din Israel si alte tari. Cit priveste ideea ca evreul are ca trasaturi fizice specifice parul rosu si pistruii, acesta e un cliseu infamant de vreme ce si nemtii, si britanicii prezinta astfel de particularitati. Si, totusi, 'culoarea roscata a parului, a barbii si a pielii (datorita pistruilor) este perceputa de mentalitatea populara ca fiind o anomalie fizica; una care denota o anomalie psihica sau morala corespunzatoare'.
Din perspectiva crestinismului folcloric, unele legende populare romanesti incearca sa explice de cind si de ce au evreii astfel de obiceiuri legate de portul parului, dar - evident - personajul central al povestii nu mai este Moise, ci Isus. Conform legendelor populare referitoare la inviere, o data cu resurectia lui Cristos revine la viata (din borsul in care fierbea) si un cocos, care incepe sa cinte, sa dea din aripi si sa-i stropeasca pe evrei cu picaturi de zeama clocotita, provocindu-le pistrui pe corp.
Iertarea este posibila doar printr-un act definitiv de anihilare a identitatii etnice minoritare. Legendele Adormirii Maicii Domnului cuprind acest stereotip. Sfinta Maria tamaduieste bolile de ochi, deci orbirea. Ea reda "lumina ochilor" cu conditia ca bolnavul sa-i adreseze rugi noua zile in sir, repetind o anumita invocatie benefica. Convertirea la crestinism, continuta de toate aceste legende populare romanesti si de texte hagiografice cu acest subiect incepind din secolul XVII, reumanizeaza si reintregeste fiinta iudeului bolnav. Alteritatea, in contextul imagemelor pomenite, devine existenta maladiva ce trebuie vindecata sau eliminata.
Numeroase surse vorbesc de evreul bun versus jidan rau. Acestea, staruie autorul, nu sint doar simple ticuri verbale; in spatele lor zac 'secole de clisee mentale'. Iar modelul bunului evreu este lamuritor edificat de expresia jignitoare: 'Daca toti evreii ar fi ca tine!'. Penultimul capitol comentind 'portretul mitic si magic' ia in dezbatere elemente de teologie judaica si crestina, relevindu-se, de pilda, ca demonizarea evreului a inceput cu primele texte crestine si, mai ales, cu Evanghelia dupa Ioan in care Isus ii considera 'fii ai lui Satan' dar si perspective mito-folclorice tot despre diabolizarea evreului, fara a ignora perspectiva politica, din spatiul careia s-a raspindit, agresiv, ideea antisemita a satanizarii evreului. Nu e ocolita nici legenda jidovului ratacitor, urmarita in imaginarul Europei Centrale si de Vest, in Transilvania, in Moldova si Tara Romaneasca, acel Ahashverus mereu fara patrie. Cea din urma sectiune a cartii e intitulata 'De la deicid la infanticid ritual', urmarindu-se, atent si bogat bibliografic, aceste prejudecati nascatoare, bimilenar, de numeroase atacuri antisemite.
Ultimele doua parti ale lucrarii (Portretul mitic si magic si De la deicid la infanticid ritual) dezvaluie urmarile lecturilor subiective ale codului cultural, in special religios evreiesc, de catre etnia majoritara. Diabolizarea si ridiculizarea evreului se produc prin trecerea acestuia in registrul moral negativ al maleficului absolut. Evreul este diavol, vrajitor, cu sarbatori blestemate, ratacitor. Cliseele aparent pozitive sint rodul unei gindiri violent si temeinic antisemite. Evreul "piaza buna" este astfel ca exceptie de la normalitate: murdar, lacom, deicid. Un complicat mecanism al inversiunii ironice descalifica evreul, strainul in general (tiganul, turcul) si in superstitiile cu personaje etnice minoritare "de bun augur".
O intimplare interesanta descrie Mihail Sadoveanu in romanul Duduia Margareta (1907), a carui actiune se desfasoara intr-un sat din Moldova. Este vorba de arderea de Craciun a barbii de cilti a unei masti de "evreu', purtata de un taran roman in cadrul piesei rituale Irozii: "Un jidov ghebos, cu barba de cilti, sare in toate partile cu tipete de spaima, cu degetele raschirate de o parte si de alta a barbii. In sala, mos Ilie il asteapta, ii iese inainte, ii da foc barbii c-o luminare, si toate slugile se gramadesc cu haz mare'.
Avind toate elementele portului traditional (inclusiv barba si perciuni rituali), evreii ortodocsi apar pe scena si in cadrul teatrului cult din a doua jumatate a secolulului al XlX-lea. Personajele imaginate de Vasile Alecsandri (Herscu boccegiu, jupinul Moise, Sloim si Safar) sint evrei antipatici si imorali, avind o infatisare ridicola si vorbind o limba stricata. Pentru abuzul de jargon ro-mano-idis din piesele sale, dramaturgul a fost criticat atit de Mihai Eminescu in 1870, cit si de George Calinescu in 1941.
In cadrul ciclului de legende romanesti despre Sf. Maria, un episod se refera la o caracteristica fizionomica, presupusa a fi specifica evreilor: prezenta pistruilor pe fata si pe corp. Ajunsa la locul rastignirii lui Isus, Maica Domnului ii gaseste pe "jidani', asezati la masa, pregatindu-se sa manince. Pistruii de pe chipul unui roman crestin sint considerati a fi un semn infamant, un semn care (ca si parul rosu) aduce ghinion. Adesea, astfel de oameni "in-semnati' sint "socotiti drept jidovi' si se crede ca, din aceasta cauza, "petele de pe fata li se pot inmulti', in Moldova, de exemplu, ca sa scape de aceste semne de "piaza rea', in noaptea de Sin Petru (29 iunie), "oamenii pistruiati' rostesc des-cintece si "se spala cu apa in miezul noptii, cind cinta cocosul'.
Fotografia este marcata in colturile de sus de doua svastici si este intitulata Deutschland, cu litere de-o schioapa. In aceeasi maniera directa, aducind prejudecata etnica, explicata si documentata istoric, in contextul imediat al implicatiilor ei politice, sint abordate alte imageme antisemite etnocentriste: perciunii rituali, barba, parul si mustatile. Semne exterioare cu valoare cultica, exprimind o traditie religioasa complexa ca aceea talmudica, au fost eronat interpretate. Ignoranta si subiectivitatea unei culturi vanitoase, poate complexate, au produs, pornind de la perspectiva crestinismului folcloric, explicatii persiflante, inamice fata de o alteritate marcanta ca aceea iudaica (ex. pistruii evreilor provin din borsul stropit de cocosi). Abordari mai agresive ale "strainului" evreu stabilesc vinovatia acestuia fata de centru si hotarasc pedeapsa cuvenita ("Barba ta de zgiltii"). In general, minoritarul evreu este diabolizat (are par in palma, este rosu, are barba lunga si sac in spinare) si, in consecinta, agresat. Decodarea defectuoasa a fizicului iudaic este exploatata politic si economic. Ofisul semnat de Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei, in 1847 (evreilor li se interzicea portul traditional, codul vestimentar rau descifrat de popor), nu are scopurile umanitare anuntate (scutirea evreilor de conflicte). Este o forma de santaj avind ca scop obtinerea unor cistiguri suplimentare.
La jumatatea anului 1997, in revista Romania Mare, a aparat o scrisoare anonima, semnata "un grup de intelectuali', in care sint "demascati' mai multi "evrei obraznici' si "progenituri de beliti [= circumcisi]' din rindul adversarilor politici. "Tot un evreu obraznic - scrie "grupul de intelectuali' - este si [urmeaza numele unui parlamentar], paduchiosul asta cu barba roscovana si cascaval cuser intre dintii galbeni'.
Un cliseu folosit pentru a denigra evreul este ca acesta este murdar, imputit. In
limbajul popular din Transilvania si Bucovina prin termenul "jidan" este desemnata o insecta
care secreta un lichid urat mirositor, la fel si in Moldova, cuvantul desemneaza un gandac.
explicatii antropologice si teologice ale acestei asocieri, printre care amintim opozitia dintre
mirosul frumos asociat sfintilor si cel urat asociat pacatosilor, demonilor, dar si faptul ca
evreilor le este frica de apa deoarece cu ea a fost botezat Iisus. Acestea nu sunt decat incercari
de a aduce evreul pe cele mai de jos trepte ale evolutiei, pentru a justifica starpirea acestuia
asemenea unui gandac.
Intr-adevar, acest miros a putut fi simtit, insa din vagoanele "trenurilor mortii". Evreii
transportati au fost tinuti fara indeajuns aer, fara mancare, sub arsita verii, nevoiti sa stea pe
cadavrele celor care nu au mai rezistat unei calatorii infernale. O alta comparatie ar fi
exterminarea evreilor in camerele de gazare, pentru "deparazitare", apoi aruncarea lor in
cuptoare ca si cum ar fi fost gunoaie, nu fiinte umane.
O alta prejudecata foarte puternica, raspindita in toata Europa, se refera la murdaria evreului si la mirosul urit pe care acesta il degaja.Este firesc sa ne intrebam ce anume a provocat astfel de imagini, atit de puternice si de raspindite. Una dintre explicatiile date de comentatori este cea rasiala. "Murdaria evreului' s-ar datora "bolilor evreiesti', printre care ciudate boli de singe si de piele, precum si scurgeri menstruale de singe nu numai la femei, ci si la barbati.
Prejudecatile pot fi negative (sunt multe) sau pozitive (evreul este inteligent si instruit, evreica este frumoasa si eleganta, evreii sunt buni familisti, solidari intre ei etc), dar ele denota intotdeauna problema receptarii alteritatii, a Celuilalt. Nu numai evreii, arata autorul, ci si alti « straini », maghiari, tigani, turci, au fost 'inzestrati' cu caracteristici asemanatoare. Dar evreul este homo alienus prin excelenta, Celalalt, necunoscut , deci de neinteles, pana in punctul unde devine ne-om, cum zice o vorba populara din Maramures :
- Pe cine ai intalnit in drum, Ioane ?
- Un om si un jid.
Atribute antisemite legate de aspectul fizic, de profesii (camatar, carciumar, negustor), de trasaturi morale si intelectuale (inteligent, dar viclean; las; bun sau rau), de ipostaza mitica si magica (evreul vrajitor, demonic, jidovul ratacitor) sunt analizate si ilustrate prin numeroase exemple. Deicidul, infanticidul si altele sunt pana astazi imputate evreilor, imaginatia populara necunoscand limite.
Si mitul ospitalitatii si tolerantei romanesti e raspandit, iar in sondajele de opinie din anii '90, romanii se considera pe ei insisi ca ospitalieri, un autostereotip pozitiv, dar si toleranti, un autosterotip considerat ca fiind negativ. Evreii si-au dorit mereu sa fie considerati cu « in-diferenta », ca oameni a caror apartenenta etnica nu este un criteriu de apreciere a calitatii lor de oamenii.
Nume ca Cezar Bolliac, Vasile Conta, M. Eminescu, N. Iorga, A.C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Bratescu-Voinesti sint edificatoare. Si au mai fost multi altii, oameni politici si gazetari, cu anume rezonanta in epoca, peste care istoria a trecut, acoperindu-i de uitare. Dar, la vremea lor, au stat in prim-planul intolerantei antievreiesti, creind atmosfera antisemita si determinind adoptarea unor legiuiri potrivnice evreilor stabiliti in Romania.
Spre deosebire de Arghezi, N. lorga a simtit o bolnavicioasa voluptate atunci cind a descris mizeria in care traiau evreii din Bucovina si Basarabia la inceputul secolului XX. Ceea ce este compasiune la primul, este imens dispret la cel de-al doilea: "intr-o duhoare ce ameteste, se ingramadesc case evreiesti strimbe, care sint lustruite de murdarie', "case murdare, in care se oploseste jidovime', "evreimea sta la iveala inaintea tarabilor joase, spurcate', "aceasta pacatoasa calicime lenesa, care spurca tara', "circiumi murdare' pline de "multe lighioane', "spurcate hanuri evreiesti' si "scirboase cafenele', in care specifice sint "caftanele murdare, ingramadeala, harhatul germano-semitic, duhoarea si necuratenia, uriciunea rapa-reta', "o putoare iesind din darimaturi, ca niste pesteri de fiare', "o nespusa murdarie de latrina publica pentru jidani', "o mahala evreiasca, cu crisme eftene, cu pravalii de nimica toata, cu saracie, murdarie si salbaticie'.
Este foarte probabil ca saracia si mizeria care domneau in unele comunitati evreiesti est-europene, supraaglomerarea ghetourilor, conditiile igienice precare in stetl-vxi si consumarea in exces a usturoiului si a cepei in dieta traditionala evreiasca au intarit cliseul deja existent al "jidanului murdar si imputit', "intrucit ghetoul nu putea creste ca proportii - observa justificat Arthur Koestler -, locuintele erau inalte si inghesuite, iar suprapopularea permanenta ducea la conditii igienice deplorabile. Era nevoie de o mare vigoare spirituala a oamenilor care traiau in asemenea imprejurari pentru a-si pastra demnitatea. Ceea ce nu au putut sa faca toti'. Un lucra trebuie spus transant: la origine, nu atit "evreul real' mirosea urit, cit "evreul imaginar'.
Oricine nu este asemenea noua, este un strain, un neom, nu are ce cauta in preajma
noastra. Astfel graia mentalitatea secolelor trecute. Taranii din Moldova erau dezgustati de
faptul ca evreii mananca doar carne de vita, nu si de porc. Asocierea evreului cu animalul
prohibit a devenit unul dintre stereotipurile antisemite cele mai puternice.6 In aceasta privinta,
putem aminti episodul in care evreii au fost tinuti in cocini deoarece nu erau construite lagare,
erau fortati sa se comporte ca niste animale, mancau frunze, iarba si coji de cartofi, nevoiti cateodata sa recurga la gesturi disperate pentru a-si procura mancarea - neputand sa faca rost de alimente, mancau gunoaie si mai tarziu avand loc chiar acte de canibalism.
Prin simplul fapt ca este evreu, nu este neaparat necesar sa fie si pacatos, evreul va ajunge direct in iad. Intr-un colind romanesc, Iisus se lupta cu "ciinii de jidovi si cu cinele de Iuda", pe care ii va alunga "pe gura iadului,/pe la para focului". Mai mult, pe zidurile
bisericilor din Bucovina sunt pictati evrei care sunt condamnati la flacarile iadului in cadrul
scenei "Judecatii de Apoi".Nimeni nu are dreptul sa condamne - cel ce este fara de pacat sa
arunce primul piatra. Din pacate, aceste imagini, care erau doar in viziunea populara, au fost
facute reale de Holocaust, evreii fiind aruncati intr-un adevarat iad.
Oricat de perimate sa se fi dovedit in timp ideile antisemitismului religios mai sunt resuscitate din cand in cand, chiar si prin unele predici si slujbe crestine care evoca deicidul, povestirile evanghelice si apocrife ale judecarii lui Isus, criticile la adresa mozaismului ale parintilor bisericii s.a.m.d.
Daca in antichitate cele de mai sus se datorau si unei rivalitati funciare intre crestinism si mozaism, de tipul "urii intre frati" si a luptei lor pentru prozelitism, ulterior - dupa ce biserica crestina cucerise popoarele nu s-a mai pus decat chestiunea infierarii "arogantei mozaice" exprimate in refuzul contactului cu religia oficiala a tarilor in care au fost raspanditi.
Antisemitismul ramane ceea ce a fost intotdeauna: o doctrina a urii si o practica a violentei - transformarea unor resentimente in actiuni de grup sau individuale, informale sau organizate, uneori pana la nivelul statului - impotriva evreilor. Cauzele acestui fenomen social difera in timp, desi pot fi totodata cumulative; efectele se dovedesc a fi negative nu numai pentru evrei (prin marginalizari, ostracizari, prigoniri, s.a.) ci si pentru cei care accepta antisemitismul ca pe o solutie la nedreptatile lumii de ieri sau de azi. Europa este locul unde s-a dezvoltat, in vremuri timpurii ale erei crestine, antisemitismul religios, iar apoi, in epoca moderna celelalte forme de antisemitism: economic, politic, rasial si chiar "stiintific" (pretins a se bizui pe argumente istorico-antropologice, psihologico-caracterologice, s.a. despre singularitatea si inferioritatea "rasei ebraice"; nocivitatea ei in lumea neevreiasca). Prin atari "argumente" s-au legitimat teoretic actiunile cele mai sangeroase impotriva evreilor, culminand cu Holocaustul.
Cu totii ne lovim de prejudecati si suferim ca stereotipiile legate de etnie ne sunt aplicate noua sau celor apropiati. Confruntati cu manifestari antisemite, avem sentimentul ca avem de a face cu ceva irational, de neinteles, chiar fatidic si indestructibil. 'E mai greu sa distrugi o prejudecata decat un atom.', spunea Einstein.
