Cultura in secolele XII-XV

1. « Renasterea secolului al XII-lea »

Nu putem intelege evolutiile culturale incepute in secolul al XII-lea fara a tine seama de avintul economic pe care il cunoste atunci Occidentul, in care progresele agricole ofera surplusuri si elibereaza forta de munca necesara renasterii oraselor.

Aceasta renastere a oraselor a fost pusa de Jacques Le Goff (in Intelectualii in Evul Mediu, Bucuresti, 1994) in legatura cu nasterea unei noi categorii socio-profesionale, aceea a intelectualilor. In principiu, in conceptia lui Le Goff, intelectualul este cel ce isi cistiga traiul prin valorificarea competentelor sale culturale, adica prin vinzarea stiintei. Altfel spus, intelectualul medieval este profesorul. Aparitia sa a fost posibila prin mutatia care a condus la abandonarea conceptiei specific medievale despre stiinta care apartine lui Dumnezeu, care o da oamenilor gratis, si ca atare acestia nu au dreptul moral sa o vinda. Aceasta mutatie a fost posibila in contextul renasterii oraselor, caracterizate prin diviziunea muncii, care nu exista in aceasta forma in sistemul medieval al celor trei ordine. Oratores, cei ce se roaga, oamenii bisericii, isi asumau si activitati culturale : copierea manuscriselor, redactarea diferitelor lucrari, cu continut teologic, istoric, stiintific, chiar, de asemenea, aveau monopolul asupra activitatii didactice. Toate acestea reprezentau aspecte secundare in viata si personalitatea lor, elementul central fiind, pentru ei, calitatea lor de oameni ai bisericii, devotati cultului divin. Astfel, autorii de cronici sau istorii, nu se definesc drept istorici, ci drept calugari, episcopi, intrucit, pe de o parte, nu exista constiinta specificitatii domeniului pe care il reprezinta, iar pe de alta, ei isi cistiga existenta datorita calitatii lor de clerici, seculari sau regulari. Doar o data cu aparitia oraselor se iveste si omul a carui meserie este sa scrie si/sau sa predea - profesorul, savantul.

Oamenii secolului al XII-lea erau constienti ca reprezinta ceva nou in raport cu perioada anterioara, caci se numeau pe ei insisi moderni, fara a se considera superiori anticilor, ci dimpotriva, dorindu-si sa-i cunoasca si astfel sa-i foloseasca mai bine. Anticii erau considerati "specialistii", sursa oricaror cunostinte stiintifice, predate prin intermediul artelor liberale. De asemenea, Scriptura si Parintii Bisericii constituiau izvoarele studierii teologiei. Scopul folosirii si imitarii anticilor era totusi, paradoxal, avansul cunoasterii, progresul, asa cum ne demonstreaza celebra declaratie facuta de Bernard de Chartres (+1130, conducatorul scolii de la Chartres ; a incercat sa concilieze platonismul cu aristotelismul):

"Noi sintem niste pitici cocotati pe umerii unor uriasi. Vedem deci mai bine si mai departe decit ei, nu pentru ca vederea noastra ar fi mai agera sau am fi mai inalti, ci pentru ca ei ne inalta in aer si ne poarta pe inaltimea lor gigantica".

Astfel, poate pentru prima data in evul mediu, care afirmase adeseori ca lumea imbatrineste si decade in raport cu epoca de aur situata in trecut, se exprima cu claritate ideea ca progresul este posibil si de dorit.

Factorii care au contribuit la progresul cultural al secolului al XII-lea sint numerosi, si dintre ei merita sa enumeram pe cei mai importanti. Mai intii, aportul greco-arab, in conditiile superioaritatii economice si culturale a Orientului, care a fost in primele secole medievale sursa a bunurilor de lux (mirodenii, stofe, bijuterii, etc.), dar si a celor culturale, precum manuscrisele. Este vorba, in principal, de manuscrisele cuprinzind operele ginditorilor greci, care au fost gasite de arabi in teritoriile bizantine pe care le-au cucerit, si care au fost traduse in araba, intr-o prima instanta de crestinii nestorieni (sau monofiziti) care au preferat stapinirea musulmana celei bizantine, opresiva din punct de vedere religios. Traducerile arabe au permis astfel, mai tirziu, vehicularea spre Occident a unor cunostinte de origine greaca, din operele lui Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Hipocrate, Galenus. Acestea au ajuns in Occident fie prin Sicilia, unde curtea de la Palermo stralucea prin caracaterul ei cosmopolit, fie prin Spania, unde Islamul si crestinatatea latina se afla in conflict, dar si intr-un util dialog cultural.

Ar fi de precizat, chiar daca cu titlul de paranteza, ca in acest proces de transmitere culturala, statele cruciate din Orient nu joaca nici un rol, intrucit cruciatii nu doar ca nu aduc in Occident manuscrise, dar ard imensele biblioteci strinse vreme de secole de emirii si califii musulmani.

Aceste opere, o data descoperite, trebuie traduse pentru a fi utile, caci Occidentul nu mai cunostea greaca (in manuscrise s-au gasit, scrise de copisti, glose de genul greaca est, non legitur) si n-a cunoscut niciodata araba. Aici au intrat in scena echipele de traducatori despre care am vorbit deja, care au pus la dispozitia Europei latine ceea ce fusese salvat din creatia greaca antica. Consecinta cea mai importanta a acestor traduceri a fost redescoperirea lui Aristotel, putin cunoscut de un Occident in care parintii Bisericii il preferasera pe Platon, considerat mai compatibil cu crestinismul. Operele sale au pus la dispozitia Occidentului o metoda de gindire si de munca intelectuala : logica (prin intermediul lucrarii Logica nova, necunoscuta pina atunci) si rationamentul, care au constituit baza scolasticii medievale. Initial, scolastica a fost o metoda novatoare, care consta in aplicarea ratiunii la textele sfinte, in scopul de a demonstra adevarurile credintei si a o intari pe aceasta.

In afara de traducerile din greaca, prin intermediar arab, la renasterea secolului al XII-lea a contribuit si preluarea unor cunostinte arabe propriu-zise (chiar daca unele din acestea se dezvoltasera pe baza unor elemente imprumutate de la alte civilizatii : bizantina, persana, indiana). Este vorba de aritmetica, si mai ales de algebra, facuta familiara occidentalilor prin lucrarile lui Al-Khwarizmi (secolul al IX-lea ; introduce matematicile indiene in Islam) , de medicina, in care s-au afirmat Rhazes (medic persan din secoluul IX ; scrie un tratat despre variola) si mai ales Avicenna (980-1037, savant de origine persana, medic, filosof aristotelician), al carui Canon a ramas cartea de capatii a medicilor occidentali pina prin secolul al XVII-lea. De asemenea, s-au bucurat de mare succes lucrarile de astronomie, botanica, agronomie. Cele mai pline de consecinte imprumuturi au fost poate cele din filosofie, unde prin intermediul unor ginditori ca Al Farabi, latinizat Alfarabius (cca.878-950, considerat de arabi cel mai mare ginditor dupa Aristotel), Avicenna, Averroes (1126-1198, aparator al filosofiei atacate de teologii arabi, precum al-Ghazali), au devenit cunoscute occidentalilor marile sinteze aristoteliciene din lumea araba.

Incorporarea aportului arab, a avut loc in centre de cultura occidentale, dintre care cele mai importante au fost Chartres, Paris, Laon, Reims, Orleans, situate in zona cea mai bogata, din punct de vedere economic, a intregului Occident (tirgurile din Champagne). Se nastea astfel ideea de translatio studii, pe care o exprima creatorul romanului medieval, Chrétien de Troyes, care spunea ca stiinta a trecut de la greci la romani, de la romani la francezi.

2. Scolile urbane

Daca Ottonienii au incercat sa restabileasca legatura cu traditia carolingiana, sprijinind dezvoltatea scolilor monastice, in perioada care a urmat se constata un anumit recul al scolilor de pe linga manastiri. Reforma din secolul al XI-lea si monahismul reformat, mai ales cistercian, accentuau rolul rugaciunii in viata calugarului, trecind procesul de instruire intr-un plan secundar. Scolile controlate de biserica se mentin insa in orase, unde episcopul se implica in organizarea si desfasurarea procesului de invatamint.

In scoli vestite, ca la Paris, Chartres, Bologna profesori (magistri) reputati atrag prin prestigiul lor studenti din toate colturile Europei catolice. Dorinta de a urma cursurile mai multor dascali, rezidand in orase diferite, pune in miscare pe unii dintre acesti clerici studiosi, care duc o viata destul de aventuroasa, traiesc uneori din expediente si creeaza o poezie latina in care isi exprima critica fata de o societate care nu corespunde idealurilor lor. Sunt cunoscuti sub numele de goliarzi, au creat prototipul studentului ratacitor si nesupus autoritatilor, reprezentat la sfarsitul evului mediu de un François Villon, iar creatiile lor literare, scrise in latina, au ajuns la noi in culegeri de tipul Carmina Burana.

Dezvoltarea oraselor, acumularile in domeniul stiintific din secolele XI-XII, inmultirea celor dornici sa se instruiasca, au dat avant scolilor in mediul urban, care scapa de sub tutela bisericii si se orienteaza spre un invatamant practic (scris si citit, contabilitate, limbi straine) adecvat unei populatii de mestesugari si negustori.

3. Aparitia universitatilor

Sistemul unor studii itinerante, facute in diferite centre, avea insa numeroase inconveniente, intre care si imposibilitatea controlului masei turbulente de goliarzi, astfel incat solutia care se impune este crearea unor institutii care sa-i adune pe profesorii de diferite specialitati la un loc, atragand si studentii care sa se fixeze, urmandu-le cursurile. Conditii favorizante au fost oferite de dezvoltarea oraselor, de organizarea lor autonoma, de generalizarea organizarii corporatiste, care au permis aparitia primelor universitati, pe la 1200, in marile centre urbane europene.

Fenomen urban, universitatea are o organizare specifica breslelor si ghildelor existente in orase. Ea ii grupeaza pe profesori si studenti (uneori numai pe studenti, ca la Bologna si in universitatile ce i-au urmat modelul) cu scopul de a le apara drepturile si privilegiile in fata strainilor (in general fata de ceilalti locuitori ai orasului) sau a autoritatilor civile si ecleziastice. In acelasi timp insa, universitatea este o institutie a bisericii, disciplina considerata cea mai importanta fiind teologia, iar scopul ei fiind de a forma clerici instruiti, capabili la randul lor sa predea altor clerici in devenire. Papalitatea intelege repede importanta universitatilor, si le sprijina impotriva autoritatilor civile (oras sau regalitate), reusind astfel sa le controleze. In prima jumatate a secolului al XIII-lea, aceasta incercare de control este ilustrata de privilegiile pe care le primesc in interiorul universitatilor dominicanii si franciscanii, ordine calugaresti nou infiintate pentru a supune mai bine orasul influentei bisericii si papei.

4. Organizarea universitatii

Comunitate a profesorilor si a studentilor, bazata pe predare si invatare, beneficiind de privilegii de imunitate, universitatea se bucura de o autonomie semnificativa. Fiecare isi fixeaza propriul program de studii, conditiile de acces la invatamant, conditiile desfasurarii examenelor. In general, profesorii si mai ales studentii au privilegiul de a nu fi judecati de justitia civila, ci de cea a episcopului, caruia universitatea, ca mostenitoare a scolii episcopale, ii ramane subordonata.

Ca sa-si impuna punctul de vedere in fata autoritatilor, laice sau religioase, comunitatea universitara poate apela la greva, suspendand cursurile si privand astfel orasul de avantajele materiale si de prestigiul pe care prezenta unei populatii numeroase de studenti si profesori le aducea. Astfel s-a intimplat, de exemplu, la Paris, unde, in 1229, profesorii si studentii au parasit orasul pentru doi ani, pina la acceptarea de catre regele Ludovic al IX-lea a revendicarilor lor. In cazul conflictelor interne se poate ajunge la secesiune, profesorii si studentii nemultumiti plecand din oras si intemeind un nou centru universitar. Acesta a fost cazul Universitatii din Leipzig, fondata la inceputul secolului al XV-lea de profesorii si studentii germani care au parasit Praga in urma conflictului cu Ian Hus si sustinatorii acestuia.

Profesorii sunt platiti fie de studentii lor, fie primesc o functie bisericeasca prin care li se asigura subzistenta, fara insa in general sa se achite de obligatiile legate de aceasta, atributia lor fiind aceea de a preda. Esential este faptul ca acesti profesori, detinatori ai 'autorizatiei de a preda' (licentia docendi), pot fi considerati un nou tip de oameni de cultura, intelectuali care isi castiga existenta de pe urma cunostintelor lor, impartasite celorlalti. In acest sens, ei pot fi asimilati celorlalti mestesugari ai orasului, intrucat practica o meserie de pe urma careia traiesc, spre deosebire de oamenii instruiti ai primelor secole ale evului mediu, care aveau de obicei o alta sursa de venituri (erau preoti sau calugari).

Studentii isi suporta singuri cheltuielile sau incearca sa gaseasca burse, protectori bogati, ocupatii care sa le permita sa se intretina. In sprijinul studentilor saraci au fost infiintate asa numitele 'colegii', unde initial primeau cazare si masa, dar care apoi s-au transformat in adevarate institutii de invatamant. Cel mai cunoscut este colegiul intemeiat de Robert de Sorbon la Paris, in secolul al XIII-lea, de la care si-a luat numele cea mai celebra universitate pariziana, Sorbona.

In cadrul universitatii, invatamantul se facea in patru facultati (ansambluri de magistri si studenti care apartineau aceleiasi discipline de studiu). Prima dintre ele, care asigura dupa absolvire accesul in celelalte, 'superioare', era facultatea de arte, numita asa deoarece aici se studiau cele sapte arte liberale, considerate introducerea necesara in orice stiinta. Studiile se terminau printr-un examen care conferea gradul de bacalaureat. Se putea opta apoi pentru una din cele trei facultati superioare: drept civil sau bisericesc (facultatile cele mai vestite erau la Bologna si Oxford); medicina (Salerno si Montpellier); teologie, considerata cea mai importanta, cu centrul cel mai prestigios la Paris-Sorbona. Dupa absolvirea studiilor acestor din urma facultati, in urma unui examen public, se primea autorizatia de a preda, licentia docendi (de unde numele actual de licenta).

5. Desfasurarea procesului de invatamant

Invatamantul se facea prin predarea de catre magistri a lectiilor, constand in comentarii ale textelor unor autoritati in materie (Biblia, Hipocrate, Aristotel, etc), intrebari, dispute. Acestea aveau caracter public si ii familiarizau pe studenti cu tehnici ale muncii intelectuale.

Scolastica, dezvoltata intre secolele XII si XVI, este o metoda de studiu care presupune analiza limbajului, pentru a se putea folosi termeni adecvati; de asemenea, impune cunoasterea dialecticii, adica a legilor demonstratiei, pentru a putea convinge auditoriul sau oponentii. Scolastica se bazeaza pe cunoasterea si respectarea textelor autoritatilor recunoscute, ceea ce poate conduce la pericolul de a cadea in servilism. Pe de alta parte insa, ea face apel la ratiune, transformand astfel si teologia intr-o stiinta, ale carei adevaruri pot fi demonstrate. Instrument util de studiu in secolele XII-XIII, scolastica a evoluat spre dispute sterile, din ce in ce mai specializate si desprinse de realitate, ceea ce a condus la condamnarea ei de catre umanisti si partizanii libertatii de gandire.

Pentru a invata, studentii aveau nevoie de carti, ceea ce a determinat inmultirea atelierelor de copiere a manuscriselor si cautarea unor solutii de mai rapida reproducere a acestora, intr-un numar din ce in ce mai mare si la preturi mai scazute. Raspindirea hirtiei in Europa, cu deosebire din secolul al XIII-lea, este legata si de cererea de carti de specialitate. La jumatatea secolului al XV-lea, aceasta nevoie de carti pentru mediul universitar si urban a condus la inventarea tiparului.

6. Literatura

Specific literaturii de la inceputul acestei perioade este raspindirea creatiilor in limbile vernaculare, chiar daca latina se mentine ca limba a creatiei artistice si stiintifice. Modelul este intr-un anumit sens oferit de literatura franceza, deoarece aceasta se cristaliza in cel mai intins si mai populat regat al Occidentului, cu o puternica influenta politica dar si economica asupra zonelor invecinate (franceza este acum limba internationala a negustorilor). De la sfirsitul secolului al XI-lea dateaza cel mai vechi text al Cintecului lui Roland, apartinind genului cintecelor de gesta (chansons de geste). Acestea sint poeme epice raspindite in general intre secolele XI-XIV, care au ca scop afirmarea valorilor razboinice prin intermediul unor naratiuni legendare ce pornesc uneori de la eroi care au avut o existenta reala. Cu o posibila geneza orala, ele erau cintate de jongleri ce se serveau si de un acompaniament instrumental. Cintecele de gesta (insemnind, se pare, in secolul al XII-lea cintece despre o familie) erau grupate in cicluri, intre care cele mai cunoscute, in afara deja pomenitului Cintec al lui Roland, sint cele avind in centru personaje precum Guillaume d'Orange (duce al Acvitaniei in timpul lui Carol cel Mare), Garin de Morglane (presupusul bunic al lui Guillaume), Carol cel Mare si membri ai familiei sale (ciclul Doon de Mayence), Raoul de Cambrai. In afara spatiului francez, poeme epice cu o mare raspindire sint in Spania Cintecul Cidului, dedicat lui Rodrigo Diaz, erou al Reconquistei si in spatiul german Cintecul Nibelungilor, care cristalizeaza catre 1200 vechi legende si motive nordice. Saga este poemul epic tipic islandez, fixat in scris din secolul al XII-lea si cuprinzind transfigurari literare ale evenimentelor din epoca vikinga, inclusiv descoperirea Americii catre anul 1000.

Tot catre sfirstul secolului al XI-lea aparea in zonele sudice ale Frantei actuale, unde se vorbea langue d'oc, dialect diferit de cel din jurul Parisului, o creatie lirica originala: poezia trubadurilor. Geneza acesteia este pusa in legatura cu caracterul mai evoluat al societatii provensale, unde rafinamentul de la curtea marilor seniori conduce la aparitia curtoaziei, set de valori si de comportamente pe care membrii aristocratiei trebuiau sa le respecte. Pentru prima oara femeia este pusa in centrul unui gen literar care nu mai exalta in primul rind virtutile razboinice. Trubadurii cinta despre fin amour, dragostea delicata pe care un tinar cavaler o nutreste pentru o doamna superioara din punct de vedere social si deja casatorita. In conditiile in care principiul primogeniturii inlatura de la mostenire fratii mai mici, erau multi tineri cavaleri pentru care singura posibilitate de a-si intemeia o familie era casatoria cu o mostenitoare bogata. Pentru a se afirma in societate si a-si spori astfel sansele nu era nevoie insa numai de pricepere razboinica, precum inainte, ci si de maniere elegante, ce puteau fi deprinse prin aceasta servire a doamnei care constituia obiectul dragostei curtenesti. Trubadurii s-au recrutat din toate straturile societatii, fiind mari seniori, precum Guillaume al IX-lea, comite de Poitiers si duce de Acvitania, considerat primul reprezentant al genului, Jaufre Rudel, print de Blaye sau Contesa de Die, dar si oameni de origine modesta, precum Cercamon sau Bernand de Ventadour (probabil cel mai talentat dintre trubaduri).

Noul gen literar a fost adoptat si in nordul Frantei, acolo unde se vorbea langue d'oïl, dialectul de la baza francezei literare, precum si la curtea anglo-normanda, si a fost ilustrat de truveri. Cintind la rindul lor dragostea, dar si eroismul, truverii fac loc in poemele lor si sentimentului naturii sau satirei. Printre cei mai cunoscuti truveri se numara Marie de France, autoarea unor naratiuni lirice numite lais, Peire Vidal, regele Richard Inima de Leu, Rutebeuf (considerat precursor al lui Villon).

Influenta liricii de curte s-a facut simtita si in spatiul german, unde a fost promovata de minnesängeri, intre care cei mai cunoscuti sint Walter von der Vogelweide, Heinrich von Morungen, Reinmar von Hagenau. In Italia, trubaduri italieni precum Guido Guinizelli sau Guido Cavalcanti au promovat un asa numit 'dulcele stil nou' (il dolce stil nuovo) care a permis afirmarea lirica ulterioara a lui Dante (care il considera pe Guinizelli maestrul sau) sau Petrarca. Poezia trubadurilor a fost ilustrata si in limba portugheza, pe atunci dialectul literar al Peninsulei Iberice, inclusiv de capete incoronate precum Alfonso al X-lea (1221-1284), regele Castiliei si Leonului sau Denis (1261-1325), regele Portugaliei.

Inspirat din aceleasi valori precum lirica de curte,in secolul al XII-lea aparea, de aceasta data in nordul Frantei, romanul cavaleresc. La geneza lui pare sa fi contribuit lirica provensala, mai ales ca genul incepe sa se afirme in timpul lui Alienor d'Acvitania, nepoata primului trubadur si sotia regelui Ludovic al VII-lea, care pare sa fi adus cu sine traditiile literare din Midi. Numele noului gen provine din romanz, ceea ce arata ca la origine desemna faptul ca era scris in limba vorbita iar nu in latina. Aparitia sa fusese precedata de lucrari cu teme inspirate din legendele antice referitoare la Alexandru cel Mare, Theba, Troia sau Eneea. Inovatia majora este imbinarea dintre dragostea delicata cintata de trubaduri si ispravile eroice, puse tocmai in slujba acestei iubiri. In romanul cavaleresc dragostea poate fi tot una adultera, ca in lirica de curte, precum cea dintre Tristan si Isolda sau Lancelot si regina Guinevra. Se afirma insa tot mai mult iubirea implinita prin casatorie, care incununeaza aventurile eroului si ii confera acestuia inradacinarea sociala dorita. In acest fel si romanul cavaleresc prezinta proiectiile ideale ale tinerilor lipsiti de avere proprie care spera ca la capatul diferitelor fapte de eroism sa fie recompensati prin casatoria cu o mostenitoare bogata. Inspiratia autorilor face apel la teme si personaje din folclorul celtic, si in primul rind la regele Arthur si tovarasii sai de lupta impotriva invadatorilor anglo-saxoni. De asemenea erau prezente elemente miraculoase, precum paduri fermecate, populate de zine, pitici si uriasi, obiecte vrajite, castele ale intimplarilor ciudate.

Intemeietorul genului este Chrétien de Troyes (cca 1135-1185), un cleric de la curtea Mariei de Champagne, fiica lui Alienor de Acvitania. In romanele sale (Erec si Enide, Cligés, Yvain sau cavalerul cu leul, Lancelot sau cavalerul cu cotiga, Perceval sau Povestea Graalului) iubirea desavirsita a cavalerului pentru doamna sa il indeamna pe acesta sa caute perfectiunea, prin afirmarea sa in lupte si printr-un comportament conform codului onoarei cavaleresti. Scrise initial in versuri, aceste opere incep din secolul al XIII-lea sa fie prelucrate in proza, si sa-si diversifice temele si personajele. Ele au cunoscut un succes constant in literatura europeana, cunoscindu-se versiuni sau creatii originale realizate in Germania, Italia, Anglia sau Peninsula Iberica. Ele urmau sa stea la baza romanului modern, si aveau sa primeasca o lovitura serioasa de-abia in secolul al XVII-lea, prin Don Quijote al lui Cervantes, parodie dar si ultim omagiu adus unor idealuri revolute.

Treptat aveau sa se afirme noi genuri literare, mai ales in legatura cu noul spatiu social si cultural reprezentat de oras. Influentata de literatura cavalereasca dar si de creatia folclorica, literatura urbana promoveaza insa idealuri de alt tip, in legatura cu mentalitatile si asteptarile noii clase. Inspiratia mai realista se intilneste cu un umor frust, adesea coroziv, imbracind adeseori forma ironiei sau a satirei.

Fabliaux, povestirile in versuri, reprezinta unul din genurile preferate in mediul urban. Elementele caracteristice erau spiritul antinobiliar, anticlerical si antifeminin, demonstrind astfel o reactie la modelul ideal al literaturii curtenesti.

O alta creatie specific urbana este Roman de Renart (Romanul lui Renard, Romanul vulpoiului), epopee eroi-comica in versuri, parodie a cintecelor de gesta si a romanelor cavaleresti. Renart vulpoiul incalca toate preceptele codului feudal, iar celelalte personaje ale epopeii travestesc in forma animala, satirizindu-le fara mila, personajele tipice ale inaltei societati a epocii (seniorul, clericul, doamna) sau ale lumii rurale.

Tot in spatiul urban, de aceasta data italian, se cristalizeaza genul literar al nuvelei, scurta povestire in proza, scrisa in limba vorbita. Spre sfirsitul secolului al XIII-lea aparea la Florenta culegerea anonima Novellino, iar la mijlocul secolului al XIV-lea Boccacio realiza prin Decameronul o culme a genului.

Aceasta literatura oraseneasca ofera bazele dezvoltarii ulterioare a umanismului si Renasterii, fenomene urbane prin excelenta, care proslavesc demnitatea si libertatea omului, care in interpretarea lor apare insa aproape exclusiv ca un locuitor al orasului.

O creatie de un tip deosebit este Le roman de la Rose, Romanul Trandafirului, a carui prima parte a fost scrisa in prima jumatate a secolului al XIII-lea de catre Guillaume de Lorris, iar continuarea, in 1275, de Jean de Meung. Prima parte reprezinta o alegorie, care sub forma cautarii trandafirului ofera o sinteza didactica a ideologiei dragostei curtenesti. Continuarea realizata de Jean de Meung are un cu totul alt stil, opozitia fata de idealul nobiliar imbracind forma misoginismului, iar aspectul literar fiind cel al unei enciclopedii a cunostiintelor epocii.

Secolul al XIV-lea este martorul unei extraordinare diversificari a creatiei literare in limbile vernaculare europene. In Anglia, Geoffrey Chaucer (1340-1400) topeste influentele italiene si franceze in prima realizare deosebita a literaturii in limba engleza, Povestirile din Canterburry. Tehnica este a povestirii in rama, de sorginte orientala, popularizata mai ales de Boccacio; spre deosebire insa de nuvelele italiene, povestirile lui Chaucer sint in versuri. Valoarea lor consta in observatia realista si arta surprinderii elementelor definitorii ale societatii engleze a epocii.

7. Filosofia

Filosofia continua sa fie marcata de teologie, in slujba careia este pusa, conform principiului 'credo ut intelligam', "cred ca sa inteleg". Scolastica, bazata pe studiul autoritatilor in materie, ramine metoda privilegiata de analiza, chiar daca incep sa apara si adepti ai promovarii experimentelor personale, precum Roger Bacon (+1292).

Secolele XII-XIII sint marcate de redescoperirea, prin traduceri arabe, datorate in principal lui Averroes, a majoritatii operelor lui Aristotel, din care evul mediu occidental cunoscuse direct destul de putine. Aceasta a permis realizarea unui sistem filosofic coerent, bazat pe opera Stagiritului, alaturi de platonismul dominant pina atunci. Sinteza aristoteliciana, esentiala pentru gindirea medievala occidentala, a fost realizata de calugari din ordinele cersetoare, mai ales dominicani. Albert cel Mare (1206-1280) regindeste revelatia crestina cu ajutorul conceptelor filosofie aristoteliciene, iar elevul sau, Thomas d'Aquino (1225-1274), dornic sa concilieze intelepciunea crestina si gindirea antica, realizeaza primul comentariu important din occidentul latin asupra operei Stagiritului. El este si primul ginditor crestin care reuseste sa realizeze un sistem filosofic coerent, integrind mostenirea aristoteliciana. Pe de alta parte, Toma d'Aquino incearca sa fundamenteze stiintific teologia, si prin grandioasa sa sinteza Summa theologica influenteaza pina in ziua de astazi crestinismul apusean.

Operele lui Aristotel au fost primite cu rezerve, chiar cu impotriviri de biserica oficiala, care le-a condamnat in repetate rinduri in secolul al XIII-lea, dar fara succes. Filosofia de inspiratie aristoteliciana ramine dominanta pe parcursul intregului ev mediu occidental.

O alta controversa care a marcat gindirea filosofica a evului mediu european a fost asa numita 'cearta a universaliilor'. Oponentii au fost reprezentantii a doua curente filosofice opuse, partizani fie ai gindirii lui Platon, fie inspirati de Aristotel. Realistii, de nuanta platoniciana, afirmau ca notiunile generale, 'universaliile', au o existenta spirituala de sine statatoare, anterioara lucrurilor individuale, concrete. Universalia sunt res, universaliile sint lucruri reale, era afirmatia centrala a acestui curent filosofic idealist. Nominalistii, mai apropiati de o pozitie materialista, sustineau ca existenta reala nu au decit lucrurile individuale, iar notiunile generale si abstracte nu sint decit nume, existente doar in mintea noastra (universalia sunt nomina). Printre cei mai de seama aparaatori ai pozitiilor realismului filosofic s-au numarat Anselm din Canterbury (1033-1109), considerat de unii autori ca parintele scolasticii, si Thomas d'Aquino. Cei mai cunoscuti nominalisti au fost Pierre Abélard (1079-1142), Duns Scot (1266-1308), William Occam (1300-1349). Mai ales acesta din urma a favorizat, prin discipolii sai, progresul stiintelor naturale, care se preocupau de studierea concretului, in pofida dezbaterilor sterile.

La capatul unei indelungate evolutii, marcata de dezbaterile interne, de redescoperirea aristotelismului si de influentele ginditorilor arabi si evrei, filosofia isi recapata autonomia fata de teologie si de religie, redevenind o ramura de gindire de sine statatoare.

8. Istoriografia

In scrierea istoriei se continua unele din tendintele anterioare, precum redactarea in latina a unor cronici universale, dar incep sa apara si fenomene noi, cum ar fi scrierea unor lucrari monografice dedicate doar unor evenimente (cum ar fi cruciadele) sau personalitati (biografii regale). Alt element de noutate este apelul la limbile vernaculare, care permit accesul mai larg al publicului la lucrarile istorice, dar in acelasi timp le limiteaza spatial circulatia si influenta la zonele in care limbile respective sint intelese. Schimbari apar si in ceea ce-i priveste pe autori, caci daca in primele secole medievale acestia erau cu precadere clerici, acum exista din ce in ce mai multi laici stiutori de carte care realizeaza opere istorice, marcind astfel o treptata dar constanta diminuare a influentei conceptiei teologice.

Un gen ramas foarte raspindit in epoca este cel al cronicii monastice, si de asemenea, numeroase sint cronicile realizate in centrele episcopale, unde se poate utiliza la redactarea lor un bogat material de arhiva.

Dintre cronicile universale, merita mentionata lucrarea episcopului Otto din Freising (1112-1158), unchiul imparatului Frederic I, Cronica sau despre cele doua cetati, in care incearca o istorie a omenirii marcata de conceptia lui Augustin.

Genul monografic este la rindul sau reprezentat de Otto, cu istoria dedicata faptelor nepotului sau, Frederic, Gesta Friderici imperatoris. O istorii deosebit de influenta, care trateaza de maniera monografica faptele unei personalitati, a realizat Suger (1081-1151) cu Vita Ludovici Grossi, sursa de prim rang in reconstituirea procesului centralizarii statale din Franta. In aceeasi traditie se inscrie lucrarea lui Jean de Joinville (12224-1327), Viata Sfintului Ludovic, cuprinzind perioada domniei lui Ludovic al IX-lea, si redactata in limba franceza.

Alte lucrari cu caracter monografic au fost ocazionate de cruciade, dintre care se remarca Istoria celor intimplate dincolo de mare, scrisa de Guillaume, arhiepiscop de Tyr (1130-1184), anonima Cronica a primei cruciade sau istoria lui Guibert de Nogent, scrisa pe la 1104, Gesta Dei per Francos (Faptele lui Dumnezeu savirsite prin franci). Foarte interesante pentru oglindirea diferentelor deja pronuntate dintre apus si Rasarit sint lucrarile dedicate celei de-a patra cruciade si cuceririi Constantinopolului de catre latini, scrise in franceza de Geoffroy de Villehardouin (1150-1218), Istoria cuceririi Constantinopolului si de Robert de Clari, Cucerirea Constantinopolului.

Afirmarea statelor centralizate si declinul imperiului universal conduc spre constituirea istoriografiilor nationale, preocupate in primul rind de evenimentele desfasurate in cuprinsul propriului regat, si doar in plan secundar de evenimentele internationale. Cele mai cunoscute exemple sint din spatiul francez, unde la abatia regala de la Saint Denis, loc de memorie extrem de semnificativ pentru monarhie, se redacteaza din secolul al XIV-lea Marile cronici ale Frantei. Tot din Franta ne-au parvenit Memoriile lui Philippe de Commines (secolul al XV-lea), vasta fresca a unei istorii traita si interpretata personal.

9. Hagiografia

Inrudita cu istoria prin intentia de a scrie despre personaje cu o existenta reala, hagiografia se deosebeste fundamental de aceasta prin scopul afirmat si prin mijloacele folosite, esentiala nefiind redarea adevarului, ci edificarea in sens crestin a cititorilor. Evul mediu central si tirziu reprezinta perioade de glorie a genului hagiografic, al carui succes e asigurat pe de o parte de puterea si influenta bisericii oficiale, dar si de cresterea progresiva a pietatii populare.

In secolul al XII-lea, printre autorii de opere hagiografice se numara si Bernard de Clairvaux, care a jucat un rol atit de important in promovarea, prin scrierile sale, a cultului dedicat Fecioarei Maria. In secolul al XIII-lea, aparitia calugarilor cersetori da un nou impuls hagiografiei, prin redactarea de vitae dedicate personalitatilor fondatoare. Astfel, Thomas de Celano redacta foarte citita in epoca Viata a Sfintului Francisc, iar pe la 1232 deja circula Legenda prima despre sfintul Antonie din Padova. Personalitatile din secolele al XIII-lea si al XIV-lea au facut de asemenea obiectul unor vitae, precum Thomas d'Aquino sau Caterina din Siena. Pe la 1260 aparea Legenda aurea, o vasta culegere de vieti de sfinti realizata de Jacoppo da Varazzo, lucrare destinata unui succes constant in veacurile urmatoare. In secolul al XV-lea, nume cunoscute s-au implicat in redactarea de vieti de sfinti si literatura religioasa, precum Philippe de Mézières, consilier al lui Carol al V-lea al Frantei, sau Thomas a Kempis, autor al celei mai frecvent traduse si apoi tiparite carti dupa Biblie: De imitatione Christi (Imitarea lui Christos), realizata pe la 1416-1420.

10. Teatrul

La originea teatrului medieval au stat probabil mai multe traditii, dintre care cele mai importante sint cea populara, a spectacolelor mostenitoare ale mimilor antici sau ale reprezentatiilor legate de ritualurile precrestine, si cea a dramei liturgice. Aparuta in perioada carolingiana ca o reactie la crescinda neintelegere a textului latinesc de masa credinciosilor, drama liturgica se dezvolta in continuare, ilustrind prin fragmente dialogate si interpretate, intercalate in slujba religioasa, parti ale istoriei sacre. Chiar arhitectura bisericilor se modifica pentru a permite aceste reprezentatii care in secolul al XIII-lea par sa fi evoluat chiar intr-un sens mai laic, generind reactiile negative ale papilor si episcopilor. Foarte importanta in desfasurarea spectacolelor era muzica, de sorginte gregoriana, dar care treptat evolueaza in directia valorificarii filonului popular. Hildegard von Bingen (1098-1179), calugarita germana, reprezinta un moment de rascruce in evolutia dramei liturgice, piesele muzicale compuse de contribuind la autonomizarea muzicii in raport cu reprezentatia dramatica.

De pe la sfirsitul secolului al XII-lea apareau deja piese scrise in limbile vernaculare, dintre care de deosebit succes par sa se fi bucurat Autos de los Reyes Magos (Piesa despre regii magi) in Spania si Mystère d'Adam (Misterul lui Adam) in Franta. Acestea s-au dezvoltat probabil nu direct din drama liturgica latina, ci pe baza predicilor clericilor, devenite la rindul lor din ce in ce mai dramatizate, pentru a atrage atentia credinciosilor.

Misterele reprezinta genul dominant al teatrului medieval, fiind realizate pornind de la scene biblice, dezvoltate insa prin adaugarea de cintece, dansuri si efecte speciale. Acestea erau interpretate de asociatii de cetateni 'confrerii', de regula din clasa de mijloc, toate rolurile, inclusiv cele feminine, fiind jucate de barbati. Reprezentatiile misterelor au avut epoca de aur in secolele XIV-XV, ulterior, si datorita intedictiilor autoritatilor, acestea decazind treptat.

In afara reprezentatiilor cu subiect religios au continuat sa existe spectacole populare de traditie imemoriala, precum dansurile cu masti, dansurile sabiilor, parade costumate, asociate de regula cu marile sarbatori ale ciclului crestin, Craciunul si Pastele.

Tot traditiei populare ii apartin farsele, uneori legate de traditia carnavalului , ca Fastnachtspiell din spatiul german, afirmate mai ales in secolul al XV-lea. Farsele, prin umorul lor adeseori coroziv si prin satira muscatoare la adresa tarelor sociale stau la originea comediei de mai tirziu, dupa cum o demonstreaza Farsa jupinului Pathelin (cca. 1464), care poate fi reprezentata si astazi fara a-si fi pierdut prospetimea.

11. Arhitectura si artele plastice

La Saint Denis, in Ile-de-France, in constructia realizata sub coordonarea abatelui Suger, pe la 1137-1144 se afirmau elementele unui nou stil arhitectural, caruia renascentistii aveau sa-i dea numele de gotic. Elementul esential este bolta in cruce de ogive, compusa din doua arcuri incrucisate pe diagonala, care permite realizarea unor edificii mult mai incapatoare si mai inalte decit cele romanice. Avintul pe inaltime era sprijinit de stilpi si pilastri masivi, iar zidurile exterioare isi sporeau rezistenta prin contraforturi. Zidurile sint strapunse de numeroase ferestre, acoperite cu vitralii multicolore, ceea ce confera edificiilor gotice o luminozitate inexistenta pina atunci.

Constructia gotica prin excelenta este biserica catedrala, ridicata prin efortul episcopilor si al comunitatilor urbane pe perioade foarte indelungate de timp, uneori chiar de secole. Printre cele mai desavirsite realizari se numara catedralele din Chartres, Reims, Amiens, Bourges, Paris, Köln, Westminster, Toledo. Italia accepta mai putin arhitectura gotica, raminind credincioasa tavanelor in sarpanta de traditie antic-tirzie si bisericilor tip sala. Doar in partea nordica, la Milano, Venetia, partial la Florenta se constata adaptari ale programului arhitectural gotic.

In aceasta perioada se dezvolta si arhitectura civila, cu realizari in domeniul castelelor fortificate, al palatelor si resedintelor regale sau nobiliare, dar si in ceea ce priveste edificiile publice urbane, de tipul primariilor. Palatul Luvru din Paris, primarile din Louvain sau Arras, Palatul Ducal din Venetia sint realizari de marca ale arhitecturii gotice civile.

Sculptura ramine o auxiliara a arhitecturii, iar din secolul al XIII-lea invadeaza toate spatiile libere din biserica, afirmindu-si rolul ei de a constitui o Biblie a celor fara invatatura. Pe de o parte se constata o evolutie a sculpturii spre simplitatea, armonia, claritatea ce caracterizasera arta greco-romana, iar pe de alta, o reinnoire a temelor iconografice, integrind animale si personaje fantastice si sporindu-si astfel functia decorativa. Un element caracteristic al catedralelor gotice este portalul cu statui coloane, care decoreaza fatada unde se afla intrarea principala. Printre cele mai cunoscute exemple de acest tip este portalul central al fatadei de vest al catedralei Notre-Dame din Amiens. Alte sculpturi de inspiratie religioasa foarte cunoscute sint cele de la Chartres sau de la Notre-Dame din Paris. Realismul in tratarea figurilor si proportiilor incepe sa se faca simtit in sculpturi precum Calaretul din Bamberg, Fecioara nebuna de la Magdeburg sau portretele lui Ekkehard si Uta de la Naumburg, toate de secol XIII.

Un rol decorativ foarte important in edificiile gotice il are vitraliul, intr-un fel chiar o creatie a noii arhitecturi. Prin extinderea ferestrelor se reduce spatiul altadata destinat picturii murale, iar vitraliul preia la rindul sau functia didactica si de edificare a credinciosilor.

Influentata de arta vitraliului este si enluminura, arta decorarii manuscriselor dezvoltindu-se in continuare, chiar si dupa aparitia tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea.

Bibliografie

C. Comorovski, Literatura umanismului si renasterii, Bucuresti, 1972

Charles Delvoye, Arta bizantina, vol. I-II, Bucuresti, 1976

Georges Duby, Vremea catedralelor, Bucuresti, 1999

Viorica Guy Marica, Arta gotica, Bucuresti, 1970

Jacques Le Goff, Civilizatia Occidentului Medieval, Bucuresti, 1980.

Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dictionar tematic al evului mediu occidental, Bucuresti, 2002

Jacques Paul, Biserica si cultura in Occident, Bucuresti, 1996.

Pierre Riché, Educatie si cultura in Occidentul barbar, Bucuresti, 2001

Virgil Vatasianu, Istoria artei, vol. I-II, Bucuresti, 1968-1972