La brat pe Calea Victoriei

La brat pe Calea Victoriei

Nu trebuie sa fii un cunoscator al marilor metropole, nici un neobosit calator ca sa stii ca orice oras ascunde in miezul lui o strada mare care se desira la randul ei intr-un alai de stradute, fiecare cu o istorie si un loc spre care trebuie sa-si poarte calatorii.

Despre Calea Victoriei citesc ca ea a fost la inceputuri o Ulita Mare ca oricare alta care, inaintand alene spre Sarindar, taia Bucurestiul in doua, unindu-se apoi cu "Drumul Brasovului". Carei victorii ii este dedicat insa numele acestei strazi? Sa incercam un raspuns urmand regulile unei maieutice simple.

Construita ca un drum care lega Mogosoaia, mosia domnitorului Constantin Brancoveanu de palatul domnesc aflat langa Curtea Veche, incepand cu anul 1920, an al renovarii palatului Mogosoaia, Calea Victoriei va deveni drumul care duce la unul dintre importantele locuri de desfasurare a vietii culturale bucurestene. Dupa renovarea palatului, principesa Martha Bibescu (nascuta la 28 ianuarie 1890) va organiza in salile lui nu numai serate culturale ci si intalniri intre politicieni, juristi, profesori si jurnalisti cultivand o efervescenta sociala careia nu-i lipsea nici un ingredient. Se spune ca pentru a-l renova, Martha Bibescu si-a cheltuit toti banii obtinuti din vanzarea cartilor sale si-a investit atat cat putea investi din trecutul Brancovenilor a caror ruda prin alianta era.

Povestea acestei aliante ramane una dintre dovezile de dainuire pentru care vechi familii boieresti s-au straduit pana la inceputul acestui secol. Neavand urmasi, ultimul descendent direct al Brancovenilor, banul Grigore Brancoveanu- Basarab a infiat-o pe nepoata sa Zoe, sotie a lui Gheorghe Bibescu care urca pe tronul Tarii Romanesti purtand numele Bibescu-Brancoveanu. Abia in anul 1911, domeniile si palatul de la Mogosoaia vor reveni printului George Valentin Bibescu si Marthei (Lahovary) Bibescu. Exista in biografia Marthei Bibescu doua detalii pe care rareori le intalnesti intr-o evocare obisnuita. Remarcandu-i frumusetea si inteligenta, regina Elisabeta a Romaniei i-a propus sa pozeze pentru o serie de picturi de la biserica din Curtea de Arges. Mai tarziu, alaturi de regina Maria, Martha Bibescu a avut un rol important in favoarea intrarii Romaniei in razboi, in anul 1916, ca aliat al Angliei si Frantei, combatand simpatiile pro-germane din tara noastra. Este unul dintre literatii romani premiati de Academia Franceza, a corespondat o lunga perioada de timp cu Paul Claudel si Marcel Proust, a fost primita in Academia Regala a Belgiei, iar in anul 1962 i se acorda Legiunea de Onoare.

Un intelectual francofon, ar putea spune unii in vorbele mestesugite ale veacului nostru. Daca aruncam o privire fugara peste evenimentele istoriei nu prea indepartate, vedem ca aceasta deschidere spre cultura si civilizatia franceza se inrudeste, daca nu chiar purcede de la un eveniment politic intamplat tot intr-o zi de ianuarie. La 1 ianuarie 1832 a inceput aplicarea Regulamentului Organic in Moldova. Chiar daca aceste legi consacrau pozitia dominanta a marii boierimi, ele au contribuit la modernizarea societatii romanesti. Epoca regulamentara a adus intensificarea relatiilor cu Occidentul si, in primul rand, cu civilizatia si cultura franceza. Boierii nostri calatoreau sau studiau la Paris, iar presa franceza, teatrul si literatura au ajuns si in Principatele dunarene. Roadele acestor intalniri se vor cunoaste abia aproape un secol mai tarziu cand Romania va face primul pas spre cunoasterea si popularizarea literaturii straine. Dovada sta tot un inceput de ianuarie, in anul 1907, cand aparea, la Bucuresti, primul numar al revistei Floarea darurilor, sub conducerea lui Nicolae Iorga. Sumarul revistei cuprindea literatura universala, literatura romana veche, literatura populara, literatura contemporana si studii de istorie contemporana. In paginile ei a fost publicata lirica italiana, franceza, rusa; au aparut texte de Byron, Lamartine, Baudelaire, Heine, Schiller, Leopardi, Corneille, Vergiliu si pagini intregi de traduceri din lirica lui Ovidiu. Poetul tomitan se stingea si el intr-o zi de ianuarie a anului 17 e.n. Se stie ca in anii exilului sau la Tomis, Ovidiu a scris si o opera in limba populatiei locale, opera care s-a pierdut lasandu-ne doar sa adulmecam insemnatatea pe care-ar fi avut-o in studiul etimologic al limbii romane.

Ovidius Publius Naso este poate printre primii straini interesati

vrand-nevrand de obiceiurile locului. Unii au venit ca exilati, asemeni lui, altii s-au auto-exilat in vreme ce multi altii au fost cuceriti de exotismul si amestecul dulce-acrisor al vietii de zi cu zi din Tarile Romane. La inceputul sec. XX, Paul Morand de pilda, (fost ministru al guvernului de la Vichy la Bucuresti, casatorit cu printesa Elena Sutu) scria o carte dedicata Bucurestiului, unde Calea Victoriei e zugravita in culori vesele: Bucuresteanul nedisciplinat coboara aici, pe sosea, fara sa se teama de vehicule si, cand e vorba sa se uite la o femeie frumoasa, nu ezita sa provoace o blocare a circulatiei."[1]

Aceasta marturie asemenea atator altora iti spune ca nu poti sa treci prin Bucuresti si sa nu faci cativa pasi pe Calea Victoriei, iar literatura memorialistica, evocarile si jurnalele povestesc despre cele mai neasteptate intalniri sau conversatii memorabile intamplate pe Calea Victoriei. Doua randuri semnate de Vintila Horia bunaoara ni-l evoca astfel pe Aron Cotrus,: "Il intalneam uneori pe Calea Victoriei; odata, dupa ce ma intorsesem din Italia, in 1938, ametit si entuziasmat, insemnat pentru totdeauna cu marca frumusetii din care abia ma desprinsesem, l-am insotit pe Cotrus de-a lungul vitrinelor, de la Teatrul National pana la Cartea Romaneasca, si-am vorbit de Perugia, de Assisi, de Capri (...). Poate ca atunci ceva nou s-a stabilit intre noi pentru totdeauna. Stiam cu totii, intr-adevar, ca exista o frumusete romaneasca gata sa-si ia zborul catre restul lumii".

"Restul lumii" - interesanta sintagma care plasa Romania in centrul unui topos fata de care orice alta intindere nu era decat un rest, o adiacenta care se cerea, dealtfel, si ea cucerita. Aron Cotrus s-a nascut la 2 ianuarie 1891, iar in anii exilului petrecuti in Italia, Spania, Polonia, Portugalia si Statele Unite, amintirea acestor dialoguri simple va imbraca diverse forme de la nostalgie si dor la revolta si rugaciune.[2] In exegeza pe care o facea pe marginea poemelor cotrusiene George Calinescu vorbea chiar de un baroc al giganticului intretesut in tendintele uriesesti ale poetului transilvanean. Iar in anul 1961, cand se stingea din viata la Torrance, in California, singurele randuri scrise despre el in presa acelor ani (semnate de Serban Cioculescu) Aron Cotrus a murit fara niciun prieten roman la capataiul sau[3] contrasteaza dureros cu jovialitatea primelor randuri care i se adresau la vremea debutului, semnate de Octavian Goga: Arune, Arune, fa versuri mai bune![4]

Interesanta ar fi o rescriere a Istoriei Literaturii Romane pornind de la istorioarele si anecdotele colorate, pline de nerv, dar lipsite de rautate. O astfel de harta a intalnirilor, devenirilor si (de ce nu?) separarilor, despartirilor dintre scriitorii nostri ar lua forma unor constelatii neasteptate, dar tangibile si pline de miez in inlantuirea lor. O astfel de harta ne-ar aminti, de pilda, ca bunicul lui Octavian Goga, protopopul Iosif Bratu il intalneste in anul 1868 pe Mihai Eminescu, aflat atunci in Transilvania si il ajuta material.

Hartile si-au avut si ele partea lor de inedit in istorie. Obisnuiti acum sa ne incredem in perfectiunea si acuratetea lor, ne vine greu sa credem ca la inceputul secolului al XVI-lea ultimul racnet in metoda alcatuirii hartilor era inversarea punctelor cardinale[5]. Cu-atat mai mult pretuim azi acribia invatatului sas Johannes Honterus care tipareste in anul 1532 prima harta a Transilvaniei, plasand punctele cardinale la locul lor. Aceasta minte stralucita a Brasovului medieval (se stingea din viata la 23 ianuarie 1549) a infiintat una dintre cele mai vechi tipografii deschise in Tarile Romane, dar harta Transilvaniei o tipareste in timpul sederii sale de trei ani la Basel, unde se bucura de prietenia umanistului Erasmus din Rotterdam. Tot de numele lui se leaga prima reprezentatie teatrala din regiune care are loc in anul 1542, in gimnaziul sasesc ridicat de Johannes Honterus in curtea Bisericii Negre din Brasov.

Prima piesa de teatru scrisa in limba romana i-o datoram insa unui necunoscut. Exista doar o banuiala neconfirmata ca i-ar apartine lui Samuil Vulcan, episcop de Oradea si intemeietor de scoli. Titlul piesei Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa sau Uciderea lui Grigore Voda in Moldova exprimata sub forma de tragedie anunta de la bun inceput evenimentul pe care il evoca. Grigore Ghica al III-lea, fost domnitor in Moldova (in doua perioade a cate trei ani) si in Muntenia (1768-1769), voievod cumpatat care-a redus fiscalitatea excesiva, introducand in ianuarie 1766, nartul, adica norma zilnica de lucru, devine personaj literar ca urmare a mortii sale tragice si violente. Protestele sale impotriva pierderii Bucovinei deranjeaza Inalta Poarta, sultanul vazand in indrazneala domnitorului o posibila sursa de neplaceri viitoare asa ca trimite un executor cu misiunea de a-l ucide[6]. Inaugurarea bustului sau la Iasi, o suta de ani mai tarziu, in anul 1876, va fi comentata astfel de Mihai Eminescu in Curierul de Iasi:

"Aniversarea asasinarii lui Grigore Voda si a rapirii pamantului stramosesc n-a reamintit-o cu durere si alaltaieri, cu ocazia descoperirii bustului pe care Maria sa, Preainaltatul nostru domn l-au dat in dar orasului Iasi. (.) Ajunsi in piata, in mijlocul careia se inalta in cununa de lauri bustul de marmura al martirului, clericii incepura cu citirea acelor molcome si tanguitoare versete bisericesti, scrise in dulcea limba a trecutului."

E-adevarat, nu ni-l putem imagina pe Eminescu scriind cu bucurie la Curierul de Iasi dupa ce abia fusese destituit din functia de revizor scolar, dar astfel de evenimente si posibilitatea de a-si publica propriile nuvele in paginile ziarului i-au mai imblanzit situatia de corector si redactor al partii neoficiale. Un an mai tarziu paraseste ziarul iesean si pleaca la Bucuresti, unde este invitat in redactia ziarului Timpul, iar articolele pe care le publica aici abordeaza o tematica diversa, de la studii de economie si exegeza literara pana la analiza situatiei politice nationale si internationale, care clocotea atunci in anii razboiului de Independenta. Pentru ca se afla in Bucuresti in anul 1878, pentru ca atmosfera vremii nu ii era straina, iar situatia Romaniei acelor ani s-a reflectat deseori in paginile pe care le semna in Timpul, sunt sigura ca Mihai Eminescu (nascut la 15 ianuarie 1850) se afla in multimea care privea intrarea triumfala a Armatei Romane pe Podul Mogosoaiei, in anul 1878. Din acea zi de octombrie, Podul Mogosoaiei devine pentru totdeauna Calea Victoriei pomenita cu acest nume in toata istoria ei viitoare cu toate ca multi dintre cei care vin si cei care-au fost nici nu mai stiu pentru care motiv si carei victorii i-a fost dedicat numele.