|
|
|
CULTURA MINORA SI CULTURA MAJORA
Filosofia contemporana face o deosebire intre culturile "minore' si culturile "majore', dar disocierea sufere inca de grave imprecizii. Culturile minore poarta si numele de culturi "etnografice', iar culturile majore sunt denumite si culturi "monumentale'. Cand se vorbeste despre o "cultura minora', desigur ca nu toti cercetatorii acorda epitetului o acceptie peiorativa, in adevar, termenii acestia denumesc mai curand fapte distincte prin natura lor, decat o gradatie, care ar implica o judecata de apreciere, intre o cultura minora si o cultura majora se poate stabili o intaie deosebire, sumara, pe temeiul unui criteriu exterior, dimensional. Natural ca acest criteriu dimensional, fiind exterior, nu e decisiv. Spre a deveni operant, el cere in orice caz sa fie aplicat in spiritul unei foarte ingaduitoare elasticitati. O cultura minora se mentine indeobste pe planul unor plasmuiri sau creatii de dimensiuni mai marunte, cata vreme cultura majora ar putea sa fie identificata in creatiile iperdimensionale. Ajunge insa sa rostesti aceasta propozitie, spre a-ti da seama ca in adevar nu prea poti sa beneficiezi de avantajele punctului de vedere dimensional, decat facand unele rezerve. Orice rigiditate in aplicarea criteriului compromite sau anuleaza numaidecat foloasele posibile. Astfel se stie bunaoara ca o cultura asa-zisa minora poate foarte bine sa imbratiseze creatii de proportii impresionante, cum sunt epopeile populare. Dar tot asa se stie ca si dintr-o cultura majora pot sa faca parte nu numai plasmuiri cu infatisare de munte, ci si atatea creatii, care nu intrec propozitiile unei aripi de zefir sau ale unui cantec popular. Una dintre minunile liricei apusene, in cadrul unei intregi culturi majore, este neindoios acea poezioara a lui Goethe, care incepe cu versul "Ober allen Gipfeln ist Ruh''. Si poezia nu e mai lunga decat adierea unui suspin. A vorbi despre o cultura majora sau minora in perspectiva exclusiva a criteriului dimensional ramane asadar un procedeu, care ar putea sa dea loc unor penibile neintelegeri. O cultura nu poate fi privita cu atat mai majora, cu cat produsele ei se nimeresc sa fie de dimensiuni mai gigantice. Criteriul de diferentiere dimensional, fiind cel putin insuficient, solicita o completare cu un criteriu calitativ-structural. Mai inainte de a propune un asemenea criteriu structural, amintim ca morfologia culturii a incercat sa deosebeasca cultura minora si cultura majora sub unghiul "varstelor'. Morfologii au abordat cu un fel de familiaritate naiva aceasta chestiune, si privind cultura ca un "organism' de sine statator, inzestrat cu un "suflet' al sau, au cautat sa inteleaga cultura majora si cultura minora ca doua varste ale unuia si aceluiasi organism. Cultura minora ar echivala cu copilaria, iar cultura majora cu maturitatea uneia si aceleiasi culturi. Subiectul, eul varstelor, ar fi dupa conceptia morfologica unul si acelasi: un anume "organism cultural'. Cultura minora si cultura majora sunt diferentiate de asta data sub unghiul cresterii in timp a unei existente organice de sine statatoare
Note de subsol
. Sa retinem acest lucru: "varstele' culturii nu au, in conceptia morfologica, nimic de-a face cu varstele "omului', caci nu omul este subiectul creator de cultura, ci cultura cu "sufletul' sau e subiect pentru sine, si-si are ca atare varstele sale proprii, ca orice organism autonom. Definitia aceasta a avut poate norocul sa indestuleze curiozitatea unor decenii orientate cu totul biologic. Pe noi nu ne multumeste. Morfologii au simplificat lucrurile mult dincolo de limitele ingaduitului, cazand si in pacatul de a preface o metafora curenta in ipostaza reala, in studiul de fata vom avea de mai multe ori prilejul sa aratam ca in realitate cultura nu este un "organism' si nici purtatoarea unui "suflet' special. Nefiind un organism de sine statator, cum pretind morfologii, cultura nu poate avea nici "varste'. Teoria varstelor culturii sta sau cade cu teoria morfologica-biologica despre cultura, teorie careia ne-am luat sarcina sa-i eliberam certificatul de deces. Si totusi, "copilaria' si "maturitatea' ne imbie doua concepte,care servesc de minune la diferentierea culturii minore de cultura majora. Trebuie sa ne intelegem doar asupra sensului, cu care urmeaza sa incarcam aceste cuvinte. Varstele pot sa fie privite din doua puncte de vedere: ca faze, ca simple etape, fara de axa proprie si cu limite curgatoare, dar si ca structuri autonome, ca doua focare, care-si afirma neatarnarea. "Copilaria', privita ca etapa, este desigur numai o pregatire in vederea maturitatii, o faza provizorie; "maturitatea' este si ea, ca etapa, doar o delta, in care se revarsa copilaria. Ca realizare autonoma insa copilaria isi are structurile ei unice, incomparabile, multumita carora ea inceteaza de fapt de a mai fi o simpla faza provizorie. Ea e un tinut ingradit, o durata autarhica cu centrul in sine insasi, bucurandu-se de o deplina suveranitate in hotarele ei. Nu mai putin si "maturitatea' isi are, si ea, felul sau autonom, structurile sale ireductibile, indiferent de aspectul ei fazic ca atare. Varstele, ca simple etape pe o simpla linie ascendenta, sunt cezuri intr-o configuratie temporala in fond neintrerupta. Privite insa ca structuri, iar nu ca etape, copilaria si maturitatea isi au, fiecare pentru sine, autonomia lor, prin aceea ce continuitatea liniei se sfarma. Copilaria se afirma prin aspecte, valori, structuri, unice, incomparabile; ea are o inflorire si o culminatie in sine si pentru sine. Cert, copilaria privita sub unghiul acestor structuri, inceteaza de a mai fi o simpla pregatire pentru varstele celelalte. Structurile psihologice autonome ale copilariei si ale maturitatii umane ne dau posibilitatea unei diferentieri structurale intre cultura minora si cultura majora. Trebuie sa incetam insa de a privi cultura ca un subiect aparte, ca un organism, care si-ar avea varstele sale, si sa o intelegem exclusiv in functie de om si de psihologia varstelor acestuia. Cultura minora are ceva asemanator cu structurile autonome ale copilariei omenesti. Iar cultura majora are ceva asemanator cu structurile autonome ale maturitatii omenesti. Vom vedea ca aceasta este cu totul altceva, decat cele enuntate de conceptia morfologica, care vorbeste despre varstele "culturii' ca atare. Ca o cultura minora nu este insa varsta copilareasca a unei culturi, care ar creste ca un organism independent, parcurgand faze inevitabile, se dovedeste eclatant prin faptul istoriceste controlabil ca o cultura minora poate sa dainuiasca mii si mii de ani, sa devina aproape atemporala, fara ca sa mai adopte vreodata alta structura. "Copilarescul' culturii minore nu are infatisarea unei faze de o anume durata, ci aspect de structura, care poate ii eterna. Cultura minora nu este asadar intaia varsta a unei culturi inteleasa ca subiect de sine statator, destinat sa se maturizeze incetul cu incetul, cum se intampla cu orice organism independent. Cultura este obiect de creatie umana, nu "subiect organismic' independent, ca un parazit al omului. Astfel cultura minora este o cultura creata prin prisma structurilor copilaresti ale omului, si ca atare ea poate sa dainuiasca si sa se perpetueze indefinit. La
fel, cultura majora nu este varsta inevitabila a maturitatii unui pretins organism cultural suprapus omului; o cultura majora este numai creata prin darurile si virtutile maturitatii omului, pe temeiul si datorita structurii acesteia ca atare. Omul, in calitatea sa de creator de cultura isi realizeaza plasmuirile fie prin darurile si structurile copilariei, fie prin cele ale maturitatii. Creatorii sunt si pot sa fie insa oameni de orice varsta. Interesant e, cum in cadrul unei culturi minore, toti oamenii creatori, de orice varsta, stau sub constrangerea unor norme si structuri proprii copilariei. Copilaria, ca un complex de structuri, poate deveni deci un fel de prisma, prin mediul careia se realizeaza o matrice stilistica in forma particulara a unei culturi minore. Maturitatea ca un complex de structuri poate de asijderea sa devina o asemenea prisma, prilejuind o cultura majora. Aspectul minor sau major al unei culturi este in consecinta exclusiv o problema de psihologie a creatorilor si a colectivitatii, iar nu o problema de varsta "reala' nici a creatorilor de o parte, dar nici a unui pretins subiect organismic al culturii, parazitar suprapus omului, de alta parte. Producerea unei culturi majore sau minore nu este, zicem, o chestie de varsta reala a oamenilor creatori. Intervine aci in functionarea demiurgului dominanta exclusiva si foarte ciudata a unor structuri proprii unei anume varste. E desigur un paradox aproape de necrezut ca oameni maturi se supun docili unor structuri, care anatomic si fiziologic nu le mai apartin, intrand cu entuziasm in robia copilariei. Si tot un paradox e imprejurarea ca niste copii sa poata crea sub constrangerea unor structuri, care anatomic si fiziologic inca nu le apartin, intrand in robia maturitatii. Dar asa se petrec lucrurile. S-ar zice ca creatorii de cultura au doua varste: una e varsta reala, biologica, individuala, - cealalta e o varsta. adoptiva, sub ale carei auspicii ei creeaza ca sub inraurirea unei atotputernice zodii. Cultura minora este asadar o cultura creata sub dominatia si sub constrangerea structurilor proprii copilariei, in inteles de "varsta adoptiva' a creatorilor. O cultura minora poate sa fie insa deosebit de infloritoare si de bogata. Cat de infloritoare si de bogata poate sa fie o cultura minora, care nu merita niciodata dispretul nimanui, o stim bunaoara din experientele noastre cu privire la cultura populara romaneasca. Cititorii ne vor insoti pe drumul amintirilor pana in satul romanesc, spre a se familiariza putin cu o asemenea cultura minora, de multiple si inflorite aspecte.
Amintirile noastre din copilaria petrecuta la sat coincid desigur cu ale celor mai multi dintre cititori. Ne aducem aminte: vedeam satul asezat oarecum inadins in jurul bisericii si al cimitirului, adica in jurul lui Dumnezeu si al mortilor. Aceasta imprejurare care numai tarziu de tot ni s-a parut foarte semnificativa, tinea oarecum isonul intregii vieti, ce se desfasura in preajma noastra, imprejurarea era ca un ton, mai adanc, ce imprumuta totului o nuanta de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu in spatiul ritual de dupa iconostas, de unde il presimteam iradiind in lume. Nu era aceasta o poveste, ce ni s-a spus ca multe altele, ci o credinta de neclintit. . Faceam o transanta deosebire intre "povestea-poveste' si "povestea adevarata'. Topografia satului era plina de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas pespectivele se adanceau si se inaltau. Tinda vecinului, totdeauna foarte intunecoasa, era fara doar si poate un loc, in care, cel putin din cand in cand, si mai ales dumineca, se refugia diavolul. Nu am incercat intr-o zi, cu alti douazeci de copii, toti patrunsi de fiorii unui sfant razboi, sa-l izgonim, starnind cu fel de fel de unelte niste zgomote ca de trib african?
Tinda aceea, ungher simplu ca toate tindele, avea pentru noi ceva din aura neagra a infernului. Dar undeva Unga sat mai era si un sorb; convingerea noastra era, ca acel noroi fara fund raspundea de-a dreptul in iad, de unde ieseau si clabucii. Trebuie sa te transpui in sufletul unui copil, care sta tacut in marginea sorbului si-si imagineaza acea dimensiune "fara fund', ca sa ghicesti ce poate insemna pentru om o geografie mitologica. Satul intreg era cuibarit de fapt intr-o geografie mitologica, in rapa rosie, prapastioasa, din dealul viilor, salasluia aievea un capcaun. Acesta se tinea departe si sta oarecum la panda la marginea lumii. Astfel satul era situat in centrul existentei si se prelungea prin geografia sa nemijlocit in mitologie si in metafizica. Mitologia si metafizica alcatuiau pervazul natural si de la sine inteles al satului. Satul exista in constiinta copilului ca o lume, ca unica lume, mult mai complex alcatuita si cu alte zari, mai vaste, decat le poate avea un mare oras, sau metropola, pentru copiii sai. Atingem cu aceasta problema deosebirii dintre "sat' si "oras'. Satul nu este situat intr-o geografie pur materiala si in reteaua determinantelor mecanice'' ale spatiului, ca orasul; pentru propria sa constiinta satul este situat in centrul lumii si se prelungeste in mit. Satul se integreaza intr-un destin cosmic, intr-un mers de viata totalitar, dincolo de al carui orizont nu mai exista nimic. Aceasta este constiinta latenta a satului, despre sine insusi, indraznim sa facem afirmatia, fiindca, asa e inteles si trait satul, in apogeul copilariei, a carei sensibilitate singura poseda o perfecta afinitate cu modul existe: tiul al satului. Sa privim in schimb orasul. Copilul se pierde aici parasit de orice siguranta. La oras constiinta copilului precoce e molipsita de valorile relative ale civilizatiei, cu care el se obisnuieste, fara de a avea insa si posibilitatea de a o intelege. Credem ca nu exageram spunand ca la oras, copilaria n-are apogeu; orasul taie posibilitatile de dezvoltare ale copilariei ca atare, dand sufletelor degraba o indrumare batranicioasa. La oras copilul este in adevar "tatal barbatului', adica o pregatire pentru varstele seci. La sat copilaria devin o structura autonoma, care infloreste pentru sine. Omul crescut la oras parvine sa inteleaga, sau sa se prefaca a intelege, cauzalitatile imprejmuitoare, dar el nu f ace personal niciodata experienta vie a lumii ca totalitate, adica o experienta muiata in perspective dincolo de imediat si de sensibil. A trai la oras insemneaza a trai in cadrul fragmentar si limitele impuse la fiecare pas de randuielile civilizatiei. A trai la sat insemneaza a trai in zariste cosmica si in constiinta unui destin emanat din vesnicie. Ne luam voie sa evocam o conversatie intre copii. Nu o inventam pentru a broda literatura pe marginea ei; ci o reproducem de pe discul de ceara al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de sapte ani. Eram vreo cinci baieti, toti cam de aceeasi varsta; stam in cerc, calmi, in mijlocul ulitei, pe inserate. Numai stim in ce legatura s-a intamplat ca unul sa arunce intrebarea: "Cum o fi, cand esti mort?' Unul dintre noi a raspuns neintarziat, ca iluminat: "Mort trebuie sa fie ca si viu. E asa ca nici nu stii ca esti mort. Noi bunaoara stam aici in cerc si vorbim, dar poate ca suntem morti, numai ca nu ne dam seama', inca o data, - scena s-a petrecut intocmai. N-am impodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Ne-aducem desavarsit de bine aminte si de fiorul incercat in fata prapastioase! perspective deschise prin raspunsul acelui baiat. Era acel cutremur, ce-l incerci in copilarie, ca si mai tarziu, cand calci prin preajma ultimului hotar.
O fetita,' prietena de joaca, se catara in prunii cimitirului, crescuti din morminte. Spunea sarind ca vrea sa vada "ce gust au mortii', si incerca prunele. Cand musca dintr-o pruna amara, spunea ca mortul de la radacina trebuie sa fi fost om rau. Cand nimerea in alt pom o pruna dulce, zicea ca mortul de la radacina trebuie sa fi fost om bun. Iata conceptii, viziuni, presimtiri, care nasc in chip firesc, in lumea satului. Ne amintim foarte bine cum ieseam cateodata seara in ograda. in bezna zaream dintr-o data calea laptelui si stelele, ca ciorchinii grei si mari, coborate pana aproape de coperisele de paie. Privelistea era coplesitoare; sub impresia ei traiam in credinta ca intr-adevar noaptea stelele coboara pana aproape in sat, participand intr-un fel la viata oamenilor si ascultandu-le rasuflarea in somn. Sunt aci in joc sentimente si vedenii nealterate de nici un act al ratiunii si de nici o cosmologie invatata si acceptata de-a gata. Iata experiente vii, care leaga cerul de pamant, care fac o punte intre viata si moarte, si amesteca stihiile dupa o logica primara, careia anevoie i te poti sustrage, si care ni se pare cu neputinta in alta parte, decat in mediul inteles si trait ca o "lume', a satului. Fiecare sat se simte, in constiinta colectiva a fiilor sai, un fel de centru al lumii. Numai asa se explica orizonturile vaste si naive in acelasi timp, ale creatiei populare, in poezie, in arta, in credinta, si acea traire, care participa la totul, precum si siguranta fara gres a intruchiparilor, belsugul de subintelesuri si de nuante, implicatiile de infinita rezonanta si insasi spontaneitatea neistovita. Omul satului, intrucat izbuteste sa se mentina pe linia de apogeu, geniala, a copilariei, traieste din intregul unei lumi - pentru acest intreg; el se gaseste in raport de suprema intimitate cu totul si intr-un neintrerupt schimb reciproc de taine si revelari cu acesta. Omul orasului, mai ales al orasului, care poarta amprentele timpurilor moderne, traieste in dimensiuni si stari tocmai opuse: in fragment, in relativitate, in concretul mecanic, intr-o treaza tristete in lucida superficialitate. Impresiile omului de la oras, puse pe cantar de precizie, ingheata, devenind marimi de calcul; ele nu se amplifica prin raportare intuitiva la un cosmos, nu dobandesc proportii si nu se rezolva in urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat.
Despre satul romanesc se poate in genere afirma, fara de vreo restrictie esentiala, ca mai pastreaza ca structura spirituala, aspecte de natura acelora, despre care tocmai vorbim. Ne putem foarte bine inchipui ca pana mai acum vreo suta si ceva de ani, psihologia, structura sufleteasca "adoptiva' a sateanului nostru, de orice varsta, sa fi fost de natura "copilareasca'. Desigur ca pe urma contactului deformant, direct si indirect, cu civilizatia timpului, satul romanesc s-a departat si el, cateodata chiar destul de penibil, de aceasta structura. Nu e mai putin adevarat insa ca in toate tinuturile romanesti, mai poti sa gasesti si astazi sate, care amintesc ca structura sufleteasca "copilarescul'."Copilaresc' este satul, care se socoteste pe sine insusi "centrul lumii', si care traieste in orizonturi cosmice, prelungindu-se in mit. Ga tip antipodic al acestui sat, credem ca s-ar putea cita deex. asezarile marunte, cu infatisare ca de sate, din America de Nord, acele sumbre si uniforme asezari de lucratori si fermieri, tinute laolalta de un interes rational colectiv, dar niciodata de magia naiva a unui suflet colectiv. Daca satul nostru este cladit in jurul bisericii, din care iradiaza Dumnezeu, in pomenitele asezari americane biserica e mai putin un salas al lui Dumnezeu, cat un fel de intreprindere ca si banca coloniei, o societate pe actiuni.
Pastorul tine predici cu invitatii ca la cinematograf si cu preturi de intrare. Nu vom pune numaidecat si intru totul la indoiala credinta acelor bravi cetateni (se spune ca unii sunt foarte credinciosi), dar credinta lor e integrata, ca un surub bine uns, in angrenajul vietii profesionale, inchinata cu totul succesului practic. Sa ni se ingaduie mandria de a afirma, ca din punct de vedere uman sateanul nostru reprezinta un tip mult superior, mult mai nobil, mult mai complex, in naivitatea sa. Satul nostru reprezinta o asezare situata si crescuta organic intr-o lume totala, care e prezenta in sufletul colectiv ca o viziune permanent efectiva si determinanta. Fermierul american, simtindu-se alungat la periferia existentei, e vesnic abatut de nostalgia orasului, cu gandul la bogatie, cu frica de mizerie. Cu Dumnezeul sau localizat intr-o singura celula a creierului, el nu se integreaza deschis in cosmos, ci se simte doar chemat sa exploateze "rational' un fragment al acestuia, sau sa-l paraseasca in clipa cand fragmentul nu mai renteaza1.
Am incercat in studiile noastre de filosofia culturii sa punem in relief aspectele sau categoriile stilistice ale vietii si ale duhului nostru popular. Nu vom repeta aci, ce am spus in acele studii despre "matricea stilistica' a culturii noastre. Am tinut doar sa intregim punctele de vedere, puse in evidenta alta data, cu cateva noi observatii. Satul romanesc, in ciuda saraciei si a tuturor neajunsurilor cuibarite in el prin vitrega colaborare a secolelor, se invredniceste in exceptionala masura de epitetul autenticitatii. Mai precis: intre nenumaratele sate romanesti gasim atatea si atatea asezari, care realizeaza ca structura sufleteasca intocmai termenii definitiei, pe care o acordam "copilariei'. Satul ca asezare de oameni este o colectivitate cuprinsa in formele interioare ale unei metrici stilistice, dar intregul sau "stil' se realizeaza oarecum prin prisma structurilor autonome ale "copilariei'. Cosmocentrismul satului nu trebuie inteles ca o grotesca trasatura de megalomanie colectiva, ci ca o particularitate, ce deriva dintr-o suprema rodnica naivitate.
O cultura minora si o cultura majora pot sa fie pana la un punct realizarile plastice ale uneia si aceleiasi metrici stilistice; in cazul acesta cultura minora nu reprezinta varsta copilariei, iar cultura majora varsta maturitatii, ca si cum ar fi vorba de cresterea unui singur mare organism de sine statator. Ca nu e vorba de varste ale culturii insasi, se dovedeste, o repetam, prin imprejurarea deosebit de concludenta ca atat o cultura minora, cat si o cultura majora, pot avea norocul sa dainuiasca indefinit de mult timp, chiar mii de ani. Ceea ce ar fi o imposibilitate, daca cultura minora ar fi in adevar o varsta reala a unui subiect viu. Varstele au un profil si o configuratie de o durata precisa si limitata. De fapt o populatie creeaza o cultura minora, atunci cand isi realizeaza, in plasmuiri de tot soiul, posibilitatile stilistice, cu darurile si virtutile proprii copilariei; o populatie creeaza o cultura majora, cand isi realizeaza aceleasi posibilitati prin jgheaburile structurale proprii maturitatii, ca atare. Cultura majora nu este apogeul sau piscul celei minore, caci atat cea minora, cat si cea majora isi au, ambele, apogeele lor, de sine statatoare. Examinand conformatiile, aptitudinile si habitusul copilariei, si cele ale maturitatii, ni se da posibilitatea de a circumscrie sugestiv notele caracteristice ale culturii minore, spre deosebire de cele ale culturii majore. Copilaria ca structura e imaginativa, pasiv deschisa destinului, spontana, naiv cosmocentrica, de o fulguranta sensibilitate metafizica, improvizatoare de jocuri, fara simtul perenitatii. Maturitatea e in primul rand volitionala, sustinut si metodic activa, ea se afirma cu incapatanare in fata destinului, isi organizeaza un camp de inraurire, e expansiv-dictatoriala, dar si masurata din prudenta, e rationala, are simtul perspectivelor si al trainiciei, e constructiva. Copilaria manifesta un pronuntat simt pentru totalitati nediferentiate, maturitatea exceleaza printr-un acut simt al diferentierii si pentru domenii specializate. Copilul, desi mai vegetativ, se simte un mic demiurg, si se comporta naiv ca atare; omul matur, desi manunchi de energii, isi da seama de limite, si se intercaleaza in natura si in societate ca in sisteme ierarhice. Copilul se complace ca subiect al jocului de unul singur chiar in colectivitate; omul matur intelege avantajele activitatii concentrice si ale colaborarii si se inroleaza ingaduitor intru initiative, a caror ducere la capat implica grupuri si multimi. O cultura minora este izbanda unui stil intruchipat de un suflet colectiv, de o populatie oarecare, prin darurile si virtutile proprii copilariei. Aceasta nu insemneaza insa ca o asemenea cultura e facuta de "copii'. O cultura minora e creata de oameni maturi, care insa in calitatea lor de creatori de cultura stau intr-un fel sub zodia "copilariei'. Chiar daca altfel sunt oameni seriosi si rationali. Precum se vede varsta reala nu obliga pe creatori la comportari in consecinta. O cultura majora realizeaza posibilitatile stilistice ale unui suflet colectiv prin darurile si virtutile proprii "maturitatii'. Nici aceasta nu insemneaza insa ca o asemenea cultura e faurita numai de oameni maturi, ea poate fi facuta de oameni de orice varsta, care stau insa in chip secund sub zodia maturitatii. Ioana d'Arc, Mozart, Rimbaud, desi copii, sunt creatori de istorie si cultura majora, inca o data asadar: cultura minora nu este copilaria unei culturi, care va deveni neaparat majora, in crestere ca un singur organism, parazitar suprapus omului.
Cultura minora e creata doar sub constelatia eficienta a "copilariei', in inteles de varsta adoptiva a unei intregi colectivitati. Totusi cultura minora e creata de oameni maturi, sau daca voiti, de oameni de orice varsta. Mutatis mutandis, aceleasi afirmatii se rostesc cu egala indreptatire si cu privire la cultura majora.
Trecutul omenirii ofera suficiente probe pentru trecerea de la o cultura minora la o cultura majora. Cultura majora a vechiului Egipt, atat de admirata de cateva decenii incoace, si despre care mult timp s-a crezut ca a aparut oarecum dintr-o data, gata, cu scut si cu lance, ca stiuta zeita din capul stiutului zeu, avea o corespondenta minora anterioara acelei majore. La vreo suta de kilometri spre apus de actuala albie a Nilului, s-a gasit vechea albie, astazi complet seaca si acoperita de nisipurile deserturilor. Pe malurile stravechiului Nil s-au descoperit insa ramasitele unei culturi minore, care prezinta aproximativ aceleasi motive si aceleasi aspecte stilistice ca si cultura egipteana majora. Despre cultura si arta gotica monumentala se stie astazi ca n-a aparut dintr-o data, neprevazuta, ca un havuz tasnit spre cer. Aceleasi motive si aspecte stilistice au existat si mai inainte, ca realizari consecvent sustinute, in cadrul unei culturi populare, etnografice, la diverse semintii germane sau celte. Trecerea aceasta de la minor la major, nu se face insa fiindca ar fi vorba de o crestere liniara, inevitabila, a unui organism, care de la copilarie ar merge-spre maturitate. Trecerea se face fiindca creatorii de cultura, oamenii, de orice varsta, dar mai ales oameni maturi, evadeaza la un moment dat din vraja varstei adoptive, care-i incercuieste,, si accepta alta varsta, tot in sensul unor structuri adoptive. Oamenii unei colectivitati inceteaza la un moment dat de a mai crea prin prisma structurilor copilariei si incep sa creeze prin prisma structurilor maturitatii. Faptul tine de ordinea atitudinilor spirituale si nu a varstelor organice reale. Structura autonoma a unei anume varste poate sa joace deci rol de constelatie determinanta in creatia culturala, indiferent de varsta reala a creatorilor, care poate fi oricare. Copilaria ca varsta adoptiva. a colectivitatii si a creatorilor prilejuieste culturi minore; maturitatea» ca varsta adoptiva a colectivitatii si a creatorilor produce culturi majore, in cadrul culturilor minore se face ca omul nu devine creator, decat prefacandu-se, intr-un anume fel, iarasi in "copil', la cadrul culturilor majore, omul nu devine creator decat adoptand o mentalitate matura, chiar daca se intampla ca el sa fie un copil,, ca Ioana d'Arc, ca Mozart sau ca Rimbaud. Cultura minora si cultura majora se explica deci prin fenomenul de psihologie colectiva al "varstelor adoptive'. Problema aceasta de psihologie colectiva a varstelor adoptive, pe care o deschidem intaia oara ca atare, e susceptibila de altfel de o largire si de nuantare. N-ar fi desigur lipsit de interes sa se cerceteze, in ce masura, aproape fiecare epoca, chiar de durata mai scurta, din istoria culturii europene, e stapanita de fiecare data de atmosfera unei alte varste, adoptive, de care se patrunde intreaga psihologie creatoare a unei colectivitati, in curs de-o generatie sau mai multe. Sunt perioade magic strabatute de atmosfera "tineretii', in tot ce se creeaza,, chiar daca creatorii nu sunt toti oameni cu adevarat tineri (Sturm und Drang, sau perioada expresionismului), sunt perioade strabatute de masura si vigoarea linistita a "barbatiei', chiar daca creatorii se intampla sa fie oameni tineri (clasicismul francez-sau german, neoclasicismul contemporan). E vorba si aci de acelasi fenomen de psihologie colectiva al "varstelor adoptive'. De observat ca succesiunea varstelor adoptive nu prea tine seama de succesiunea celor reale. Dupa ce o generatie intreaga a stat bunaoara sub imperiul batranetii, ca "varsta adoptiva', urmeaza,, sa zicem, o generatie care intra in robia varstei adoptive a tineretii 1. Varsta adoptiva a oamenilor de la sat este in genere copilaria; varsta adoptiva a oamenilor de la oras, sau din cetati, este in genere maturitatea. E fara indoiala un lucru negrait de curios ca structurile copilariei si ale maturitatii joaca in destinul omenirii si un alt rol, si au si alta semnificatie, decat aceea de varsta reala, biologica, a indivizilor. Aceasta a doua ipostaza a copilariei sau maturitatii nu tine de viata celulara si fiziologica, nici de psihologia constiintei individuale, ci de ordinea faptelor spirituale colective si inconstiente.
Intr-o cultura minora fiecare ins reprezinta o "universalitate nediferentiata'. Fiecare individ isi e gospodarul si meseriasul, poetul si cantaretul, taranul si arhitectul. Insul creator, cu posibilitatile sale, da masura planurilor, la a caror realizare se procedeaza. Individul nici nu prea concepe planuri, pe cari sa nu le poata realiza de unul singur. De aceea creatia insului are in cadrul culturii minore infatisarea unei firesti improvizatii, cu precizarea ca aceasta improvizatie, fiind de nenumarate ori incercata de acelasi sau de altii, nu insemneaza o schitare nedesavarsita. ci o realizare, foarte economica ce-i drept ca tehnica, dar de o remarcabila virtuozitate. Exista desigur si in cadrul culturilor minore creatii vaste, colective, dar acestea au crescut firesc, incetul cu incetul, prin acumulare si colaborare organica, iar nu pe baza unui plan prealabil. In general in cadrul culturii minore creatia nu prea depaseste puterile unuia singur, si e adaptata, sub toate aspectele ei posibile, la ceea ce poate sa realizeze in adevar individul, ca ins "universal nediferentiat', in cultura minora insul creator adopta o data mai mult psihologia copilului, care de asemenea e universalitate nediferentiata. Viziunea despre spatiu, in cultura minora, nu prea depaseste, ca amploare, orizontul vizibil; satul, asezarea, catunul, e centrul lumii, iar lumea e vizibila aproape in intregime dintr-un singur loc; orizontul vazut se prelungeste de-a dreptul in mitologie, intr-o cultura minora viziunea despre timp nu prea depaseste durata organica a unei vieti individuale; dincolo de acest orizont timpul e oarecum ceva suspendat sau ceva amorf, in cadrul unei culturi majore devin suverane structurile maturitatii. Insul creator nu mai e universalitate nediferentiata, ci "organ specializat' al unei colectivitati. Insul se poate astfel inchina viata intreaga unei singure ocupatiuni sau unei singure opere. Multilateralitatea se stramteaza, sau inceteaza cu totul; incepe unilateralitatea, ele-fantaza specialismului. Prin deliberare rationala si prin hotarari de vointa, individul se integreaza adesea chiar intr-un front creator, prin care se urmaresc planuri, a caror realizare cere neaparat ajutorul multor insi si uneori o durata de generatii, incepe creatia dirijata. Planurile nu mai sunt la dispozitia individului, ci indivizii sunt subjugati unui plan. Insul creator se situeaza in orizonturi spatiale si temporale, care fiziceste debordeaza enorm vizibilul. "Istoria', ca timp articulat si cu spinare, este dimensiunea in care se desfasoara si creste o cultura majora. Orasul-cetate nu mai este centrul unei lumi vizibile totale, ci se alatura, dominant sau periferial, altor asezari similare intr-un spatiu care se intinde dinamic invizibil, ingloband vai si munti, sesuri si tari, mari si continente. Timpul nu sfarseste cu viata insului, ci e vasta proiectiune, arcuire uriasa peste generatii. Cu asemenea orizonturi se calculeaza efectiv; ele intra ca factori constitutivi in planurile creatoare, cari alimenteaza si sustin o cultura majora. Cu o astfel de expansiune barbateasca a viziunii spatiale si temporale incepe totdeauna o "istorie'. Timpul simplu, ca desfasurare de evenimente, nu este inca istorie. Istoria isi declara energia imanenta totdeauna cu o dilatare, cu o accentuare expansiva a cadrelor orizontice. Istoria e timp si spatiu articulat, viziune debordanta. Istoria implica coordonate prelungite dincolo de orizontul sensibil, ca o schelarie a nazuintei creatoare, proprii unei colectivitati diferentiate, sau unor insi cari sunt tot atatea organe specializate ale unei substante comune.
A pune problema diferentelor dintre o cultura minora (anistorica) si o cultura majora (desfasurata istoric), insemneaza a atinge in cele din urma si intrebarea cu rezistente de zid liminar: ce are mai mare pret, o cultura minora sau o cultura majora? Problema valorii tipurilor de cultura comporta insa o multime de puncte de vedere. Fiecare tip de cultura isi are calitatile si deficientele, avantajele si dezavantajele, inainte de toate sansele lor de durabilitate difera impresionant, si aceasta chiar din pricina constitutiei lor. Ni se pare destul de sigur ca o cultura minora, nascuta din permanenta improvizatie si galgaitoare spontaneitate, ca si dintr-o totala lipsa a sentimentului perenitatii, poate sa dureze in statica ei multe mii de ani; cita vreme o cultura majora, nascuta tocmai din setea de a infrange si de a intrece spatiul si timpul vizibil, e mult mai expusa, prin dinamica ei, catastrofelor si pieiri. Natural ca sansele de durabilitate nu sunt neaparat simptome ale "valorii'. Se poate afirma ca tragedia, catastrofa sau riscul au chiar darul de a spori nimbul celui cazut sau al celui ce se avanta spre a cadea. Cultura minora tine pe om indeobste mult mai aproape de natura. Cultura majora il departeaza si-l instraineaza de rinduielile firii. Filosofic privind, nu se stie daca in cele din urma avantajele spirituale ale unei culturi majore, tensiunile si problematica acesteia, curiozitatile, ce le starneste, si satisfactiile ce le prilejuieste, nu sunt cucerite cu pretul unui dezavantaj,
Nota de subsol:
. 1 Exista o problema analoaga, tot de psihologie colectiva, si anume aceea a "genului adoptiv'. Sunt anume epoci stapanite de atmosfera "femininului' (rococoul), si epoci strabatute de atmosfera "masculinului' (barocul). Aci e vorba despre genu! sau sexul spiritualitatii unei epoci. Paradoxul e ca de obicei creatorii sunt barbati, dar ei par a-si insusi, sub unghiul spiritual, in fiecare epoca un anume "gen adoptiv', colectiv. Structurile spirituale si sufletesti ale diverselor virste si ale genurilor poseda privilegiul ciudat de-a deveni structuri adoptive ale unei intregi colectivitati, dintr-un anume loc si timp.
care le tine aproape cumpana: cu instrainarea prea mare a omului de vesnica Muma. Vrem sa spunem cu aceasta numai ca o comparatie a culturii minore si a culturii majore, sub unghiul valorii, nu e tocmai simpla. Ea ni se pare chiar asa de complicata, incit ne vedem sfatuiti sa nu o atingem decat cu sfiala si cu tacerea noastra. Preferam sa lasam aceasta problema deocamdata deschisa.
Nota de subsol:
