|
|
|
JURNALISM
Dezbaterea TV, definitii si tipologii
DISCIPLINA: televiziunea Și telepolisul planetar
Emisiunile de dezbateri care s-au dezvoltat incepand cu mijlocul anilor '70 isi propun sa asigure o functie explicativa asupra unei lumi intregi. Este cautat castigul de cunoastere, iar acesta se sprijina pe o punere in prezenta a cuvintelor ce trebuie in mod ideal sa produca un "adevar", din aceasta rezultand, bineinteles confruntarea. Televiziunea incearca, deci, prin acest gen sa materializeze o forma de schimb verbal, care este cea a dialogului si nu cea a simplei conversatii. Dezbaterea este, intotdeauna, o emisiune distincta, ba chiar asimileaza alte genuri cum ar fi interviul, reportajul si documentarul, in forme abreviate-pentru a le folosi ca punct de plecare, exemplificare sau explicitare a ideilor vehiculate in discutie. Dezbaterea reprezinta prototipul emisiunii de studio, in care "focul incrucisat" din emisiune este urmarit si redat de actiunea si-multana a mai multor camere de luat vederi, pregatite permanent sa il preia pe vorbitorul care intervine, la un moment dat, sa ofere telespectatorului "cadre de ascultare", adica reactia vizibila pe fetele celorlalti la spusele vorbitorului, interventia moderatorului, materialul iconografic pregatit. "Dezbaterea TV este incercarea de a aduce in fata opiniei publice si de a discuta, analiza, a elucida o problema de larg interes in fata camerelor de luat vederi, cu participarea unor specialisti sau persoane competente, sub coordonarea unui realizator-amfitrion, moderatorul " (Bucheru, 1997, pp 206)
Dezbaterea televizata este, de asemenea, si mai ales un fenomen audiovizual incadrat in categoriile genurilor televizate. Este o situatie televizata care pune vorbitorii, fata in fata, sub priviile telespectatorilor. Vorbitorii se adreseaza, in acelasi timp persoanelor din fata lor si publicului, celui care poate fi prezent in platou. Media asigura aici, lasand sa se vada si sa se auda dezbaterile, o alta functie decat cea de raportor (functie asigurata de jurnalul televizat) si de analist al faptelor (functie asigurata de marile reportaje). Ea actioneaza ca un provocator de cuvinte:
- ale actorilor vietii publice (lideri politici, sindicalisti) care ii permit sa se prezinte azi ca un loc determinat de organizare a spatiului public contemporan;
- ale reprezentantilor anonimi ai vietii sociale si civile, aflati in situatii conflictuale, fapt ce permite acestor emisiuni sa se prezinte ca un loc de "reinnodare" a legaturilor sociale.
La nivel de suprafata, dezbaterea este o structura duala, in sensul in care, luarile de cuvant sunt re-glate pin mecanisme de alternanta, date in responsabilitatea unuia sau mai mai multor conducatori ai jocului: o relatie de "fata in fata", obliga sa se tina cont de imagine si de teritorialitate. Intr-o dezbatere, ritualul este unul dintre elementele cele mai pregnante.
In ceea ce priveste structura profunda, ea este reprezentata de strategiile argumentationale. Din punct de vedere al continutului, distingem dezbatarea politica de dezbaterea asupra faptelor din societate sau a problemelor de cultura. Totusi, suntem tentati sa vorbim de dezbatere pentru prima, si de platou pentru celelalte. Platoul se gaseste si el ridicat la rang de gen, care poate fi alaturat reportajului, din scurte documente, si conversatiei din studio.
Bucheru vorbeste de trei tipuri de dezbateri:
- tipul de dezbatere care urmareste sa explice, sa prezinte, sa implementeze in opinia larga o lege, o regle-mentare, o dispozitie de larg interes;
- dezbaterea libera a unei probleme sau teme de larg interes, necircumcisa vreunui act normativ; reglementarea juridica, adiministrativa, economico-financiar sau de alta natura;
- disputa declarata, in fata camerelor de luat vederi;
In primul caz, realizatorul isi alege participantii la dezbatere, impreuna cu care procedeaza la o incursiune metodica si exhaustiva. "Obiectul se poate realiza printr-o scenarizare prealabila a discutiei, nu in ceea ce priveste imaginea (cadrele) sau elementele de amanunt ale discutiei, ci ideile, domeniile, capitolele sau aspectele ce vor fi elucidate concret de catre fiecare participant la emisiune." (Bucheru, 1997, pp 207)
In ceea ce priveste cel de-al doilea tip de dezbatere, este foarte importanta calitatea fiecarui participant. Dezbaterea este reusita, fie cand cei ce o sustin fac echipa, fie cind ei se situeaza pe pozitii opuse, promitand astfel o infruntare spectaculoasa, bazata, desigur, pe argumente. "Conditiile unei astfel de emisiuni cer, desigur un alt mod de lucru, mai complicat si mai subtil: acela a variantelor, dintre care se alege o varianta optima sau imbinarea de variante, in functie de realitatea concreta a discutiei, de initiativa unuia sau altuia din-tre participanti, de raportul de forte ce se stabileste ad-hoc in emisie." (Bucheru, 1997, pp 210-211)
Cel de-al treilea tip de dezbatere, disputa declarata in fata camerelor de luat vederi, este specifica dezbaterilor din campaniile electorale. Mai mult, in orice tip de dezbatere, intr-un asemenea caz, realizatorul are obligatia sa-si inteleaga perfect conditia. El este mediatorul, gazda unei dispute, cumuland insa si calitatea de arbitru, dator sa vegheze la respectarea, de catre toti participantii, regulilor de fair-play, el fiind primul care ar trebui sa le respecte. "In acest scop, moderatorul trebuie sa confere interventiilor sale un caracter nepartizan, echidistant, obiectiv, manifestindu-si in mod egal curiozitatea de ziarist, auzind de dreptul si de datoria de pune intrebari-in numele opiniei publice-ambelor parti (sau tuturor partilor) aflate in discutie." Bucheru, 1997, pp 212)
1. Specificul mesajului audio-vizual
Este evident ca, de-a lungul anilor, televiziunea a modificat organizarea campaniilor electorale. Centrarea reprezentarii mediatice asupra personalitatilor politice a avut ca rezultat cresterea dimensiunii dramatice si spectaculoase a oricarei confruntari, determinand teatralizarea si ritualiazarea vietii politice. "Atunci cand isi facea aparitia, la inceputul anilor 30, televiziunea suscita brusc uimirea primilor observatori, fascinati de o noua forma de <<teleprezenta>>, permisa de aceasta media." (Lochrad, 1998, pp 27) Televiziunea, prin caracteristicile sale proprii, dar si din cauza intereselor financiare aflate in joc, este, in mod evident media care se deda cu ce mai mare usurinta spectacolului. Televiziunea are o inclinatie denuntata de catre un numar de observatori catre dramatizare. Ea are tendinta de a ingrosa trasatura tragica de senzational si de scandal. Aceasta inclinatie o conduce la practici de simulacru, atunci cand reconstituie un eveniment dramatic, pe care nu l-a putut inregistra in direct. In comunicarea mediatica, Guy Lochard si Henry Boyer vorbesc despre doua proiecte: paleo si neo televiziunea. Prima se caracterizeaza printr-o orientare pedagogica. "Ea se traduce printr-o programare discontinua, organizata in jurul emisiunilor inzestrate cu mare longevitate (Les dossiers de l'ecran, 1964-1991) ce imbraca o functie rituala pentru telespectatori." (Lochard, 1998, pp 82)
Cea de-a doua, neo-televiziunea reprezinta noua era, caracterizata printr-o importanta, din ce in ce mai mare a animatorului. "Instalati in decoruri, adesea construite dupa imaginea interioarelor telespectatorilor, acesti mediatori cu un ton familiar solicita, in permanenta telespectatorii, in modul complicitatii, in emisiuni compozite (care amesteca in mod distinct informatia si distractia) si articulate unele cu celelalte." (Lochrad, 1998, pp 82)
Roger Silverstone dezvolta conceptul, conform caruia televizorul este un canal de comunicare al su-burbiei. "Datorita acestei caracteristici- de a fi in mod efectiv pentru suburbie- televizorul se afla in centrul unei intregi game de relatii si identitati, publice si private, globale si restranse, familiale si ne-familiale, care delimiteaza sfera cotidianului. Televizorul este o identitate politica, depin implicata in intrepatrunderea dintre manifestarile la scara mica si la scara mare ale ideologiei si controlului, care creeaza cadrul pentru viata din societatea moderna." (Silverstone, 1999, pp 72)
Pentru prima oara, in anii inceputului de secol, caminul a devenit centrul preocuparii estetice si, atat in teatru, cat si in realitate, rezultatul si esenta unei noi ordini de comunicare si informare-din ce in ce mai eficienta si mai cuprinzatoare. Televizorul a fost atat o manifestare tehnologica, cat si un raspuns la o gama va-riata de schimbari produse in societatea industriala capitalista. Caminul propriu a fost legat si a devenit fundamental dependent de o retea de servicii de natura tehnologica. Dar, fiecare individ avand un camin propriu, era liber sa vina si sa plece dupa cum dorea, si de asemenea, era liber, din ce in ce mai mult, sa aduca lume exterioara in propria sufragerie. Televizorul nu mai este un rezultat al suburbanizarii lumii moderne, dar duce el insusi la suburbanizare. "Suburbanizarea culturii si a societatii secolului XX se sprijina, in structura ei de baza, pe forma si continutul actual al televiziunii." (Silverstone, 1999, pp 73)
Specificul mesajului audio-vizual deriva dintr-o suma de constrangeri care stau la baza oricarui pro-ces de productie audio-vizual. Mesajul este perceput in timp real, este liniar, fiind fixat de jurnalisti fara posibilitatea interventiei publicului. Singura forma de control si de protest a telespectatorului este schimbarea canalului TV. Exigenta maxima in construirea mesajului complex deriva chiar din lipsa mijloacelor de control ale producatorilor fata de fidelizarea audientei. Un mesaj bine construit, lipsit de ambiguitate la cele trei niveluri (imagine, sunet, cuvant) este cel mai bun argument pentru atragerea si mentinerea atentiei. Publicul are o atentie fragila, deci are nevoie de un mesaj dens si concis (ca structura, context si semnificatie). Mesajul este construit in echipa. Solidaritatea si complementaritatea sunt calitatile care trebuie cultivate si organizate, iar responsabilitatea devine problema tuturor. "Informatia audio-vizuala este determinata, la randul ei de constrangerile de timp si de capacitatea redusa de <<absorbtie>> a publicului. Informatia audio-vizuala nu este altceva, decat raportarea in timp util a faptelor si opiniilor care intereseaza un numar mare de persoane, in conformitate cu limitele de timp impuse de specificul canalului de comunicare si de capacitatea de <<absorbtie>> redusa a publicului." Coman, 1999, pp 20)
Discursul se situeaza, in audio-vizual, pe planul al doilea. Desi valoros prin natura informatiilor, a-cesta este cu mult depasit imagini, "hrana" acestui canal. Coerenta "discursului" imaginii asigura succesul materialului, iar modurile de a o atinge sunt cele cunoscute: informatie, claritate, credibilitate, autenticitate, concizie, etc. Mediul audio-vizual ofera o serie de particularitati: unele constituie o sansa in plus, altele fac mai dificila munca jurnalistului. Elementele de noutate, in raport cu interviurile din presa sau cele din radio sunt:
- informatia vizuala: persoana intervievata este caracterizata de gesturile pe care le face, de expresia chipului, de modul in care este imbracata, de eventualele podoabe; toate acestea reprezinta un discurs care se suprapune celui verbal, intarindu-l sau dimpotriva, contrazicandu-l.
- informatia auditiva neverbala: sensurile afirmatiilor cuprinse intr-un interviu sunt nuantate in chip semnificativ de intonatie, de ritmul in care se vorbeste, de forta pe care o transmite vocea, de eventualele ezitari si pauze; ambianta sonora da amprenta specifica unui anumit loc.
- tehnica de televiziune: echipa de filmare, camera si toate celelalte elemente ce tin de tehnic creeaza un cadru artificial pentru dialog; el afecteaza intr-o anumita masura firescul comunicarii-cei intervievati vor fi mai putin naturali (exceptie fac persoanele cu experienta in domeniul televiziunii.)
- prelucrarea limitata a inregistrarii: spre deosebire de presa scrisa, interviul de televiziune nu poate fi modificat, decat intr-o mica masura, prin scurtarea lui. Nu sunt posibile reformulari ale unei idei, nu este posibil ca intervievatul sa revada forma finala a interviului si sa faca eventuale modificari pentru a completa, corecta sau nuanta o informatie.
Bibliografie:
