TRASATURILE SI FUNCTIILE STATULUI

TRASATURILE SI FUNCTIILE STATULUI. STATUL DE DREPT SI SOCIETATEA CIVILA

Statul, principala institutie politica, de fapt un complex institutional, caracterizat prin cel mai inalt grad de organizare politica, reprezinta autoritatea legitima care elaboreaza legea si impune respectarea ei. In structura si functionalitatea statului se disting si alte institutii cu trasaturi specifice, in legatura cu natura puterii, modalitatea constituirii ei, atributiile si formele de activitate.

Notiunea "stat", folosita prima data de Niccolò Machiavelli in lucrarea Principele se va generaliza treptat, incepand cu secolul al XVIII-lea. Pornind de la constatarea ca oamenii sunt fundamental egoisti, putand ajunge sa se sfasie intre ei (homo homini lupus), filosoful englez Thomas Hobbes (Leviathan,1651) pledeaza pentru un stat puternic (in forma monarhiei absolute), capabil sa instituie ordinea si justitia, sa asigure salvarea poporului. Compatriotul sau, John Locke (Tratat de guvernamant civil, 1690) recomanda poporului delegarea catre stat a suveranitatii, sub conditia garantarii libertatii si a proprietatii. Pentru Jean-Jacques Rousseau (Contractul social, 1762) solutia a fost un "pact social", un veritabil "contract", permitand degajarea unei vointe generale preocupate numai de binele comun. Fiecare pune in comun persoana sa si toata puterea sa, sub suprema conducere a vointei generale, fiecare este primit "in corp", ca parte indivizibila a unui tot. Persoana publica astfel constituita "Republica sau corp politic' este numita de membrii sai Stat cand este pasiva, Suveran cand este activa, Putere, comparand-o cu cea a semenilor sai.[1]

In conceptia marxista statul este rodul unor raporturi de productie, forma prin care indivizii unei clase dominante fac sa predomine interesele comune (Ideologia germana). In epoca moderna, statul este forma de organizare pe care si-o da burghezia pentru a-si garanta atat in interior cat si in exterior proprietatile si interesele. Ca instrument al opresiunii de catre burghezie, el trebuie suprimat, dar in etapa socialismului, intermediara intre capitalismul liberal si comunism, el trebuie sa fie o dictatura revolutionara a clasei muncitoare (Critica Programului de la Gotha). Forta speciala de opresiune a proletariatului de catre burghezie, care este statul, trebuie inlocuita, scrie Lenin (Statul si Revolutia) cu o forta speciala de opresiune a burgheziei de catre proletariat, care este dictatura proletariatului.

Max Weber considera ca fenomenele politice sunt fapte particulare, avandu-si propria logica, determinantii lor specifici. Pentru el, ca si pentru Emile Durkheim, statul este rodul rationalizarii societatilor si are menirea de a realiza interesul general. Dezvoltarea statului este insotita de aceea a birocratiei, recrutata pe baza criteriilor meritocratice si indeplinindu-si functiile datorita competentei sale, in cadrul unei organizari rationale a sarcinilor.[2]

Bertrand Badie si Pierre Birnbaum ajung la concluzia ca, peste tot, trecerea la era industriala a impins societatile sa se doteze cu un centru politic, dar aceasta centralizare este facuta diferit, in functie de circumstante si de cultura fiecareia. Chiar daca statul este produsul istoriei societatilor occidentale, se poate observa ca nu intotdeauna el este indispensabil functionarii societatii civile, uneori capabila de a se organiza pentru a evita puterea absoluta a statului.[3]

Nasterea statului, incepand cu secolul al XVI-lea, corespunde mai intai unei institutionalizari a puterii politice, manifestata in doua moduri: printr-o disociere intre persoana fizica a guvernantilor si conceptul de putere publica; printr-o centralizare a coercitiei. Statul este un rezultat al actiunii conjugate a puterii si colectivitatii. El este "titularul abstract si permanent al puterii, guvernantii nefiind decat agenti pasageri ai exercitarii ei."[4]

Institutionalizarea puterii se manifesta si printr-o generalizare a statusurilor juridice care constituie statul de drept. Statul este "la minimum" statul-jandarm care trebuie sa mentina ordinea sociala.[5] Societatea civila ii acorda prin contract monopolul violentei in conditiile fixate de lege: el trebuie sa apere cetatenii de o eventuala agresiune venita din exterior din partea altor state sau din interior, din partea unor membrii ai societatii. Dupa cum scria Marx Weber, statul este "o intreprindere politica de caracter institutional" cand conducerea sa administrativa revendica cu succes, in aplicarea reglementarilor, monopolul constrangerii fizice legitime. Violenta isi pastreaza caracterul legitim cata vreme este considerata si folosita ca mijloc ultim, exceptional de constrangere. Philippe Braud analizeaza statul modern ca pe o forma, intre altele, a puterii politice[6]:

Puterea este exercitata de catre stat la nivelul intregii societati prin intermediul unui ansamblu de institutii politice, administrative, juridice, economice pe un teritoriu (inteles in sens larg - sol, subsol, spatiu aerian, ape teritoriale etc.) cu dimensiuni variabile. Elementele statului modern vor fi deci populatia si teritoriul pe care puterea politica se exercita intr-un mod rational si centralizat, sub forma de suveranitate in interior si independenta in exterior.[7]

Astazi, statul isi exercita puterea in cadrul unei natiuni, constituind ceea ce se numeste statul-natiune dar exista si state plurinationale (Elvetia, de exemplu, care grupeaza comunitatile germanica, francofona si italofona sau Belgia - valona si flamanda s.a.) sau natiuni precum cea araba divizate in mai multe state. Intr-o perspectiva sociologica, statul a fost definit ca dimensiune a societatii politice, societate guvernata de o putere institutionalizata, avand capacitatea si mijloacele de a exprima si realiza vointa unei parti a colectivitatii ca vointa generala.[8]

Sursa a ordinii juridice care, odata stabilita, trebuie respectata, statul face legea si, in primul rand, Constitutia - lege fundamentala careia ii sunt subordonate legile organice, ordinare si regulamentele. Puterea sa este suprema, nici o alta putere nefiindu-i superioara si neputand a-si impune vointa. Chiar marile organisme internationale - ONU, UE sau NATO nu pot interveni, in principiu, intr-o tara, decat avand autorizatia ei. Ca urmare a razboiului din Golf insa, a fost instituit "dreptul de ingerinta umanitara" a comunitatii internationale.

Garant al coeziunii grupului si al coerentei proiectelor, statul actioneaza in directia integrarii indivizilor intr-o colectivitate. Notiunile clasice de stat-arbitru, stat care urmareste realizarea binelui comun, a interesului general exprima efortul sau de a creea o societate armonioasa, bazata pe ordine. Interventia statului in procesul integrarii se produce in trei forme principale: 1) definirea normelor juridice; 2) asigurarea constrangerii impotriva celor ce incalca normele; 3) organizarea serviciilor si a gestiunii de ansamblu a societatii.[9]

Statul este, in acelasi timp, putere si drept. Pentru ca numai el este abilitat de a impune dreptul, statul constituie o sursa importanta, dar nu si unica sursa de drept. El trebuie sa poata modela si modifica dreptul, tinand seama de caracterul si de nevoile populatiei, de conditiile geografice si de genul de organizare ca si de conceptiile ce prevaleaza in materie de justitie si de libertate. O injustitie flagranta nu va deveni niciodata justa, chiar daca statul a decretat astfel.[10]

Statul de drept, termen elaborat de stiinta juridica germana a secolului al XlX-lea, considerat element de baza al pozitivismului juridic constituie si o preocupare a ganditorilor din secolul XX, revenind in actualitate dupa 1970. Kant se referea la datoria statului de a pazi ordinea juridica pentru a asigura aplicarea dreptului si a impiedica violarea lui. Hans Kelsen vede in stat personificarea unitatii ordinii juridice in care normele se articuleaza intr-un tot organic prin intermediul constitutiei, legislatiei, regulamentelor.

Valoare suprema a societatilor democratice, statul de drept se intemeiaza pe principiile reprezentativitatii, separatiei puterilor si legalitatii. El inseamna mai mult decat respectarea libertatii, presupunand si acceptarea ca un text superior - Constitutia sa-si impuna regulile si constrangerile sale ansamblului autoritatilor publice. Respectarea legii fundamentale si a ordinii instaurate este baza consensului si a stabilitatii politice. Virtutiile Constitutiei si vointa de a o prezerva (eventual adaptand-o) in calitate de liant al corpului social si politic sunt mai puternice in unele state ca S.U. A., Germania, Italia.

In centrul conceptiei constitutionale liberale figureaza principiul separarii puterilor, vazut ca instrument de limitare a autoritarismului, a puterii absolute. In conceptia politico-sociala a echilibrului puterilor a lui Charles-Louis de Montesquieu (Despre spiritul legilor, 1784) fortele care impiedica puterea sa alunece spre despotism sunt separatia puterilor, des­centralizarea si morala. Puterea executiva, puterea legislativa si puterea judiciara nu trebuie sa se gaseasca in aceleasi maini, dar intre ele trebuie sa existe armonie. Principiul lui Montesquieu raspunde unui imperativ functional: puterea opreste puterea. Separarea nu inseamna izolare, fiecare ramura participand la functionarea celeilalte printr-un sistem de control si echilibrare reciproca a puterilor in stat. Montesquieu era convins ca aceasta separatie a puterilor nu serveste numai la repartizarea sarcinilor ci constituie si un garant al libertatii cetatenilor. Valoarea unui stat nu este apreciata in mod exclusiv potrivit criteriului caracterului sau suveran; importanta este si structura diverselor sale institutii. Forma de stat nu garanteaza prin ea insasi libertatea cetatenilor. Aceasta se poate masura dupa genul separarii puterilor existente in statul in cauza, care ii conditioneaza libertatea.[11]

Primele constitutii care au inscris acest principiu au fost Constitutia S.U.A. din 1787 si cea franceza din 1791. In Romania, Statutul dezvoltator al Conventiei din 7/19 august 1859 consacra separarea puterilor in organizarea statala, principiu statuat clar in Constitutia din 1923.

Varietatile institutionale, potrivit dimensiunilor limitarilor si echilibrelor urmarite au demonstrat varietatea interpretarilor principiului sistematizat de Montesquieu, in secolul al XVIII-lea. Controlul si contraponderile sunt mai mult sau mai putin importante, in functie de sistemele politice dar, in orice caz, atat in dimensiunea sa orizontala si functionala, cat si in cea verticala si teritoriala, separatia puterilor ramane in centrul constructiei democratice liberale.[12]

In evolutia sa, institutia statului a cunoscut diverse tipuri si forme, anumite trasaturi si functii. Pentru a asigura supravietuirea si progresul comunitatii, statul, ca forma de organizare rationala si-a asumat o serie de functii, in fapt, forme de realizare a sarcinilor sale principale. O clasificare mai cuprinzatoare a functiilor statului contemporan ar trebui sa includa functiile de elaborare a strategiilor de dezvoltare economica a societatii (pe termen scurt si lung), de fundamentare a legilor si de asigurare a aplicarii lor, functia sociala, de dezvoltare culturala si educativa, de aparare a ordinii interne, functia de aparare a independentei si integritatii teritoriale, de promovare a unor relatii de cooperare, pe baza principiilor dreptului international.

Finalitatea functiilor este intemeiata pe interesul propriu al fiecarui stat dar si pe anumite interese generale, ale tuturor statelor. Conform particularitatilor diverselor tari, intereselor membrilor societatii respective, obiectivelor prioritare stabilite, in anumite momente ale evolutiei sale, statul poate privilegia unele functii sau altele. Spre exemplu, o anumita strategie de dezvoltare economica si accentul pus pe componentele functiei sociale au dus la conturarea statului bunastarii (Welfare State), a "statului providential" sau "statului social". Creatie teoretica transpusa in practica prin experientele de guvernare ale partidelor socialiste din tarile scandinave, incepand cu deceniul al patrulea al secolului XX, statul bunastarii a configurat modelul unui stat protector al securitatii si bunastarii individului, rezultat al aplicarii unor programe economice si sociale. Protejarea drepturilor civile (apararea vietii, a proprietatii), conjugata cu apararea unor drepturi economice si sociale - la munca, la asistenta sociala s.a. au avut ca scop asigurarea solidaritatii sociale.

Modalitatile de interventie ale "statului asistential" au provocat diverse critici vizand "supra-incarcarea guvernamentala' (government overload). Odata cu criza din anii '70 diversi politologi si economisti au dezvoltat o critica neoliberala a Welfare State, iar diverse personalitati politice ca Margaret Thatcher si Ronald Reagan s-au referit la necesitatea retragerii statului (roll back the State) pentru a reda fortelor pietei libertatea pierduta in urma interventiilor guvernamentale. Dereglementarea economica a fost insotita insa, observa Yves Mény, de o intoarcere in forta a statului in alte domenii, accentul fiind pus pe tema "lege si ordine" (Law and Order).[13]

Linda Weiss imparte statele contemporane in urmatoarele categorii: 1) state liberale (Marea Britanie, S.U.A., Australia, Canada, Noua Zeelanda), caracterizate prin obiective reglementative si prin relatii stat-societate, in special relatii guvern-sectorul afacerilor, cu o traditie bazata pe primatul drepturilor individuale si respectarea pietei libere ca factor al prosperitatii; 2) state dezvoltative, orientate spre productie (Japonia, Germania), care recurg la o abordare de management economic transformativa, supervizand un sistem de politici care implica variate forme de coordonare birocratica si de cooperare a guvernului cu sectorul afacerilor; 3) state corporatiste (Suedia, Norvegia), inclinate spre interventii distributive (sau "compensatii interne', in limbajul lui Peter J. Katzenstein) si mai putin spre o transformare industriala indirecta, care sa stimuleze dezvoltarea.[14] Japonia poate fi considerata o "societate a bunastarii" si nu un "stat al bunastarii" iar Germania, urmarind coordonarea nationala prin crearea unei infrastructuri organizationale, a unui sistem de institutii para-publice, o "societate dezvoltativa". Mentalitatea social-democrata a societatii suedeze si cadrul institutional caracterizat prin sindicate mari si politici corporatiste s-ar datora, dupa parerea specialistilor suedezi, longevitatii social-democratilor. Insa, dupa o puternica inflorire in anii '60, in perioada 1973-l983, performante economice ale "capitalismului distributiv" au scazut, rezultatele la nivelul politicii sociale nefiind insotite de rezultate similare in politica industriala, in buna parte ca efect al "globalizarii", in sensul mobilitatii capitalului si al limitarii stricte a optiunilor pentru politice economice. S-a vorbit atunci de "colapsul modelului suedez" si "decesul statului bunastarii".[15]

Raportate la regimul politic, structura si calitatea institutiilor si a relatiilor politice, la realtiile oamenilor cu puterea, statele sunt democratice (pluraliste), autoritare, dictatoriale, totalitare. Dupa forma de guvernamant, statele pot fi - republica sau monarhie. Monarhiile se pot gasi in forma monarhiilor absolute, limitate, parlamentare sau constitutionale. Republicile pot fi prezidentiale, semiprezidentiale si parlamentare.

Dupa structura statului, rezultata din compozitia etnica si dupa sistemul impartirii sale administrative, se pot distinge statul simplu, national-unitar si statul compus sau multinational.

Prin forma de guvernamant se intelege modul de organizare a puterii supreme in stat, competenta si autoritatea organelor statului. Cea mai generala clasificare a statelor dupa forma de guvernamant este aceea care imparte statele in republici si monarhii.

Monarhia este forma de guvernamant in care organul ce indeplineste atributiunile de sef al statului este un monarh, care ocupa tronul fie prin succesiune, fie prin alegere pe viata. Cuvantul monarh (grec.-monos = singur, arche = conducere) desemneaza puterea unei singure persoane. Monarhul (imparat, rege, sultan, emir etc) nu este responsabil juridic si nu poate fi schimbat fara acceptul lui. Monarhia poate fi: a) nelimitata (absoluta sau despotica) atunci cand monarhul este unicul organ suprem al statului; b) limitata (constitutionala sau dualista) cand, alaturi de seful statului, exista organe alese ale puterii de stat

Monarhia constitutionala (Marea Britanie, Japonia s.a.) se caracterizeaza prin existenta, alaturi de monarh, a parlamentului, care restrange foarte mult puterea sefului statului. Monarhia dualista (Thailanda, Maroc) se deosebeste de cea constitutionala doar prin aceea ca guvernul este numit de monarh si este subordonat acestuia, iar monarhul este restrans in prerogativele sale prin existenta si activitatea parlamentului.

Republica (de la latinescul res, rei = fapt, lucru si publicum = obstesc) este acea forma de guvernamant in care organul care indeplineste functia de sef al statului este ales pe o perioada limitata. in republicile prezidentiale (S.U.A., Mexic) seful statului este desemnat prin sufragiu referendum sau indirect, printr-un corp de electori, numeste guvernul, care este raspunzator in fata sa. In republicile parlamentare (Italia, Germania) seful statului este ales de parlament, dar el are dreptul de a-1 numi pe primul ministru din randurile partidului majoritar in parlament. Si presedintele si primul ministru raspund in fata parlamentului. Alte tari (Franta si, dupa unele opinii, Romania) intra in categoria republicilor semiprezidentiale.

Conform datelor oferite de "Enciclopedia Statelor Lumii" 146 de state sunt republici si 45 monarhii (incluzand si cele 14 state ale Commonwealth-ului, odinioara parte a Imperiului Britanic - Australia, Canada, Noua Zeelanda, care considera si astazi ca sef al Statului pe suveranul Marii Britanii).

Cele mai numeroase monarhii se gasesc in Asia, in 7 state fiind instituite monarhii absolute. in Africa exista numai 3 regimuri monarhice constitutionale. Pe continentul european avem 12 monarhii.

Identitatea statului se exprima fie sub forma unui stat unitar, simplu, fie sub forma unui stat compus, federativ, multinational. In sens larg, statul federativ este o forma a uniunii de state, alaturi de uniunea personala, uniunea reala, confederatia de state sau alte forme de uniuni.

Statul unitar constituie o singura formatiune statala, ceea ce inseamna ca puterea este una in fundamentul, structura si exercitiul statului. Suveranitatea este unica pentru ca ea rezida in colectivitatea prezentata global. Statul are o singura constitutie, populatia are o singura cetatenie.

Statul federativ este compus din mai multe state membre, care isi transfera o parte din atributiile lor in favoarea statului federativ, in limitele si conditiile precizate prin constitutia respectivei federatii. Intre factorii federalismului se numara comunitatea de rasa, limba, cultura, religie, consideratii de interes economic, factori istorici si geografici.

Federalismul nu inseamna unitate ci uniune, el presupune diversitatea manifestarilor colectivitatilor pe care le apropie. El se realizeaza prin respectarea a doua principii: cel al participarii si cel al autonomiei. In statul compus exista organe centrale, la nivelul federatiei si organe cu o structura asemanatoare, la nivelul fiecarui stat federat, a caror competenta este redusa numai la populatia de pe teritoriul sau. in unele federatii (S.U.A., Canada) statele federate apar ca simple entitati administrative, in altele (Australia, Elvetia) ele pot participa la relatiile internationale, avand dreptul de a incheia unele tratate. Persoanele din statele compuse au o dubla cetatenie. Fiecare stat are o constitutie proprie, alaturi de care exista o constitutie comuna. Aceasta structura determina in mod necesar alcatuirea bicamerala a parlamentului, astfel incat una dintre camere sa asigure reprezentarea statelor componente.

Uniunea personala reprezinta asocierea a doua sau mai multe state, prin existenta unui monarh sau sef de stat comun, fie ca o consecinta a legilor de succesiune la tron si a combinatiilor matrimoniale dinastice (uniunea dintre Austria si Spania 1516-1519), fie ca o consecenta a unor decizii luate de organismele nationale sau internationale (uniunea Tarilor de Jos si Luxemburgului - 1815-1890, pe baza hotararii Congresului de la Viena - 1815), uniunea personala realizata in 1600 de Mihai Viteazul).

Uniunea reala reprezinta asocierea a doua sau mai multe state nu numai prin existenta unui monarh sau a unui sef de stat comun ci si prin crearea unuia sau mai multor organe comune (uniune realizata la 24 ianuarie 1859 cand, prin crearea Principatelor Unite s-a constituit statul national roman modern).

Confederatia de state reprezinta rezultatul asocierii a doua sau mai multe state care isi pastreaza independenta si calitatea de subiect al dreptului international, isi creaza organe comune, isi unifica legislatia in anumite domenii pentru promovarea acelorasi interese. De regula ea este o asociere vremelnica, o forma intermediara de trecere la un stat federativ sau unitar (Confederatia Statelor Unite ale Americii de Nord, creata in 1778 si transformata in 1787 in stat federal, Confederatia Senegambia, ca urmare a tratatului din 1982). In lucrarea sa Patterns of Democracy. Governement Forms and Performance in Thirty-SixCountries, Arend Lijphart distinge 5 diferente de-a lungul dimmensiunii federal-unitar:

1.     Guvernare centralizata si unitara contra guvernare descentralizata si federala.

2.     Concentrare a puterii legislative intre doua camere cu puteri egale, dar constituite diferit.

3.     Constitutii flexibile, care pot fi amendate de majoritati simple, contra constitutii rigide, care pot fi modificate numai de catre majoritati extraordinare.

4.     Sistemele in care legislativele au ultimul cuvant in privinta constitualitatii propriei legislatii, contra sisteme in care legile sunt subiect al controlului constitutional efectuat de curti constitutionale sau supreme.

5.     Banci centrale, dependente de executiv, contra banci centrale independente^[16].

Analiza structurii de stat implica si cercetarea caracterului relatiilor dintre partile componente ale statului cu organele centrale. Statele democrate aplica principiul descentralizarii, functionale sau teritoriale, opus centralizarii excesive si birocratice din statele totalitare. Descentralizarea presupune diminuarea atributiilor puterii centrale care nu sunt strict de ordin national si transfeail limitat al puterii de decizie catre autoritatile publice locale sau dispersarea puterii intre mai multe entitati componente.

Problema descentralizarii statelor a fost una dintre problemele generatoare de vii discutii in ultimele decenii ale secolului XX. In mare parte, forma lor de organizare interna este un produs al sedimentarii istorice si al luptelor politice. Insa, indiferent de gradul centralizarii si al uniformitatii unui stat, in vederea exercitarii autoritatii guvernamantului central este necesara fundamentarea activitatii sale pe aceea a structurilor locale. Traditia politica liberala implica o dubla limitare a puterii: separarea functionala a puterilor intre legislativ, executiv si judiciar si diviziunea teritoriala, care tempereaza puterea centrala prin contraponderi locale.

In Europa exista tari cu un grad mai mare de centralizare, ca Franta sau Marea Britanie (desi aici, in ultimul timp se acorda o atentie sporita "guvernamantului local") si tari in care afirmarea puterilor regionale si locale, in calitatea lor de contrapondere la puterea centrala este mai pregnanta (Italia, R.F.G.).

O centralizare excesiva concentreaza si saraceste dialogul social, exacerbeaza interesele corporatiste si subestimeaza problemele esentiale ale vietii cotidiene. In acest domeniu, se constata frecvent trei confuzii: confuzia intre federalism si descentralizare (exemplificata de R.F.G. si, mai ales de S.U.A., datorita delimitarii stricte a competentelor Federatiei de cele ale statelor si conjungarii puterilor Senatului cu bazele teritoriale ale reprezentarii sale); confuzia intre descentralizare si regionalizare (Italia, puternic descentralizata din 1947 si Spania - din 1978); aprecierea conform careia descentralizarea vizeaza toate domeniile cand ea, de fapt, nu implica, in general, decat un numar restrans si intr-o masura mai mult sau mai putin variabila (Belgia).[17]

Elementul cel mai vizibil al descentralizarii este transferul competentelor. Federalismul american a fost calificat ca unul "vertical" deoarece atat federatia cat si statele poseda puteri proprii si independente, fiecare stat asumandu-si, in principiu, intreaga responsabilitate, de la legislatie si pana la aplicarea ei. Principiul autonomiei a fost corijat prin acela al coordonarii si controlului reciproc. In practica, democratia este bruiata, nivelul federal intervenind frecvent in domeniul legislativ, executiv si judiciar. Asfel incat, federalismul clasic al Constitutiei s-a transformat intr-un "federalism cooperativ"[18]. Acelasi calificativ este aplicat federalismului german, bazat pe principii diferite de organizare: in R.F.G. sistemul federal este de natura "orizontala", cu exceptia unor competente apartinand Landurilor (educatie, colectivitati locale), diviziunea producandu-se intre puterea legislativa, pe de o parte (detinuta esentialmente de Bundestang) si executarea, administrarea deciziilor federale si federate, pe de alta parte (incredintata exclusiv Landurilor).[19]

Autonomia statelor, landurilor si regiunilor este una importanta dar ea se inscrie in cadrul unor limite constitutionale si politice. Competenta acestor diviziuni statale in materie de legislatie si de putere de aplicare a politicilor lor sau a celor ale guvernamantului central este variabila de la un sistem la altul si in cadrul fiecarui sistem, datorita unor discordante intre texte si practica. in virtutea amendamentului 10 al Constitutiei, statele americane dispun de competentele cele mai largi dar, in practica, exigentele armonizarii si egalitatii s-au dovedit mai puternice decat aspiratiile la autonomie a statelor.

In general, se considera ca noile tehnologii ale informarii (terminale, retele cablate, posturi de radio locale) constituie un argument decisiv in favoarea descentralizarii, un apel la descentralizare. Prin mobilizarea resurselor si energiilor existente in zona, dezvoltarea locala contribuie la diversificarea si imbogatirea activitatilor pe un teritoriu dat, la transformarea unui spatiu de vecinatate intr-unui de intrajutorare sociala. Insa, si aici se poate constata pericolul unor efecte perverse: factorii locali ai vietii politice nationale sunt mai prezenti in recrutarea elitelor politice, in functionarea partidelor si mai putin in exercitarea functiei guvernamentale; permitand unor spatii sa-si valorifice potentialul, descentralizarea poate duce la ramanerea in urma a celor mai putin dezvoltate, la accentuarea inegalitatilor si faramitarea solidaritatilor. O descentralizare ideala ar implica relativa egalitate a mijloacelor financiare si economice[20], lucru destul de greu de realizat.

Intr-un stat de drept, indivizii pot beneficia de diverse forme de asociere - cadru de manifestare a drepturilor lor civice, asumandu-si constient si activ calitatea lor de cetateni. La origine termen generic pentru societate si stat, sinonim cu "societatea politica", termenul "societate civila" incepe sa fie folosit in Europa in jurul anului 1400, cu un sens provenind din scrierile lui Aristotel si Cicero (civilis societas), dar dobandeste o larga circulatie incepand cu secolul al XVIII-lea. In gandirea politica contractualista, cu deosebire in aceea a lui J. Locke, societatea politica sau civila apare in contrast cu autoritatea paterna si starea de natura. Conceptia lui Hegel releva interdependenta intre societatea civila si ordinea politica, fiecare pastrand specificitatea sa. Fiind constituita dintr-o retea de organizatii, cluburi, asociatii, prin intermediul carora cetatenii intra intr-un complex de raporturi sociale, societatea civila multiplica mijloacele de exprimare a intereselor si de manifestare a drepturilor lor. Astfel de organizatii, care reprezinta sfera nonguvernamentala a vietii publice, autonome intr-un anume sens in raport cu statul, constituie si o contrapondere la forta lui, un mijloc de control si presiune, exercitate de jos in sus. Fundamentul societatii civile este reprezentat de libera initiativa economica. Spre deosebire de societatile democratice, in care exista o comunicare biunivoca stat-societate civila, in cele totalitare atat viata publica, cat si cea privata sunt complet controlate de factorii guvernamentali.

Analizand particularitatile "exceptionalismului american", Daniel Bell arata ca o trasatura distinctiva a S.U.A., constituind principalul izvor de forta de-a lungul intregii sale istorii este faptul ca aici s-a cladit "intru-totul" o societate civila, "probabil singura de acest fel din intreaga istorie politica a lumii". Ea s-a fundamentat pe un sistem de drepturi conferite individului si nu pe un aparat de stat atotdeterminant. Eterogenitatea si multirasismul societatii a necesitat instituirea principiului tolerantei si a unui acord intre comunitatile pluraliste privind normele ce guverneaza procedura, intr-un cadru de constitutionalism.[21]

Grupurile, organizatiile, fronturile, asociatiile, ligile, sindicatele, asociatiile patronale, ziarele si revistele independente, precum si o serie de cluburi de discutii aparute in Romania dupa 1989, au configurat inchegarea societatii civile romanesti, dupa decenii de totalitarism.

Sustinand ideea sfarsitului angajarii civice in spatiul public, ca rezultat al constatarii refuzului de a lua parte la treburile publice, al scaderii numarului membrilor partidelor politice, al cresterii absenteismului si al declinului participarii cetatenilor la diversele asociatii voluntare ale societatii civile, ganditorii fatalisti ai zilelor noastre declara "sfarsitul spatiului public". Ca sfera a "treburilor comune si a discutarii problemelor comune", la care trebuie sa participe atat actorii publici, cat si cei privati, spatiul public se restrange peste tot, cedand locul unei administratii tehnocratice obtuze si unor spectacole mass-media lipsite de continut. Se loveste astfel, in opinia lui Andrew Gamble, chiar in inima politicii deoarece, neexistand spatiu public, interes public, angajament civic, opinie publica, interventii publice, dispare una dintre dimensiunile majore ale politicului.[22]