INTERACTIUNE SI STRUCTURA SOCIALA

Elementele de baza ale structurii sociale

Intr-un sens larg, structura sociala este o retea de componente creata prin interactiuni sociale repetate, sablonate. Iata o analogie cu o echipa de fotbal. Sarcina indivizilor in pozitii specializate, interdependente, regulile jocului, granitele terenului (etc.) transforma o adunatura de indivizi de pe un maidan intr-o unitate care functioneaza si care are teluri specifice. Asemanator, structura sociala transforma un sortiment de oameni intr-un grup, o populatie intr-o societate.

Putem analiza structura sociala plecind de la urmatoarele componente: statusurile, rolurile, relatiile interpersonale si institutiile sociale.

A.        INTERACTIUNEA SOCIALA este baza organizarii si structurii societatii. Interactiunile ajung de la neoficial la oficial. Dar toate interactiunile se descriu prin modele. Intr-un fel, toate sistemele sociale la scara mare depind de schemele de interactiune sociala pe care le incarnam prin rutina noastra zilnica. Dupa A.V.. Cicourel[1], pentru a analiza acest concept trebuie sa plecam de la urmatoarele ipoteze:

1)     Participantii la o interactiune sociala "inteleg' in aparenta multe lucruri (prin elaborarea semnelor verbale si non-verbale) chiar daca acestea nu sint mentionate in mod explicit. Elementele non-verbale se pot dovedi a fi la fel de importante ca si elementele verbale.

2)     Actorii atribuie semnificatii prin care "se poate intelege' ceea ce este descris sau explicat, chiar daca la un moment dat conversatia nu pare sa fie tocmai limpede pentru partener sau pentru observatorul neutru, din cauza utilizarii anumitor termeni. Prin folosirea procedeelor interpretative, participantii acorda semnificatii si structuri inferioare. Continutul aparent nu dezvaluie aceste semnificatii unui observator, decat daca modelul acestuia este orientat spre structuri de acest tip.

3)     Participantii la o interactiune sociala presupun o schema de interpretare (procedee interpretative) si selecteaza anumite caracteristici ale scenei pentru a fi in masura sa explice si sa completeze lacunele in ceea ce este descris. Participantii par sa fie de acord desi nici unul, nici celalalt nu indica in mod clar motivele sau bazele acordului. Fiecare poate alege "sa se abtina'.

4)     In general participantii nu se indoiesc de vorbele celuilalt si nu pretind probe exterioare, atata vreme cat fiecare presupune ca pot exista alte "amanunte' (sau ca alte amanunte ii pot fi furnizate) in ce priveste lacunele descoperite in timpul conversatiei. Dar chiar cind exista indoieli, partenerul va incerca sa-l "ajute' pe celalalt sa continue conversatia. Confruntarile directe se datoreaza schimbarii radicale a perspectivei pe care o utilizeaza fiecare participant; dar in timpul primei aproximari ei considera incontestabil faptul ca fiecare stie ce spune si ce vrea sa spuna.

5)     Procedeele interpretative sugereaza informatiile (cunostinte distribuite social) care-i permit actorului sa asocieze reguli informative generale cu scene de interactiune traite. Procedeele interpretative si regulile de suprafata (normative) furnizeaza actorului o structura cu ajutorul careia isi poate compartimenta mediul in domenii de semnificatii.

6)     Procedeele interpretative guverneaza decuparea interactiunii in secvente si stabilesc conditiile necesare pentru a evalua si produce comportamente pe care cercetatorul le numeste atribute de "statut' si de "rol' sau de "conduite corespunzatoare'. Imbinarea procedeelor interpretare cu regulile de suprafata (normative) reprezinta fundamentul interactiunii concertate pe care o numim "structuri sociale'.

7)     In consecinta, notiuni ca "statut', "rol' si "norma' nu pot fi exacte decat in masura in care modelul cercetatorului tine explicit seama de caraceristicile ce-i permit actorului sa idenfice si sa actioneze in functie de comportamentele "corespunzatoare'.

Asadar, modul in care interactionam depinde de situatie. Cind asteptarile sint neclare, oamenii trec printr-un proces de reconciliere, numit "definirea situatiei"(W. I. Thomas). Sa examinam impreuna cu A. Giddens[2] citeva moduri prin care faptele noastre capata structura si forma socialmente acceptabila. Sociologul englez prezinta cu aceasta ocazie pe doi dintre cei mai importanti sociologi contemporani: Erving Goffman si Harold Garfinkel.

1. Regulile sociale si vorbirea

Cu toate ca in mod obisnuit folosim indicatii non-verbale in comportamentul nostru si pentru a-l intelege pe cel al celorlalti, o mare parte din interactiunea noastra are loc prin vorbirea de toate zilele (conversatiile informale cu . ). Studiul conversatiilor a fost puternic influentat de opera lui H.Garfinkel, intemeietorul etnometodologiei.

Etnometodologia este studiul "etnometodelor" - metode populare sau neprofesionale - pe care oamenii le folosesc pentru a intelege ce anume fac ceilalti si indeosebi ce anume spun. In viata cotidiana aplicam aceste metode, in mod normal fara sa le acordam o atentie constienta. Deseori putem intelege ceea ce se spune intr-o conversatie doar in momentul in care cunoastem contextul social, care nu este exprimat prin cuvinte. Giddens da ca exemplu urmatoarea conversatie (dupa J. Heritage):

A: Am un baiat de 14 ani.

B. Ei, nu-i nimic.

A. Am si un caine.

B. O, imi pare rau.

Ce se intampla aici ? Care este relatia dintre vorbitori ? Daca stim ca este vorba despre o conversatie intre un eventual chirias si un proprietar, conversatia e inteligibila. Unii proprietari accepta copii, dar nu le permit chiriasilor sa tina animale in casa. Totusi, daca nu cunoastem contextul social, raspunsurile individului B par a nu avea relatie cu afirmatiile lui A. O parte a sensului se afla in cuvinte, iar o parte in felul in care contextul social structureaza ceea ce spune.

2. Intelegeri impartasite

Cele mai lipsite de insemnatate forme de convorbiri zilnice presupun intelegeri impartasite complicate si cunoasterea adusa in joc de catre cei implicati. Conversatiile noastre banale sint atat de complexe, incat pana acum s-a dovedit imposibila programarea chiar si a celui mai sofisticat computer pentru a conversa cu fiinte umane. Cuvintele folosite in vorbirea obisnuita nu au intotdeauna intelesuri precise si "stabilim" ceea ce vrem sa spunem prin presupunerile mentionate, care constituie un sprijin. Daca Maria il intreaba pe Toma: "Ce ai facut ieri?", nu exista un raspuns clar sugerat de aceste cuvinte. O zi reprezinta o perioada lunga de timp, iar Toma ar putea raspunde in mod logic: "Pai, la ora 7.15 m-am trezit. La 7.18 minute m-am dat jos din pat, m-am dus la baie si am inceput sa ma spal pe dinti. La 7.19, am intrat sub dus.". Intelegem tipul de raspuns pe care-l solicita intrebarea, cunoscand-o pe Maria, ce tip de activitati realizeaza Toma in mod normal si ce anume face Toma de obicei intr-o anumita zi a saptamanii, printre altele.

3. Asteptarile de ambianta (experimentele lui Garfinkel)

"Asteptarile de ambianta" sint formele prin care ne organizam conversatiile obisnuite. Garfinkel le-a pus in lumina prin cateva experimente cu voluntari din randul studentilor. Acestora li s-a cerut sa inceapa o conversatie, cu un prieten sau cu o cunostiinta, si sa insiste ca remarcile indiferente sau comentariile generale sa fie continuate, pentru a li se preciza intelesul. Daca cineva spune: "Iti doresc o zi buna", studentul trebuie sa raspunda: "Buna in ce sens?", "La care parte a zilei te referi?", si asa mai departe. Iata unul dintre schimburile de cuvinte :

S. Ce mai faci ?

E. Ce mai fac din ce punct de vedere? Te referi la sanatate, la bani, la cum imi merge la facultate, la pacea mea sufleteasca, la

S. ( rosu la fata si pierzandu-si brusc controlul): Uite ce e ! Nu faceam altceva decat sa fiu politicos. Nu ma interseaza deloc ce mai faci.

De ce sint oamenii suparati, cind conversatii in aparenta minore nu sint duse pana la capat? Raspunsul este acela ca stabilitatea si semnificatia vietii noastre depinde de participarea la presupuneri culturale nementionate si legatura cu ceea ce se spune si de ce. Daca nu am fi capabili sa consideram aceste lucruri ca fiind de la sine intelese, comunicarea cu sens ar fi imposibila. Orice intrebare sau contributie ar trebui urmata de o masiva "procedura de cautare" de felul celei pe care subiectii lui Garfinkel au fost instruiti s-o initieze, iar interactiunea s-ar distruge pur si simplu. Prin urmare, ceea ce la prima vedere par a fi doar conversatii neimportante, se dovedesc a fi fundamentale pentru insasi alcatuirea vietii sociale, motiv pentru care intreruperea lor constituie un lucru serios.

Se poate trage concluzia ca, in viata de zi cu zi, ocazional oamenii se prefac in mod deliberat ca nu sint la curent cu cunoasterea nementionata. Acest lucru poate fi facut pentru a-i refuza pe ceilalti, pentru a-i umili, a produce stinghereala sau a atrage atentia asupra dublului inteles continut in cele spuse. Se poate da ca exemplu 'clasicul' schimb de cuvinte intre parinti si adolescenti:

P. Unde te duci ?

A. Afara.

P. Ce vrei sa faci ?

A. Nimic.

Raspunsurile adolescentului sint efectiv opusul celor ale voluntarilor din experimentele lui Garfinkel. In loc sa-si continue cautarile, acolo unde nu se face in mod normal acest lucru, adolescentul refuza sa ofere raspunsurile cuvenite - spunand de fapt: "Vezi-ti de treaba ta !"

Prima intrebare ar putea obtine un raspuns diferit, de la o alta persoana, in alt context:

A. Unde te duci ?

B. Ma duc la dracu'!

In mod deliberat B interpreteaza gresit intrebarea lui A, pentru a-i comunica in mod ironic ingrijorare sau frustrare. Umorul si gluma provin din astfel de neintelegeri, deliberat gresite, ale presupunerilor nementionate care nu sint implicate in conversatie. Acest lucru nu are nimic amenintator, atata vreme cat partile implicate isi dau seama de intentia de a provoca rasul.

4. Forme de conversatie (analiza din perspectiva etnometodologica)[3]

In limbaj exista elemente care nu pot fi descrise independent de recursul la elemente non-lingvistice. In mod special este vorba de cazul deicticelor, cum sint - cazul limbii - pronumele la persoana I si II, adverbele de timp si loc. Din punct de vedere lexical, aceste elemente nu pot avea un continut conceptual, ci doar unul procedural. De pilda, pronumele la persoana I poate fi parafrazat ca "cel care va vorbeste in prezentului enunt". Sa luam exemplul:

(1) Eu nu exist.

Se poate substitui "eu" cu "cel care va vorbeste in prezentului enunt" fara a se schimba sensul frazei, adica fara a schimba conditiile sale de adevar? Rezultatul substitutiei este:

(2) Cel care va vorbeste in prezentului enunt nu exista.

Or, (2) este o propozitie in mod necesar falsa caci nu exista o lume posibila in care locutorul prezentului enunt nu exista, deorece, daca ar exista, enuntul nu ar fi putut fi produs. In schimb, (1) exprima o propozitie falsa, dar nu necesar falsa: caci - daca desigur nu luam in serios teoria reincarnarii! - eu as fi putut sa nu exist sau exista mai multe lumi in care eu nu exist.

Astfel de exemple arata ca deicticele nu au un continut conceptual, ci unul procedural. Pentru a interpreta astfel de termeni trebuie sa vedem carei proceduri corespund. Sa luam doua exemple:

a) continutul procedural corespunzator lui "eu" este "cautati locutorul";

b) turul de vorbire ('perechea adiacenta' dintr-o conversatie duala de tip 'abab') nu este o unitate gramaticala (ca 'enuntul' sau 'fraza'), ci o unitate interactiva co-construita de catre cei care fac conversatia. O definitie a unui astfel de 'tur' (rind la vorbire recunoscut cvasi-public!) ca unitate statica cu limite fixe nu descrie in mod clar structura sa. Dupa C. Goodwin turul trebuie conceptualizat ca 'un proces temporal deoarece localizarea limitelor sale nu este doar o problema pentru analist ci una dintre intrebarile prin care participantii trateaza schimburile de rol'[4]. Unii autori[5] vorbesc chiar de o durata standard (0,8 secunde) a interventiilor cu aplauze, uralii sau urlete de protest in cadrul mitingurilor politice. Observatia lui Atkinson este indeosebi valabila pentru crearea sau mentinerea unei atentii publice in cazul unor transmisii televizate de mitinguri sau dezbateri politice. Daca un interlocutor nu respecta parametrii standardizati ai captarii atentiei telespectatoriale, atunci el poate fi suspectat de defecte ale conduitei democratice - in sensul unei lipse de atentie a actiunii in curs (anume 'conversatia' cu 'publicul de cetateni televizuali').

In unele modele de comunicare se realizeaza un soi de parametraj al acestor deictice in functie de constanta prezentei lor in diferite situatii de comunicare. Ele produc destinatarului materialul ('efect de anunt') necesar presimtirii (projectability) actiunii care este in curs de a prinde o forma. Astfel, aceasta 'proiectabilitate' este utilizata de politicieni pentru a suscita reactiile colective de aprobare din partea publicului lor tinta. Iau doua exemple de asemenea 'formate publice'.

Primul este un mijloc comod de a indica sfirsitul iminent al mesajelor specific marcate ca 'apalaudibile'. G. Jefferson[6] sustine ca in constiinta publicului atent politic listele de itemi sint in mod conventional structurate pe grupuri de cite trei, in asa fel incit el anticipeaza ispravirea discursului sefului charismatic (sau pe care-l vrea astfel) si incepe cu uralele inainte de terminarea efectiva a celui de-al treilea item[7]:

M. Thatcher: Aceasta saptamina a demonstrat (0,4)

ca noi sintem un partid unit

in obiectivele noastre (0,4)

in strategie (0,2)

si in hotarire

t

Public: (Uraaa, uraaa)....(8,0)....

t

Public:x-xxXXXXXXXXXXXxxx

Cel de-al doilea exemplu este poate si mai specific pentru stilul luptelor politice romanesti: Noi - Ceilalti.

In aceasta campanie noi n-avem intentia

de a mai face si alte promisiuni

noi avem intentia ca guvernul nostru

Sa-si tina

= toate promisiunile.

Public: Uraa uraa.

Formatul retoric al 'perechilor contrastive' este de mare succes la mitingurile politice intrucit forma teza/antiteza permite publicului autoidentificarea anticipata in cadrul unei lupte maniheiste (functia mitingurilor este de a scoate in valoare propriile pozitii politice prin devalorizarea celorlalte).

Aceste exemple ne arata ca a asculta o inregistrare pe banda sau a citi transcrierea unei conversatii la care ai participat - este o experienta care te poate face sa-ti dai seama de anumite lucruri. Conversatiile sint mult mai intrerupte, mai ezitante si negramaticale decat cred majoritatea oamenilor. Atunci cind luam parte la conversatiile cotidiene, suntem inclinati sa credem ca ceea ce spunem este destul de inteligibil, pentru ca, in mod inconstient, noi umplem fondul cuvintelor pronuntate; conversatiile reale sint foarte diferite de cele din romane, unde personajele vorbesc in propozitii bine construite gramatical.

5. Strigate de raspuns

Anumite forme de exprimare nu reprezinta vorbirea, ci constau din exclamatii mormaite sau din ceea ce Goffman a denumit strigate de raspuns. Sa luam drept exemplu pe cineva care spune "Opa!", dupa ce rastoarna sau scapa ceva pe jos. "Opa!" pare doar a fi o reactie reflexa neintersanta la o intamplare nefericita, la fel ca si clipitul din pleope, atunci cind o persona isi apropie cu repeziciune mana de fata ta. Totusi, nu e reactie involuntara, lucru demonstrat de faptul ca, oamenii nu exclama in acest fel, atunci cand sint singuri. "Opa!" in mod normal este directionat catre cei de fata Exclamatia demonstreaza martorilor ca greseala nu e decat minora si de moment, nefiind ceva care sa presupuna indoieli asupra felului in care respectiva persoana isi coordoneaza actitunile.

"Opa!" este folosit doar in situatii de esec minor, nu cu ocazia unor accidente majore sau calamitati - ceea ce demonstreaza ca exclamatia face parte din gestionarea noastra controlata asupra vietii sociale. Mai mult, cuvantul poate fi folosit de catre cineva care observa o alta persoana; sau poate fi intrebuintata penru avertizarea altcuiva. "Opa!" este de obicei un sunet scurt, dar "o"-ul poate fi prelungit in anumite situatii. Astfel cineva poate prelungi sunetul pentru a masca un moment critic, in cadrul executarii unei sarcini. De exemplu, un parinte poate exclama "Opa!" prelung, atunci cind se joaca cu copilul aruncandu-l in sus. Sunetul acopera scurta faza, in care copilul poate simti o pierdere a controlului, linistindu-l pe micut si probabil, in acelasi timp, dezvoltand neitelegerea reactiei la strigatele copilului.

Termenul "Opa!" este el insusi definit in mod cultural. Atunci cand, de exemplu rusii scapa un obiect pe jos ei nu spun "Opaaa!", ci exclama ceva care seamana cu "Aiii!".

Acestea pot parea inventate si exagerate. De ce ne-am obosi sa analizam atat de detaliat o exclamatie lipsita de insemnatate? Bineinteles ca nu acordam interes - la nivel constient. Totusi aspectul crucial este acela ca luam de la sine inteles un control extrem de complicat, continuu, al aparentei actiunilor noastre. Ceilalti asteapta de la noi, asa dupa cum noi asteptam sa dam dovada de ceea ce Goffman denumeste "vigilenta controlata". O caracteristica fundamentala a fiintei umane demonstreaza necontenit celorlati competenta noastra in rutinele vietii cotidiene.

6. Greselile de vorbire

"Hopa!" este o reactie fata de un accident minor. Se fac greseli de vorbire si de pronuntare, in cadrul conversatiilor, conferintelor si a altor situatii de vorbire. In cadrul investigatiilor sale in "psihopatologia vietii cotidiene," Sigmund Freud, intemeietorul psihanalizei, a analizat numeroase exemple de greseli de vorbire. Dupa Freud, greselile de vorbire - inclusiv cuvintele pronuntate gresit sau intrebuintate gresit ori balbaielile nu sint de fapt niciodata intamplatoare. Ele sint motivate in mod inconstient de senzatii care sint reprimate de constient sau pe care incercam in mod constient, dar lipsit de succes, sa le suprimam. Deseori, aceste senzatii implica asocieri sexuale. Astfel, cineva poate dori sa spuna "organism", dar rosteste in schimb "orgasm". Intr-un exemplu dat de Freud, cind o femeie a fost intrebata: "In ce regiment se afla fiul dumneavoastra ?", ea a raspuns " In regimentul 42, Ucigasi" (Mörder, in germana, in locul cuvantului pe care voia sa-l pronunte, Mörser sau Mortiere).

Deseori greselile de vorbire sint ilare si pot trece drept glume. Deosebirea consta pur si simplu in faptul ca vorbitorul constient a intentionat, ca respectivele cuvinte sa fie pronuntate asa cum a facut-o. Greselile de vorbire se invecineaza cu alte tipuri de vorbire "nepotrivita", pe care Freud le considera, de asemenea, ca fiind motivate in mod inconstient - cum se intampla in cazul cind o persoana nu realizeaza ca ceea ce spune, are in mod limpede, dublu inteles. Si acestea pot fi luate drept glume, daca a existat o intentie deliberata, dar altmiteri reprezinta erori in productia controlata a vorbirii - proprie oamenilor.

Una dintre cele mai potrivite modalitati de a ilustra aceste aspecte, este aceea de a urmari greselile de vorbire ale prezentatorilor de radio si televiziune. Vorbirea acestora nu este de asemenea vorbirii obisnuite, pentru ca este citita, nu este spontana. Ne asteptam ca ea sa fie mai aproape de perfectiune, decat vorbirea obisnuita; sa fie realizata cu mai putine ezitari si sa fie mai clar articulata. Din acest motiv, balbele si greselile facute de prezentatorii stirilor sint mai evidente, decat cele facute in conversatiile obisnuite. Cei care prezinta stirile, comit desigur greseli de vorbire, iar multe sint amuzante sau au caracterul "extrem de adevarat" - asupra caruia atragea atentia Freud. Suntem inclinati sa radem mai mult de greselile verbale, facute de prezentatori (sau profesori in timpul prelegerilor), decat atunci cind apar in cadrul unei conversatii obisnuite. Umorul rezida nu numai in ceea ce s-a exprimat in mod eronat, ci in stinghereala pe care prezentatorul sau profesorul o dovedeste, datorita faptului ca a realizat o prestatie sub asteptari. In mod frecvent vedem, sub masca de profesionalism rece, individul obisnuit care se ascunde.

7. Fata, corpul si vorbirea in interactiune

Interactiunea zilnica depinde de relatia subtila dintre ceea ce transmitem prin intermediul fetei si corpului si ceea ce exprimam prin cuvinte. Folosim expresiile faciale si corporale ale altora pentru a completa ceea ce comunica in mod verbal si pentru a controla gradul de sinceritate in ceea ce spun. In cea mai mare parte fara a realiza acest lucru, fiecare dintre noi pastreaza un control strans si continuu asupra expresiei faciale, a pozitiei trupului si a miscarii, in decursul interactiunii noastre zilnice cu ceilalti.

Cateodata, insa, comitem greseli verbale, care - dupa cum arata exemplul lui Freud cu "ucigasii" - dezvaluie pentru scurt timp ceea ce dorim sa pastram ascuns, in mod constient sau inconstient. Multe greseli de vorbire 'dau pe fata' adevaratele noastre sentimente. Prin urmare, fata, gestica fizica si vorbirea sint folosite pentru a transmite anumite intelesuri si pentru a le ascunde pe altele. De asemea, ne organizam activitatile in contextele vietii sociale pentru a atinge anumite scopuri.

a) Intilnirile

In multe situatii sociale intram cu ceilalti in ceea ce Goffman denumeste interactiune nefocalizata. Aceasta are loc atunci cind indivizii dovedesc constientizarea reciproca a prezentei celuilalt. De obicei multimi de oameni sint adunate la un loc, pe o strada aglomerata, intr-un teatru sau la o petrecere. Atunci cind oamenii se afla in prezenta altora, chiar daca vorbesc in mod direct cu ei, se implica in comunicarea non-verbala prin postura lor si prin gestica fizica.

Interactiunea focalizata are loc atunci cind indivizii iau parte la ceea ce spun sau fac ceilalti. Cu exceptia cuiva care sta izolat, sa zicem, la o petrecere, interactiunea implica atat schimburi focalizate, cat si nefocalizate. Goffman denumeste un caz de interactiune focalizata intalnire, iar o mare parte din viata noastra zilnica consta in intalniri cu alte persoane - familie, prieteni, colegi de serviciu - care se petrec in mod frecvent pe fundalul unei interactiuni nefocalizate cu altii, care sint prezenti la locul respectiv. Conversatiile banale, discutiile de seminar, jocurile si contactele de tip "fata-in-fata"[D1]  obisnuite (cu controlori de bilete, ospatari, vanzatori etc.) reprezinta exemple de intalniri.

Intalnirile au intotdeauna nevoie de o "deschidere". Aceasta indica faptul ca s-a renuntat la neatentia civila (Goffman). Atunci cind strainii se intalnesc si incep sa vobeasca - cum ar fi la o petrecere - momentul incetarii neatentiei civile este intotdeauna riscant, avand in vedere ca pot aparea cu usurinta neintelegeri, referitoare la natura intalniri care se stabileste. De aceea realizarea contactului vizual poate fi ambigua si experimentala. Dupa aceea o persoana se poate comporta ca si cum nu ar fi facut nici o miscare directa, in cazul in care initiativa nu poate fi acceptata.

Goffman distinge intre expresiile pe care indivizii le "dau" si pe cele care le "emit". Primele reprezinta cuvintele si expresiile faciale, pe care oamenii le folosesc pentru a produce anumite impresii asupra altora. Cele din a doua categorie reprezinta indicatii pentru controlarea sincertitatii si exactitatii lor. De exemplu, proprietarul unui restaurant asculta cu un zambet politicos declaratiile clientilor, care spun cat de mult le-au placut mancarurile - remarcand in aceelasi timp cat de incantati pareau in timp ce mancau, daca au lasat mancare in farfurie, precum si tonul vocii folosit pentru a-si exprima satisfactia.

b) Markerii

Majoritatea dintre noi ne intalnim si vorbim cu diferite tipuri de oameni pe parcusul unei zile. De exemplu, Catherine se trezeste, ia micul dejun cu familia ei, si isi poate duce copiii la scoala, facand o pauza scurta pentru a schimba cateva cuvinte (glume) cu o prietena la portile scolii. Ea merge la serviciu, probabil ascultand radioul. Pe parcursul zilei, partcipa la schimburi de cuvinte cu colegi si vizitatori - de la conversatii trecatoare pana la intruniri formale. Este probabil ca fiecare din aceste intalniri sa fie separata prin markeri sau prin ceea ce Goffman denumeste paranteze, care disting fiecare episod de interactiune focalizata de cel de dinainte si de interactiune nefocalizata care are loc in fundal.

De exemplu, la o petrecere, oamenii care converseaza vor avea tendinta sa se aseze si sa-si controleze nivelul vocilor, pentru a crea o "consfatuire" , separat de ceilalti. Ei pot sta in picioare unul in fata celuilalt, facand dificila patrunderea altora pana cind iau hotararea de a se desparti sau pana incearca sa dispara granitele interactiunii lor focalizate, deplasandu-se in diverse locuri din incapere. In ocazii mai formale, procedee recunoscute sint deseori folosite pentru a semnaliza deschiderea si sfarsitul unei anumite intalniri. Pentru a indica inceputul unei piese de teatru, de exemplu, se sting luminile si se ridica cortina. La sfarsitul spectacolului, se aprind din nou luminile din plafon si cade cortina.

Markerii sint deosebit de importanti, fie atunci cind o intalnire este neobisnuita, fie cind ar putea exista incertitudine in privinta a ceea ce se petrece. De exemplu, atunci cind un model pozeaza gol in fata unei clase de artisti plastici, de obicei el nu se dezbraca sau nu se imbraca in fata grupului. Dezbracatul si imbracatul in particular da posibilitatea ca trupul sa fie dat la iveala si ascuns. Acest lucru marcheaza limitele episodului si transmite ca este lipsit de semnificatiile sexule, pe care le-ar putea transmite altmiteri.

In spatii foarte stramte, cum sint lifturile, este dificil de marcat o zona de interactiune focalizata. Pe de alta parte, nu le este usor nici celorlati de fata sa indice, asa cum fac in alte situatii, ca nu asculta conversatiile care se poarta. De asemenea, este dificil pentru straini sa nu fie vazuti uitandu-se unii la altii, in mod direct decat daca permit normele de neatentie civila. Astfel, in lifturi, oamenii deseori adopta o atitudine exagerata de tip "nu ascult" si "nu ma uit", privind fix panoul cu butoane sau oriunde in alta parte, numai la ceilatlti nu. De obicei, conversatia este suspendata sau limitata la remarci scurte. In mod asemanator, intr-un birou sau acasa, daca mai multe persoane converseaza, iar una este intrerupta fiind chemata la telefon, ceilalti nu pot arata imediat o neatentie completa si e posibil sa poarte un fel de conversatie sovaielnica si lipsita de vlaga.

c) Managementul impresiei

Pentru analiza interactiunii sociale Goffman foloseste notiuni din teatru. Char conceptul de rol social isi are originea in montarea teatrala. Vom examina acest fenomen mai in detaliu atunci cind vom prezenta citeva probleme legate de 'spectacoloul politic'.

Goffman considera ca viata sociala e ca si cum ar fi interpretata de actori pe o scena (sau mai multe scene). Aceasta abordare este denumita model dramaturgic. Oamenii sint sensibili la modul in care sint vazuti de altii si intrebuniteaza multe forme de management al impresiei, pentru a-i obliga pe ceilalti sa le raspunda in manierele dorite. Cu toate ca e posibil sa facem acest lucru intr-o maniera calculata, de obicei se numara printre lucrurile pe care le faceam fara a avea o atentie constienta.

De pilda, atunci cind luam parte la o intrunire de afaceri, purtam costum si cravata si ne comportam cat mai bine cu putinta; seara - atunci cind ne relaxam impreuna cu prietenii urmarind un meci de fotbal - ne 'tragem niste blugi si un pulovar' si spunem tot soiul de bancuri. Aceasta reprezinta managementul impresiei.

8. Regiunile din fata si din spate

Goffman sugera ca o mare parte a vietii sociale poate fi impartita in regiunile 'din fata ' si cele 'din spate'.

Regiunile din fata sint ocazii sau intalniri sociale in cadrul carora indivizii interpreteaza roluri formale; acestea sint 'interpretari scenice'. De pilda, doi politicieni de frunte din acelasi partid pot inscena un spectacol elaborat, de unitate si prietenie, in fata camerelor de televiziune, chiar daca fiecare il detesta pe celalalt. Un sot si o sotie se pot stradui sa-si ascunda problemele de fata de copiii lor, pastrand o armonie de fatada, dar vor incepe sa se certe cu furie dupa ce copiii au fost culcati.

Regiunile din spate sint cele in care oamenii isi aduna recuzita si se pregatesc pentru interactiuni in cadre formale. Regiunile din spate seamana cu culisele unui teatru sau cu activitatile din spatele aparatului de filmare. Atunci cind se afla in siguranta in culise, oamenii se pot relaxa si isi pot exprima sentimentele si stilurile lor de comportament, pe care le tin sub control atunci cind se afla pe scena. Regiunile din spate permit 'blasfemie, remarci sexuale deschise. o vestimentatie neprotocolara, indecenta, o pozitie <neingrijita a trupului, sezand sau stand in picioare, folosirea vorbirii dialectice sau neconforme cu normele, mormaitul si strigatul, agresivitatea <in joaca>, lipsa de atentie fata de celalalt in cadrul unor acte minore dar potential simbolice, participari minore precum murmuratul, suieratul, mestecatul, clefaitul, ragaitul si flatulenta' ( Goffman, cit. de Giddens). Astfel, un chelner poate sa fie simbolul politetii tacute, atunci cind serveste un client, dar devine zgomotos si agresiv in momentul in care se afla in spatele usilor de la bucatarie. Probabil ca, putine ar fi restaurantele pe care le-ar frecventa clientii, daca ar avea posibilitatea de a vedea posibilitatea de a vedea tot ceea ce se petrece la bucatarie.

B. Un STATUS[8] este o pozitie in societate care sau este incredintata individului pe baza virstei, sexului rasei sau altor caracteristici imuabile, sau este obtinuta prin actiune individuala.

Intr-o conversatie uzuala folosim cuvantul "status" pentru a nu ne referi la prestigiu (statusul simbol). Sociologii folosesc termenul pentru a se referi la orice pozitie ocupata de individ in societate, fie ca este 'inalta', fie ca este 'joasa'. Un statut "master" este acela ce depaseste orice altceva reprezinta sau face persoana respectiva. Este 'acel ceva' cu care un individ este cel mai mult identificabil.

C. Un ROL consta din drepturi si responsabilitati definite social care acompaniaza un status.

Daca ocupi un status de student, grupul se asteapta sa actionezi ca un student. Ca pe o scena, un rol stabileste liniile principale ale 'jocului de rol'. Cit de diferit interpreteaza indivizii rolurile variaza de la caz la caz. Acesta este un aspect important al individualitatii. Este aspectul care duce la o multime de confuzii in ceea ce priveste luarea deciziilor de catre individ si grup.

E. Goffman a introdus in sociologie conceptul de negocierea statutului de deviant. In Stigmate (1963), el opune doua tipuri de identitate sociala: o identitate sociala virtuala (pe care celalalt o poate atribui pe baza atributelor vizibile) si o identitate sociala reala (atributele posedate efectiv). Anumite caracteristici (defectele fizice, alcoolismul, rasa ) stigmatizeaza indivizii si ii deosebesc in ochii celor care se considera "normali'. In interactiunea sociala, individul stigmatizat ofera imaginea unui eu precar pe care o poate intoarce in avantajul sau sau pe care poate incerca sa o corecteze punandu-si in valoare trasaturile identitatii sale virtuale. Dupa cum ilustreaza Goffman, o alta optiune consta in a disimula prin mici strategii, o fateta a personalitatii potential neprielnica daca ar fi cunoscuta (ca de exemplu humosexualitatea).

Un singur status stabileste un numar de relatii diferite, cunoscute ca un set de roluri. Cu toate acestea, de la un profesor se asteapta sa faca rolul de "cadru didactic" cu studentii, colegii, alti membrii ai facultatii, angajatii administratiei facultatii, si asa mai departe. Pe deasupra, un individ ocupa un numar de mai multe statusuri diferite in acelasi timp (profesor, sot, vecin). Rolurile simplifica intractiunea sociala, dar pot duce de asemenea la o tensiune, atunci cand individul nu este in stare sa-si indeplineasca rolul sau chiar la conflict, atunci cand roluri diferite realizeaza cereri incompatibile.

Iata un interesant exemplu ('examinari medicale intime') prezentat de A. Giddens referitor la conceptul de adoptarea de roluri[9]:

Henslin si Briggs au analizat materialul strans, dintr-un foarte mare numar de examinari medicale. Ei au interpretat ceea ce au descoperit ca avand mai multe stadii tipice. Adoptand o metafora din dramaturgie, ei au sugerat ca fiecare faza poate fi tratata ca o scena distincta, in care rolurile pe care le interpreteaza actorii se schimba pe parcursul desfasurarii episodului.

In prolog, femeia intra in sala de asteptare pregatindu-se sa-si asume rolul de pacienta - dandu-si la o parte temporar identitaea exterioara. Poftita in sala de consultatie, adopta rolul 'pacientei' si se deschide prima scena. Medicul isi asuma o maniera profesionala si se comporta fata de pacienta ca o persoana competenta, pastrand contactul vizual si ascultand politicos ceea ce are de spus aceasta. Daca el considera ca e nevoie de o examinare, ii comunica acest lucru si pleaca din incapere; scena intai s-a terminat.

In momentul in care el pleaca, intra sora. Ea este persoana care schimba recuzita in scena principala, care e pe punctul de a incepe. Ea calmeaza temerile pe care le-ar putea avea pacienta, comportandu-se atat ca o confidenta - cunoscand unele dintre "lucrurile cu care se confrunta femeile' - cat si ca un colaborator la ceea ce urmeaza. Lucru de o importanta cruciala - sora ajuta la schimbarea pacientei dintr-o persoana intr-o 'non-persoana' pentru scena esentiala - infatisand un trup, din care doar o parte va fi examinata. In studiul lui Hesnslin si Briggs, sora nu numai ca supravegheaza dezbracarea pacientei, ci si preia aspecte pe care in mod normal le-ar controla pacienta. Astfel, ea ia hainele pacientei si le impatureste. Majoritatea femeilor doresc ca lenjeria lor de corp sa nu fie la vedere in momentul in care se intoarce medicul, iar sora are grija de acest lucru. Ea conduce pe pacienta la masa de examinare si acopera cea mai mare parte a trupului pacientei cu un cearsaf, inainte de venirea medicului.

Incepe acum scena centrala, la care iau parte atat sora cat si doctorul. Prezenta sorei ajuta ca interactiunea dintre medic si pacienta sa fie lipsita de nuante sexuale si ofera totodata un martor legal, in cazul in care medicul ar fi acuzat de comportament neprofesional. Examinaea incepe ca si cum personalitatea pacientei ar fi absenta; cearsaful de pe ea separa zona genitala de restul trupului ei, iar pozitia nu-i permite sa urmareasca cum este examinata. Cu exceptia unor intrebari profesionale specifice, doctorul o ignora, sezand pe un taburet jos, in afara unghiului ei de vedere. Pacienta colaboreaza pentru a deveni o non-persoana temporara, neinitiind vreo conversatie si reducandu-si la minim miscarile.

In intervalul dintre aceasta scena si cea finala, sora joaca din rolul celei care schimba recuzita, ajutand-o pe pacienta sa redevina persoana dinainte. In acest moment, cele doua pot din nou sa converseze, pacienta exprimandu-si satisfactia ca s-a terminat consultatia. Dupa ce s-a imbracat si s-a aranjat, pacienta este pregatita sa faca fata scenei finale. Medicul isi face din nou aparitia si, discutand rezultatele consultatiei, o trateaza din nou pe pacienta ca pe o persoana integra si responsabila. Reluandu-si manierele politicoasa si profesionala, el ii comunica faptul ca reactiile lui fata de ea nu sint schimbate in nici un fel de contactul intim cu corpul ei. Epilogul are loc atunci cind ea paraseste biroul medicului, reluandu-si identitatea in lumea exterioara. Pacienta si medicul au colaborat astfel incat sa poata manevra interactiunea si impresia pe care fiecare participant si-o formeaza despre celalalt.

D. Virtual, toate activitatile umane implica alti oameni. Relatiile interpersonale sint caracterizate de urmatoarele procese: competitie, cooperare, conflict, schimb. Unii sociologi vad schimbul si reciprocitatea ca pe un soi de "lipici social" care leaga indivizii unii de altii. Relatiile interpersonale creaza retele ( plase lungi de conexiuni sociale) si grupuri (noduri strinse de interactiuni sociale). Aceasta distinctie e importanta in intelegerea modelelor de comunicare dintre oameni. Unele dintre ele devin durabile si pot supravietui lungi perioade de timp.

E. Institutiile sociale sint 'amprente' larg acceptate in organizarea de activitati sociale pe care oamenii le considera vitale pentru buna lor viata. Cele 5 institutii sociale majore sint: familia, educatia, religia, sistemul politic si sistemul economic. Ele corespund nevoile umane de baza si furnizeaza solutii deja experimentate pentru rezolvarea unor probleme recurente de viata (cum ar fi cresterea copiilor si modul de distribuire a bunurilor si serviciilor).

Institutiile isi mentin continuitatea din generatie in generatie. Dar institutiile joaca, de asemenea, un rol in schimbariele sociale. Schimbarea intr-o institutie (de pilda o trecere de la o economie agrara la una industriala) - cauzeaza schimbari inevitabile in alte institutii.

Ce ne dezvaluie microperspectivele despre structura interactiunii cotidiene ?

Microperspectiva este o analiza detailata a comportamentului cotidian. Accentul cade atit asupra modului in care indivizii isi determina statusurile proprii si pe cele ale altor oameni, cit si asupra modului in care-si interpreteaza propriile roluri.

A. In anumite cazuri (de exemplu: un joc de fotbal sau o inmormantare) toata lumea stie cum sa reactioneze; in alte cazuri nu stie. O invitatie la cina cu un coleg de munca de sex opus este o intalnire sau o intalnire de afaceri? In astfel de cazuri, participantiii trebuie sa ajunga la o definire colectiva a situatiei. Cum actioneaza unii fata de altii depinde de aceasta definitie. Casatoria este un exemplu in care doi oameni folosesc o ceromonie institutionalizata pentru a-si defini relatia! Iata un exemplu, poate si mai relevant decit casatoria, despre modul in care oamenii reusesc sa devina prudenti.

Elijah Anderson, un sociolog care se ocupa de mediul urban de la Universitatea din Pennsylvania, a studit tipurile de interactiune sociala, pe strazile a doua cartiere urbane alaturate.Cartea sa Streerwise (1990) ia in considerare felul in care interactioneaza pe strada albii si negrii, "cu risc minim si cu reciproc maxim, intr-o lume plina de nesigurantia si de pericole." Asa dupa cum au conchis si alti sociologi care au studiat interactiunea sociala, Anderson a descoperit ca cercetarea vietii cotidiene arunca lumina asupra felului in care este creata ordinea sociala de catre interactiunile individuale. Pe el il intereseaza indeosebi sa inteleaga interactiunea, atunci cind cel putin o parte este considerata ca fiind amenintatoare. Cum se intampla ca strainii devin mai putin straini unii fata de altii intr-un interval scurt de timp?

Inainte de a studia strazile pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare, Anderson si-a amintit cum descria Erving Goffman felul in care se nasc definitiille sociale, in anumite contexte sau locuri: "Atunci cind un individ ajunge in prezenta altora, in mod normal ei cauta sa dobandeasca informatii despre el sau sa puna in circulatie informatii deja existente Informatiile despre individ ajuta la definirea situatei, dandu-le celorlati posibilitatea de a sti dinainte ce anume asteapta el de ei si ce anume pot astepta ei de la el"

Ghidandu-se dupa ideea lui Goffman, Anderson s-a intrebat ce tipuri de indici si semne comportamentale alcatuiesc vocabularul interactiunii publice. El a ajuns la concluzia ca:

<<genul, culoarea pielii, varsta, prietenii, imbracamintea, bijuteriile si obiectele pe care le poarta oamenii ajuta la identificarea lor, in asa fel incat se formeaza presupuneri si poate avea loc comunicarea. Miscarile (incete sau rapide, false sau sincere, clare sau neclare ) limpezesc si mai mult aceasta comunicare publica. Factori precum momentul zilei sau o activitate care "explica" prezenta unei persoane pot, de asemenea, sa influenteze maniera si rapiditatea cu care este neutralizata imaginea "strainului". Daca un strain nu poate trece de inspectie, spre a fi socotit drept "singur", poate aparea imaginea pradatorului, iar ceilalti pietoni s-ar putea sa mentina o distanta constanta fata de aceasta imagine.

Ce gen de oameni trec usor de aceasta 'inspectie pe strada'? Dupa Anderson, "copiii trec usor de inspectie, femeile albe si barbati albi fac acest lucru mai incet, negresele, negrii si adolescentii negri cel mai greu dintre toti." Doar prin experienta locuitorii oraselor invata sa faca distinctie intre pericolul adevarat si falsele alarme>>.

B. In timp ce unii sociologi privesc comportamentul zilnic ca pe o punere in scena inconstienta a rolurilor pe care societatea le genereaza, E. Goffman (printre altii) sustine ca oamenii incearca in mod constient sa regleze impresia pe care o fac celorlalti si sa se prezinte in cea mai favorabila lumina. Folosind un model din dramaturgie Goffman a aratat cum un cuplu de oameni casatoriti poate actiona intr-un fel pe scena (in public) si intr-un mod destul de diferit in afara scenei (in particular). Una dintre cele mai interesante revelatii, a fost aceea ca in cele mai multe cazuri oamenii isi sustin unul altuia interpretarile, chiar atunci cind stiu ca cealalata persoana incearca sa creeze o impresie falsa. Cind cineva se abate de la norma, audienta este adesea jenata si se preface ca nu observa.

Iata in acest sens un scurt fragment din opera lui E. Goffman, The Presentation of Self in Everyday Life:

LUMEA , IN ADEVARUL EI, ESTE O CEREMONIE

Cand un actor joaca un rol, el le cere implicit partenerilor sai sa ia in serios impresia pe care o produce. El le cere sa creada ca personajul pe care il vad are intr-adevar atributele pe care pare sa le aiba; daca activitatea pe care o exercita va avea efectiv consecintele pe care le presupune implicit ca le va provoca si ca, in general, lucrurile sint cu adevarat ceea ce par se fie. In aceasta perspectiva, se admite, la modul general, ca actorul urca pe scena pentru a-si da reprezentatia si isi organizeaza spectacolul "pentru celelalte' persoane. Ar putea fi util insa daca am inversa perspectiva si am examina in ce masura actorul insusi crede in impresia de realitate pe care incearca sa o creeze in randul, celor care il inconjoara. Actorul poate fi cu totul prins in propriul sau joc, el poate fi sincer convins ca impresia de realitate pe care o produce este chiar realitatea. Cind publicul sau impartaseste aceasta convingere - ceea ce pare sa se intample cel mai adesea - cel putin pe moment, numai sociologul sau mizantropul poate pune la indoiala "realitatea' a ceea ce prezinta actorul. Dar nici actorul poate sa nu fie inselat de propriul sau joc. Iar acest lucru este cu atat mai usor de conceput cu cat nici un observator nu este mai bine situat pentru a descifra jocul unui actor deat actorul insusi. st

Astfel, cind un actor se afla in prezenta unui public, reprezentarea sa tinda sa includa si sa ilustreze valorile sociale oficial recunoscute mai mult, de fapt, decat tinde de obicei ansamblul comportamentului sau. Este vorba aici, intr-o oarecare masura, potrivit punctului de vedere exprimat de Durkheim si de Radcliffe-Brown, de o ceremonie, de o expresie reanimata si de o reafirmare a valorilor morale ale comunitatii. Mai mult, in masura in care ajungem sa privim expresia realitatii pe care o creeaza reprezentatiile ca pe realitatea insasi, conferim lucrurilor pe care le consideram reale in acel moment un soi de consacrare oficiala. A ramane intr-o camera departe de receptie, sau departe de locul in care practicianul se ocupa de clientul sau, inseamna a ramane departe de locul in care realitatea este reprezentata. Lumea, intr-adevar, este o ceremonie.

Literatura despre mobilitatea sociala ofera un material deosebit de bogat referitor la reprezentatiile idealizate. In majoritatea societatilor poate sa existe un sistem de stratificare dominant si, in cea mai mare parte a societatilor stratificate, indivizii idealizeaza pozitia superioara si aspira sa treaca de la pozitiile inferioare la pozitiile superioare. Aceasta atitudine nu traduce numai dorinta de a avea o situatie prestigioasa ,dar si de a se apropia de nucleul sacru al valorilor sociale stabilite. Dupa cum se constata frecvent, ascensiunea sociala implica reprezentantii pe masura; eforturile pe care le fac indivizii fie pentru a urca scara sociala fie pentru a evita decaderea presupun de asemenea faptul ca el consimte la sacrificii pentru a pastra aparentele. In momentul in care am intrat in posesia repertoriului simbolic potrivit si ne-am familiarizat cu manipularea sa, il putem utiliza pentru a infrumuseta si a da stralucire reprezentatiilor zilnice, conferindu-le un stil cu o valoare sociala.

Ce dezvaluie macroperspectiva despre schimbarea societatii umane?

Macroperspectiva constitutie analiza societatilor (luate ca intreguri) si a schimbarilor sociale pe termen lung. Accentul cade mai degraba pe institutiile sociale decit pe actiunile individuale. Discutia din textul de mai jos cu privire la structura schimbatoare a societatii umane ilustreaza o macro-apropiere.

O "societate" este un grup de oameni care ocupa un teritoriu comun si participa la o cultura comuna. Vom identifica 5 tipuri de astfel de societati: grupari de vinatori / culegatori, sate horticulturale, sate agrare, natiuni industriale si sistemul mondial.

A. Stramosii nostri traiau ca vinatori si culegatori. Ei nici nu produceau, nici nu-si pastrau hrana si traiau in grupari nomade de 10-15 oameni; membrii lor erau liberi sa vina si sa plece.

Nu existau institutii politice sau economice oficiale. Indivizii isi cistigau respectul in functie de deprinderile lor. Orice barbat adult era vinator, iar femeile adulte culegatoare. Exista un grad inalt de libertate; nimeni nu lucra pentru altcineva. Materialul de razboi nu era cunoscut pentru ca populatia umana era redusa ca numar, iar resursele naturale abundente (spre deosebire de azi, cind o mare parte a tensiunilor internationale provin din disputa asupra posedarii unor resurse rare). Cind aceste grupuri nu se intelegeau unele cu altele, pur si simplu migrau.

B. Acum vreo zece mii de ani, oamenii au devenit producatori de hrana: domesticirea plantelor si animalelor este asociata cu primele sate permanente, cu o structura sociala mai complexa si cu razboiul. Apartenenta la un sat si drepturile privind gradinile din jur sint determinate de inrudiri si casatorii. Desi fiecare cuplu lucreaza pentru sine, apararea necesita eforturi colective. Cele mai multe sate au un conducator, care are atributii in a conduce invaziile si / sau a aplana disputele. Exista, de asemenea, si un saman (specialist magico-religios). In unele dintre aceste societati rolurile sociale majore erau cele de luptator (toti barbatii adulti) si gradinar (toate femeile adulte).

C. Revolutia agrara, care a inceput acum sase mii de ani, a netezit drumul pentru o societate si mai complicata, statul agrar. Plugul si alte inventii au facut posibil ca pamintul sa fie tinut cultivat continuu, sa se stabilesca asezari permanente. Producerea unui surplus de hrana a facut posibil ca unii membri ai populatiei sa se dedice complet unor activitati, altele decit cele agrare.

Dezvoltarea statelor agrare este asociata cu nasterea primelor orase; ivirea unor religii de stat, a unor conducatori divini care aveau putere de viata si moarte si a unei clase de specialisti religiosi (preotie); primele economii banesti, primele taxe si primii functionari; militarismul, crearea unor armate permanente, diviziunea societatii in clase separate si inegale (de la regi la sclavi); inventarea scrisului, calendarelor, a vaselor de navigatie, si multe altele.

Statele agrare erau de departe mult mai complexe decit orice societate cunoscuta inainte. Marimea societatii crestea; teritoriile se largeau; se dezvoltau noile institutii (religia, politica si economia); numarul statusurilor si rolurilor se multiplica. Marea majoritate a oamenilor din aceste societati erau tarani.

D. Natiunea industriala este o inventie recenta. Revolutia industriala, care a inceput in Anglia acum 250 de ani, a reformulat structura sociala din anumite puncte de vedere. In primul rind, populatiile au crescut ca numar si s-au mutat in centre urbane . In al doilea rind, numarul specializarilor ocupationale a crescut dramatic. Ca urmare, oamenii erau mult mai interdependenti decit fusesera vreodata. Doar un procent mic din populatia natiunilor industriale este angajat in producerea hranei; foarte putini oameni realizeaza un produs facut in mod complet de ei insisi. In al treilea rind, echilibrul dintre institutii s-a schimbat, familia devenind mai putin puternica si sistemul politic mai influent. Noile institutii, cum ar fi stiinta si domeniul sanatatii s-au dezvoltat. In al patrulea rind, participarea multimilor la guvernare a crescut, iar inegalitatile sociale au fost doar putin atenuate. In sfirsit, natura grupurilor si a comunitatilor s-a schimbat, iar asociatiile voluntare si secundare au inlocuit legaturile traditionale.

E.Largirea industrialismului a dus la crearea unui sistemului mondial, o retea de legaturi economice si politice dominate de natiunile capitaliste principale.

Combinind, la nivelul macrosocial, doua cupluri determinante pentru orientarea spre valori (universalism/particularism, calitate/implinire), sociologul american T. Parsons caracterizeaza diferite societati. Astfel, societatea industriala americana, in care activitatea profesionala este foarte apreciata, este definita de predominanta universalismului si a implinirii. Germania de dinainte de Hitler si din perioada nazista s-ar putea defini prin perechea universalism/calitate, civilizatia chineza prin combinarea implinirii cu particularismul, iar societatile Americii Latine prin intrepatrunderea particularismului si a calitatii.

De fapt, pentru Parsons originea comuna a societatilor moderne se afla in societatile Europei occidentale care s-au dezvoltat pe temelia medievala, asa cum s-a stabilizat dupa declinul Imperiului Roman de Apus. Accesul la al treilea stadiu a fost creat prin constituirea dreptului institutionalizat care stabileste principii universale straine de orice angajare religioasa. Aparitia cadrelor constitutionale, dezvoltarea ideii de cetatenie si ascensiunea a trei tipuri de organizari (pietele, birocratia si asociatiile) incununeaza aceasta efervescenta a modernitatii. Societatile industriale (in primul rand Statele Unite) constituie o forma de realizare - dar nu de desavarsire - marcata de o puternica deosebire functionala. In ele precumpanesc valori ca reusita individuala, se dezvolta profesii stiintifice si tehnice, este consacrata familia nucleara si neutralitatea afectiva, guverneaza economia de piata etc. Ele constituie, in opinia lui Parsons, "fruntea ultimei faze a modernizarii".