|
|
|
Anxietatea copilului violentat
Anxietatea este o stare, o tulburare sau poate deveni o trasatura a unei persoane care se confrunta cu o situatii pe care le percepe ca fiind amenintatoare.
Anxietatea apare ca rezultat al supraestimarii unui pericol real sau perceput, concomitent cu subestimarea resurselor de a-i face fata.
Cel putin in faza initiala, aceste reactii apar ca urmare a unor situatii ambigue, care pot fi interpretate in mai multe moduri. De exemplu, un zgomot suspect, neidentificat, care se repeta, poate duce la stari anxioase.
Din cand in cand, toti oamenii trec prin stari de anxietate. Pentru unii insa devine o problema care necesita atentie speciala. Ne punem problema necesitatii interventiei de specialitate atunci cand anxietatea interfereaza cu relatiile, cu activitatile zilnice (ex. de la scoala). Neintervenirea la timp poate duce nu doar la evitarea relatiilor si a activitatilor obisnuite, ci si la consumul de alcool sau droguri sau la comportamente agresive.
Anxietatea poate lua mai multe forme. In termeni de specialitate, o intalnim sub forma atacului de panica, fobiilor, tulburarilor obsesiv - compulsive, tulburarilor de stres post-traumatic, axietatii generalizate si a anxietatii asociate cu cauze fiziologice (ex. stare de boala, medicatie etc.). La copii exista o categorie secifica, numita anxietate de separare (teama de a fi separati de familie si parinti).
In copilarie, teama este un sentiment normal si des intalnit.Mai mult decat atat, teama, ca si orice alt sentiment cu valenta negativa, are o functie dezirabila pentru individ. Pentru a intelege mai bine acest aspect, sa luam exemplul durerii fizice. Este ceva evident neplacut pentru oricine, chiar insuportabil, dar fara senzatia de durere am muri, la propriu. Exista cazuri de copii care se nasc fara senzatia de durere. Cei mai multi dintre ei mor la o varsta frageda, pentru ca parintii si cei din jur nu pot prevedea orice actiune care le poate dauna si, in acest fel, o lovitura, taietura sau arsura le poate fi fatala. Ca atare, functia durerii este vitala, desi neplacuta. In acelasi fel, emotiile negative au o functie importanta, care ne semnalizeaza ca "ceva nu este in regula".
Un copil poate avea multe temeri, pentru ca vede doar ce se intampla in exterior, nestiind cum sa interpreteze acele lucruri. De pilda, observa ca la fiecare tunet inima ii bate mai tare, se sperie - senzatie care este corelata cu tunetul. In timp, corelatia este intarita, iar copilul asociaza tunetul cu senzatia de teama, astfel incat reactia normala initiala se transforma intr-o reactie stabila, chiar amplificata. Este firesc ca in aceasta situatie parintii sa ii acorde atentie copilului, asigurandu-l ca totul este in regula, explicandu-i ce se intampla in realitate si ca nu are de ce sa se teama. Cu toate acestea, daca aceste explicatii, asigurari si gesturi de apropiere apar in exces sau sunt prelungite, copilul va cauta in mod inconstient acest beneficiu secundar - atentia parintilor.
Teama se poate manifesta la mai multe niveluri:
-cognitiv - ganduri catastrofice, de genul "este ingrozitor ce se intampla", "poate fi ceva mai rau?", "acum se va intampla ceva groaznic" etc.
-comportamental - copilul poate manifesta evitare (ex. nu mai iese cu prietenii la joaca) sau reactii exteriorizate (crize de plans, agresivitate etc.).
-fiziologic (tremur, transpiratie, cresterea ratei cardiace, a presiunii sangvine etc.)
-emotional (cel mai adesea identificata cu teama).
La copii, cele mai evidente manifestari sunt cele fiziologice si comportamentale. De exemplu, plansul sau durerile de cap, de stomac, pot fi semnale ale prezentei anxietatii.
Parintii au un rol deosebit de important in a-i ajuta pe copii sa isi depaseasca starile de teama, anxietate. Un mediu in care copiii se confrunta cu teama este scoala. Pentru aceasta situatie, in literatura de specialitate intalnim termenul de fobie scolara. Aceasta se manifesta prin evitarea situatiilor care genereaza stari de anxietate, putand duce la abandon scolar. Identificarea cauzei nefrecventarii scolii de catre copil este vitala pentru a putea schimba ceva in sens favorabil. Parintii si profesorii incearca, deseori in zadar, sa ii "convinga" pe copii sa se duca la scoala, in timp ce copiii se confrunta cu trairi greu de imaginat. Mai mult, absenteismul este pedepsit, in acest context copilul traind teama amplificat.
Intrebarile pe care parintii si le pun adesea sunt: "Nu incearca oare sa ne manipuleze prin aceste reactii?", "Nu incearca de fapt sa scape de testul la matematica, pentru ca nu s-a pregatit?", "Nu ar trebui fortat sa se duca la scoala totusi, pentru a invata sa faca fata?"
Toate acestea au ca raspuns si "Da", si "Nu". Evitarea apare ca urmare a anticiparii consecintelor confruntarii cu situatia care ii provoaca anxietate. Trairea fiind foarte intensa, devine necontrolabila si foarte greu de stapanit si deseori duce la implinirea"autoprofetiei", adica a asteptarilor catastrofice.
Scopul oricarei interventii, atat a parintilor, profesorilor, cat si a specialistului este acela de a-l ajuta pe copil sa continue sa frecventeze scoala. Pentru ca acest lucru sa fie posibil, copilul trebuie sa invete sa faca fata situatiei care a determinat anxietatea.
Rolul parintilor este crucial. Ei pot gresti atat prin a-i acorda prea multa atentie, sau a-l "proteja" pe copil, incurajandu-l sa nu se duca la scoala, cat si prin a-l pedepsi pentru ca nu merge la scoala, fara a-i oferi o alternativa de a face fata situatiei care il ingrijoreaza. Parintii il pot ajuta pe copil, dandu-i cat mai putina atentie atunci cand este acasa si ar trebui sa fie la scoala, dandu-i sarcini scolare in acest timp, ascultand temerile cu care se confrunta si ajutandu-l sa inteleaga ce s-a intamplat. Atunci cand acestea sunt insuficiente, interventia specialistului devine o necesitate. Un specialist il va ajuta sa se confrunte cu gandurile catastrofice care insotesc sentimentul de anxietate si sa revina treptat in mediul scolar, pe care in prezent in evita.
La copiii mai mici, evitarea scolii sau trairile negative asociate cu aceasta pot fi legate si de anxietatea de separare. Copilul se teme ca parintele il paraseste si traieste acut sentimentul pierderii lui. La gradinita, deseori in prima zi in care copilul este dus in acel mediu, copilul se desparte greu de parinte. La fel se intampla si dupa o perioada mai indelungata de pauza, cum ar fi dupa vacanta sau dupa convalescenta. Si in acest caz, echilibrul dintre asigurare, incurajare si neacordarea atentiei in exces, il va ajuta pe copil sa depaseasca starile de anxietate. De exemplu, daca copilul este dus la scoala si incepe sa planga atunci cand pleaca parintele, acesta il poate asigura ca se vor intalni peste 4 ore, dupa care il saruta si pleaca, nemaiacordand atentie plansului sau insistentelor copilului. In timp, el va invata ca parintele se intoarce, asa cum a promis. Mai mult, va avea cu siguranta sa invete ca exista exceptii, cand vine celalalt parinte sau bunicii dupa el, intrucat a intervenit ceva. Acest lucru este foarte important pentru a-i intari increderea in parinte in conditiile adaptarii de realitatea uneori greu de controlat.
De acest tip de anxietate este legat modul in care s-a format atasamentul intre copil si parinte. Pot exista mai multe tipuri de atasament. Cel anxios este determinat de fluctuatiile intre manifestarile de afectiune si cele de respingere ale parintelui. De pilda, exprimarea: "Mama nu te mai iubeste daca nu esti cuminte", ii transmite copilului ideea ca ar putea pierde afectiunea mamei. Acest lucru este cu atat mai tulburator pentru copil, cu cat simte ca are un control mai scazut asupra comportamentului propriu indezirabil. La fel este si in cazul in care parintele ii spune copilului: "Acum Dumnezeu nu te mai iubeste, pentru ca nu m-ai ascultat" sau "Dumnezeu te pedepseste pentru ca nu asculti". Astfel de afirmatii pot duce in timp la reactii extreme: fie de teama excesiva (ex. persoana se roaga obsesiv sa fie iertata, in timp ce Dumnezeu a iertat-o de prima data cand s-a rugat), fie de revolta impotriva lui Dumnezeu sau perceptia Lui ca fiind indiferent, neiubitor fata de oameni. Pentru a evita atasamentul anxios fata de parinti si fata de Dumnezeu, parintii trebuie sa se refere la comportamentul copilului, evitand sa ii ameninte cu lipsa de iubire. Acest lucru nu inseamna ca va primi intotdeauna toata atentia si afectiunea, ci ca sentimentele fata de el nu se schimba. In acelasi mod actioneaza si Dumnezeu, atunci cand ne disciplineaza - chiar El a spus ca face acest lucru pentru ca ne iubeste.
Traim intr-o perioada in care exista foarte multe situatii care pot provoca multa anxietate. Daca privim lumea prin ochii unui copil, este o lume plina de pericole care ne iau prin surprindere. Copiii pot fi invatati sa depaseasca temerile (care se refera la ceva care se va intampla in viitor) prin intelegerea si gasirea unor solutii pentru situatiile dificile din trecut, astfel incat sa poata accepta cuvintele parintilor: "Nu ai de ce sa te temi!"
