PARADIGME SOCIOLOGICE

Intr-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a se desemna stiinta socialului. Delimitarea sociologiei de celelalte stiinte sociale s-a produs in anii '30 - '40 ai secolului XIX.

Termenul 'sociologie' este introdus de Auguste Comte (1798 - 1857) in anul 1838 in lucrarea 'Cours de philosophie positive'. Initial, pentru a desemna 'studiul pozitiv al faptelor sociale', el folosea termenul de 'fizica sociala'.

Programul de cercetare formulat de A. Comte exprima mai mult o intentie epistemologica, anume evidentierea ansamblului legilor fundamentale care nu pot fi derivate pur deductiv din studiul individului uman. Dar abia in 1894, E. Durkheim desemna un obiect de cercetare 'precis': faptele sociale. In 'Regulile metodei sociologice', el lanseaza o formula celebra: faptele sociale trebuie sa fie tratate ca 'lucruri' avand un sens intrinsec, autonom.

Despre o comunitate disciplinara propriu-zis sociologica se poate vorbi abia spre sfarsitul secolului XIX. Nu vom insista aici asupra acestor aspecte legate de evolutia sociologiei ca disciplina stiintifica[1]. Vom face doar o scurta referinta la perspectiva paradigmatica pe care o vom folosi cel mai adesea pentru prezentarea diferitelor probleme sociale care si-au gasit locul in acest curs.

Vom adopta perspectiva pragmatismului epistemologic. Pentru a-i analiza valoarea epistemologica, sociologul francez R. Boudon1 compara paradigmele deterministe cu cele interactioniste. In vederea acestei operatiuni trebuie sa adoptam doua postulate:

1) o paradigma nu poate fi analizata pe plan ontologic, ci numai pe plan metodologic. Analiza rationala este evident insuficienta pentru a explica un fenomen cum ar fi nevroza, dar este pe deplin suficienta pentru a explica o seama de comportamente cotidiene: cele care il intereseaza cel mai adesea pe sociolog;

2) pertinenta unei paradigme depinde de contextul de cercetare si, in special, de structura fenomenului de studiat.

In virtutea acestor postulate, toate paradigmele pot fi reformulate in perspectiva individualismului metodologic. Acesta poate fi descompus in mai multe paradigme.                          

Paradigmele interactioniste de tip marxist se aplica in cazul in care actiunile individuale nu sint legate (actiunile pot fi realizate de agentul social fara ca acesta sa aiba de studiat efectele lor asupra celuilalt) si cind preferintele indivizilor, indeajuns de vadite, au statutul de variabile independente.

Paradigmele tocquevilliene se dovedesc a fi pertinente in momentul in care sistemele de preferinta, si indeosebi aprecierea alternativelor de  actiune, sint analizate pornind de la date ce caracterizeaza nu indivizii, ci sistemul social din care acestia fac parte. In acest mod Tocqueville explica - in comparatie cu Franta - 'entuziasmul' agriculturii capitaliste si al comertului englez de la finele secolului XVIII. In Franta, atractia misiunilor regale si existenta exonerarilor fiscale in oras ii determinase pe burghezi sa opteze pentru functii prestigioase, sa se stabileasca in zone urbane si, deci, sa neglijeze dezvoltarea negotului si agriculturii.

Paradigmele mertoniene ajuta la intelegerea structurilor de interactiune in care rolurile ce leaga actorii unii de altii sint determinate.

Paradigmele weberiene devin utile atunci cind anumite elemente ale actiunii (structurarea sistemelor de preferinte, alegerea mijloacelor etc) trebuie sa fie analizate cu ajutorul elementelor anterioare actiunilor (precum originea sociala a actorilor, credintele etc.). In acest fel, M. Weber surprinde geneza capitalismului analizand valorile care stau la baza actiunii economice a protestantilor.