|
|
|
Se pot identifica cinci tipuri de demersuri de reintegrare sociala a copiilor strazii (Pitulescu, 2000, p. 203):
1. demersuri spre familie (reintegrare familiala);
2. demersuri spre scolarizare (reintegrare scolara);
3. demersuri spre a-i gasi de lucru;
4. demersuri spre a-i adaposti (in institutii);
5. demersuri de ameliorare a relatiei cu cei din mediul strazii;
Reintegrarea sociala a copiilor strazii presupune un intreg set de actiuni din partea asistentului social stradal, in primul rand pentru a convinge copilul sa-si schimbe modul de viata, sa nu doreasca sa mai traiasca pe strada. Pentru reusita acestei interventii este necesar lucrul in echipa multidisciplinara (asistent social, psiholog, medic, politist) deoarece copiii strazii sunt afectati atat din punct de vedere social, cat si fizic si psihic. Din punct de vedere social ei sunt afectati deoarece au rupt legatura cu familia de origine, si-au pierdut rolurile pe care le aveau in familie, iar reteaua lor de suport este distrusa. Din punct de vedere medical au foarte multe probleme din cauza lipsei hranei, a conditiilor precare in care traiesc, a lipsei igienei personale etc. Din punct de vedere psihologic, copiii strazii se simt marginalizati, exclusi, respinsi si de aceea au probleme mentale, tulburari de concentrare, stari depresive. "Pentru fiecare beneficiar in parte, combinatia acestor factori ofera un tablou unic, o individualitate specifica a cazului. Din acest motiv, este nevoie de un proiect de interventie individualizat" (Badea, 2003, p. 65).
O alta variabila cheie in reusita interventiei o constituie factorul timp: cu cat un copil petrece mai mult timp in strada, se infiltreaza in grupuri cu activitati delincvente, cu atat sunt mai mici sansele de reusita in reintegrarea sa sociala. Principiile fundamentale care trebuie sa stea la baza strategiei si programelor in domeniul copiilor strazii si a actiunilor legate de aceasta categorie de minori sunt (Pitulescu, 2000, p. 205):
fiecare copil are dreptul sa aiba parinti permanenti sau ocrotitori legali;
statul nu poate fi parintele copilului;
nevoile copilului sunt mai presus de toate si ele trebuie determinate individualizat pentru fiecare caz in parte;
pentru fiecare copil asupra caruia s-a luat o masura de ocrotire vor trebui sa fie elaborate, urmarite si reevaluate un plan concret si o procedura de punere in aplicare si urmarire a acestui plan;
in lipsa familiei, statul trebuie sa ia masuri privind ocrotirea acestor minori prin organele sale specializate.
Strategia in domeniul protectiei copiilor strazii trebuie sa vizeze, in principal, doua componente:
1. interventia pentru copiii care se afla in situatia de a fi copii ai strazii;
2. prevenirea fenomenului copiii strazii;
1. Strategia de actiune pentru proiectele de tip interventie (Pitulescu, 2000, p. 206): are drept scop scoaterea copilului din mediul stradal, formarea si pregatirea lui pentru viata sociala. Astfel, se pot crea centre la care copiii strazii sa poata apela, centre care le vor asigura nevoile elementare de securitate psihoafectiva si sociala. Aici se vor desfasura activitati de resocializare a copiilor strazii prin reluarea legaturii cu familia si comunitatea, in general. Tot centrele vor oferi servicii de educatie, sanatate si asistenta sociala pentru identificarea familiilor acestor copii si pentru elaborarea planurilor de interventie individualizate. De aceea, este esentiala munca in echipa pluridisciplinara.
Pe langa demersurile intreprinse pentru identificarea reala a familiilor acestor copii ai strazii trebuie sa se actioneze si in scopul recuperarii lor. "Scopul recuperarii consta, pe de o parte, in valorificarea la maximum a capacitatilor copilului, iar pe de alta parte, in antrenarea functiilor psiho-fizice nealterate astfel incat sa poata prelua activitatea functiilor afectate, in vederea formarii unor abilitati si comportamente care sa-i permita o integrare optima in viata sociala" (Cace si Crangasu, 2003, p. 164). Tot prin recuperare se realizeaza pregatirea psihologica a copiilor in vederea schimbarii mediului stradal cu cel familial, iar pentru aceasta trebuie sa fie cunoscute foarte bine particularitatile psihoindividuale ale fiecarui copil. Metodologia utilizata in aceste demersuri este una psihologica educativa sau medicala, dar avand in vedere specificul vietii in strada a acestor copii, pentru obtinerea celor mai bune rezultate se recomanda combinarea celor trei forme. De asemenea, in vederea recuperarii, trebuie sa se tina seama "de o serie de factori subiectivi si obiectivi" (Cace si Crangasu, 2003, p. 165):
varsta cronologica si mentala a subiectului;
durata vietii in strada;
prezenta sau absenta unui handicap;
nivelul educational;
evolutia si nivelul dezvoltarii functiilor psihice;
posibilitatea suplinirii unor functii deteriorate de catre formatiunile nervoase sanatoase prin care se produce compensarea;
starea psihica a subiectului;
consumul de droguri;
tipul si durata abuzurilor la care a fost supus;
posibilitatea evolutiei ulterioare, in formele concrete de activitate pentru care va fi pregatit copilul respectiv.
Principalele forme ale recuperarii copiilor strazii sunt realizate prin: invatare, psihoterapie si terapie ocupationala.
1. Recuperarea prin invatare (Cace si Crangasu, 2003, p. 165): trebuie inceputa intr-o forma organizata, inca de la varsta prescolara. Prin invatarea intelectuala se urmareste acumularea de informatii elementare, de insusire a unui aparat conceptual, a operarii instrumentale, dar alaturi de aceasta sunt foarte importante in cazul copiilor strazii, invatarea afectiva, motivationala si cea morala. Acestea din urma insotesc procesul de invatare intelectuala si determina insusirea normelor morale, formarea unor abilitati intelectuale, formarea de sentimente, atitudini, aspiratii, precum si modele de actiune si de comportare in viata.
O alta modalitate adoptata poate fi cea a invatarii sociale. Astfel, copilul este orientat spre anumite modele comportamentale concrete si este stimulata capacitatea sa de imitare spontana. Pentru reusita invatarii se formeaza copilului strazii o atitudine activa. El trebuie sa invete sa relationeze cu cei din jur, sa adopte comportamente dezirabile, important in acest sene fiind fenomenul empatic. In acest sens, specialistul trebuie sa foloseasca indemnul, recompensa sau sanctionarea, lauda sau mustrarea, stimularea sentimentului datoriei. In timp, sub influentele educative pozitive, "copilul strazii poate ajunge la autoeducatie - proces de formare a propriei personalitati si conduite, conform unor modele si cerinte, in baza unor eforturi personale" (Cace si Crangasu, 2003, p. 166).
2. Recuperarea prin psihoterapie (Cace si Crangasu, 2003, p. 166): are in vedere refacerea psihica si psihologica a copiilor strazii. Psihoterapia inlatura anxietatea, starile psihice conflictuale, sentimentele de inferioritate, negativismul, depresia, activand motivatia acestor copii in procesul de recuperare. Un exemplu de psihoterapie il reprezinta activitatile ludice. Jocul poate crea dispozitii pozitive si deconectari fata de situatiile traumatizante pe care le-au trait copiii in strada. Prin joc, activitate principala la varsta copilariei, dar de care copiii strazii nu s-au bucurat, se pot exprima mai usor gandurile si sentimentele, lasand imaginatia sa actioneze.
3. Recuperarea prin terapie ocupationala (Cace si Crangasu, 2003, p. 166): copiii strazii pot desfasura activitati de pictura, dans, muzica, de confectionare a unor obiecte, activitati ce ajuta atat la formarea unor abilitati motrice si practice, cat si la formarea unor deprinderi profesionale. Copiii trebuie sa desfasoare aceste activitati in functie de posibilitatile fiecaruia, de inclinatiile si dorintele fiecaruia pentru a evita descurajarea si scaderea interesului in cazul in care un copil nu poate face fata unei activitati. Recuperarea urmareste formarea unor calitati fizice si psihice care sa permita copiilor strazii sa ajunga la (Cace si Crangasu, 2003, p. 167):
formarea simtului de responsabilitate si autocontrol;
formarea unor comportamente adecvate la situatie;
insusirea de abilitati intelectuale si a dexteritatii manuale;
capacitatea de a comunica prin limbaj oral si scris;
obtinerea unui nivel de autonomie personala;
exercitarea unei profesii sau ocupatii;
conturarea unor interese cat mai diverse.
2. Strategia de actiune pentru proiectele de tip preventie (Pitulescu, 2000, p. 207): trebuie sa actioneze asupra cauzelor si conditiilor favorizante producerii fenomenului copiii strazii.
Tipuri de actiuni preventive:
dezvoltarea pe plan local a unor servicii sociale de sprijin si consiliere a familiilor cu multi copii, familii sarace, familii in situatii de risc. Se pot ajuta familiile prin suport material si financiar, prin consiliere in criza, prin educatie.
desfasurarea unor actiuni nationale si locale de sensibilizare si constientizare a autoritatilor si opiniei publice: se poate realiza prin desfasurarea de campanii de informare, prin distribuire de materiale informative despre situatia copiilor strazii.
pregatirea speciala a lucratorilor sociali: specialistii trebuie sa cunoasca foarte bine aspecte ce tin de acest fenomen, ei trebuie sa fie pregatiti sa lucreze cu aceasta categorie sociala si trebuie sa lucreze in echipe pluridisciplinare.
incurajarea factorilor care, pe de o parte, ofera alternative la institutionalizarea copiilor, iar pe de alta parte, ofera sprijin si consiliere acestor copii.
Pentru reusita actiunilor de preventie este important ca institutiile publice de protectie sa colaboreze eficient cu organizatiile neguvernamentale care desfasoara activitati de protectie a copiilor aflati in situatie de risc.
