|
|
|
PROTECTIA SOCIALA IN ROMANIA ANTE-DECEMBRISTA
Ca si alte sisteme de protectie sociala nationale, cel din Romania s-a constituit treptat incepand cu primele decenii ale acestui secol, cand au fost instituite primele masuri legislative. Sistemul a fost imbogatit, perfectionat si reformat oarecum in pas cu evolutiile in domeniu din tarile dezvoltate, sub influenta germana si franceza, in principal. Cu unele particularitati, o asemenea evolutie a avut loc si in anii regimului comunist. Romania a iesit din acest regim cu un sistem de protectie sociala care prin constructia sa poate fi apreciat ca modern. Cu exceptia unor scheme pentru protectia somerilor si saracilor, sistemul romanesc cuprindea toate celelalte componente de protectie a somerilor, cu unele scheme complementare de protectie a persoanelor handicapate, a veteranilor de razboi si a persoanelor care in vechiul regim au suferit diverse forme de persecutie politica, precum si cu recent instituita schema a ajutorului social, o forma a venitului minim garantat.
Partile slabe ale vechiului sistem
Alaturi de partile forte existau si parti slabe majore (uneori parti opuse ale aceleasi medalii): productivitatea muncii era scazuta; salariile nu erau corelate cu productivitatea, de aici decurgand o serie de consecinte negative; abordarea somajului era deficitara; sistemul de negociere a salariilor contribuia la sporirea presiunilor inflationiste; angajarea in munca se concentra in mod excesiv asupra industriei si a agriculturii; migrarea pe plan international era foarte limitata.
Salarii necorelate cu productivitate
O a doua si - probabil cea mai importanta mostenire negativa care afecteaza piata fortei de munca o constituie faptul ca salariile nu erau corelate cu productivitatea muncii. Acest sistem de stabilire a salariilor acorda o atensie deosebita compensarii diferentierilor salariale in conformitate cu riscurile de accidentare, cu beneficiile suplimentare, cu
ierarhia si asigurarea functiei, etc. In acelasi timp, sistemul nu facea diferentierile rezultand din investitia diferita de capital uman.
Guvernele au incercat sa stabileasca structura salariala tinand seama de productivitatea marginala imaginara si de alte criterii precum efortul si factorii sociali. Chiar primul criteriu nu a putut fi implementat, deoarece preturile distorsionate faceau imposibila comensurarea productivitatii. Daca Guvernul (respectiv ministerul de resort) remarca o penurie, sa zicem, de dulgheri si decidea sa le creasca salariile (ceea ce nu era usor, datorita contractelor colective si rigiditatilor institutionale, se putea aprecia gresit cu usurinta cu privire la elasticitatea disponibilului fortei de munca si la receptivitatea lucratorilor la sansele pregatirii profesionale. In plus, guvernul tindea sa subestimeze productivitatea marginala a fortei de munca calificata si scolarizata. Introducerea factorilor sociali alaturi de criteriile de productivitate in stabilirea salariilor a acutizat, in mod evident, problema .
Ca urmare, indiferent de efortul depus in edificarea sa, structura salariala a devenit intamplatoare si nu reflecta diferentele in calificare si in productivitate. Spre deosebire de situatia din occident, veniturile mari nu reveneau persoanelor cu calificare inalta in sensul capitalului uman-medici, juristi sau contabili-ci, de obicei lucratorilor manuali de inalta calificare din sfera materiala, industriala.
In lume, primele forme de protectie sociala au aparut la inceputul secolului al xix-lea, iar pana la cel de-al doilea razboi mondial, in multe tari
s-au adoptat masuri importante privind securitatea sociala. In ultimii 50 de ani, sistemele de securitate sociala au cunoscut importante evolutii, ce au fost impuse de nevoia unei 'paci sociale', indeosebi in perioadele de criza sau depresiune economica precum si, in unele tari, in perioadele de tranzitie de la sisteme social- economice de un anumit tip la altele, democratice.
Ca in alte tari, si in tara noastra, au functionat birouri de plasare in munca, inca de la inceputul secolului al xix-lea. Initial acestea efectuau plasarea in munca cu plata, apoi sub influenta Organizatiei Internationale a Muncii care la scurt timp dupa infiintare, a interzis functionarea birourilor de plasare in munca si in tara noastra, s-a hotarat orginizarea unui sistem de stat de asigurare gratuita contra lipsei de lucru. Astfel, birourile de plasare in munca existente, au trecut sub controlul autoritatilor publice, odata cu adoptarea Legii pentru organizarea plasarii in munca din 30 septembrie 1921.
Pe baza acestei legi, s-au desfiintat birourile de plasare cu plata si au fost infiintate oficiile de plasare comunale, judetene sau regionale. Ele aveau urmatoarele atrbutii: de a primi aduna si clasa cererile si ofertele de lucru; de a face plasarea bratelor la nevoile productiunii; de a cunoaste in orice moment piata muncii si de a propune masuri pentru prevenirea si combaterea lipsei de lucru sau de lucratori.
Oficiile de plasare au functionat pana in anul 1950, cand au fost inlocuite cu un organism nou -- Directia generala a rezervelor de munca. Acest organ de stat depindea de guvern si avea printre alte atributii: a) recrutarea de forta de munca disponibila din judete si redistribuirea ei la intreprinderile care se construiau si la santierele de constructii pentru lucrari publice; b) pregatirea de muncitori calificati intr-un sistem de scoli profesionale cu durata de 2-3 ani si prin calificare de scurta durata de 6 luni; c) inlesnirea incadrarii in munca a persoanelor ce cautau de lucru. Marea majoritate a solicitantilor care se adresau acestor birouri de recrutare si repartizare a fortei de munca, o constituiau personalul casnic.
In perioada imediat urmatoare, in tara noastra au fost in vigoare mai multe hotarari de guvern care contineau dispozitii referitoare la recrutarea si repartizarea organizata a muncitorilor.
