|
|
|
MODALITATI DE INCHEIERE A PROCESULUI DE ASISTENTA SOCIALA
modalitati de finalizare a procesului (trimiterea, transferul, incheierea propriu-zisa);
responsabilitati ale asistentului social;
Modul in care se incheie relatia dintre asistentul social si sistemul asistat (persoana, familie, grup organizatie) are o mare importanta pentru situatia acestuia din urma. Exista trei modalitati prin care se pune capat acestei relatii: trimiterea, transferul si incheierea (finalizarea) propriu-zisa. Toate trei prezinta cateva elemente in comun:
o anumita identificare a unei probleme a determinat stabilirea relatiei dintre un asistent social si o persoana solicitanta de ajutor, anumite activitati comune, pe o durata de timp mai mare sau mai mica;
in urma acestora, persoana asistata trece intr-o noua faza, acumuleaza experienta ori se orienteaza spre alta sursa de ajutor;
incheierea relatiei presupune mai mult decat un salut, un ceremonial de despartire.
Trimiterea - reprezinta procesul care are loc atunci cand problema solicitantului de ajutor (persoana, familie) necesita demersuri care depasesc parametrii agentiei in care este incadrat asistentul, ori cand acesta defineste problema respectiva ca fiind dincolo de limitele competentei sale.
Prin urmare, in loc de a se recurge la explorarea comuna a problemei, se face apel la o alta sursa de ajutor, persoana respectiva fiind trimisa spre un alt serviciu de specialitate. In acest caz apare legitima intrebarea daca asistentul care efectueaza trimiterea mai are vreo responsabilitate: deontologia profesionala cere ca angajarea asistentului sa se realizeze pana la obtinerea rezultatelor, insa acesta nu poate purta raspunderea acelor cazuri ce ii depasesc competenta si posibilitatile de interventie.
Care sunt circumstantele in care se afla persoana trimisa spre o alta sursa de acordare a ajutorului? Este necesar ca asistentul sa recunoasca faptul ca solicitarea de ajutor, realizata de cineva, nu reprezinta un proces simplu; de asemenea, este necesar ca asistentul sa inteleaga ca atunci cand o persoana decide sa vorbeasca despre situatia sa cu altcineva, momentul reprezinta o perioada vulnerabila; de cele mai multe ori, persoana a incercat sa evite, sa amane cat mai mult acest moment. Demersurile proprii intreprinse pentru rezolvarea problemei au dus la convingerea privind propria incapacitate; abia atunci decide sa apeleze la ajutor si poate ca nu se adreseaza exact acolo unde trebuie.
Reactiile asistentului social pot fi de mai multe tipuri:
a) ii comunica persoanei ca problema respectiva nu este de resortul acelui serviciu social;
b) trimite persoana catre alta sursa de acordare a ajutorului, oferindu-i explicatii sumare;
c) explica necesitatea trimiterii persoanei catre alta sursa de acordare a ajutorului, luand contact cu aceasta din urma.
Un obiectiv general al practicii asistentei sociale sugereaza ca daca practicianul nu se poate implica activ in solutionarea problemei, cel putin sa incerce sa pregateasca persoana solicitanta de ajutor, pentru ca aceasta sa poata ajunge in locul unde ii poate fi oferit acel ajutor. Aceasta este responsabilitatea asistentului care efectueaza trimiterea.
Transferul - reprezinta procesul prin care persoana solicitanta de ajutor este pusa in relatie cu un alt asistent social, de regula din aceeasi agentie, dupa ce un anumit asistent social initiase activitati comune de solutionare a problemei. Spre exemplu, uneori asistentul care a preluat initial un caz, poate descoperi ca, din diferite motive, nu are posibilitatea dea lucra corespunzator; alteori, asistentul social ca initiase relatia cu solicitantul de ajutor inceteaza activitatea in agentia respectiva (prin intreruperea de durata a activitatii, prin schimbarea locului de munca etc.).
Procedura transferului implica trei entitati: asistentul social care a initiat activitati cu solicitantul de ajutor; persoana asistata; asistentul social care va prelua cazul.
Este important sa ne intrebam ce sentimente incearca solicitantul de ajutor cand afla ca asistentul social care a lucrat cu el pana atunci va intrerupe relatia. Acesta poate considera ca asistentul este lipsit de responsabilitate; poate considera ca problema pe care o are este atat de dificila, incat a determinat dezertarea asistentului; se poate culpabiliza, crezand ca a gresit cu ceva.
Asemenea intreruperi ale relatiei fac parte normala din evenimentele vietii, insa asistentul social care decide sa puna capat asocierii cu persoana asistata trebuie sa fie constient de reactiile posibile ale acesteia. De asemenea, este necesara colaborarea cu asistentul care va prelua cazul. Exemplu: un asistent care se afla in relatie cu un tanar supus unei perioade de probatiune ii comunica acestuia ca in cateva saptamani se va muta din localitate si isi va schimba locul de munca. Pana atunci, fusese singura persoana in care tanarul avusese incredere. Dupa cateva zile, asistentul a fost surprins la aflarea vestii ca tanarul a furat un autoturism si chiar a opus rezistenta cand a fost prins. Luand contact cu tanarul, acesta i-a spus: "Acum nu mai puteti pleca; ma aflu din nou in incurcatura si sunt convins ca se va lua hotararea sa va ocupati din ou de mine".
Transferul poate pune probleme si asistentului care va prelua cazul, intrucat pot exista diferente ale modurilor de actiune fata de cele ale celuilalt asistent.
Persoana asistata poate privi plecarea asistentului ca pe o dezertare; ea poate considera ca daca ar fi insemnat ceva, daca s-ar fi comportat altfel, atunci asistentul nu ar fi renuntat atat de usor la relatie.
Aceste aspecte pledeaza asupra necesitatii ca transferul sa se efectueze treptat; se poate recurge la jocul de rol, pot fi create conditii in care practicianul care va prelua cazul sa se poata intalni cu persoana asistata In mod asemanator se procedeaza cand este vorba de asistarea unui grup; noul asistent social participa initial la intalnirile cu grupul in calitate de observator, dupa care isi asuma treptat rolul profesional.
Atunci cand transferul se realizeaza ca urmare a deteriorarii relatiei dintre asistentul social si persoana asistata, este necesar ca cei doi specialisti sa examineze atent toate aspectele implicate.
Incheierea propriu-zisa.
Interventia asistentei sociale este intotdeauna limitata in timp, orientata spre atingerea unor obiective formulate intr-o maniera suficient de precisa pentru a se putea masura gradul lor de realizare.
Data fiind natura orientata spre anumite scopuri a asistentei sociale, este necesar ca periodic sa se aprecieze dezirabilitatea continuarii acordarii serviciilor: s-au facut progrese pe linia atingerii obiectivelor? Exista perspective de imbunatatire a situatiei? Daca nu, respectivul serviciu trebuie sa inceteze. Alteori, evaluarea poate evidentia ca exista o atingere suficienta a obiectivelor, situatie in care la fel, relatia de acordare a ajutorului trebuie sa inceteze.
Inca de la inceputul activitatii de asistare a unui anumit caz, practicianul anticipeaza momentul in care aceasta se va incheia. Aceasta durata posibila se discuta cu solicitantul de ajutor si este luata in considerare atunci cand se planifica interventia.
Pe parcursul desfasurarii procesului de asistenta trebuie sa aiba loc un proces continuu de evaluare. Ultimul test a eficacitatii consta intr-o discutie comuna care vizeaza aprecierea gradului de realizare a obiectivelor.
In general, etapa incheierii procesului de asistenta presupune urmatoarele activitati:
rezolvarea conflictului dintre satisfactia generata de imbunatatirea situatiei, de atingerea obiectivelor si o anumita posibila frustrare datorata perspectivei de incetare a furnizarii de ajutor;
rezolvarea problemei temerii de pierdere a relatiei si de pierdere a sprijinului,
examinarea experientei comune si recunoasterea progresului realizat;
analiza modului in care experienta dobandita va putea fi valorificata in viitor, in cazul aparitiei altor probleme;
examinarea factorilor care pot contribui la stabilizarea progreselor inregistrate;
clarificarea pozitiei pe care o va avea in continuare asistentul social.
Parcurgerea acestei etape presupune pentru persoana asistata o mare investire de emotii si sentimente, datorita carora sunt posibile anumite reactii negative, cum ar fi:
a) refuzul de a accepta incheierea procesului de asistenta, afisarea unui comportament care sugereaza ca nimic nu s-ar fi intamplat;
b) revenirea la comportamentul anterior, reintroducerea sa in situatia problema (vezi exemplul de mai sus);
c) adoptarea unei posturi de vulnerabilitate, sustinand ca asistentul greseste cand considera ca problemele ar fi fost rezolvate si ca persoana cu care a fost in relatie s-ar putea descurca de acum in acolo singura;
d) intreruperea precipitata a relatiei cu asistentul la initiativa sa, pentru a putea spune ca ea l-a parasit pe acesta si nu invers.
Asistentul are responsabilitatea ca in etapa dezangajarii finale sa-si exprime atat increderea in capacitatea persoanei asistate de a-si solutiona problemele, cat si interesul sau continuu pentru aceasta; el va ramane disponibil in eventualitatea aparitiei altei nevoi de ajutor. In cazul in care, o eventuala dificultate ar necesita o interventie pe care asistentul nu o poate furniza, el ofera asigurari cu privire la sprijinul sau in vederea orientarii spre sursa adecvata de acordare a ajutorului.
Odata ce incheierea s-a declansat, interactiunea este marcata de recunoasterea faptului ca va urma un moment in care procesul de asistenta va lua sfarsit. Atat asistentul, cat si persoana asistata trebuie sa incerce sa treaca in revista semnificatia activitatilor intreprinse impreuna. Acest lucru poate parea dificil, intrucat este vorba de evaluarea propriilor activitati, in conditiile confruntarii cu caracterul iminent al momentului intreruperii relatiei. Altfel spus, persoana asistata trebuie sa se confrunte cu caracterul iminent al incetarii relatiei, sa accepte acest lucru si sa discute despre rezultatele procesului de acordare a ajutorului.
Am vazut ca, destul de frecvent, intre cele doua parti se dezvolta un atasament strans, iar perspectiva incetarii acestor legaturi poate genera sentimente negative. In fapt, este vorba de situatia constientizarii unei pierderi, cand se pune problema evaluarii. Prezenta uneia din teme reprezinta o provocare pentru cealalta.
Daca obiectivele activitatii comune au fost realizate, persoanele asistate pot fi ajutate sa parcurga in mod corespunzator etapa incheierii. In situatia in care obiectivele nu au fost atinse, asistentul si persoana asistata analizeaza daca respectivele obiective au fost realiste si exploreaza modul in care procesul de solutionare poate continua dupa incheierea relatiei dintre cele doua parti.
Atunci cand incheierea survine in mod neasteptat, activitatile comune se vor centra pe clarificarea necesitatii trimiterii sau transferului
Pe masura ce activitatile desfasurate in comun sunt revazute, persoanele asistate pot fi afectate de o ambivalenta a sentimentelor: pe de o parte, satisfactie in raport cu realizarea schimbarii si cu sperantele privind viitorul, iar pe de alta parte, un anumit disconfort datorat perspectivei incetarii relatiei, pierderii unei resurse valoroase.
Desi etapa incheierii are un caracter de unicitate, ea nu poate fi corect inteleasa in afara contextului intregului proces de asistenta, fiind inalt dependenta de corectitudinea deciziilor privind definirea problemei, de claritatea obiectivelor etc. Prin urmare, desfasurarea corespunzatoare a acestei etape necesita in prealabil o definire clara a problemei de solutionat si a obiectivelor, fapt care determina estimarea duratei procesului de asistenta si planificarea interventiei. In acest sens, incheierea se va regasi in mod firesc in planul de interventie. O eventuala lipsa de precizie in fazele anterioare ale procesului de asistenta creeaza dificultati in masurarea gradului de atingere a obiectivelor, incheierea devenind astfel mai problematica.
Uneori, natura problemei presupune o serie de intrevederi periodice, anumite vizite de urmarire. Acestea trebuie planificate in mod judicios, intrucat s-a demonstrat ca o frecventa mai ridicata a lor nu semnifica in mod necesar o calitate mai ridicata a serviciilor.
Asistentul social trebuie sa isi asume in mod corespunzator rolul de coordonator al procesului de acordare a ajutorului si in aceasta etapa a incheierii; el poate informa persoana asistata despre posibilele reactii si sa o ajute sa le identifice atunci cand exista indicii ale lor (tristete, dezangajare, negare).
Incheierea si separarea presupun in mod necesar atat din partea asistentului, cat si din partea persoanei asistate, examinarea propriilor realizari si confruntarea cu propriile limite.
Trebuie subliniat ca diferitele tipuri de activitati in care se implica asistentul si persoana asistata variaza din punctul de vedere al duratei si complexitatii, de unde rezulta grade diferite ale atasamentului. De pilda, in situatia in care este vorba de un proces de consiliere, gradul atasamentului este ridicat; daca acest proces se intinde pe durata a 12 luni, ultimele doua ar trebui rezervate pentru activitatile specifice etapei incheierii. In schimb, daca procesul de asistenta s-a centrat pe furnizarea de informatii, pe obiective ale invatarii, implicarea afectiva a celor doua parti este ai redusa, de unde rezulta necesitatea unei perioade mai scurte alocate activitatilor specifice etapei incheierii procesului respectiv.
Cercetarile atesta manifestarea unor regularitati privind atasamentul:
Adesea, ultima intrevedere dintre asistent si persoana asistata este marcata printr-un simbol. De pilda, printr-o scrisoare formala in care sunt mentionate aspectele pozitive ale colaborarii, increderea in capacitatile persoanei asistate si disponibilitatea asistentului pentru o posibila restabilire a relatiei in caz de nevoie. Daca sistemul asistat a fost un grup, o familie, o organizatie, se poate organiza o mica festivitate care sa marcheze finalizarea procesului.
