EVALUAREA IN ASISTENTA SOCIALA

definitia evaluarii;

schema evaluarii in asistenta sociala;

tipuri de evaluari;

consecintele neintentionate.

Distinctia intre estimare si evaluare.

Evaluarea reprezinta aplicarea unor metode si procedee stiintifice atat in vederea masurarii proceselor de schimbare, cat si in vederea masurarii rezultatelor. Procesul de evaluare circumscrie colectarea sistematica de informatii, analiza si utilizarea acestora avand drept scop general perfectionarea practicii.

Ca si alti specialisti, asistentii sociali trebuie sa-si justifice eficacitatea si eficienta activitatilor lor. Procesul de acordare a ajutorului se incheie cu o evaluare a interventiei si cu o atenta incheiere a relatiei profesionale.

Eficacitatea reprezinta raspunsul la intrebarea daca interventiile (programele sau serviciile) au dus la realizarea obiectivelor. Prin urmare, aceasta pune in relatie interventia (sau serviciul) cu obiectivele stabilite initial:    OBIECTIVE INTERVENTIE

Eficienta reprezinta costul planurilor de interventie (al programelor si serviciilor), cost exprimat in bani, timp si in alte categorii de resurse. Altfel spus, eficienta vizeaza relatia dintre interventie (sau un anumit serviciu ori program) si costurile implicate: 

INTERVENTIE COSTURI

In mod ideal, o interventie ar trebui sa fie eficienta si eficace. Cu toate acestea, o interventie poate fi eficace fara a fi si eficienta, atunci cand presupune mult timp si efort, ca si dimensiuni mari ale resurselor pentru atingerea unui obiectiv dat. Nu mai este nevoie de spus ca o interventie care nu atinge obiectivele nu este nici eficace nici eficienta.

Asistentii sociali se implica in mai multe tipuri de activitati de evaluare:

1.     Evaluarea, impreuna cu cei asistati, a eficientei si eficacitatii planurilor specifice de interventie, elaborate in practica nemijlocita. Eforturile depuse au adus schimbarile anticipate la nivelul persoanelor, familiilor, grupurilor, organizatiilor sau comunitatilor asistate? O astfel de evaluare se poate efectua pe parcursul procesului de asistenta sau la incheierea acestuia. Evaluarea pe parcurs are un scop formativ, intrucat sugereaza asistentului daca au loc progresele anticipate, ori daca sunt necesare modificari ale planului de interventie. Evaluarea finala permite aprecierea rezultatelor obtinute si a factorilor care au contribuit la succes sau la esec;

2.     Evaluarea eficientei si eficacitatii anumitor programe sau servicii destinate sa acorde asistenta (sprijin) unui mare numar de persoane sau chiar unei intregi comunitati. Si acest tip de evaluare se poate realiza atat pe parcurs, cat si la sfarsit, permitand perfectionarea activitatii si demonstratii ale eficientei si eficacitatii in fata autoritatilor ori in scopul strangerii de resurse;

3.     Utilizarea concluziilor rezultate din evaluarea programelor si planurilor de interventie in vederea selectarii acelor abordari care au probabilitatea cea mai mare de a duce la realizarea obiectivelor;

4.     Constientizarea posibilitatii aparitiei unor consecinte neintentionate si preintampinarea unor efecte nedorite ale interventiei.

Pentru a se putea realiza evaluarea, asistentul trebuie sa inceapa interventia cu o clara descriere a scopurilor si obiectivelor. Fara o asemenea precizare este imposibil de spus mai tarziu daca interventia a avut sau nu succes. Evaluarea unei interventii sau a unui program presupun selectarea sau proiectarea unor instrumente sau procedee de masurare care sa permita sa se observe daca schimbarea s-a produs si care este amploarea acesteia. Unele instrumente ajuta la identificarea factorilor sau variabilelor care contribuie la schimbare. Selectia unei astfel de instrument trebuie sa ia in considerare urmatoarele:

Validitatea, adica gradul in care instrumentul sau procedeul de evaluare masoara ceea ce isi propune;

Fidelitatea, adica gradul in care instrumentul permite obtinerea de rezultate similare, cand este aplicat in circumstante similare (obtinerea de rezultate diferite sa nu fie datorata instrumentului utilizat, ci unor circumstante diferite);

Sa fie usor de aplicat, usor de inteles chiar si de catre un nespecialist;

Sa fie util, sa permita obtinerea unor informatii relevante pentru practica asistentei sociale, cu posibilitatea de generalizare la nivelul altor servicii sociale;

Sa fie sensibil, adica sa permita chiar si inregistrarea unor schimbari d e nivel redus;

Sa fie non-reactiv, adica sa poata detecta diferentele, fara a modifica sau influenta fenomenul care este masurat.

Hudson si Grinnell au realizat un model al evaluarii, o schema logica in care sunt cuprinse elementele definitorii ale procesului:

Acest model poate fi aplicat atat pentru evaluarea practicii directe (asistenta unui caz), cat si pentru evaluarea unor programe (cum ar fi coordonarea de caz, consilierea familiala, plasamentul familial, asistenta maternala etc.). Sa vedem care este semnificatia componentelor mentionate in evaluarea de caz si in evaluarea de program.

In situatia evaluarii asistentei unui caz:

• Input-urile reprezinta conditiile initiale de implementare a  planului de interventie: timpul de lucru al asistentului social, abilitatile sale, accesul la informatiile si resursele necesare realizarii planului;
• Activitatile circumscriu procesul de interventie (ceea ce se intreprinde pentru aplicarea planului respectiv);
• Output-urile se refera la rezultatul imediat al planului de interventie. De pilda, in cazul asistentei unui somer, outputul poate fi reprezentat de gasirea unui loc de munca;
• Rezultatul vizeaza anumite avantaje pe termen lung. In cazul mentionat mai sus, gasirea unui loc de munca se asociaza cu o crestere a increderii in sine la nivelul persoanei asistate, cu posibilitatea dobandirii independentei financiare, poate chiar cu imbunatatirea relatiilor intrafamiliale etc.

La prima vedere, pare dificil de facut diferenta intre "output" si "rezultat", insa trebuie luate in considerare doua caracteristici distinctive:

output-urile apar ca efecte imediate ale interventiei, iar rezultatele apar ca avantaje pe termen lung ale acesteia. Output-urile pot fi vazute ca trepte, ca etape necesar a fi parcurse pentru a as ajunge la un anumit avantaj;

rezultatele asigura motivele de justificare sociala pentru planurile de interventie.

In mod corespunzator, in cazul evaluarii unui program, componentele modelului mentionat capata urmatoarele semnificatii:

input-urile vizeaza conditiile de initiere a programului: resurse financiare si umane, categorii de beneficiari;

activitatile vizeaza ceea ce incearca sa intreprinda agentia pentru producerea anumitor schimbari dorite (serviciile furnizate, cum ar fi ancheta sociala, consilierea, trimiterea);

output-urile apar ca efecte imediate ale programului. Spre exemplu, o anumita interventie conceputa sa sporeasca disponibilitatea centrelor de zi pentru copiii cu handicap intr-o anumita comunitate poate avea ca efecte cresterea numarului zilelor de ingrijire, insa aceste efecte nu par suficiente pentru justificarea programului, daca nu sunt puse in relatie cu alte anumite efecte pe termen lung (rezultate);

rezultatele sunt acele implicatii pe termen lung, cum ar fi: asigurarea de suport pentru mamele acelor copii, crearea posibilitatilor de dezvoltare a unor grupuri de intrajutorare, cresterea sanselor parintilor de a se incadra in munca, imbunatatirea calitatii ingrijirii acordate copiilor s.a. 

Conceptele de output-uri si rezultate evoca notiunea de lant cauzal. O anumita variabila poate fi considerata atat independenta, cat si dependenta. De exemplu, gasirea unui loc de munca pentru o persoana aflata in somaj apare ca variabila dependenta in raport cu eforturile depuse in cadrul interventiei, insa apare si ca variabila independenta in raport cu dezvoltarea gradului de incredere in sine si a celui de autonomie al persoanei asistate.

In final, pentru utilizarea acestui model este necesara identificarea unei legaturi logice care sa puna in relatie seturile de concepte (input-urile, activitatile, output-urile si rezultatele): Care este motivul pentru a crede ca daca sunt oferite anumite resurse, vor urma anumite activitati? Sau, daca sunt desfasurate anumite activitati, vor aparea anumite output-uri? Si, mai departe, vor fi obtinute anumite rezultate?

Legatura logica dintre aceste elemente constituie teoria interventiei sau teoria programului, care asigura explicarea ansamblului conexiunilor.

Cunoasterea faptului ca obiectivele interventiei sau ale programului au fost realizate pare de utilitate redusa daca nu se cunoaste si modul in  care acestea au fost atinse. In mod similar, utilitatea poate fi inconsistenta si in cazurile in care se constata ca obiectivele nu au fost realizate, daca nu se evidentiaza interventiile incercate.

O componenta esentiala a serviciilor oferite celor asistati se refera la aplicarea unei metodologii stiintifice pentru intelegerea naturii interventiei si pentru masurarea impactului acesteia. Asistentul social si cel asistat se vor intreba: Care sunt obiectivele (variabilele dependente)? Care sunt activitatile (variabilele independente)? Cum pot fi legate activitatile de obiective?

Evaluarile formative incearca sa raspunda la intrebarea daca s-a produs o implementare a programului de activitate sau a interventiei asa cum acestea au fost concepute. Planul de interventie prezinta doua niveluri: un nivel conceptual si un nivel operational. Primul, nivelul conceptual, reprezinta proiectul, planul in sine, acordul a ceea ce urmeaza sa fie facut, intreprins. Acesta este proiectul, planul demersurilor ce trebuie realizate in vederea atingerii obiectivelor. Nivelul operational reprezinta activitatile concrete, interventiile propriu-zise, in care se implica asistentul si cel asistat in raport cu obiectivele stabilite.

Multe dintre activitatile de evaluare incearca sa raspunda la intrebarea daca planul de interventie asupra caruia s-a convenit in prealabil a fost respectat si realizat. Desigur, se intampla destul de frecvent sa nu se respecte cele convenite. Altfel spus, apare o lipsa de corespondenta intre nivelul conceptual si cel operational. In astfel de situatii se recurge la confruntare.

Evaluarea performantei asistentului social. Periodic, este necesar ca la nivelul unei agentii sa se aprecieze modul de realizare a sarcinilor de catre personalul de specialitate (in vederea asigurarii calitatii actului de asistenta, a demonstrarii gradului de achitare a responsabilitatilor fata de cei asistati si fata de comunitate, ca si fata de sursele de finantare). Atunci cand astfel de evaluari sunt corect realizate, ele se asociaza cu efecte pozitive, cum ar fi:

cresterea motivatiei personalului in vederea obtinerii de performante;

cresterea gradului de incredere in sine la nivelul celor evaluati;

o clarificare si o mai buna definire a responsabilitatilor diferitelor posturi;

facilitarea comunicarii intre cei care participa la evaluare;

promovarea unei mai bune intelegeri la nivelul personalului;

clarificarea obiectivelor organizatiei si facilitarea acceptarii lor;

angajarea planificarii resurselor umane la nivelul organizatiei, dezvoltarea unor programe de perfectionare profesionala.

Desigur, rezultatele unei evaluari a performantei pot avea consecinte pozitive sau negative pentru asistentul social, mergand de la decizii privind promovarea, salarizarea, premierea si pana la preavizul necesar incetarii activitatii.

Criteriile de evaluare trebuie sa fie clare, specifice, realiste si masurabile. Iata trei elemente necesare unei evaluari utile si valide:

1. Factorul uman. Supervizorul sau alta persoana care are calitatea de evaluator trebuie sa faca dovada competentei, sa inteleaga ce inseamna o practica valoroasa si sa aiba capacitate de a dezvolta relatii de incredere cu asistentul social. Scopul relatiei este acela de a ajuta asistentul social sa-si dezvolte potentialul, calitatile de specialist. Evaluatorul trebuie sa poata identifica atat competentele, cat si deficientele.
2. Criteriile trebuie sa fie clare, stabilite inaintea inceperii perioadei de evaluare. O apreciere a performantei unui asistent care lucreaza nemijlocit cu cei asistati ar trebui sa includa:

capacitatea de a stabili si mentine o relatie adecvata cu cei asistati (atitudini, valori, etica in comportamentul fata de beneficiari; abilitatea de a face fata relatiilor dificile);

cunostinte si deprinderi privind procesul de acordare a ajutorului (angajarea solicitantilor de ajutor, colectarea datelor, estimarea, intervievarea si comunicarea, planificarea interventiei, documentarea si pastrarea bazei de date);

cunoasterea si aderarea la obiectivele, politicile si procedurile agentiei;

relatiile la nivelul agentiei;

relatiile cu alte agentii;

productivitatea (numarul de persoane asistate, de programe initiate).

3. Procesul. Examinarea performantei trebuie sa se focalizeze asupra comportamentului  asistentului, nu asupra explicatiilor. Aspectul scris al evaluarii poate lua forma unei descrieri narative, unor scale, ori poate fi o combinatie a acestora. Astfel de materiale scrise trebuie revazute si discutate cu cel evaluat si daca este necesar, sunt consemnate dezacordurile.

Evaluarea unui program

Un program social reprezinta o serie de activitati menite sa determine o schimbare dorita la nivel individual sau social. Evaluarea unui astfel de program inseamna examinarea sistematica a acestuia, in vederea stabilirii daca si cum au fost atinse scopurile si obiectivele. De regula, sunt vizate trei dimensiuni:

Eforturile: tipurile si amploarea activitatilor, numarul de beneficiari, resursele umane implicate etc.;

Eficacitatea: masura in care obiectivele programului au fost atinse;

Eficienta: aprecierea costurilor implicate in realizarea obiectivelor.

Iata cateva repere ale evaluarii unui program:

1. Identificarea utilizatorilor raportului de evaluare (administratori, practicieni, practicieni etc.). Ce asteapta de la evaluare
2. Stabilirea gradului de fezabilitate a evaluarii: daca exista resursele necesare (timp, bani, abilitati, informatii);
3. Descrierea scopului si obiectivelor programului;
4. Descrierea interventiilor cuprinse in program (cum si cand incep si se finalizeaza, cine decide, care este continutul lor);
5. Selectarea indicatorilor pentru masurarea schimbarii;
6. Selectarea instrumentelor de colectare  a datelor si masurare;
7. Planificarea modului in care datele vor fi colectate, analizate si interpretate;
8. Interpretarea rezultatelor evaluarii si redactarea raportului.

Consecinte neintentionate

Cel mai adesea, eforturile de evaluare sunt orientate spre a determina daca obiectivele stabilite au fost realizate. Totusi, exista posibilitatea ca procesul de asistenta sociala sa aiba si consecinte neintentionate, unele dintre acestea fiind chiar daunatoare.

O exprimare sugestiva privind posibilitatea aparitiei unor efecte neintentionate ale actiunilor umane apartine personajului Mefisto din opera Faust a lui Goethe, care, dezamagit afirma: "Nu stiu cum se face ca eu doresc intotdeauna raul, dar rezulta binele".

Pe langa efectele dorite, orice interactiune sociala poate avea si consecinte neintentionate. De pilda, tratamentul cu citostatice al cancerului are ca efecte adverse caderea parului si alte efecte adverse care nu sunt legate de afectiunea respectiva. Consecintele neintentionate pot fi pozitive, negative sau neutre.

Prin natura sa, asistenta sociala presupune activitati cu persoane care se afla deja in stare de stres; acesta poate fi accentuat de discutii privind detalii ale vietii personale si familiale ale celui asistat. Data fiind vulnerabilitatea acestor persoane, este posibil ca asistentul sa fie perceput ca un intrus. Orice serviciu social prezinta un potential negativ, care se poate concretiza in efecte adverse. Necesitatea prevenirii lor presupune doua modalitati de actiune:

angajarea unei relatii cat mai apropiate de idealul celei de parteneriat. Cu cat persoana asistata este mai implicata in luarea deciziilor referitoare la procesul de asistenta, cu cat se tine seama mai mult de dorintele sale, cu atat scade probabilitatea aparitiei efectelor negative;

luarea in considerare de catre asistentul social a posibilitatii acestor efecte negative si initierea de masuri pentru a le preveni.