Limbajul si comunicarea copiilor cu autism

Universitatea "Babes Bolyai" Cluj Napoca         

Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei

Limbajul si comunicarea copiilor cu autism

Definitii.          

Comunicarea este activitatea sau procesul prin care o persoana isi exprima ideile, sentimentele sau prin care ofera altora informatii (Oxford Dictionary 6^th edition). Ea implica numerose forme de a trasmite mesaje celor din jur prin limbaj, gesturi sau alte modalitati. Muraru-Cernomazu, O. este de parere ca limbajul este mai mult decat actul vorbirii si il defineste ca un sistem semantic complex cu ajutorul caruia se realizeaza comunicarea intr-un anume context social, cultural.

In mod obisnuit actul, comunicarii intre doua persoane include atat sistemul lingvistic verbal cat si formele non-verbale ale comunicarii. Ultimele completeaza, accentueaza sau nuanteaza mesajul transmis prin intermediul limbajului, fiind suportul emotiilor si al atitudinilor participantilor la comunicare. Din acest punct de vedere, rolul pe care formele non-verbale de exprimare il au in comunicare si in medierea relatiilor sociale este unul extrem de important. Aceasta deoarece actul comunicarii presupune, atat in componenta sa receptiva cat si in cea expresiva, si, mai ales, in procesul de relationare a celor doua componente, existenta unor abilitati cognitive si de socializare, dobandite anterior, fara de care decodificarea si codificarea infomatiilor, indiferent de suportul verbal sau non-verbal al acestora, este imposibila.  (1)

Aspecte generale legate de comunicarea si limbajul copiilor cu autism.

Daca se tine cont doar de inteledul restrans al termenului "limbaj", anume abilitatea de avorbi, adica de a produce sunete si cuvinte, rolul pe care il au deficientele de limbaj in contextul simptomatologiei autiste ar fi mai putin inteles. Este adevarat ca mai bine de jumatate dintre copiii autisti nu vor reusi niciodata sa vorbeasca. Exista insa si autisti, aproximativ 25%, care sunt capabili sa faca acest lucru, adica sa rosteasca cuvinte, iar intre ei exista o minoritate care face acest lucru intr-o maniera functionala, ce le permite intr-o oarecare masura sa comunice si sa inteleaga ceea ce li se comunica. Insa chiar si in cazul acestora din urma, deficiente identificabile la nivele superioare ale comunicarii, care trec dincolo de simpla producere si intelegere de enunturi, constituie o importanta piedica in cale integrarii lor sociale. (1)

Dificultatile legate de limbaj si comunicare au fost mereu considerate ca avand un lor important fiind o caracteristica specifica pentru autism. Sacla abilitatilor legate de limbaj este larga, la autisti si, daca se ia in considerare autismul ca intreg, este clar ca problema fundamentala este cea a comunicarii, decat a limbajului in sine. Sunt afectate formele non-verbale ale comunicarii, si chiar daca uneori abilitatile legate de limbaj sunt destul de bune, comunicarea si utilizarea sociala a limbajului ramane saraca. (2)

Copii fara autism nu trebuie sa isi dezvolte propriile conventii de comunicare ci sunt in mod normal socilaizati intr-un sistem existent. Comunicarea timpurie este caracaterizata de "transparenta", intentiile si credintele fiind deschise, nu ascunse. Copii cu autism nu par a fi capabili sa recunoasca aceste stari mentale si astfel pentru ei comunicarile timpurii sunt opace mai degraba decat transparente. Acesta in schimb inseamna ca ei pierd procesul socializarii prin care se vor clarifica viitoarele conventii comunicative. Forma normala de dezvoltare in care comunicarea precede limbajul si este primul mijloc de invatare a sa, este perturbata in autism. Acesta nu doar ca face si mai dificila achizitia limbajului (in sensul intelegirii si utilizarii sale mai mult decat a invatarii ca strctura), dar de asemenea inseamna ca pentru copilul cu autism vor fi probleme legate de modul in care este folosit limbajul in educatie.

Deoarece autismul este o dizabilitate de origine biologica afectand functionarea cerebrala, este foarte probabil ca ceea ce a cauzat autismul, sa fi cauzat si alte dezechilibre in functionarea creierului, si autismul "pur" fara alte dizabilitati asociate, va fi foarte rar intalnit. Astfel multe persoane cu autism vor avea si alte probleme care duc in continuare la dificultati de limbaj. Dificultati severe de invatare sau dificultati specifice de limbaj asociate, adesea inseamna ca dezvoltarea generala a limbajului este mult intarziata si intr-o minoritate semnificativa de cazuri, indivitul ramane mut. Aceasta poate fi pentru ca copilului ii lipsesc mecanismele innascute pentru a invata structura limbajului. Cu toate acestea, cel mai adesea sunt dificultati in achizitia limbajului extinse la toate formele sale, inclusiv limbajul semnelor. Limbajul vorbit, in austism, variaza de la lipsa totala (mutism) pana la o aparenta facilitate in utilizare. Cazurile in care limbajul este achizitionat, o dezinvoltura legata de structura si forma, poate sa conduca in mod eronat un ascultator naiv spre o falsa impresie a ceea ce intelege de fapt persoana din ceea ce vorbeste. (2)

Este normal sa se presupuna ca de obicei intelegerea precede producerea cuvintelor, dar acesta nu este in neaparat si cazul copiilor autisti, deoarece s-a demonstrat ca chiar si in cazurile in care pronintia si strctura propozitiei si a mesajului par bune, o analiza a acesteia ar scoate la iveala faptul ca intelegerea limbajului poate fi cu mult mai slaba decat abilitatea persoanei de a-l produce.

Problema autismului nu este o absenta a dorintei de interactiune si comunicare, ci o lipsa a posibilitatii de a face acest lucru. Aceste dificultati de socializare exercita o puternica influenta asupra comprehensiunii complexitatilor si schimbarilor continue ale vietii sociale, subiectii autisti refugiindu-se in aspecte ale lumii care nu seschimba. Pentru a-si controla incapacitatea de intelegere si frica, ei se agata fie de obiecte sau de ritualuri, fie isi concentreaza intreaga energie asupra unor subiecte anume in care regulile sunt fixe. Iar daca sunt deranjati din aceste activitati repetitive, devin agitati, uneori chiar agresivi.

Dificultati specifice de comunicare.

Gina Davies, un specialist in domeniul dezvoltarii comunicarii copiilor cu autism, explica fatul ca  unul dintre cele mai izbitoare aspecte ale comunicarii cu copiii din spectrul autist este faptul ca ti se pare dificil si ciudat oarecum. Este important sa recunoastem ca ni se pare foarte normal si atractiv sa comunicam cu copiii fara nevoi speciale, si ca motivatia de comunicare cu ei este in mod natural puternica. Insa in cazul comunicarii cu copii autisti, multi dintre adultii care sunt ei insisi persoane comunicative competente si cu experienta in priviinta copiilor, adesea se simt nedumeriti dupa ce vorbesc cu un copil autist, desi le este greu sa isi explice de ce

Lipsa vorbirii este primul simptom observat in mod deschis de catre parinti si specialisti care duce la concluzia ca copilul are nevoie de ajutor specializat. Urmeaza apoi de obicei apelarea la un logoped, si parintii spera ca aceasta va rezolva problema aparuta. Insa specialistii isi dau seama ca problema copilului legata de vorbire este doar un simptom al unei probleme fundamentale care trebuie sa fie discutata deschis cu toate persoanele implicate in educarea copilului daca se doreste ca interventia sa se adreseze problemei reale. Toti trebuie sa accepte faptul ca principiile comunicarii trebuie dezvoltate inainte ca, cuvinetele sa fie intelese si vocalizate. Aceste principii trebuie sa reprezinte o prioritate in cadrul interventiei si continua sa ramana o prioritate si dupa ce apar primele cuvinte.

O caracteristica a copiilor cu autism este faptul ca nu reusesc sa mentina contactul privirilor. Acesta poate fi, de exemplu, trecator sau evitat in mod intentionat. Efectul acestui fapt, este ca copilul esueaza in a oferi mamei acea forma subtila de contact al privirii, dar atat de importanta pentru ca mama sa poata sa dezvolte un curs al comunicarii. Acesta lipsa a raspunsului poate apoi s-o descurajeze pe mama in a mai initia comunicarea. Ceea ce inseamna ca copilul va fi lipsit de acte de comunicare si acesta ii va afecta dezvoltarea sa in ansamblu.

Desi copiii cu autism adesea fac vocalizari sau produc cuvinte, acestea nu au calitatea de a fi mesaje impartasite cuiva, ci cel mai adesea pare ca le spune doar pentru sine insusi. Asemenea copii pot fi foarte tacuti pentru perioade lungi, majoritatea folosesc plasul puternic pentru a semnala manie sau distres. Instinctul mamei pentru a face sa inceteze plansul copilului este puternic es incercand sa inlature orice ar considera ca poate provoca plansul copilului. Aceasta duce imediat la starea copilului de a fi lasat in pace. Acesti acopii de asemenea au de obicei o serie limitata de expresii faciale, adesea avand o fata inexpresiva sau zambind rar. Lipsa feedback-ului poate fi foarte deezorientanta, in sensul ca e greu sa isi dea cineva seama daca interactiunea este placuta sau nu pentru copil. Tinand cont de faptul ca de obicei mamele se straduiesc mult pentru a obtine raspunsuri cu semnificatie de la copiii lor, expresia neutra este imediat interpretata ca un semnal al plictiselii, si aceasta inevitabil are impact asupra sentimentelor mamei.

Mai tarziu, cand copilul autist isi duce parintele de mana spre obisctul pe care il doreste, lipseste contactul vizual, si aratarea cu degetul este lipsita sau foarte rara.

Tulburarile de limbaj propriu-zise.

Mai intai o scurta clasificare citata de Muresan, C. legata de nivelul de realizare si comprehensiune al limbajului:

a)          nivelul fonologic - cel mai adesea, autistii care vorbesc nu prezinta deficite de articulare, dar isi dezvolta sistemul fonologic intr-un ritm mai lent decat cel normal;

b)          nivelul morfosintactic - o serie de cercetatori au scos in evidenta diferente ale morfologiei si sintaxei la copiii autisti, cum ar fi o utilizare deficitara a morfemelor corespunzatoare timpurilor verbale si articolelor, ceea ce pare sa denote o dezvoltare mai lenta, o plafonare a acestei dezvoltari;

c)          nivelul semantic - in cazul autismului este extrem de afectat. Copiii autisti dau dovada de o dificultate foarte marcata de a utiliza cuvintele, respectand semantica acestora. Uneori pot ajunge la un nivel satisfacator al vocabularului, dar esueaza nu la reprezentarea semnificatiei cuvintelor, ci la utilizarea lor corecta. Dificultatile specifice se refera mai ales la folosirea termenilor caracteristici pentru spatialitate, temporalitate si pentru relatiile interpersonale;

d)          nivelul pragmatic - utilizarea sociala a limbajului este, de asemenea, extrem de perturbata. A fost descrisa in cazul autismului o spontaneitate redusa a limbajului, cu expresii verbale accidentale, absenta unei intentii aparente de comunicare, deficite ale adaptarii la rolurile unei conversatii,

nerespectarea regulilor de politete, de asteptare a momentului pentru a vorbi, o rigiditate si o inadaptare a limbajului in raport cu contextul sau cu sarcina, o variabilitate a calitatii si abundentei comunicarii in functie de interlocutor, mai mult sau mai putin familiar cu situatia;

e)          nivelul prozodic - existenta unor anomalii de tipul monotoniei intonatiei, cu un procent crescut de frecvente inalte, cu o hipo- sau hipernazalitate, cu un control deficitar al volumului vocii,

cu frecvente susoteli si o saracie a accentuarii tonice;

f)           nivelul de ecolalic - foarte frecventa, fiind uneori singura realizare lingvistica a copilului autist. Ea nu este insa specifica, putand fi intalnita si in cazul unor demente infantile, la copiii nevazatori sau chiar la unii copii normali. Lucrarile din domeniul cognitiv s-au oprit mai ales asupra functiilor ecolaliei, fiind considerata cel mai adesea, ca non- comunicativa. Cu toate acestea, Prizant si Duchan (1981) ii recunosc sase functii: luare de cuvant, afirmatie, raspuns pozitiv, cerere, repetare, care ajuta la tratarea informatiilor si autoreglare a discursului. Ei au propus o ipoteza conform careia ar exista diferite stiluri de achizitie a limbajului, repartizate intre un pol analitic, in care ecolalia nu ar fi utilizata si un pol gestaltist, care s-ar baza pe ecolalie. Autistul s-ar situa

la extremitatea acestui pol gestaltist, poate si datorita deficitului de atentie conjugata, care l-ar priva de decuparea limbajului indicata de adult.

In privinta comprehensiunii au fost puse in evidenta mai ales dificultatile copiilor autisti de a intelege sensul expresiilor lingvistice in cazul in care contextul nu este evocator. Tager-Flusberg (1981) a aratat faptul ca intelegerea frazelor este precara fata de cea a copiilor normali, mai putin din motivele unei comprehensiuni sintactice deficitare, cat mai ales din ratiuni de comprehensiune semantica.

Esecul dezvoltarii abilitatilor comunicationale normale este, la ora actuala, unanim acceptat ca una dintre cele mai importante trasaturi ale autismului. Anomaliile limbajului sunt deseori semnalate de catre parinti si sunt considerate, in literatura de specialitate, ca fiind printre primele probleme care produc ingrijorare. Vocalizele emise de bebelusii autisti sunt rareori asemanatoare cu cele ale celor normali, atat in ce priveste extinderea, cat si frecventa. Acest lucru afecteaza si
aparitia limbajului verbal (normal intre 9-12 luni). Copilul autist nu reuseste sa participe la 'conversatiile prelingvistice' reciproce, care sunt obisnuite intre mama si copil. intelegerea limbajului verbal este de asemenea redusa, iar absenta gesturilor simbolice este o caracteristica prezenta la acesti copii. Chiar si cele mai simple gesturi sunt afectate, de exemplu, 'aratatul cu degetul', iar daca totusi copiii isi puncteaza dorintele in acest mod, o fac mai degraba cu toata mana,
decat cu indexul. Rareori aceste miscari sunt acompaniate de mimica, demonstratie sau gesturi simbolice.

Ca orice individ insa, autistul resimte anumite necesitati si doreste sa transmita anumite mesaje inspre celalalt. Dar maniera sa de comunicare non-verbala si verbala este extrem de restransa si neconventionala. Modul sau de a atrage atentia se reduce deseori la simple strigate; intentia este deci prezenta, ceea ce lipseste este insa, in mod dramatic, forma. Copilul utilizeaza rareori privirea directa ca semn preliminar al dorintei de comunicare. I se intampla foarte rar sa se asigure de
disponibilitatea eventualului partener, cautandu-i privirea. Functia sociala, interogativa, este cel mai adesea absenta. Distanta corporala nu e nici ea respectata, copilul plasandu-se fie prea aproape, fie prea departe. Gesturile membrelor superioare, utilizate pentru a acompania vorbirea, pot merge pana la limita discordantei, dar pot si lipsi cu desavarsire. Apropierea de partener se face deseori din spate sau din lateral, si nu din fata, ca pentru a evita contactul vizual direct. Din datele statistice rezulta ca 50% dintre copiii autisti folosesc totusi limbajul verbal. Din pacate, acesta nu are intotdeauna valoare comunicativa, pentru ca nu codifica 'aceeasi lume'. El contine uneori formulari atat de ermetice, incat numai cei apropiati pot sa le decodifice. Indiferent de domeniul abordat, semanticul, semioticul si contextul nu intra in rezonanta. Comunicarea si vorbirea sunt intotdeauna surse de contrarietate, de incercari laborioase si de crize de frustrare intensa, care determina deseori renuntarea completa. Autistul vorbeste sau incearca sa o faca din necesitate, pentru a-si descrie
starile sau pentru a-si manifesta cerintele. Cand asculta, daca intelege, o face in general la primul nivel, deoarece nu poate sa conceapa existenta reciprocitatii comunicarii.

Mecanismele care definesc tulburarile comunicarii autiste par
a fi: instabilitatea perceptiei, incapacitatea segmentarii fluxului sonor in elemente distincte, imposibilitatea acordarii sensului cu contextul, absenta sentimentului de reciprocitate care presupune prezenta unui punct de vedere diferit. Despre copiii autisti se poate afirma, deci, nu numai ca
achizitia limbajului le este intarziata, ci si ca utilizarea acestuia este complet diferita, atat fata de copiii normali, cat si fata de alti copii cu diverse tulburari de limbaj. Probabil ca cea mai caracteristica trasatura este esecul in folosirea limbajului in scopul comunicarii sociale. Copilul autist tinde sa vorbeasca mult mai putin decat un copil normal, la un nivel comparabil de dezvoltare a limbajului. El manifesta o dorinta extrem de redusa de 'comunicare de dragul comunicarii'.
Dezvoltarea limbajului generativ este intarziata, iar enunturile repetitive si stereotipe iau locul celor creative. Ecoul intarziat si inadecvat este deseori prezent; la fel inversarea pronumelor si utilizarea
anormala, egocentrica a limbajului.

In studiile efectuate pentru decelarea relatiei dintre limbaj si gandire, J. Bruner si C. Feldman (1993) au ajuns la concluzia ca in cadrul autismului lipsesc doua elemente importante ale limbajului
productiv: aceste carente se evidentiaza, deopotriva, in dialog si in limbajul general. in dialog, copilul autist pare incapabil sa extinda comentariul anterior al interlocutorului. Daca este vorba de limbaj in general, el pare sa nu stie cum sa construiasca o poveste. Ambele observatii sugereaza o incapacitate de codificare a argumentelor unei actiuni intr-o structura. Pentru studiul limbajului si al tulburarilor sale, la copiii autisti, trebuie realizate doua distinctii: prima este diferenta de fluenta
verbala intre autismul usor si cel sever, iar cea de a doua este notiunea de gen sau stil, care poate fi de ajutor, in cazul variabilitatii deseori neexplicate sau inexplicabile intre formele de limbaj din cadrul autismului. Conversatia obisnuita, descrierea unui set de imagini care relateaza o poveste, o repovestire, explicarea unei istorioare spuse de altcineva - toate constituie genuri diferite, avand tipare lingvistice diferite. Cu exceptia conversatiei, celelalte pot fi considerate monologuri, care necesita o coeziune crescuta in alaturarea si potrivirea unor afirmatii. Asa cum s-a putut constata, in urma diverselor cercetari efectuate, in special, de J. Bruner, copiii cu autism moderat ajung la
achizitionarea mai multor stiluri din cele mentionate mai sus, stiluri care sunt incluse in repertoriul copiilor cu autism usor. Non-existenta comentariilor intr-o conversatie a autistilor poate reflecta un aspect mai profund: acela conform caruia un autist trece prin viata tara a-i conferi experientei sale forma narativa conventionala necesara, care i-ar permite sa fie introdusa intr-o
conversatie. Pentru ipoteza deficitului narativ, in autism, prezinta interes si utilizarea frecventa a cuvintelor desemnand o actiune intentionala la copiii normali - aduce, vine, merge, pleaca, se uita,
impinge. Subiectii autisti folosesc mai des cuvantul pune, pentru a exprima o intentionalitate limitata la o actiune anume, pe care un personaj dintr-una din imagini o executa la un moment dat, actiune in
care acesta are ceva in mana. Copiilor autisti par deci sa le lipseasca semnele cauzale, temporale si intentional-pragmatice, necesare pentru alcatuirea unei povesti. Ipoteza pe care o propune J. Bruner este aceea conform careia problemele comunicationale in autism se datoreaza unui impuls slab
sau chiar absentei impulsului de a transpune experienta de viata in naratiune, incepand cu o varsta foarte frageda (2-3 ani). Iar acest deficit persista si mai tarziu, manifestandu-se ca o dificultate de a
spune o poveste. Se poate afirma ca deficitul amintit, a carui importanta nu este pusa la indoiala, este consecinta unei alte deficiente, mai grave, in functionarea generala. Urmarea este deprivarea
copilului de 'baia' informationala ce i-ar face posibila crearea semnificatiilor prin care sa participe la viata sociala.

Majoritatea studiilor legate de limbajul copiilor autisti arata ca acestia nu folosesc pronumele eu. L. Kanner a denumit acest fenomen 'inversarea pronumelui', tinand cont de folosirea de catre copil a pronumelui personal tu in locul celui de persoana intai, eu. El amintea si de 'ecolalia intarziata' si de 'afirmarea prin repetare' pentru cazurile in care, de exemplu, copilul este intrebat: 'Tu vrei lapte?' si raspunsul este 'Tu vrei lapte'. Se pare insa ca acest concept de inversare pronominala nu este de natura a clarifica problemele existente. Pentru ca, de fapt, copilul nu inverseaza pronumele, ci evita folosirea acestora, cu atat mai mult cu cat se refera la el insusi.

Evitarea folosirii pronumelui eu denota fie o negare a sinelui, fie absenta constiintei de sine, in timp ce substitutia sa cu tu demonstreaza o oarecare constiinta a sinelui altora. Anxietatea in
raport cu sinele nu iese la iveala doar prin refuzul copilului de a vorbi, prin evitarea folosirii pronumelor personale. Comunicarea nu este legata doar de cuvinte, ci si de scopul utilizarii acestora. Numirea lucrurilor este mai accesibila copiilor autisti, deoarece aceasta nu ii angajeaza in vreun fel si nu le dezvaluie gandurile (orice angajament fiind o puternica sursa de anxietate). De aceea, ultimul lucru pe care doresc sa-1 faca este sa-si comunice sentimentele. Astfel, chiar daca spun ceva, copiii autisti o fac cu o voce dintre cele mai bizare, de cele mai multe ori asemanatoare vocii unei persoane surde, cu aceeasi calitate atonala si neacomodata ca aceea a unei persoane care nu poate
sa-si auda emisia vocala. De fapt, copiii autisti par a nu dori ca nici ei si nici altii sa stie ceea ce au spus. Acest lucru ii confera vocii lor o tonalitate cat se poate de stranie, atipica.

S-a observat, de asemenea, ca acesti copii evita cuvantul da tot atat de mult pe cat il evita pe eu, negatia nu aparandu-le in schimb mult mai de timpuriu in vocabular. Daca dificultatea de invatare a unor cuvinte ar fi determinata, asa cum au afirmat B. Rimland si altii, de cauze organice, de leziuni cerebrale, nu ar trebui sa existe diferente, iar cuvantul da ar trebui sa apara in acelasi timp cu nu. Probabil insa ca preferinta pentru folosirea negatiei este o consecinta a negativismului deliberat si extrem de care dau dovada copiii autisti.

Se poate adauga faptul ca prin interzicerea oricarei schimbari, prin refuzul existentei sale ca eu, prin evitarea folosirii afirmatiei da, copilul autist indeplineste ceea ce el considera a fi dorinta parentala, adica aceea de a nu exista. De aceea, pronumele tu - acei altii carora li se permite existenta - si adverbul nu, care este esentialmente o negare a existentei, ii sunt mult mai accesibile.

Este, de asemenea, relevanta usurinta cu care unii copii autisti (cei care reusesc stapanirea limbajului si care nu prezinta o deteriorare profunda a capacitatilor intelectuale) invata sa repete uneori liste nesemnificative de state, capitale, presedinti, cantece, chiar intr-o limba straina. Acest lucru se intampla probabil, in primul rand, pentru ca prin repetare este evitata orice implicare personala evidenta. In al doilea rand, aceste insiruiri nu divulga nimic sau aproape nimic despre
gandurile, sentimentele interioare, care trebuie ascunse. Folosirea limbajului de catre copiii autisti pare a fi mai curand axata pe ascunderea gandurilor lor reale si pe limitarea contactelor cu alte persoane, decat pe crearea unei punti intre semeni.

Acei copii care renunta la orice limbaj, intrand in starea de mutism, par sa fie convinsi ca ascunderea gandurilor in spatele unui limbaj lipsit de sens nu este suficienta pentru a le oferi siguranta necesara. L. Jackson (1972) se refera, in studiile sale, la noua cazuri de copii nevorbitori, pe care i-a avut in grija, diagnosticati ca autisti datorita evitarii oricarui contact cu fiintele umane si preocuparilor lor de tip repetitiv si compulsiv. Mutismul acestor copii s-ar putea explica prin incercarea unei ultime retrageri in fata 'pericolului'.

Ocupandu-se in egala masura de problemele de limbaj ale copiilor autisti, G. Bosch (1970), neurolog si psihiatru german, insista asupra faptului ca, in afara acelei absente a pronumelui eu, se constata acelasi lucru in privinta formelor de limbaj conectate in mod obisnuit cu semnificatia verbelor a avea, a poseda, a influenta sau a face. Deci nu este intarziata doar folosirea pronumelui eu, ci si cea a formelor verbale esentiale, care leaga persoana intai, eu, de viitor de pilda, precum si cea a formelor imperative. Sunt de asemenea absente si declararea intentiilor, anticiparea procedurilor sau a scopurilor unei actiuni. G. Bosch demonstreaza astfel incapacitatea copiilor autisti de a manevra aceste concepte.

In incercarea gasirii unei cauze posibile pentru folosirea acestui limbaj bizar de catre copiii autisti, G. Bosch ne trimite la originea acestuia. Limbajul se dezvolta in cadrul interactiunii cu
ceilalti. El presupune o serie de evolutii care au loc in faza preverbala, care o precede, deci, pe cea verbala. G. Bosch pune un accent deosebit, in cercetarile sale, pe comparatia intre dezvoltarea limbajului la copilul normal si la cel autist. El remarca faptul, ca la copilul normal, pronumele eu apare mai intai in contextul unei posesiuni, iar doar mai tarziu este folosit in legatura cu o actiune fizica. Luand in considerare maniera unui copil autist de a se exprima, G. Bosch remarca nu numai inlocuirea persoanei intai si a functiilor legate de ea (posesie, actiune), dar si modul general de constructie a enuntului, adica evitarea unei cerinte directe si, in orice caz, a uneia adresate altei
persoane.

Bibliografie

1. Jordan, Rita - Understanding and teaching children with autism, John Wiley & Son, New York, 1995

2. Muraru-Cernomazu, Oana - Aspecte generale ale patologiei autiste, Editura universitatii din Suceava, Suceava, 2005

3. Muresan, Cristina - Autismul infantil, Presa Universitara Clujeana, Cluj Napoca, 2004

4. Powell Stuart - Autism and Learning, David Fulton Publisher, London, 1998