Obiectul psihologiei - obiectul psihologiei ca stiinta, conceptele de baza ale psihologiei

OBIECTUL PSIHOLOGIEI

DOMENIUL PSIHOLOGIEI

Orice stiinta se refera la o anumita latura a realitatii. Are deci un domeniu pe care-l exploreaza cognitiv, il delimiteaza si incearca sa-i descopere legile proprii pentru a formula unele explicatii si, in baza lor, pentru a intreprinde aplicatii sau interventii practice. Deci, exista un domeniu obiectiv (cosmosul, minerale, lumea fizica, viata etc.) care este supus, istoriceste, unui proces de cunoastere. Insasi cunoasterea stiintifica evolueaza, se transforma si se revizuieste, dar domeniul respectiv al realitatii ramane de sine statator, deci nu depinde de masura si de modul in care oamenii il cunosc. Astfel, functionarea inimii nu depinde de progresele cardiologiei, de aceasta depind succesele in terapeutica bolilor cardiace.    

Care este domeniul obiectiv al psihologiei o arata insusi cu­vantul, compus din "psiho" (psychè) - suflet si "logos" - cunoastere. Daca lumea este reductibila la trei categorii si anume substanta materiala, energie si informatie, atunci este clar ca domeniul psihologiei tine de acele relatii si fenomene in care exista sau functioneaza in­formatia. Acesta este domeniul vietii, al organismelor vii care intretin relatii informationale de tip psihic cu ambianta. Cu deosebire, relatiile informationale se dezvolta la om, care prin existenta sa socioculturala se defineste ca subiect al cunoasterii si valorilor culturale. In consecinta, procesele psiho-informationale umane intereseaza cu prioritate psihologia. Este ceea ce-1 situeaza pe om in centrul preocuparilor psihologiei ca stiinta umanista.

Considerand, insa, lucrurile in ansamblu, trebuie sa recunoastem ca la orice fiinta semnalizarea senzoriala, iar la om si cunoasterea, nu constituie un scop in sine ci indeplineste anumite functii privind men­tinerea si promovarea vietii. Informarea este cea care calauzeste si per­mite organizarea comportamentelor. Vedem, auzim, palpam si dupa aceste semnale reactionam motric, verbal, emotional. Insesi comporta­mentele mijlocesc si permit selectionarea relatiilor informationale. Nu trebuie uitat nici comportamentul comunicativ care, in existenta umana, indeplineste roluri esentiale.

Intr-o prima forma, comportamentul se defineste ca ansamblul tu­turor reactiilor si actiunilor care pot fi observate intrucat se manifesta cumva la exterior. Fata de procesele informationale, care tin de o di­namica interna, neuropsihica si nu pot fi constatate direct, comporta­mentele motorii sau verbale pot fi constatate obiectiv. Ele nu pot fi, insa, explicate decat prin interactiunea dintre conditiile externe si cele interne. Ne propunem un scop pentru a parcurge un drum sau a efec­tua o constructie, deci in forurile noastre subiective se urzeste un plan, si apoi dezvoltam comportamentele necesare pentru a realiza scopul pro­pus, orientandu-ne dupa conditiile situatiei in care ne aflam. Astfel, comportamentul este strans legat de pulsiunile energetice si de organizarile informationale interne.

Intre latura subiectiva, ascunsa si manifestarile obiective sunt raporturi de interdependenta si penetratie reciproca. In consecinta, comportamentul a mai fost denumit si conduita, adica mod de a te conduce si actiona corespunzator imboldurilor, scopurilor si informatiilor senzoriale si cog­nitive de care dispune subiectul prin memoria sa si prin modul cum se orienteaza in situatia data. La om, comportamentul ia forma orga­nizata a activitatii. In activitatea umana elementele subiective si cele obiective trec unele in altele si sunt indisociabile. Activitatea fiecaruia face parte din activitatea tuturor si este instrumentata si modelata cul­tural, desfasurarile subiective, ce se produc intr-un plan mental, dobandind forma si structura unor activitati. Insesi procesele psihice nu sunt altceva decat activitati subiective specializate.

Activitatea interna subiectiva si activitatea externa observabila, fiind solidare, se interconditioneaza. De aceea se spune ca, pentru ca un lucru sa fie bine facut, el trebuie sa fie gandit si proiectat. Intre acti­vitatea interna si cea externa trecerile reciproce se produc prin interio­rizare si exteriorizare. Astfel, copilul invata sa vorbeasca prin imitatie si, dupa ce exercita comunicarea verbala, ajunge sa-si interiorizeze vor­birea desfasurand-o intr-un plan intern, ceea ce ii permite sa-si intensi­fice si sa-si extinda gandirea. Cu timpul, vorbirea sau limbajul intern devine un laborator in care se prepara, se anticipa si selectioneaza cele ce vor fi spuse, deci exteriorizate in limbajul oral. Activitatea psihocomportamentala se intemeiaza pe experienta acu­mulata de subiect si este conditionata de resursele, posibilitatile si trasaturile caracteristice pentru subiectul concret. Prezentandu-se la examen si avand de tratat o tema intr-o lucrare scrisa, fiecare uzeaza de posibilitatile si experienta sa si isi exprima in acea situatie par­ticulara ceva din personalitatea lui.

Psihologia este, de aceea, nevoita sa tina seama de realitatea tra­saturilor si structurilor, relativ stabile, ale fiecarui subiect in parte, de nivelul si modul particular al constructiei psihice a subiectului, consi­derand atat corespondenta cu modelul general uman, cat si deosebirile interindividuale. Uneori, aceste particularitati se prezinta in relatii de opozitie, cum sunt cele de inert-mobil, prost-inteligent, rau-bun etc. De aceea, diversitatea reala a structurilor umane obliga la o cunoastere di­ferentiala.

In ansamblu, domeniul psihologiei circumscrie fenomenele subiec­tive si procesele psihice, desfasurarile psihocomportamentale, activitatea umana considerata in unitatea dintre latura interna si cea externa si totodata sistemul personalitatii cu trasaturile, structurile si particularitatile acesteia. Prin extensiune, fata de psihologia individuala, psiholo­gia sociala studiaza relatiile interpersonale, activitatea psihica si comportamentele de grup si alte fenomene care se dezvolta la nivelul global al colectivitatilor.

OBIECTUL PSIHOLOGIEI CA STIINTA

Spre deosebire de celelalte stiinte psihologia, ca forma de cunoastere specializata, se refera in buna masura la insesi fenomenele cunoasterii, fara insa a se limita la acestea. De aici o serie intreaga de dificultati care sunt legate atat de imposibili­tatea cunoasterii directe a fenomenelor, cat si de maxima lor comple­xitate. Istoriceste, psihologia s-a elaborat in diverse variante, a cunos­cut si cunoaste inca o multitudine de curente si scoli.

Intrucat psihismul uman reprezinta punctul culminativ al dezvol­tarii universale era necesar sa fie edificate stiintele despre acele fe­nomene fizice, chimice, biologice si sociale pe care se in­temeiaza si de care depinde psihicul uman. In consecinta, psihologia, ca stiinta, este o aparitie relativ recenta avand o varsta care nu depa­seste un secol. Importanta este intemeierea psihologiei pe o serie de dis­cipline stiintifice conexe, astfel incat surprinderea specificului psihic sa fie asigurata de o sinteza interdisciplinara. Din cele aratate inainte, se poate deduce ca intelegerea si explicarea fenomene­lor psihice necesita cunostinte neurofiziologice dar si sociologice, iar in ultimii ani deosebit de importante pentru progresele cunoasterii psiho­logice s-au dovedit a fi cibernetica si informatica. Aceste discipline s-au constituit dupa modele psihoneurofiziologice si, dezvoltandu-se cu mij­loace fizice, au scos in evidenta relatii si modele noi in care psihologia este viu interesata. Informatia si autoreglajul au devenit concepte ge­nerale indispensabile pentru psihologie. Tot asa de importante pentru psihologie, din elaborarile moderne, au devenit teoria deciziei si teoria sistemelor.

CONCEPTELE DE BAZA ALE PSIHOLOGIEI

Intr-o prima ipostaza obiectul psiholo­giei se prezinta in forma activitatii Aceasta reprezinta modul general de organizare in care sunt integrate faptele psihocomportamentale. Se pune insa problema ca, dincolo de intreg, sa surprindem unitatea fundamentala sau componenta reprezentativa, asa cum sunt atomul si mo­lecula in fizica si chimie, sau celula in biologie. O astfel de componenta reprezentativa pentru psihologie se dovedeste a fi actiunea.

Actiunea care intotdeauna este invatata, urmand modelele cultu­rale, prezinta o complexitate variabila si implica inevitabil motiv, scop si o anume structura operationala. Motivul este un imbold, un impuls prin care se declanseaza si este intretinut energetic actul. Scopul este cel care anticipeaza rezultatul sau efectul urmarit. In situatia data, energiile converg catre scop, care este amplasat undeva in timp. Pentru realizarea scopului este necesar sa se recurga la o serie de mijloace sau procedee, tehnici. Imbinarea aces­tora defineste structura operationala. Intr-o alta ordine de idei, actiunea poate sa fie divizata intr-un segment orientativ reglatoriu si intr-un al doilea, executiv. In orice caz, in actiune sunt cuprinse elemente ale tu­turor functiilor psihice, informationale (senzoriale si cognitive, emotio­nale si voluntar-reglatorii). In actiune se reflecta intregul sistemul psihic uman. Cea mai importanta componenta interna a actiunii este, insa, operatia.

Termenul de operatie are o semnificatie instrumentala sau tehnica, in actul practic el semnifica un anumit mod de lucru, de rupere sau de intregire, de rasucire, invartire, cuplare, legare, dezlegare s.a.m.d. In psihologie, operatia se defineste ca un mod specific de deplasare si transformare, global, de prelucrare a informatiilor. Exemplificam : asociere-disociere, selectie, reunire sau separare, punere in corespondenta, diferentiere si stabilire de asemanari, simbolizari, retentie, reactualizare, modalitate complexa de analiza si sinteza, ceea ce face ca inventarul sau clasificarea operatiilor psihice - care uneori se construiesc "din mers" si sunt indefinit de variabile - sa nu poata fi niciodata incheiat.

In prelucrarea informatiilor, cu un sens apropiat de cel al operatiilor, se recurge deseori si la termenul de schema. Cat priveste originea ope­ratiilor mentale se considera ca acestea rezulta din interiorizarea, com­primarea sau schematizarea actiunilor externe desfasurate. Astfel, pe de o parte, se produce extragerea din actiune a unui model operatio­nal, pe de alta, se explica trecerea de la actiuni simple la actiuni com­plexe, prin imbinare, in acestea din urma, a diverse operatii. Activitatea nu este altceva decat o inlantuire de actiuni sau o organizare ierarhica a acestora, in vederea realizarii unui scop unic. Orice act de informare se bazeaza pe un suport operational.

Informatia a devenit un termen general in stiintele moderne. Exem­plara ramane insa informatia de ordin psihic. Avem in vedere pro­totipul informatiei, care este relatia dintre un stimul-sursa si un re­ceptor care codifica si reproduce, subiectiv, prin decodificare, stimulul originar. Am putea spune ca informatia este o modelare a ceva prin mijloacele subiectului, care ajunge la un model subiectiv al faptului sau relatiei obiective. La nivelul perceptiei, lucrurile sunt mai simple, intrucat un obiect vazut este modelat printr-o imagine vizuala. Exista insa mase de informatii supuse unor codificari mai inalte, ce presupun informatii despre informatii, implicand operatii superioare de prelucrare si elabo­rare a informatiilor, cum este in cazul gandirii. Cu aceasta ajungem la un alt concept si anume acela de structura.

In mod curent, prin structura se intelege un mod stabil de organizare a unui obiect sau fenomen, cum ar fi scheletul de beton al unei constructii sau dispo­zitia organismului dupa aparatul osteomuscular sau tipul de constructie a frazei intr-o limba, dupa regulile ei gramaticale, etc. In ordinea psihocomportamentala termenul este larg utilizat, desemnand, de exem­plu, structurile sau configuratiile perceptive (modelul schematic al fi­gurii umane sau al oricarui alt obiect), schemele intelectuale, organizarea emotionala, modalitatile logicii si stilului cognitiv, dispozitia trasaturilor de caracter si altele. Ansamblul structurilor invariante si stocul de informatii (memo­ria) de care dispune si pe care se intemeiaza psihicul uman alcatuiesc programul acestuia. Sunt, de fapt, o multime de programe speciali­zate ce se completeaza si se restructureaza mereu si dupa care subiectul se conduce in activitatea sa.

Pentru cursul interactiunilor dintre subiect si ambianta, ca si pen­tru activitatea sa mentala, in afara structurilor caracteristice subiectu­lui, importante sunt si starile in care acestea se afla. Starile privesc in fiecare moment caracteristicile de ansamblu ale vietii psihice, in sensul regimului energetic si functional, reprezentand secvente ale vietii psihice a subiectului, cu deosebire ale trairilor sale emotionale. Ne re­ferim la veghe-somn, incordare-relaxare, mobilizare-demobilizare, activism-oboseala, concentrare-dispersie, echilibru-dezechilibru, calm-neliniste, placere-neplacere etc.

Noua stiinta a ciberneticii se ocupa de comanda si control in sis­temele informationale vii sau artificiale. Informatia despre ceva (se­mantica sau reproductiva) se poate transforma in informatie de comanda ce se adreseaza unei instante executive. Originar, comanda este data din afara si apare ca reglaj. Cand copilul este invatat si exersat sa mearga, sa vorbeasca, sa numere etc., el este reglat de educator. Pe masura ce se elaboreaza programul activitatii respective, subiectul ajunge sa intreprinda activitatea din proprie initiativa, conducandu-se dupa mo­delul pe care si l-a insusit. Este un fapt de autoconducere, autocomanda si autocontrol, intr-un cuvant de autoreglaj.

In autoreglaj sunt impli­cate, deci, comanda si controlul, iar dupa nivelul de complexitate al activitatii intr-o situatie data, multitudinea sau modificarile comenzilor si controalelor se imbina intr-un proces de coordonare cu o complexitate variabila. Fiind data comanda declansatoare, de la segmentul executiv provin, succesiv, informatii despre modul cum comanda este executata si faza in care s-a ajuns (control), ceea ce prilejuieste emiterea unor comenzi suplimentare, corective de trecere de la o faza la alta sau de stopare a actiunii. Astfel, activitatea se des­fasoara secvential si se moduleaza dupa situatii si in conformitate cu un plan. In general, activitatile specializate ce traverseaza, succesiv, di­verse faze sau etape se numesc procese.

Procesele psihice sunt procese informationale dotate cu autoreglaj Specializarea lor priveste atat informatia, cat si autoreglajal. Procesele psihice sunt concepte de importanta majora in alcatuirea sistematicii psi­hologice.

LEGI SI EXPLICATII IN PSIHOLOGIE

Ca si in orice stiinta, in psihologie este necesar sa se gaseasca si sa se demonstreze ansamblul de legi proprii activitatii psihice si com­portamentului. In domeniul stiintelor naturii, relatiile necesare si esen­tiale, cum este aceea de cauza-efect, se impun cu evidenta si constituie partea cea mai importanta a obiectului de studiu. In stiintele sociale si umane nu este o alta situatie, insa uneori legile sunt contestate pentru ca nu pot fi toate reduse la modelul de baza al cauzalitatii si pentru ca actiunea legilor este mai relativa si ele nu au un caracter asa de im­perativ ca in cazul gravitatiei sau magnetismului. Este necesar, de aceea, sa ne referim, in cazul particular al psi­hologiei, la determinism, ca teorie a legilor si explicatiilor stiintifice. Relativitatea legilor nu inseamna absenta lor, ci, dimpotriva este le­gata de numarul mare al relatiilor necesare, de multitudinea si varie­tatea factorilor determinativi ce intervin in unul si acelasi fenomen psihic. De pilda, invatarea este dependenta atat de efortul de intelegere, cat si de numarul repetitiilor menite sa produca efecte de memorare, atat de semnificatia si interesul pentru cunostinte, cat si de organizarea lor sistematica etc. Un material neinteresant si nesemnificativ necesita multe si variate repetitii. Daca materialul starneste un viu interes el poate fi insusit dintr-o data, fara sa se recurga la repetitii obositoare. Constatam, deci, ca uneori legile psihologice actioneaza disparat sau chiar se opun una alteia.

Amintim si de varietatea legilor in psihologie. In primul rand, ti­nand seama de caracterul interdisciplinar al psihologiei, vom porni de la o serie de legi mixte cum sunt cele psihofizice, psihobiochimice, psihofiziologice si, de asemenea, psihopedagogice, psihosociale, psiholingvistice etc. Dincolo de acestea, apar raporturi legice in cadrul sferei subiective si mintale sau a vietii emotionale. Toate aceste raporturi legice sau modalitati de determinare, prezinta o varie­tate ce depaseste cu mult cauzalitatea, adaugand legi genetice, legi func­tionale, legi structurale, legi finaliste, legi dialectice. Totodata, exista legi particulare, proprii unuia sau altuia dintre procesele psihice, si legi fundamentale, care sunt proprii intregului domeniu psihocomportamental. Explicatiile necesita construirea de modele explicative, prin coordo­narea tuturor relatiilor necesare si conditiilor ce intervin in anumite cazuri.

PROCESELE PSIHICE, SISTEMUL PSIHIC UMAN SI PERSONALITATEA

Fiecare proces psihic constituie un modul sau subsistem de activitate informationala specializata si care este do­tata cu autoreglaj. De aceea, vom deosebi procesele psihice dupa continutul lor informational, dupa structurile lor functionale si operatorii si, de asemenea, dupa modul in care ele se organizeaza si se regleaza. Dupa aceste trei criterii se constata o deosebire intre cele opt procese psi­hice, si anume : senzatie, perceptie, reprezentare, gandire, memorie, ima­ginatie, emotie si vointa.. Se mai adauga si alte doua tipuri de desfasurari procesuale care nu furnizeaza informatii specifice ci le faciliteaza sau le comunica. Ne referim la limbaj si la atentie. In aceste conditii, procesele pot fi di­vizate in senzoriale, cognitive sau intelectuale si reglatorii. Dupa ni­velul si succesiunea in care ele se formeaza se disting, de asemenea, procese primare si procese secundare, caracteristice pentru om. Insa procesele psihice nu exista si ac­tioneaza separat unul de altul ci se intemeiaza unul pe altul, se interpenetreaza si functioneaza simultan si interdependent. Ele alcatuiesc un sistem sau un bloc care presupune legi de nivel sistemic si produce efecte globale, cum este, in principal, constiinta.

Pentru a face inteles sistemul psihic uman, este necesar sa expu­nem, in primul rand, seria proceselor si functiilor psihice complexe, adica unitatile componente ale sistemului. Tot asa, pentru a face in­telese si pentru a explica structurile de personalitate va fi necesar sa ne intemeiem pe integrarile in sistem ale activitatilor si insusirilor psi­hice. Din punct de vedere psihologic, personalitatea reprezinta ceea ce este stabila in sistemul psihic uman. De aceea, este preferabil ca sa definim obiectul stiintei psihologice ca fiind sistemul psihocomportamental uman.

Psihologia generala ne ofera cunostintele fundamentale despre sis­temul psihic uman. De aceea, preocuparile ei sunt, cu deosebire, sinte­tice, teoretice si metodologice. In zilele noastre psihologia se prezinta, insa, si ea ca un sistem cu diverse ramuri, cuprinzand discipline specializate privind dezvoltarea psihica, invatarea si educatia, analiza diver­selor tipuri de activitate si in primul rand a muncii, studiul modificarilor patologice si al comportamentului deviant, studiul creatiei, al activitatii sportive sau artistice etc. Se adauga psihologia diferentiala care, pre­cum o spune si cuvantul, studiaza deosebirile psihice dintre indivizi si dintre colectivitati, psihologia individuala fiind prelungita prin psiho­logia sociala.