|
|
|
MUZICA BIZANTINA SI POPULARA
1.Introducere
'Avand de a face cu probleme de insemnatate vesnica, este esential ca sa fie pastrata cu claritate in minte puterea uriasa a muzicii. Ea are puterea sa inalte sau sa corupa; ea poate fi folosita in slujba binelui sau a raului; ea are puterea de a supune firile aspre si necultivate; puterea de a inviora gandirea si a trezi simpatia, de a contribui la armonia in actiune, si de a alunga intristarea si acele prevestiri care distrug curajul si slabesc efortul.' Educatia, p 168 (original).
Cum aratau melodiile sfinte de la inceputul zidirii ?
Negresit ca erau melodii infinite, asa cum este muzica sferelor care prin miscarea lor in spatii produc o muzica linistita continua. Muzica naturii, a valurilor, a frunzelor, a lanurilor de grau, ne sugereaza intrucatva caracterul acelei muzici date omului odata cu stapanirea asupra Edenului. Ea era fara rimt in acceptiunea moderna a cuvantului, se canta la unison si nu avea un centru tonal de gravitatie. Maniera aceasta de cantare a durat aproximativ cinci mii de ani, mai precis pana la sfarsitul primului mileniu crestin, cand in muzica de cult isi face aparitia cantarea pe doua si pe trei voci in cvinte, cvarte si octave paralele. Noua forma de cant armonic este atribuita calugarului Hucbald, precum si lui Guido d' Arezzo, acestia doi fiind cei care au notat astfel de tehnici corale; apoi apare (sec.XI-XII) cantarea in terte si sexte paralele, care in mod curent se numea 'faux-bourdon'. Din aceste tehnici primitive de armonizare se dezvolta la inceputul sec.XIV arta contrapunctului, cu regulile ei precis determinate.
Revenind la vechea cantare de cult ebraica putem trage conluzia certa ca ea se executa la unison in trei maniere: solo sustinut de cantor, cor la unison dublat de instrumente care raspundeau la unele fraze cantate de cantor, cantatul coral al comunitatii. Popoarele antice nu cunosteau cantarea polifonica si nici evreii nu foloseau alt mod de cantare decat cel monodic (unison). Ritmul acestor cantari era cel vorbit (parlando rubato).
Acest fel de cantare a fost practicat si de primii crestini din Asia Mica sau chiar din Europa. Melodiile ebraice au trecut odata cu doctrina crestinismului in toate comunitatile nou intemeiate. Limba de propagare era limba greaca. Adaptarea cantecelor ebraice la limba literara greaca s-a realizat odata cu asimilarea de intonatii populare specifice fiecarei regiuni. La procesul de cristalizare a noii muzici numite bizantine dupa numele celui mai mare centru cultural est-european, Bizantis, care in anul 330 va deveni capitala Imperiului Roman de Rasarit cu numele imparatului roman Constantin, au participat trei factori: melodiile ebraice initiale, cultura muzicala greaca, cu o teorie muzicala si o notatie de mai multe secole stabilita si cultura populara romana.
Din Orient diferiti calatori, calugari sau preoti (unii veniti la studii, altii fiind in exil) duc spre occident muzica crestina bizantina impreuna cu sistemele modale grecesti in care se canta aceasta muzica de cult. Printre acestia mentionam pe Hilarie din Poitiers, Ambrozie din Milano si viitorul papa Grigore cel Mare, care a avut functia de ambasador la Constantinopol. Acesta din urma era un om erudit si un muzician de mare cultura; el studiaza muzica bizantina si 'importa' acel 'okto-ehos', cele opt glasuri pe care biserica romano-catolica le va numi moduri. Primul era ( , protos ehos (glas de re) si simboliza aerul. Al doilea era ( deuterus ehos, (glas de mi) si simboliza pamantul, al treilea era ( tritros ehos, (glas de fa) si simboliza apa, al patrulea ( tetrardos ehos, (pe nota sol), simbolizand focul. In afara de aceste patru glasuri (moduri), care se numeau autentice, grecii mai aveau inca patru moduri derivate din acestea numite plagale si incepeau cu o cvinta mai jos decat modurile autentice de unde si prefixul de 'hipo' (dedesubt) - de exemplu: autenticul dorian genera plagalul hipodorian (Mi - La).
Fara a intra in amanuntele constructiei acestor moduri sau glasuri bisericesti vom afirma ca acest sistem muzical preluat de catre occidentali pe vremea Papei Grigore cel Mare (sec.VI spre sfarsit) va forma baza teoretica a muzicii cultice si culte pentru o lunga perioada istorica ce se masoara cu secolele (aproximativ 12 secole). Abia pe vremea lui Bach teoreticienii pun bazele teoriei tonalitatilor temperate, asa cum le cunoastem azi, pornind de la modurile medievale sistematizate de Gioseffo Zarlino (1517-1590): ionianul (do major) si eolianul (la minor) cu variantele lor si cu transpunerea acestora pe toate treptele scarii cromatice.
Sa revenim insa la primele secole crestine pentru a urmari caracterul muzicii de cult promovate si recomandate de catre oamenii lui Dumnezeu din vremea aceea, ca si unele opinii al esteticienilor vremii in legatura cu aceasta muzica.
O privire atenta asupra muzicii clasice romanesti conduce la concluzia ca aceasta isi are sursa de inspiratie in vechea muzica populara romaneasca, precum si in muzica bizantina si a psalmilor. Aceste din urma surse stau la baza genului de muzica religioasa.
Scolile componistice importante au aparut in secolul al XIX-lea in Moldova, acolo unde isi desfasurau activitatea Gavril Muzicescu, Ciprian Porumbescu, Eusebiu Mandicevschi, si in Transilvania si Banat, acolo unde creau Gheorghe Dima, Iacob Muresanu si Ion Vidu.
Adevarata muzica de inspiratie folclorica precum si tonalitatile sublime ale muzicii bizantine, eliberate de influentele sonore si ritmice proprii scolilor componistice romantice din Germania si Franta, patrund o data cu infiintarea Coralei 'Carmen', la sfarsitul secolului al XIX-lea, o societate muzicala preocupata de creatiile cu adevarat valoroase. In acest cadru isi incep activitatea D. G. Kiriac si George Cucu.
Acum se manifesta asa-numita 'generatie a frontului', generatia care a luptat pe front in al doilea razboi mondial. Aceasta generatie a purtat geniul tutelar a lui George Enescu si a inclus in randurile ei talente componistice de exceptie cum au fost Mihail Jora, Mihail Andricu, Sabin V. Dragoi, Dimitrie Cuclin, Martian Negrea, Constantin Dimitrescu.
Urmasii generatiei de compozitori aflate sub geniul muzical enescian, au contribuit deopotriva la perfectionarea scolii componistice romanesti. Ei sunt Paul Constantinescu, Sigismund Toduta, Zeno Vancea, Ion si Gheorghe Dumitrescu, Alfred Mendelsohn, Constantin Silvestri, Tudor Ciortea, Theodor Rogalski. Generatia poetului Nicolae Labis numara compozitori de marca ca Tiberiu Olah, Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Dumitru Capoianu, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Cornel Taranu, si ulterior Nicolae Brandus, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, Octavian Nemescu, Corneliu Cezar.
Stilul de creatie al scolii componistice romanesti este divers, plecand de la mijloace de expresie prezente in muzica occidentala, luate ca teza, pana la cele intalnite in muzica populara, luate ca antiteza, ajungand astfel la o sinteza originala.
Creatiile compozitorilor romani s-au desavarsit sub minunatul indemn al istoricului Nicolae Iorga: 'Viata este un dar, restituiti-l cu respectul cuvenit si deplina recunostinta'.
Muzica bizantina. – Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cantari bisericesti, capatand forme specifice cultului, infrumusetandu-se continuu din punct de vedere melodic, pe parcursul multor secole, a fost Bizantul medieval, marele centru politic, cultural si religios al fostului Imperiu Bizantin. Din aceasta cauza, cercetatorii contemporani o numesc: “Muzica bisericeasca bizantina” sau ortodoxa, intrucat Bizantul era si centrul patriarhiei Ecumenice.
Muzica bizantina a fost, insa, o opera de sinteza. Ea poarta pecetea universalitatii, exprimata intr-un “cod” ce nu cunoaste granite si nu reprezinta “monopolul” capitalei imperiului. Dimpotriva, muzica bizantina insumeaza contributiile reunite intr-un tipar specific simtirii orientale, venite din tinuturi diferite. Intreaga comunitate afalta sub influenta binzantina contribuie la edificarea unei cantari unitare, capabile sa obtina, in virtutea generalizarii unor formule structurale, aderenta si raspandire. Fiind, prin caracterul ei, universala, muzica bizantina nu revendica paternitati atunci cand este vorba de teritoriile in care a controlat cantarea ecleziastica. Asa se explica de ce in perioada istorica ce a urmat caderii Bizantului, mentinerea si dezvoltarea in continuare a acestei muzici a putut ramane pe seama Bisericilor nationale ortodoxe care au stat in unitate canonica cu Constantinopolul; intre acestea, Biserica Ortodoxa Romana a avut si are un rol preponderent.
Atributele fundamentale ale muzicii bizantine se definesc prin stilul eminamente vocal, avand sistemul modal de tonuri, semitonuri si structuri infracromatice netemperate. Cantarea ce se intona de unul sau de mai multi, ori de catre intreaga comunitate, era intotdeauna monodica, cum a ramas si pana astazi. Melodicitatea devine in aceasta situatie componentul esential expresiv, asupra caruia, pentru evitarea monotoniei, se exercita o actiune multipla din partea parametrilor constitutivi: text, ritm (poliritmie), formule melodice si cadente specifice, ornamente, metrica, astfel ca in cantarile bizantine fuziunea dintre text si melodie este ideala.
Cantarea bizantina are legile ei componistice, ce guverneaza o lume sonora a carei originalitate este usor de stabilit chiar la o simpla auditie. Sobrietatea si absenta elementelor exterioare in favoarea profunzimii si emotionalitatii sunt trasaturi ce confera acestei muzici austeritate, interiorizare si monumentalism. Adaugand ca muzica bizantina are si formele ei imnografice specifice (tropar, condac, canon) si o notatie cu totul originala, ne explicam de ce, astazi, ea are o asa de mare audienta la public si concentreaza interesul cercetarilor contemporane muzicale, atat pe plan nationa, cat si international.
Toate Bisericile ortodoxe care au stat in legatura canonica cu Patriarhia Ecumenica din Constantinopol au adoptat, mai devreme sau mai tirziu, pentru cultul lor, muzica bizantina, pentru ca adoptarea pentru cult a acestei muzici insemna, la vremea aceea, patrunderea in sfera de circulatie a uneia dintre cele mai avansate culturi existente. Lucrul acesta l-au facut, de altfel, si apusenii. Dar nu numai atat. Crestinismul ca doctrina se raspandea insotit neaparat de cult si cantare religioasa.
Muzica bizantina la romani. – Intre Bisericile care au adoptat cultul si muzica bizantina este si Biserica Ortodoxa Romana, unde crestinismul a patruns, dupa cum se stie, din primele secole dupa Hristos. Noi suntem si ca popor si ca Biserica cei mai vechi in aceste tinuturi rasaritene ale Europei. Faptul acesta, ca si situarea geografica in imediata apropiere a Bizantului, precum si multiplele legaturi economice, culturale si religioase cu Bizantul au facut ca muzica bizantina nu numai sa se transplanteze in Biserica straromanilor si apoi a romanilor, ci sa inregistreze un curs si o dezvoltare care dau dreptul Romaniei sa aiba un cuvant greu de spus in privinta evolutiei si cunoasterii muzicii bizantine din trecutul indepartat.
Ceea ce face ca astazi sa se vorbeasca, atat pe plan national, cat si international, de muzica bisericeasca romaneasca si sa se arate un interes pentru cercetarea si cunoasterea ei cat mai deplina este, in primul rand, vechimea ei, care in pofida fortelor centrifuge, a reusit sa reziste veacuri la rand, pastrandu-si nealteralta esenta si robustetea.
Inceputurile muzicii bizantine la noi sunt strans legate de aparitia si raspandirea crestinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat in multe documente arheologice si istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici stravechi, cimitire, martiri, obiecte si inscriptii crestine, ori chiar existenta unei episcopii in sec. IV, la Tomis (Constanta).
Unele stiri vorbesc si despre practicarea muzicii la noi, cum este stirea despre martiriul Sfantului Sava de la Buzau († 372), despre care ne se spune ca era cantaret de psalmi si cultiva aceasta cantare cu mult zel. Tot din aceasta perioada antica ne-a ramas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn “Te Deum laudamus”, care reprezinta un model de muzica ce a circulat la populatia straromana. Tot o marturie a prezentei muzicii bizantine in perioada de inceput este si Condacul Nasterii Domnului, creatie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat intr-o forma simpla si a carui constructie modala este in Ehul 3 bizantin.
O alta caracteristica a muzicii bizantine pe pamantul tarii noastre este unitatea ei. Ca si muzica populara, muzica bizantina a avut un caracter unitar la toti romanii, chiar si la cei uniti cu Roma, la inceputul sec. al XVIII-lea, desigur cu unele diferentieri stilistice datorate, in buna parte, influentei creatiei populare si mai ales oralitatii, ca in Banat, Transilvania si Bucovina.
Alaturi de cantecul popular, cantarea bisericeasca a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pamantul romanesc si o parghie de nadejde in apararea constiintei etnice. Si, ceea ce este si mai important, e faptul ca el a ramas fidel acestui filon muzical pana astazi.
Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine romanesti il constituie descoperirea in bibliotecile, arhivele si muzeele din tara, si chiar si in unele de peste hotare, a unui numar impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine. Cercetatorii romani actuali, care au intreprins o actiune de studiere si valorificare a documentelor muzicale din trecut, au descoperit peste 1.000 de astfel de documente muzicale, dintre care peste 200 cu muzica si notatie vechi bizantina, adica anterioara secolului al XIX-lea, cand a avut loc o reforma a muzicii bizantine, cunoscuta sub numele de reforma chrysantica, realizata de trei mari cunoscatori ai acestei muzici: Hrusant Mitropolitul, Grigorie Levitul si Hrmuz Hartofilaxul, toti din Constantinopol. Reforma a fost pregatata in timp, dar s-a aplicat in anul 1814, iar la noi a fost adoptata incepind in 1816. Acest fond de manuscrise muzicale din perioada medievala reprezinta un tezaur de mare importanta muzicala si cultural-nationala. Cercetarea lor ne da o imagine asupra muzicii bisericesti pe pamantul Romaniei, asupra dezvoltarii si rolului cultural-artistic din perioada medievala si post medievala a istoriei poporului roman si a Bisericii Ortodoxe Romane. intre acestea amintim: Lectionarul evanghelic de la Iasi, manuscris in notatie ecfonica, care dateaza din secolul al XI-lea; trei Stihirare: cel de la Iasi din sec. XIII, cel de la Bucuresti din sec. XIV si cel de la Putna din sec XV; noua manuscrise ramase de la manastirea Putna, unde a existat o vestit scoala de muzica bizantina. Si nu numai la Putna, ci si alte centre romanesti de cultura, ca Suceava, Iasi, Bucuresti, Brasov, Fagaras, Socola, Neamt etc. asa se face ca in 1558 domnitorul Alexandru Lapusneanu solicita comunitatilor ortodoxe din Lvov si Przemisl sa trimita in Moldova (probabil la Suceava) patru tineri cu voci frumoase pentru a invata cantarile grecesti si sarbesti (adica muzica bizantina cu text grecesc si slavon). Pe la sfarsitul secolului al XVI-lea patriarhul Dorothei calatorind in tara noastra, impreuna cu protopsaltul Ieremia de la Constantinopol, ne spune despre domnitorul Petru Schiopul ca: “El iubea inca si cantaretii si avea un iscusit dascal de cantari”.
In 1657 Suzana Lorantffy, vaduva lui Gheorghe Racoczi I, infiinta la Fagaras o scoala in care sa se predea si muzica bisericeasca in limba romana.
In 1715, din gramata patriarhului Samuil al Alexandriei, reiese clar ca la biserica Coltei din Bucuresti exista o scoala unde se invata si cantarea bisericeasca.
In 1765, la Academia Domneasca din Iasi, a fost numit un profesor special de muzica bisericeasca, iar in 1776, prin hristovul obstesc al scolilor dat de Alexandru Ipsilanti, se prevedea pentru colegiul Sf. Sava din Bucuresti: “pentru acei care vor sa imbratiseze carierea bisericeasca oranduim in prea Sfanta Mitropolie un dascal pentru sacra teologie… precum si un dascal pentru muzica”. Si mentiunile istorice pot continua.
Din sec. al XVII-lea se pastreaza in bibliotecile din tara si de peste hotare peste 20 de manuscrise, toate cu text grecesc. Din sec. al XVIII-lea au fost catalogate 145 de manuscrise, dintre care 116 cu text grec, 9 cu text romanesc, 19 bilingve (grec-roman sau invers) si unul cu text slav-grec. Tot din acest secol (XVII), provine si primul manuscris muzical cunoscut pana acum cu textul in limba romana: Psaltichia rumaneasca scrisa de Iromonahul Filothei sin Agai Jipei, la anul 1713, in Bucuresti.
In strainatate exista un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise in tara noastra, fie donate, fie instrainate, cum sunt cele de la manastirea Mahera din Cipru, manastirile din Ianina din Grecia, la Moscova si Leningrad, la Leipzig, manastirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia si Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos, existand si posibile descoperiri in continuare a unor manuscrise vechi si in alte locuri, provenind din tara noastra. Cercetarile continua si se fac sistematic.
Este aproape de prisos sa mai spunem ca in afara de importanta strict muzicala, manuscrisele amintite au si o importanta documentar-istorica deosebita. Este bine de stiut ca din cele mai indepartate secole muzica a ocupat un loc important in structura spirituala a poporului nostru. Aceasta arta minunata a sunetelor, datorta trecerii timpului, a capatat si o functie informativ-istorica, oferand adesea argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea si cunoasterea trecutului de arta si cultura al poporului nostru, stand marturie vie in favoarea existentei pe meleagurile noastre, a unei culturi stravechi, unitare si in continua dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca si cu acela al datinilor, povestilor, muzicii si poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevarate arhive populare, se poate reconstitui trecutul indepartat, mai putin cunoscut.
Din analiza acestor manuscrise putem cunoaste si unele aspecte privind evolutia insasi a muzicii bisericesti la noi. Astfel, data fiind limba in care sunt scrise aceste manuscrise, se poate deduce clar ca originea muzicii este orientala-bizantina. Din secolul X, romanii au adoptat in Biserica si in cancelarii si limba slavona, slujindu-se in ambele limbi, dar ritul si cantarea au ramas cele bizantine. Asa ca nu se poate vorbi de o liturghie slavona, sau de un rit slavon, sau de o cantare slavona. Putem vorbi, si acesta este continutul corespunzator al notiunilor, de forme de cult de tip bizantin cu text literar in limba slavona. Aceste concluzii reies clar din analiza simpla a manuscriselor care, toate, fara exceptie, contin muzica bizantina, sunt scrise in notatia bizantina, avand doar textul literar mai mult in limba greaca, dar si in limba slava sau romana. Un simplu calcul facut pe manuscrisele de la Putna este edificator. Toate aceste manuscrise totalizeaza 2386 pagini cu text muzical bizantin. Din acest total, doar 244 pagini au text in limba slava, dar nu exista la noi nici un singur manuscris in notatie bizantina cu textul integral in slavona. Muzica acestor pagini este, fara nici o discutie, toata bizantina, in notatie bizantina.
Bazati pe aceasta realitate necontestabila, cercetatorii au tras concluzia ca nici de o cultura muzicala slavona nu poate fi vorba, din moment ce toata muzica stransa in manuscrise ar fi de tip bizantin, in notatie bizantina, cu structura formelor si a ehurilor specifice muzicii bizantine. Nimic nu ne indreptateste sa socotim ca ar fi existat o muzica de tip slavon, atata timp cat in manuscrisele amintite nu este slavona decat limba si textul.
Faptul ca notatia muzicala, ehurile, intr-un cuvant intreaga structura a muzicii conservate in cele peste 200 manuscrise muzicale vechi aflate in tara sunt in uz la Bizant (dovada prezenta unui mare numar de psalti bizantini in cuprinsul acestor manuscrise), confirma ca relatiile romanilor cu Bizantul si cu Athosul au determanat nu numai imprumuturi, preluari subiective de muzica, ci au avut si o directie inversa, din launtru in afara: muzica de cult de tip bizantin creata in Tarile Romane, de catre romani pentru romani, a fost cunoscuta si ea peste hotare, unele cantari fiind preluate de popoarele vecine ortodoxe. Asa pot fi mentionate Pripelele, creatia lui Filothei Monahul de la Cozia, melod roman, fost logofat al lui Mircea cel Mare (1368-1418), care au circulat la rusi, sarbi si la bulgari. Tot asa se poate spune despre Stihira Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, creatie a protopsaltului Putnei Evstatie, care a circulat in manuscrise rusesti pana in secolul al XVII-lea. La fel, la Lvov si Przemisl au circulat cantari ale psaltilor putneni, care au patruns si la rusi sub denumirea de “raspev putnevski”.
Primele mentiuni despre executarea muzicii bizantine in limba romana se pastreaza din secolul al XVII-lea, iar la inceputul sec. al XVIII-lea se consemneaza savarsirea integrala a Sf. Liturghii in limba romana, la Bucuresti, urmand ca de acum inainte cultul nostru impreuna cu cantarea bisericeasca, sa se savarseasca in limba romana. Aceasta nu insemna insa ca practicarea muzicii bizantine in Biserica Ortodoxa Roaman s-a facut in limba nationala numai la datele mentionate, ci cu siguranta ca ea a intrat in uzul liturgic cu mult timp inainte, mai ales in bisericile de la sate, unde cartile si manuscrisele cu muzica oficiala patrundeau foarte greu si unde cantarea se practica dupa auz. Acest curent muzical neoficial, dar practic si folositor maselor largi de credinciosi, a mers paralel cu cel oficial de la bisericile din centrele eparhiale sau din marile manastiri.
Astfel, pe la 1640 este semnalata la Iasi, alaturi de Scoala Domneasca, existenta unei scoli ai carei elevi recitau si cantau, in fata domnitorului, latineste si romaneste. Calugarul misionar Marco Bandini pomeneste, in jurnalul sau de calatorie prin Muntenia si Moldova, ca in anul 1647, in ziua de Boboteaza, “copii de 7 ani cu fete frumoase cantau cu voce limpede, in limba romana, “Doxologia”. Iar diaconul Paul de Alep, insotind intr-o vizita prin Tarile Romanesti pe patriarhul Antiohiei Macarie, semnaleaza cantarea bilingva in biserica domneasca din Tirgoviste, astfel: “In ziua de Pasti canonul invierii a fost cantat pe muzica bizantina in mod foarte placut la strana dreapta greceste, iar la strana stanga romaneste”.
Veacul al XVIII-lea este veacul introducerii depline a limbii romane in cult. Muzica s-a tradus si prelucrat in limba romana pentru toti, reprezentand prima faza a actiunii de romanizare a slujbelor bisericesti, actiune inceputa de Filothei Jipa si continuata tot restul sec. al XVIII-lea si inceputul sec. al XIX-lea. Psaltichia lui Filothei devine manualul tip de traducere si este preluat de toti urmasii sai, inclusiv de brasoveanul Ion Radu Duma care il introduce la Brasov, in 1851. Recent, aceasta Psaltichie a fost transcrisa integral in notatie moderna pentru uzul tuturor celor interesati sa cunoasca melodiile bizantine anterioare reformei muzicii psaltice din 1814-1816. De asemenea au fost tiparite in facsimil, insotite de studii analitice, cateva dintre cele mai vechi manuscrise muzicale vechi bizantine (Lectionarul evanghelic de la Iasi si doua din cele de la Putna). Datorita infiintarii unor scoli de muzica in limba romana, la Bucuresti, Neamt si la Brasov, manuscrisele in limba romana se inmultesc, numele psaltilor romani apar din ce in ce mai frecvent ca autori de cantari, dascali sau copisti. Intre acestia putem numi pe Filothei Jipa, dascalul Sarban, Ioan sin Radu Duma Brasoveanul, Constandin protopsaltul, Naum Rimnicanul, Iosif de la Neamt, Mihalache Vlahul, Nil Poponea, Visarion Ieromonahul de la Neamt s.a.
A doua jumatate a veacului al XVIII-lea este o perioada de framantari pe linie muzicala bizantina care pregatesc terenul pentru reforma ce va avea loc in 1814 la Constantinopol si care va fi adoptata neantirziat de Biserica Ortodoxa.
La 6 iunie 1817 este atestata documentar infiintarea scolii de muzica bisericeasca in “sistema noua” la biserica Sfantul Nicolae Selari din Bucuresti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care “insusi se desavarsise in scoala nou infiintata la Constantinopol”.
Acesta, sprijinit de domnitorul Caragea Voda, organizeaza scoala pe baze noi, mai pedagogice si mai stiintifice. Asa se face ca in 1820 pune bazele primei tipografii de note muzicale psaltice din lumea ortodoxa orientala, aici la noi, tiparand doua volume de cantari bisericesti cu textul grecesc: Noul Anastasimatar si Doxastarul prescurtat.
Marii protopsalti romani formati in aceasta scoala, apoi ei insisi instruind pe altii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru scoli de psalitichie din Bucuresti), s-au adaptat, fara sovaieli si cu toata convingerea, acestui nou sistem muzical plamadit in capitala stralucitorului Bizant de altadata, sistem care, datorita reducerii numarului de semne muzicale, fixarii felurilor de tonuri, ca si a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric si papadic) etc., aducea ceva nou in evolutia fireasca a acestei arte.
Acesti oameni, animati de dorinta lor fierbinte de a canta “pre limba patriei” si cu ei tot romanul, au reusit sa impuna de la inceput acestui mod de cantare o nota specific romaneasca, creand astfel o muzica noua pastrata cu sfintenie si astazi in Biserica noastra.
Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cantarile bisericesti pe cele opt moduri, asa incat chiar atunci cand unii protopsalti de mai tirziu vor incerca sa fie cat mai originali in compozitiile lor psaltice, nu se vor putea abate de la modelele create de corifeii psaltichiei romanesti de la inceputul secolului al XIX-lea.
Credem ca nu este lipsit de sens sa mentionam cateva figuri dintre marii protopsalti – compozitori romani din secolele XIX si XX din toate provinciile romanesti.
In Muntenia se impun cu preganata marii protopsalti ca: Macarie Ieromonahul (1775-1836), care tipareste la Viena, in 1823, primele carti de muzica bisericeasca in limba romana: Teoreticonul, Anastasimatariul si Irmologhionul;
Anton Pann (1797-1854), care in numai patrusprezece ani (1841-1854) a reusit sa dea la lumina, in tipografie proprie, patrusprezece titluri de carti de muzica bisericeasca, la care, daca adaugam numarul volumelor si al retiparirilor, ajungem la o cifra impresionanta;
Stefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lasand apoi stafeta ilustrului sau ucenic Ion Popescu-Pasarea (1871-1943), care l-a depasit chiar si pe Anton Pann prin numarul tipariturilor muzicale. Tot aici in Muntenia au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane (Vrednica esti, Ingerul a strigat) si raspunsuri liturgice pe glasul 5; Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († dupa 1854), creatorul frumoasei si atat de popularei Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) si Nicolae Severeanu (1864-1941), reprezentantii scolii buzoiene; Amfilohie Iordanescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) si multi altii.
In Moldova se remarca protopsaltii Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit celebru prin toata activitatea sa muzicala, dar mai ales prin alcatuirea si tiparirea in romaneste a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamt in 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († dupa 1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au ramas celebrele raspunsuri liturgice pe glasul 8, pastrate cu sfintenie si astazi, alaturi de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, in forma lor neschimbata – creatii pur romanesti; Filotei Morosanu (1876-1951), de la manastirea Varatec, alcatuitorul melodiei pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumina lina”, melodie ce cunoaste astazi cea mai larga raspandire la romani; Victor Ojog (1909-1973), care a alcatuit si a tiparit Anastasimatarul Sf. Manastiri Neamt s.a.
In Transilvania si Banat activeaza urmatorii: George Ucenescu (1830-1896), de la scoala romaneasca din Scheii-Brasovului, “student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cuntan (1837-1910), Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) si altii, ca unii care au consemnat in scris toate cantarile bisericesti care circulau pe cale orala in aceste parti de tara, unde muzica bizantina se raspandise in egala masura.
