|
|
|
REZISTENTA ANTIINFECTIOASA
Mediul inconjurator contine o infinitate de agenti infectiosi, omul fiind supus unei contaminari permanente. Cu toate acestea, la individul sanatos, infectiile se produc rar, sunt de obicei de durata limitata si dispar fara sechele, datorita mecanismelor rezistentei antiinfectioase.
Rezistenta antiinfectioasa este suma tuturor mecanismelor care protejeaza organismul de infectii si cuprinde:
rezistenta innascuta, care asigura rezistenta naturala, nespecifica, fata de agentii infectiosi, comuna tuturor indivizilor unei specii, neconditionata de un contact anterior cu un agent infectios, si
rezistenta dobandita sau imunitatea antiinfectioasa, care se dezvolta pe parcursul vietii, ca urmare a contaminarii continue cu diversi agenti infectiosi si care depinde, deci, de experienta individuala a fiecaruia.
Rezistenta naturala antiinfectioasa reprezinta totalitatea mecanismelor constitutionale innascute care se opun penetrarii si dezvoltarii microbilor patogeni in organism.
In esenta, organismul este aparat fata de unele infectii prin zestrea sa ereditara, care nu permite dezvoltarea anumitor germeni. Germenilor la care este sensibil, organsimul se opune patrunderii lor prin bariere externe anatomice si chimice la care se adauga flora normala a organismului. Daca totusi germenii au reusit sa strabata aceste bariere si ajung in zonele interne sterile ale organismului, intervin o serie de factori umorali (complement etc.) care declanseaza reactia inflamatorie si care la randul ei va mobiliza un alfux mare de celule fagocitare (PMN, macrofage) in focarul infectios. Rezultatul este distrugerea germenilor prin fagocitoza.
Bineinteles ca exista germeni care au dezvoltat strategii ce ocolesc mecanismele rezistentei naturale si care dau infectii la indivizii neimunizati.
Cu toate ca mecanismele rezistentei naturale sunt distincte de cele ale rezistentei dobandite, ele nu pot fi separate deoarece se intrica si actioneaza sinergic.
1.1. Factorii genetici
Rezistenta antiinfectioasa de specie. Fiecare specie este genetic rezistenta la anumiti agenti etiologici infectiosi. Astfel, de pilda, omul este rezistent fata de virusul Carré, agentul etiologic al jigodiei la caine, la virusul hepatitei cainilor sau la pesta aviara. Pe de alta parte, omul este singura specie care face in mod natural infectia sifilitica, Treponema pallidum nefiind patogena pentru alte specii animale.
Rezistenta genetica antiinfectioasa de specie este absoluta. Ea se explica prin conditiile impropri pe care un organism le ofera microorganismului fata de care este rezistent si prin lipsa receptorilor celulari specifici pentru agentul infectios respectiv.
Rezistenta individuala. In cadrul aceleiasi specii, rezistenta antiinfectioasa prezinta variatii de rasa si individuale. Este cunoscut faptul ca in timpul unor epidemii, ca, de pilda, in cele de poliomielita, unii indivizi fac forme grave de boala infectioasa, altii forme fruste iar unii chiar infectii clinic inaparente. De asemenea, in timp ce exista purtatori sanatosi de streptococ beta-hemolitic de grup A, infectiile streptococice pot produce in functie de rezistenta individuala, infectii faringiene banale sau complicatii alergice severe.
Relatia dintre factorii genetici si sensibilitatea la diversi agenti infectiosi este deosebit de importanta, infectiile constituind de-a lungul timpului factorul cel mai puternic al selectiei naturale. Astfel, efectele distrugatoare ale tuberculozei, rujeolei si variolei asupra populatiei americane bastinase, dupa descoperirea Americii, au fost echivalente unui genocid. De asemenea, este binecunoscuta rezistenta naturala fata de infectia cu Plasmodium falciparum a indivizilor care au anemie drepanocitara1 .
Antigenele de histocompatibilitate au fost si ele legate de sensibilitatea la unele infectii, cum ar fi lepra2 , glomerulonefrita acuta3 , forma paralitica a poliomielitei4 , sindromul Reiter5 etc.
1.2. Barierele anatomice
Integritatea anatomica a organismului este unul din factorii esentiali in apararea antiinfectioasa naturala.
1.2.1. Pielea si mucoasele
Tegumentele si mucoasele constituie bariere mecanice eficiente in prevenirea patrunderii microbilor in organism.
Pielea intacta este impermeabila prin structura ei pentru majoritatea microorgansimelor, cu unele exceptii, ca, de exemplu, leptospirele, virusurile papiloma si dermatofitii. Orice leziune a pielii poate constitui punctul de plecare a unei infectii. Astfel, bacilul piocianic, rezident al florei cutanate normale, infecteaza aproape intotdeauna plagile arse.
Acizii grasi liberi produsi de glandele sebacee si de unele specii microbiene de pe suprafata pielii, acidul lactic, rezultat al metabolismului local, pH-ul scazut (5-6) si uscaciunea relativa a pielii creeaza conditii nefavorabile dezvoltarii majoritatii microorganismelor, cu exceptia germenilor din genurile Staphylococcus, Corynebacterium, Proprionibacterium etc. si confera pielii proprietati autosterilizane. Proprietatea autosterilizanta a pielii curate este superioara celei murdare. Descuamarea continua a stratului cornos este, de asemenea, o modalitate de indepartare a florei bacteriene de pe piele.
Mucoasele, structuri ce delimiteaza suprafetele interne ale organismului, gazduiesc un mare numar de microbi si se opun patrunderii acestora in organism nu atat prin rezistenta mecanica cat prin secretiile cu proprietati antibacteriene. Astfel, mucusul cervical, lichidul prostatic, lacrimile sau alte secretii au proprietati bactericide ce se datoreaza unor substante, dintre care aminitim lizozimul, activ mai ales pe flora gram-pozitiva si lactoferina, proteina chelatoare ce spoliaza mediul de fierul necesar multiplicarii bacteriene.
Pe suprafata mucoaselor mai este prezenta IgA-secretor care impiedica atasarea bacteriilor de celule prin fixarea si blocarea unor receptori pentru bacterii, inhiba mobilitatea bacteriana, aglutineaza unele microorganisme sau neutralizeaza toxinele lor.
1.2.2. Tractul respirator
Tractul respirator este prevazut cu mecanisme de clearence microbian foarte eficiente. Mucoasa respiratorie este lubrefiata cu un strat de mucus. Acesta are proprietati tensioactive si surfactante inhiband fixarea bacteriilor de celulele epiteliale6.
Microorganismele inhalate in particule de praf sau picaturi mai mari decat 5 m adera de mucoasa tractului respirator superior si sunt readuse prin miscarile cililor vibratili in faringele posterior, de unde sunt fie expectorate, fie inghitite. La miscarile cililor se mai adauga tusea si stranutul, ambele foarte eficiente in eliminarea diverselor impuritati din caile respiratorii. Particulele mai mici de 5 m ajung pana in tractul respirator inferior, unde sunt fagocitate de macrofagele alveolare.
Fumul de tigara sau alti poluanti, precum si unele bacterii si virusuri (B. pertussis, v. gripal) blocheaza acest clearence, prin paralizia cililor, favorizand producerea unei pneumonii secundare. Intubatia sau tracheostomia scad eficienta rezistentei naturale in caile respiratorii.
1.2.3. Tubul digestiv
Microorganismele sunt supuse deja in cavitatea bucala actiunii salivei care, prin continutul de lizozim, lezeaza peretele celular si membrana citoplasmatica a unor bacterii gram-pozitive. La aceasta se adauga actiunea unor anticorpi care se pot gasi in saliva.
In stomac, flora bacteriana sufera o reducere drastica sub actiunea acidului clorhidric din sucul gastric (pH=1,5). In perioadele de vara creste numarul de toxiinfectii alimentare deoarece consumul de lichide este mare si sucul gastric se dilueaza. Cresterea consecutiva a pH-ului permite trecerea microbilor de bariera gastrica si inmultirea lor eficienta in intestin.
Tripsina si celelalte enzime din sucul pancreatic au actiune bactericida prin hidroliza proteinelor din peretele celular si membrana celulara, iar bila interfereaza functiile vitale ale membranei celulare avand si o actiune neutralizanta asupra unor toxine bacteriene.
1.2.4. Tractul genito - urinar
Urina este in mod normal sterila. pH-ul acid si curgerea urinii asigura o spalare permanenta a cailor urinare.
Infectiile urinare sunt mai rare la barbati, deoarece uretra este lunga (20cm) limitand accesul microbilor in vezica urinara, spre deosebire de uretra feminina (5cm) care permite mai usor colonizarea vezicii.
Staza urinara cauzata prin reflux, hipertrofie de prostata sau calculoza renala favorizeaza inmultirea microbilor si deci infectia.
Vaginul este protejat partial de pH-ul acid rezultat in urma metabolizarii glicogenului de catre bacilii lactici.
Lichidul seminal contine spermina, o poliamina dependenta de pH si care inhiba cresterea florei gram pozitive.
1.3. Flora normala
Flora normala are o serie de functii fiziologice, printre care prevenirea colonizarii organismului cu flora patogena. Mecanismele prin care flora normala se opune multipicarii florei patogene sunt:
competitia pentru acelasi receptor celular,
competitia pentru un substrat nutritiv,
secretia unor produsi secundari toxici,
stimularea sistemului imun, care va produce anticorpi naturali, ce vor reactiona incrucisat cu antigenele florei patogene.
Administrarea abuziva de antibiotice va distruge echilibrul dintre speciile florei normale si unele specii conditionat patogene sau patogene, lipsind organismul de un mecanism antiinfectios important. Astfel, tratamentul oral indelungat cu antibiotice va avea ca urmare aparitia diareei prin dezvoltarea necontrolata a unei singure specii ca, de pilda, S.aureus, Candida albicans, Clostridium difficile etc. care fac parte din flora normala si care se mentin la individul sanatos in anumite limite tocmai datorita antagonismului bacterian.7
1.4. Mecanismele umorale
Daca un microorganism trece de stratul protector al barierelor anatomice, el intalneste mecanismele de aparare nespecifice innascute, umorale si celulare, prezente in lipsa unui contact anterior cu agentul infectios respectiv.
Mecanismele umorale. Serul proaspat este capabil sa lizeze unele microorganisme (bacterii, virusuri) datorita in primul rand continutului in complement si lizozim, la care se mai adauga si alti factori umorali.
1.4.1. Sistemul complement
Complementul este un sistem seric de 25 de proteine enzime care, ca si sistemul coagularii si fibrinolizei, se activeaza in cascada sub actiunea unui trigger8 .
Desemnarea componentelor sistemului complement este ingreunata de numerotarea nelogica in ordinea descoperirii lor si nu in ordinea in care se activeaza.
Componentele majore sunt notate cu C1-C9. Cand o componenta se activeaza, ea se descompune in 2 subunitati notate cu literele a si b.
De exemplu, factorul C3 se transforma prin activare intr-un peptid cu GM mica, notat C3a si unul mai mare, notat C3b. Cand produsii de clivaj se asociaza pentru a forma impreuna o enzima activa, ca, de pilda, C4b2a, se adauga o bara deasupra componentelor sale. In cazul in care un produs intermediar activat se inactiveaza, va fi precedat de litera i, de pilda iC3b.
Figura 25 - Activarea complementului
Activarea complementului se poate petrece pe doua cai cu punct de plecare diferit, dar, care converg spre aceiasi produsi finali:
- calea alternativa, mai veche din punct de vedere filogenetic care se activeaza in absenta anticorpilor specifici si face parte, deci, din rezistenta antiinfectioasa naturala, si
- calea clasica, a carei activare presupune in general prezenta anticorpilor specifici, deci, un contact prealabil cu agentul etiologic respectiv.
Momentul esential in activarea complementului este activarea C3, care se descompune in C3a si C3b sub actiunea C3-convertazei.
Calea alternativa. In plasma normala C3 este supus permanent unei activari spontane discrete prin clivarea in C3a si C3b. C3b se combina cu factorul B rezultand C3bB. Acesta la randul sau este supus actiunii factorului D care va transforma C3bB in C3bBb si Ba.
C3bBb este C3-convertaza caii alternative. Aceasta convertaza, rezultata, deci, in mod fiziologic ar putea cliva cantitati mari de C3 printr-un feedback pozitiv, asemanator unui cerc vicios, daca nu ar exista mecanisme foarte riguroase de reglare ce impiedica activarea spontana a unor cantitati mari de C3.
In prezenta unor polizaharide de pe suprafata bacteriilor, a endotoxinei si a acizilor theicoici, C3bBb rezultat in urma clivarii fiziologice se leaga de suprafata bacteriilor fiind protejat astfel de inactivare. La stabilizarea C3bBb participa si o proteina plasmatica, properdina.
Deci, activarea complementului pe calea alternativa este rezultatul stabilizarii C3bBb (a C3-convertazei) ce poate fi determinata, printre altele, de prezenta bacteriilor.
Activarea complementului pe calea clasica se produce de regula in prezenta complexelor antigen-anticorp, deci in urma unui raspuns imunitar. Astfel, bacteriile cu care organismul a mai venit in contact, patrund in organism si intalnesc anticorpii corespunzatori cu care vor forma complexe antigen anticorp.
Cate o molecula de C1q, C1s si doua molecule de C1r formeaza unitatea de recunoastere care se va lega de complexul antigen-anticorp. Unitatea de recunostere va cliva C2 si C4 in C2a, C2b si C4a, C4b. C4b2a va forma C3 convertaza caii clasice, care va cliva C3 in C3a si C3b, piesa esentiala in reactiile urmatoare.
Formarea complexului de atac al membranei. Indiferent pe ce cale s-a activat complementul, reactiile urmatoare sunt comune ambelor cai. Ambele C3 convertaze se combina cu C3b formand C5 convertaza (C3b2BbP pentru calea alternativa si C3b4b2a pentru calea clasica). C5 se va descompune in C5a si C5b. C5b se fixeaza pe suprafata celulei pe suprafata careia se afla antigenul - deci in cazul nostru pe suprafata bacteriei. De C5b se vor lega in continuare C6,7,8 care impreuna cu mai multe molecule de C9, care polmerizeaza, formeaza un complex de atac al membranei ce perforeaza membrana celulara cu liza consecutiva a celulei bacteriene.
Rolul biologic al complementului
Activarea complementului genereaza o serie de efecte biologice de o importanta deosebita in rezistenta antiinfectioasa:
declansarea inflamatiei. Activarea complementului aduce dupa sine declansarea reactiei inflamatorii prin produsii intermediari rezultati pe parcursul activarii. Astfel, C5a este un puternic factor chemotactic si chemokinetic pentru PMN pe care le va aduce in focarul infectios. C3a si C5a sunt anafilatoxine care vor duce la o degranulare fiziologica a mastocitelor cu eliberarea unor mediatori chimici vasoactivi;
citoliza. Celulele pe care s-a fixat complementul si care in mod fiziologic sunt celulele straine organismului (bacteriile, in cazul de fata) sunt lizate sub actiunea complexului de atac al membranei. In cazuri patologice, complementul se poate fixa de celulele proprii organismului producand distrugerea acestora;
opsonizarea. Fagocitele au pe suprafata lor receptori pentru C3b. Astfel, microbii de care s-a fixat C3b vor adera de celulele fagocitare fiind fagocitati mai eficient.
Deficientele ereditare ale unor componente ale complementului scad capacitatea de aparare antiinfectioasa a organismului. Astfel, un deficit de C1q, C1r, C1s, C4, C2 se asociaza cu o susceptibilitate crescuta pentru infectii cu germeni piogeni. O deficienta de C3 duce la perturbarea activarii complementului pe ambele cai. La indivizi cu deficienta de C3 opsonizarea este slaba, eficienta fagocitozei redusa, evolutia infectiilor putand fi fatala. Deficienta de properdina favorizeaza infectiile cu germeni piogeni, remarcandu-se in special aparitia infectiilor meningococice cu evolutie fulminanta. Deficiente ale factorilor C5, C6, C7, C8 si C9 cresc susceptibilitatea pentru infectiile diseminate cu cu neisserii.
1.4.2. Lizozimul
Lizozimul este o mucopeptidaza prezenta aproape in toate umorile organismului (ser, lacrimi, saliva, secretie nazala), fiind absent in LCR, urima si umoarea apoasa). In plasma sanguina, concentratia de lizozim este de 4mg/ml si este singura enzima a vertebratelor capabila sa rupa legaturile din interiorul peptidoglicanului prezent in peretele bacterian precum si chitina fungilor. Lizozimul este activ pe peretele celular al bacteriilor gram-pozitive. Bacteriile gram-negative nu sunt sensibile la actiunea lizozimului, deoarece peptidoglicanul este acoperit de membrana externa. Daca bacteriile sunt supuse initial actiunii complementului, acesta va leza membrana externa dezvelind peptidoglicanul, sensibil acum la actiunea lizozimului.
Multe specii bacteriene au dezvoltat strategii de eludare a actiunii complementului si lizozimului, ceea ce insa nu scade importanta lor in apararea antiinfectioasa.
1.4.3. Citokinele
Citokinele sunt peptide, asemanatoare hormonilor, cu proprietati imunomodulatoare, produse de celulele care raspund invaziei microbiene. Cele care actioneaza chiar asupra celulelor care le produc sunt denumite autocrine, cele cu efect pe celulele invecinate paracrine, iar cele cu efect pe celule la distanta endocrine. Exista multe celule producatoare de citokine, dar cele mai importante sunt macrofagele si limfocitele.
In cazul invaziei organismului de catre agenti straini (bacterii, toxine), se declanseaza secretia de citokine care contribuie in ansamblu la cresterea rezistentei la infectii.
Astfel, citokinele au rol important in declansarea inflamatiei. IL-1este implicata in producerea febrei, cresterea permeabilitatii vasculare, induce explozia respiratorie in macrofage si PMN, moment esential in fagocitoza. IL-6 declanseaza in ficat sinteza proteinelor de faza acuta. IL-8 secretata de macrofage la stimularea acestora de Il-1 si TNFa este un puternic factor chemotactic pentru PMN, contribuind astfel la formarea puroiului in focarul infectios. TNFa favorizeaza agregarea si activarea leucocitelor neutrofile si eliberarea enzimelor proteolitice din celulele mezemchimale, deci sunt producatoare de leziuni tisulare.
Unele simptome generale ale infectiei, ca, de exemplu, febra, somnolenta, starea de disconfort, durerea musculara etc., se datoreaza activitatii acestor substante.
1.4.4. Raspunsul de faza acuta
Este o reactie generalizata, nespecifica a organismului, stimulata de infectie, inflamatie, leziuni tisulare si inconstant de procese proliferative fiind mediata de citokine dintre care mai importante sunt IL-1, IL-6, TNFa, PGE1 (prostaglandina E1) si interferoni.
Febra este cel mai evident semn al raspunsului de faza acuta si este rezultatul actiunii IL-1, TNF si alfa interferonului care actioneaza impreuna asupra centrului termoreglarii al hipotalamusului. La aceasta se adauga cresterea PMN in sangele periferic. Se remarca scaderea fierului si zincului in ser, necesare multiplicarii bacteriilor.
Proteinele serice a caror concentratie creste in timpul raspunsului de faza acuta sunt: componente ale complementului, proteinele coagularii, proteinele de transport, inhibitori ai proteazelor ce favorizeaza fagocitoza si stimuleaza migratia leucocitara.
O proteina de faza acuta este proteina C-reactiva (CRP), produsa de celula hepatica stimulata de IL-1. In 24-48 ore de la debutul inflamatiei acute concentratia serica a CRP creste de mii de ori. CRP se poate lega de polizahardele unui numar mare de bacterii si fungi. Prin activarea consecutiva a a complementului, pe cale alternativa, se faciliteaza indepartarea acestor microorgansime prin bacterioliza si fagocitoza.
1.4.5. Opsoninele si opsonizarea
Opsoninele sunt substante care adera de suprafata unui microorganism facandu-l accesibil fagocitozei. Exista opsonine nespecifice si specifice. C3b, de pilda, opsonina nespecifica ce se produce in timpul activarii complementului se leaga covalent de microbi. Acest complex, microb-C3b, se leaga de glicoprotein-receptorul pentru C3b prezent pe membrana fagocitelor (CR1). Fiind legat de fagocit, microbul va fi fagocitat eficient.
Alt exemplu de opsonina nespecifica este fibronectina, o glicoproteina cu functii de opsonina fata de bacteriile gram-pozitive. Ea se gaseste la suprafata mucoaselor, impiedicand, prin proprietatea de a se lega de flora gram-pozitiva, colonizarea mucoaselor cu flora gram-negativa (de exemplu mucoasa faringiana).
Opsoninele specifice sunt unii anticorpi care, insa, sunt implicati in apararea antiinfectioasa dobandita.
1.4.6. Interferonii (IFN)
Interferonii sunt glicoproteine (GM 20 kD) cu rol important in rezistenta fata de virusuri. Se deosebesc 3 tipuri de interferoni:
IFN-, secretat de macrofage si PMN ca urmare a infectiei celulelor respective cu un virus sau dupa stimulare cu polinucleotide, diverse componente bacteriene cum ar fi endotoxina bacteriilor gram negative etc.;
IFN-, secretat de fibroblasti in aceleasi conditii;
Interferonii alfa si beta sunt produsi de celule dupa patrunderea unui virus sau a inductorilor de interferoni (polinucleotide, endotoxina bacteriilor gam-negative, ARN dublu catenar etc.). Ei impiedica patrunderea altui virus in celula respectiva pe de o parte, iar pe de alta parte, secretat in exterior se fixeaza pe receptorii pentru virusuri ale celulelor invecinate protejandu-le si pe acestea fata de patrunderea virusului.
IFN- sau interferonul imun, secretat de limfocitele T dupa stimularea acestora cu un antigen fata de care limfocitele au fost sensibilizate anterior.
Dintre efectele biolologice ale interferonilor amintim aici activitatea antivirala antimitotica si imunomodulatoare. Vom reveni asupra lor in capitolul de virusologie.
1.4.7. Raspunsul inflamator
In esenta, patrunderea microbilor in tesuturi duce la activarea complementului, ceea ce are ca urmare liza celulelor microbiene, pe de o parte, si declansarea raspunsului inflamator infectios, pe de alta parte. Cascada de activare a complementului va antrena eliberarea unor mediatori chimici (citokine, proteinele de faza acuta, mediatori rezultati din degranularea mastocitelor etc.) care participa direct in procesul inflamator si vor atrage in focarul infectios fagocitele. Acestea vor inlatura microorganismele invadatoare prin fagocitoza.
Inflamatia acuta este rezultatul schimbarilor ce se petrec intr-un tesut ca raspuns la o agresiune mecanica, chimica sau infectioasa. Ea este un mecanism de aparare antiifectios rapid, care tinde sa localizeze infectia si sa previna diseminarea ei. Manifestarile locale ale inflamatiei sunt eritemul (rubor), caldura (calor), durerea (dolor) si edemul (tumor).
Inflamatia poate evolua spre vindecare cu restitutio ad integrum a tesuturilor sau cu sechele. Deznodamantul unei reactii inflamatorii depinde de extinderea procesului inflamator, de microorganismele implicate, precum si de reactivitatea gazdei.
Cele 3 evenimente majore ale inflamatiei sunt:
vasodilatatia capilara locala,
modificarile structurale microvasculare, si
acumularea leucocitelor la locul injuriei.
Vasodilatatia capilara. Mediatorii plasmatici ai inflamatiei, ca, de pilda, complementul, exista sub forma unor precursori care, asa cum am vazut, devin biologic activi numai dupa activare. Activarea C3 a complementului este o etapa critica a inflamatiei.
C3a si C5a rezultate in cursul activarii complemenetului sunt anafilatoxine puternice ce determina degranularea mastocitelor cu eliberarea unor mediatori chimici.
O parte dintre acestia sunt preformati, asa cum este histamina. Ea are actiune vasodilatatoare asupra capilarelor, crescand totodata si permeabilitatea acestora. In consecinta, se produce o exudare din capilare spre zona infectata a plasmei cu mediatorii pe care aceasta ii contine.
Modificarile structurale microvasculare si acumularea de leucocite. Sub actiunea unor mediatori chimici rezultati in timpul activarii complementului si secretati de macrofagele stimulate de toxine bacteriene se modifica endoteliul capilar, care permite adeziunea PMN de acesta.
Figura 26 - Modificarile vasculare din inflamatie
PMN sunt atrase de factorii chemotactici de natura bacteriana, de cei produsi in urma activarii complementului si de cei rezultati din degranularea mastocitelor. Ele vor parasi capilarul prin diapedeza si se vor indrepta catre focarul inflamator unde vor distruge microbii prin fagocitoza.
1.5. Mecanisme celulare nespecifice
Fagocitoza este un mecanism important de indepartare a microorganismelor si a celulelor lezate. Celulele fagocitare sunt: macrofagele si PMN neutrofile si eozinofile. In anumite conditii si alte celule - fagocite facultative - pot dobandi proprietati fagocitare, ca, de pilda, fibroblastii.
Polimorfonuclearele neutrofile opereaza ca un front in apararea fata de agentii patogeni. Numarul lor creste in timpul unei infectii bacteriene, dar scade in infectiile virale.
PMN, precum si macrofagele fagociteaza o gama larga de antigene, mai ales bacterii opsonizate. Dupa inglobare, antigenele straine sunt distruse de enzimele lizozomale. PMN au in citoplasma lor granulatii primare azurofile ce contin mieloperoxidaza si alte enzime cum sunt beta-glucuronidaza, elastaza si catepsina G. Granulatiile specifice, neutrofile contin lizozim si lactoferina. Aceste enzime hidrolitice si digestive sunt eliberate in fagozom favorizand digestia materialului fagocitat. Frecvent, leucocitele sunt distruse in urma fagocitozei, ca in cazul infectiilor cu germeni piogeni (stafilococi, streptococi, neisserii). Ele reprezinta celulele "kamikaze" a apararii antiinfectioase, deoarece sosesc primele la locul injuriei.
Polimorfonuclearele eozinofile reprezinta 1-3% din totalul leucocitelor sanguine. Numarul lor creste in timpul reactiilor alergice, in cazul infectiilor parazitare. Ele iau parte la apararea antiparazitara si contin enzime ce metabolizeaza histamina si leucotrienele fiind astfel capabile sa joace un rol important in limitarea reactiilor alergice. Pe de alta parte, ele contin proteine toxice, ca, de pilda, proteina majora bazica ce duce la distrugerea celulelor epiteliale in tractul respirator, fiind responsabile de inflamatia cronica in astmul bronsic.
Eozinofilele fagociteaza complexe antige-anticorp precum si unele resturi antigenice ce rezulta din raspunsul imun si care in alte conditii ar duce la boli autoimune.
Polimorfonuclearele bazofile reprezinta aproximativ 0.5% din leucocite si sunt echivalentul mastocitelor tisulare. Bazofilele au granulatii mari ce contin numerosi mediatori chimici si precursorii acestora, ca, de exemplu, histamina, leucotriene, prostaglandine, factori activatori al trombocitelor, etc. Acesti mediatori sunt eliberati, in mod normal, la nevoie, in cantitati reduse. Eliberarea lor masiva poate fi daunatoare si poate duce la reactii alergice de tip I anafilatic, ca: astm bronsic, urticarie, febra de fan sau chiar soc.
Fagocite mononucleare includ monocitele din sange si macrofagele tisulare. Ele sunt capabile sa fagociteze microorgansime opsonizate, sa distruga unele dintre ele dar nu pe toate. Unele microorgansime (micobacterii, listerii, brucelle, crypococci, toxoplasme) supravietuiesc si se inmultesc in macrofage. In acest caz celula serveste ca factor de diseminare al infectiei, protejand microorganismele respective. In cadrul proceselor imunitare mediate celular, monocitele activate pot omora germenii patogeni intracelulari.
1.5.1. Fagocitoza
Fagocitoza este proprietatea unor celule de a ingloba si digera particule straine organismului. Aceste celule sunt PMN si monocitele (care dupa ce migreaza in tesuturi se numesc macrofage) si au un rol important in apararea gazdei fata de infectii.
PMN apar primele ca raspuns intr-o inflamatie acuta, urmate mai tarziu de macrofage. Factorii chemotactici sunt eliberati de numerosi microbi. Acesti factori sunt atractanti puternici pentru celulele fagocitare care au receptori specifici.
Fagocitoza are urmatoarele etape: chemotaxia, opsonizarea, atasarea, internalizarea si digestia
Chemotaxia. Fagocitele sunt atrase in focarul infectios de factori de origine bacteriana (formilmetionil-leucil-fenilalanina) si factori chimiotactici ce apar in cursul inflamatiei, cum sunt: C5a, kallicreina produsa de tesuturile lezate, produsi rezultati din metabolismul acidului arahidonic (prostaglandine, tromboxan, leucotriene). Aceste substante favorizeaza exprimarea receptorilor pentru C3b al fagocitelor. Fagocitele parasesc capilarele prin diapedeza.
Opsonizarea. Reprezinta faza in care microorganismele sunt pregatite pentru fagocitoza si adera de fagocite. Aceasta aderare comporta 4 modalitati ce definesc eficienta fagocitozei.
Mentionam ca ultimele doua posibilitati apartin rezistentei antiinfectioase dobandite, deoarece presupun participarea anticorpilor rezultati in urma unui raspuns imunitar.
Inglobarea. Dupa atasare, particulele sunt inglobate intr-o vacuola formata din membrana citoplasmatica. Acesta vacuola, sau fagozom, va fuziona cu lizozomii primari pentru a forma fagolizozomii in care enzimele lizozomale vor declansa digestia. Totodata are loc explozia respiratorie care este de fapt o activare puternica a metabolismul oxidativ al PMN.
Digestia. Distrugerea microbilor sub actiune enzimelor lizozoale se petrece prin doua mecanisme: oxigen dependente si oxigen independente.
mecanismele dependente de oxigen sunt consecinta "exploziei respiratorii" (intensificare brusca a metabolismului) ce insoteste fagocitoza si pe parcursul careia se formeaza ioni de superoxid (O3-), oxigen atomic (O-), radicali hidroxili, peroxid de hidrogen (H2O2) si hipoclorit. Toti acesti produsi sunt puternic bactericizi.
mecanismele bactericide independente de oxigen se datoreaza unor enzime ca:
enzime hidrolitice: catepsina, glicozidaza, arilsulfataza ce digera peretele celular al microbilor;
defensine: proteine cationice care se leaga de peretele celular si determina formarea unor canale ce strapung peretele;
lizozimul care ataca peptidoglicanul;
lactoferina care spoliaza mediul de fierul necesar bacteriilor.
Fagocitoza prin PMN poate fi considerata principalul mecanism de aparare fata de bacteriile piogene.
Fagocitoza prin macrofage
Fagocitoza prin macrofage.
Rolul fagocitozei prin PMN este distrugerea bacteriilor. Macrofagele intervin mai tarziu in focarul infectios, unde vor fagocita microbi si detritusurile celulare rezultate in urma leucocitelor distruse la locul injuriei. Fazele fagocitozei prin macrofage sunt asemanatoare cu cele descrise mai sus, dar, spre deosebire de PMN, macrofagele se pot activa daca sunt stimulate corespunzator. Ele se activeaza sub actiunea unor substante ce apar in urma prezentei microorganismelor, ca, de pilda, C3b si g-interferon, unele componente bacteriene, cum ar fi endotoxinele, si de limfocitele Tdh in cadrul raspunsului imun celular. Cu toate acestea, unele bacterii, protozare sau fungi sunt capabile sa supravietuiasca si sa se multiplice in macrofagul neactivat (micobacterii, brucelle, criptococi, listerii etc.). Dupa activare unele ele pot fi distruse. Deci, fagocitoza efectuata de macrofage este eficienta asupra microorganismelor cu habitat intracelular. Uneori, insa, microorganismele nu sunt distruse si supravietuiesc pe durata lunga in macrofag, rezultatul fiind inflamatia cronica.
Fagocitoza prin macrofage are, pe langa rolul de a indeparta bacteriile, mai ales cele cu habitat intracelular, si cel de a initia raspunsul imun. Macrofagele sunt celule prezentatoare de antigen care dupa prelucrarea acestuia il prezinta limfocitelor Th.
1.5.2. Limfocitele NK
Celulele NK sunt limfocite citotoxice naturale care exista deja la nastere. Ele nu sunt fagocite, dar pot ataca si distruge in mod nespecific celule infectate cu virusuri sau chiar celule tumorale.
In contact cu celulele infectate, celulele NK secreta o perforina inrudita cu C9 a complementului. Aceasta polimerizeaza pe membrana celulei tinta si formeaza aici canale ce distrug integritatea acesteia.
