|
|
|
Evolutia conceptului despre autism si cadrul istoric
Cadrul istoric al evolutiei conceptului
Autismul este o tulburare psihocomportamentala de aspect pervasiv care reuneste aspecte ale mai multor etiologii si are un caracter invalidant social si relational. Afectiunea se manifesta prin deficiente mintale si comportamentale, care afecteaza in mod curent abilitatea de a comunica, formele de relationare cu ceilalti si capacitatea de a raspunde adecvat la stimuli externi. Desi persoanele cu autism nu au exact aceleasi simptome si dezorganizare psihica , tabloului clinic specific i se adauga anumite elemente sau forme individuale specifice. In general, sunt prezente probleme de socializare, comunicare, motorii si senzoriale. De aceea, persoanele cu autism, si in special copiii, manifesta intarzieri grave de limbaj, apar ca fiind inchisi, inabordabili, incapsulati in comportamente repetitive, pattern-uri cognitive rigide si chiar ca fiind retardati mintal.
Termenul de autism a fost descris pentru prima data in anul 1911 de catre E. Bleuler ca simptom secundar al schizofreniei, ca "predominenta" a vietii interioare si detasare activa de lumea exterioara. Autismul va ocupa odata cu lucrarile lui E. Minkowski, H. Ey, O. Biswanger, un loc tot mai important ca tulburare a acestei boli. E. Bleuler a precizat ca, pentru subiect, lumea autista este la fel de reala ca realitatea (ba chiar si "mai reala"), dar ca autismul este o consecinta directa a dislocarii produse de boala; oricat de bizare ar fi trairile subiectului, ele nu intra in conflict direct cu realitatea, datorita lipsei de continuitate logica a autismului. Unii autori au incercat o apropiere a autismului de introversia descrisa de Jung ca tendinta spre autism , acesta fiind considerat posibil in momentele critice ale psihogenezei. Aceasta acceptie, ca si aceea pe care o foloseste Maslow, care considera autismul doar ca un fenomen compensatoriu, ce se desfasoara in diverse grade intre normal si patologic, sunt doar preluari formale care nu tin seama de esenta fenomenului si de profunzimea tulburarii. Intreaga viata psihica a subiectului este polarizata asupra acestei lumi interioare, populata de propriile lui dorinte, angoase, productii ale imaginatiei sau delirului. Pentru subiectul autist, lumea reala nu este decat o "aparenta", relatiile intre aceasta lume si cea proprie fiind de cele mai multe ori imposibile, determinand impenetrabilitatea si incomprehensibilitatea binecunoscute. Atunci cand, contactul intre "cele doua lumi" este posibil, suferinta subiectului apare, pe de o parte, din imposibilitatea sa de a-si exterioriza in mod adecvat trairile "lumii" proprii, iar pe de alta parte, din cauza interventiilor lumii reale pe ca re el le resimte durerors facandu-l sa se retraga in turnul sau de fildes.
In linii mari, autismul este reversul pozitiv a ceea ce P. Janet considera ca fiind pierderea simtului realului (ca aspect negativ). H. Ey va prelua aceasta idee, descriind autismul ca "nucleu pozitiv" al psihozei schizofrenice. E. Minkowski arata ca, totusi, conceptia bleuriana asupra autismului ramane legata de asociationismul epocii in care a luat nastere, fenomenul fiind vazut ca o scadere particulara a asociatiilor, ca o slabire a integrarii lor, arata ca, in prim plan, trebuie pusa globalitatea tulburarilor care "vizeaza persoana ca ansamblu, depasind functiile izolate si regasindu-se in toate manifestarile acestora fie ca este vorba de ideatie, reactii afective, acte de vointa sau de comportament. In cadrul schizofreniei simptomul autist este vazut de catre H. Ey ca o lume magica, arhaica si himerica cu o arhitectonica bizara departandu-se mult de real. Pierderea contactului cu realitatea, cu ceilalti indivizi si cu lumea de "realitati" care le apartine conduce la esuarea absoluta a sentimentului relatiilor interumane. [ ]
Inca din secolul al XVII-lea intrebari referitoare la fenomenul autist au inceput sa apara si cercetatorii s-au aplecat catre intelegerea si explicarea acestui fenomen deosebit de controversat prin modalitatile de manifestare deosebit de heterogene caracteristice tabloului psihopatologic.
Secolul XIX nu pare a fi caracterizat de o preocupare in ceea ce priveste problematica copilului autist. Copiii cu tulburari mentale erau considerati idioti (arierati profund sau congenital). Formele clinice, exceptie facand cele psihotice, erau inexistente. Atitudinea era ostila, copiii erau fie aruncati, abandonati sau inchisi.
Anul 1900, prin prezenta Mariei Montessori care a revolutionat lumea
medicala cu propunerile sale prin urmatoarea remarca: "copiii deficienti nu sunt in afara
legii si au dreptul sa traiasca si sa mearga
la scoala". A fost cea care a elaborat o metoda
pedagogica educativa elementara pentru copiii cu
dizabilitati mintale si sociale. Prima femeie medic din Italia
este interesata in primul rand de reeducarea copiilor anormali, apoi
aplica propriile tehnici la toti copiii. Profesor de antropologie
pedagogica
La inceputul secolului al XIX-lea conceptul de "dementa precoce" si de "regresie" se dezvolta putin cate putin plecand de la observatiile asupra copiilor cu tulburari mintale. Aceste tulburari alcatuiesc psihozele infantile din care face parte si autismul infantil.
In 1911, psihiatrul Eugen Bleuler, asa cum subliniam anterior, descrie pentru prima data notiunea de autism intr-o monografie dedicata formelor initiale de aparitie a schizofreniei, intitulata semnificativ "Dementa precoce sau grupa schizofreniilor". Autismul este descris in lucrarea mentionata ca o "tulburare caracteristica schizofreniei ce consta intr-o desprindere a gandirii de realitatea general recunoscuta, asociata cu preponderenta absoluta sau relativa a vietii psihice interioare." Bleuler facea referire la o "lume autista" tot atat de reala pentru bolnav ca si cea adevarata, dar o realitate strict individuala diferita de a celorlalti semeni.
In 1943, medicul austriac Leo Kanner descrie pentru prima data afectiunea recunoscuta astazi sub denumirea de "autism infantil" prin raportare la 11 cazuri de copii ce manifestau o lipsa aparent congenitala de interes fata de oamenii din jur; erau, in schimb, atrasi de aspectele neobisnuite, bizare ale mediului inconjurator neinsufletit. A numit aceasta afectiune "Sindromul Kanner". Deoarece tabloul clinic este foarte asemanator cu cel al schizofreniei a generat de-a lungul timpului nenumarate controverse, cercetari, studii clinice pentru a decide daca sindromul Kanner este sau nu forma infantila a schizofreniei.
In descrierea sa, Leo Kanner a izolat un numar delimitat de semne clinice caracteristice psihozei autistice odata constituita:
Kanner, dincolo de tulburarile autiste
mentionate, insista pe memoria remarcabila, aspectul inteligent
al acestor copii diferit de starile de inapoiere descrise anterior de
catre psihiatria clasica asemenea lui Esquirol. In acelasi timp,
savantul austriac dr. Hans Asperger,
In 1950, Bruno Bettelheim care a fost inchis intr-un lagar de concentrare si a putut observa fenomenele de repliere a prizonierilor in atitudini catatonice ca si cum ar fi acceptat voluntar situatia lor. Compara aceste rezultate cu autismul infantil si ajunge la urmatoarea concluzie: "copilul nu poate face fata, prin experienta sa proprie, intr-o activitate care sufera modificari datorita aparitiei unor elemente noi; ca urmare el nu poate sa obtina satisfactie pentru nevoile sale ajungand la o traire de disperare profunda". Copilul gaseste in replierea autista singurul refugiu posibil ca raspuns la o experienta intolerabila si destructiva a lumii exterioare. Aceasta experienta negativa apare in trairile foarte precoce datorita relatiilor cu mama si mediul familial de viata. Copilul respinge lumea exterioara, "se retrage in el insusi" si evita o actiune care ii poate provoca neplacere, sfarseste prin a deveni "o fortareata goala". Este vorba de copiii victime ale unor grave perturbari afective determinate de un mediu familial neanimat, atemporal care face din copil "o masina". Prin aceste observatii autorul construieste o teorie care culpabilizeaza parintii considerandu-i drept prima cauza a handicapului propriilor copii.
In 1956, Leo Kanner vorbeste de dereglarile psihologice ale copilului autist; incrimineaza pe langa tulburarile psihologice, sociale si disfunctionalitatea biologica lipsa de caldura maternala sincera si atitudinea distanta a tatalui.
Intre anii 1950 - 1960 exista tendinta in cercetare de a pune in evidenta influenta unei conjunctii care genereaza sindromul autist. Teza cea mai recunoscuta este cea psihanalitica care considera ca, parintii sunt cei care prin crearea unei ambiante nepotrivite copilului pot determina aparitia sindromului autist. Se descriu "mame rele" care prin atitudine fata de copil determina o repliere psihica, o angoasa profunda fata de lumea exterioara pe care copilul o percepe ca pe o amenintare la adresa lui. Din aceasta cauza, cura psihanalitica preconizeaza separarea copiluli de mediul sau.
In anul 1957, Margaret Mahler descrie psihoza simbiotica cu urmatoarele particularitati:
Mai tarziu, Margaret Mahler recunoaste existenta a doua tipuri: psihoza autistica si psihoza simbiotica. Autoarea descrie stadiile copilariei in urmatoarele perioade: faza autista (in primele saptamani de viata), faza simbiotica (in primele luni de viata), faza de individualizare (cand copilul incepe progresiv sa devina autonom). Studiul facut pe copiii psihotici a evidentiat lipsa uneia din aceste faze in dinamica dezvoltarii lor ceea ce a condus la concluzia ca psihoza autista este cauzata de lipsa primei faze de dezvoltare, care are la baza halucinatia de despartire de mama care nu a putut sa devina obiectul de referinta senzoriala; in aceasta situatie, limitele eu-lui corporal nu pot fi percepute; faza simbiotica dificila poate fi originea unui autism primar sau secundar daca mama, antrenand o relatie simbiotica cu copilul sau traieste in imprevizibil si frustrare ceea ce va conduce copilul la autism. In psihozele simbiotice copilul recunoaste pe mama sa ca fiind diferita fata de el si ezita sa fuzioneze cu ea pentru a nu fi "absorbit de aceasta", o considera "o extensie a corpului sau" deoarece "el insusi nu va fi diferit de obiectul mama". Deseori, aceste doua categorii se pot combina intre ele.
Intre anii 1960 - 1970, autismul este considerat din punct de vedere etiologic ca o entitate omogena observabila in diferite circumstante. In Statele Unite autismul descris de L. Kanner este admis ca o entitate specifica dar este atasat schizofreniei infantile. Aceasta clasificare nu este acceptata de numeroase tari europene care ataseaza autismul la psihozele precoce.
Misc si Lang introduc notiunea de psihoze deficitare si dizarmonice evolutive pentru a caracteriza procesele psihotice asociate cu o deficienta mintala sau instrumentala. Cognitivistii cerceteaza fiecare sindrom autist la nivelul functiei de perceptie, in vorbire si in viata sociala in general. Diferentiaza tulburari de perceptie, cat si tulburari prezente in capacitatea de intelegere si de comunicare. Apar astfel asocieri intre autism si factorii organici.
In anul 1977, psihanalista engleza Tustin pleaca de la ideea ca autismul poate fi explicat prin "ruptura copilului de sanul mamei" (in sens metaforic), copilul fiind considerat "o prelungire a corpului mamei". Astfel, dezvoltarea psihica a fost stopata, intr-un stadiu precoce a vietii, de trairea maternala cand copilul avea inca nevoie de a trai iluzia unei contopiri corporale cu mama". Aceasta iluzie trebuie eliminata progresiv prin pregatirea simultana atat a mamei, cat si a copilului, iar momentul separarii trebuie realizat treptat. Ruptura creeaza trairea de "discontinuitate corporala" intre corp si mediu, "o ruptura a unei parti din sine insusi". Copilul prezinta tendinta de completa propriul sau corp folosind si manipuland obiecte neanimate pentru a pastra sentimentul de continuitate minimala. In lucrarea sa "Autismul si psihozele copilariei" propune clasificarea autismului in 3 grupe: (1) autismul primar anormal - un tip accentuat al autismului clasic neexistand intre corpul copilului si mama o delimitare, intre suprafetele lor corporale, functionarea mentala se organizeaza in jurul senzatiilor foarte primitive; aceasta forma este rezultatul unei carente in domeniul dezvoltarii sale esentiale; (2) autismul secundar in carapace - corespunde autismului descris de Kanner; in aceasta forma nu exista o indistinctie a eu-lui si non-eu-lui ci o supraevaluare a acestei diferente; copilul si-a creat o veritabila bariera autistica formand o "carapace destinata interdictiei accesului la non-eu-l terifiant" (inspaimantator). Corpul copilului apare in acest caz rigid, instabil, fugind de contactul psihic. Activitatea fantasmatica este saraca si centrata in jurul unor anumite procese corporale iar actul gandirii este inhibat. Tustin clasifica aceasta forma ca fiind "crustacee" ceea ce face sa joace un rol important in hipersensibilitatea copilului la stimulii senzoriali si depresiunea mamei; (3) autismul secundar regresiv - seamana cu schizofrenia infantila; dupa o evolutie aparent normala apar manifestarile regresive cu o retragere a copilului intr-o viata fantasmatica suficient de bogata centrata pe senzatii corporale existand pentru copil o fuziune psihica, o confuzie intre el si mama sa, proces sustinut de mecanisme de identificare proiectiva descris de autorii klainieni. Idei importante sunt: ruptura precoce de sanul mamei, trairea psihica de ruptura imaginata de copil ca o "gaura neagra", construirea de catre copil a unei "cochilii protectoare".
Contributii importante la intelegerea mecanismului psihologic al autismului a adus si psihanalista austriaca Melanie Klein care considera ca, inca de la inceputul existentei sale "viata fantasmatica a sugarului este dominanta". Descrie doua perioade necesare evolutiei eu-lui si anume: perioada de schizofrenie a sugarului si perioada de depresie. Mecanismele de aparare arhaice impotriva unei angoase invadante sunt: proiectia, identificarea proiectiva, refuzul sau respingerea, idealizarea. In conditiile in care ambianta maternala este neadecvata si daca unele mecanisme intrapsihice nu sunt puse in actiune sau daca progresul cognitiv este insuficient atunci va avea loc fixarea patologica. Caracterul dureros al realitatii duce la identificarea proiectiva patologica care va face realitatea mai dureroasa, mai persecutiva. Teoriile sale sunt divergente fata de cele ale lui Sigmund Freud si presupune ca inca de la nastere exista un Eu elaborat, ca apare mai devreme Complexul lui Oedip, ca fantasmele psihice determina in mod preponderent nevroze si psihoze. Descrie o stare schizoparanoida (angoasa persecutiei), in primul trimestru al vietii si o stare depresiva (angoasa pierderii unui obiect) legata de Complexul lui Oedip, in al doilea trimestru. Toti copiii care au o structura psihotica ar trece prin aceste "stari".
Autorii francezi, R. Mises, S. Lebovici, I.J. Lang aduc o contributie originala la clinica afectiunilor psihotice precoce. Astfel, au integrat in cadrul psihozelor infantile precoce "Psihozele de expresie deficitara" marcate de coexistenta unei simptomatologii de tipul deficientei intelectuale si a unei relatii psihotice de inchidere in mediul sau ("imprejmuire"). Toti autorii subliniaza in egala masura ca, toate psihozele precoce poarta in ele germenul unei posibile evolutii deficitare. Integreaza, in egala masura, in acest cadru "Distorsiunile psihotice de personalitate" forme care se separa de autism prin caracterul mai putin masiv de retragere.
Alti autori francezi printre care Lebovici, Soul, Houzel s-au straduit sa surprinda semnele foarte precoce ale evolutiei psihice in diada interreactionala mama-copil Aceste semne permit un diagnostic precoce al afectiunii: refuzul biberonului; insomnie cu momente de autoagresivitate si agitatie; calm exagerat cu lipsa atitudinii anticipatoare si de adaptare posturala; aparitia surasului in luna a III-a si angoasei lunii a VIII-a nu sunt simtite; dezinteres pentru jocuri sau interes exagerat pentru jocul cu mainile in fata ochilor; existenta angoaselor fobice in exces.
In 1969 s-a creat in Franta, Fundatia "Sesame autisme" care va deveni membra fondatoare a "Asociatiei Autismului European"; Fundatia numara in prezent 1200 de familii regrupate in 30 de asociatii regionale sau departamentale afiliate "UNAPEI" (Uniunea Nationala a Asociatiilor de Parinti si Prieteni ai Persoanelor Handicapate Mintal).
Perioada 1970 - 1990 distorsiunea "mama - copil" nu mai este considerata cauza exclusiva a aparitiei autismului, cercetatorii abordeaza cu atentie drama parintilor cu copii autisti care se deosebesc de parintii copiilor cu alt handicap. In 1975, in Franta, este promulgata o lege care prevede educatia obligatorie a copiilor cu handicap / dizabilitati ca urmare a presiunilor facute de parintii si educatorii acestora. In 1978 au loc numeroase dezbateri nosografice. Lorna Wing si Golg vorbesc de sindromul autist si nu de boala autista subliniind etiologia heterogena a autismului pe care il considera drept "o stare finala" cauzata din punct de vedere etiologic de factori diversi. Din anul 1981, psihozele infantile sunt denumite de DSM-III "tulburari care invadeaza dezvoltarea", pe scurt TED - "pervasive development desorders"; tulburari considerate deviatii de dezvoltare a functiilor psihologice fundamental implicate in dobandirea aptitudinilor sociale si de limbaj. In anul 1987, DSM - IIIR recunoaste doua forme si anume: TED ca tulburare autista si TED ca tulburare autista nespecifica.
Astfel de conceptii, prin impartirea facuta, neglijau dimensiunea psihopatologica si negau suferinta acestor copii. Cu mult inainte, unii autori au vorbite despre "tulburari majore de organizare a personalitatii" afectand atat constituirea identitatii copilului cat si raporturile lor cu realitatea exterioara; pentru acestia, problema angoasei si mecanismelor de aparare este prioritara.
In 1990, cercetarile medicale continua si sunt suspectate cateva tulburari psihologice la care se adauga o intensa cercetare in legatura cu aceasta afectiune enigmatica care a intrigat lumea intreaga.
In 1992, Asociatia Autismului European lupta pentru restabilirea drepturilor persoanelor autiste, pe linia drepturilor omului. In anul 1993 autismul este considerat fie o caracteristica innascuta, fixata precoce, fie un proces dinamic cu evolutii diversificate. In 1996, drepturile persoanelor cu autism sunt recunoscute de Parlamentul European care precizeaza ca "autismul este un handicap" si se recomanda statelor membre sa recunoasca aceste drepturi si sa faca in asa fel ca ele sa fie respectate prin adoptarea unei legislatii corespunzatoare care sa mentioneze dreptul la o viata independenta si dreptul de a participa in masura posibilitatilor la deciziile privind viitorul lor; este necesar sa beneficieze de educatie si asistenta medicala corespunzatoare si sa nu fie supusi la angoase, amenintari si tratamente abuzive.
