Josephine Baker (1906 - 1975)

Josephine Baker (1906 - 1975): JOSEPHINE BAKER a contribuit mai mult la diminuarea mentalitatilor rasiste si la apararea cauzei femeilor decat numerosi teoreticieni respectati. Libera si iconoclasta pe scena, la fel ca in viata, a stiut sa se arate senzuala si provocatoare, fara sa decada intr-un erotism vulgar. Inarmata doar cu indrazneala, a debarcat in Franta cu speranta de a face cariera in muzical si a sfarsit prin a se lupta pentru valorile in care credea: rezistenta distinsa, de-a lungul celui ce-al Doilea Razboi Mondial, si-a consacrat bunurile artistice edificarii unei lumi mai bune si construirii unui model in miniatura, pe domeniul ei de la Milandes, arca multietnica si baza de agrement pe care a incercat s-o puna la dispozitia marelui public, in afara cortegiului de copii adoptati. Josephine Baker a fost o "militanta din instinct', a trait in functie de convingerile ei umaniste, fara a se lasa condusa de vreo morala ori influentata de privirile celorlalti. A inteles sa dovedeasca valabilitatea visului ei de infratire universala la Milandes si nu si-a pierdut credinta, atunci cand proiectul existentei sale a ruinat-o, dupa vreo douazeci de ani. Semn ca iubirea de viata o propulsa in mai mare masura decat utopia, a reusit sa-si salveze copiii din marasmul de pe urma caruia ar fi putut suferi si a ramas pana la capat o mama energica si o vedeta inepuizabila.

Freda Josephine McDonald se naste la 3 iunie 1906 la Saint Louis (Missouri), dintr-un tata alb si o mama negresa. Artisti in mizerie, oferindu-se mereu sa tina lectii private, cei doi se despart un an mai tarziu. Mama lui Josephine va avea trei copii cu un alt barbat: Richard, Margaret si Willie Mae, fara a parveni la o situatie sociala mai senina. Josephine e incurajata de mica sa traiasca din ce se nimereste, pe strazi, o initiere dura, care o lamureste foarte devreme asupra sortii care-i asteapta pe negrii dintr-o America in care razvratirile sociale sfarsesc adeseori intr-o baie de sange. La 10 ani, face primul ei dolar, castigand un concurs de dans, si intrevede speranta unei vieti mai bune, dar mama ii pregateste alta soarta: pentru a despovara bugetul familiei, o marita fortat cu un barbat violent. Josephine, in varsta de abia 13 ani, nu e genul de om care sa se lase brutalizat. Un an mai tarziu, fuge de acasa, dupa ce si-a doborat calaul, si supravietuieste din expediente marunte, pe ici, pe colo. Norocul ii surade curajoasei fete, atunci cand se intalneste cu Jone's Family Band, o familie de cantareti si dansatori, care o iau intr-un turneu. Al doilea sot Willie Baker, al carui nume il va pastra, o zareste pentru prima data la Philadelphia, pe cand se zbantuie, isi umfla obrajii si-si invarte ochii mari prin cap. Asa s-a nascut stilul Baker: un dans sexy si, totodata, plin de bufonerie. Dupa doi ani de casnicie, Josephine hotaraste sa-si incerce norocul la New York si isi paraseste barbatul. Are parte de o primire ostila: negrii nu-si gasesc locul, nici pe scena, nici in viata. Dar Josephine insista. Din pozitia de costumiera a primei trupe de negri de pe Broadway, isi asteapta ora succesului. Care nu intarzie sa apara: in ziua cand o dansatoare se imbolnaveste, Josephine ii ia locul pe nepregatite. Succesul e total, iar aceasta se pomeneste in situatia de-a propune un nou spectacol, Chocolate Dundies, a carui vedeta este ea insasi. In 1925, scapata de viata pe strazi si de ura rasista, castiga 150 de dolari pe saptamana, o suma care ii permite sa traiasca aproape ca o mica burgheza. Dar atunci cand, intr-o seara, consiliera artistica a teatrului Champs - Élysées, in calatorie de exploatare prin Statele Unite, ii propune un contract la Paris, ea nu ezita. A auzit de Turnul Eiffel, n-are nimic de regretat in America: paraseste totul.

Pentru teatrul Champs-Élysées, pariul e indraznet: un show cu un asemenea dans "impleticit' care se numeste "charleston' si cu sanii goi - si-nca ai unei negrese - asta da curaj! Autorii Spectacolului de revista neagra au trebuit sa insiste pentru a o convinge pe Josephine: "Goala. Dar neagra, e ca si cum ai fi imbracata'. Noua colaboratoare a inteles indata despre ce e vorba. Pentru a invinge prejudecatile, va trebui sa socheze prin exagerare si provocare, chiar suportand o anumita condescendenta: "Negresa' era pe atunci un animal ciudat. La vremea potrivita, va dovedi ca si "Negresa' stie sa gandeasca.

Premiera are loc pe 2 octombrie 1925, in fata unei sali arhipline. La iesire, multimea de spectatori are pareri impartite: in timp ce barbatii entuziasti aplauda noutatea, spiritele reactionare manifesteaza, in fata teatrului, impotriva spectacolului "pornografic', cu strigate de "Porcarie scandaloasa!'. Dar Josephine Baker s-a lansat. In anul urmator, e vedeta spectacolului de la Folies-Bergère, La Folie du jour, care o va imortaliza incinsa cu o sugestiva centura de banane - "costum' a carei idee i-ar fi venit lui Cocteau, unul dintre cei dintai spectatori. In orice caz, va hrani fanteziile unor Picasso, Philippe Soupault sau Man Ray, in timp ce Georges Simenon devine secretarul si amantul dansatoarei, iar Jean Gabin partenerul ei intr-un film uitat, La Sirène des tropiques. Josephine ilustreaza o vointa si o rezistenta fizica de exceptie, insirand spectacol dupa spectacol, in Franta si in strainatate, dar nu lasa deoparte nici cateva filme, ramase fara prea mult succes (Zouzou de Marc Allégret, in 1934, Princesse Tam-Tam de Edmond T. Greville, in 1935, Moulin-Rouge de Yves Mirande, in 1940, sau Fausse Alerte de Jacques Baroncelli, in 1945). Primul turneu european e organizat de un oarecare Pepito, un italian mai mult sau mai putin gigolo, dar plin de idei si ambitii in slujba celei care ii va fi partenera intre 1926 si 1936. La inceputul anilor '30, intr-o Europa in care se coace fascismul, Josephine arunca seminte de scandal peste tot pe unde trece, aproape goala si vopsita provocatoare: Paul Derval, directorul de la Casino de Paris, i-a oferit un leopard pentru a-si inveseli show-ul, si ea il plimba uneori in lesa, pe Champs-Élysées! Accesoriu profesional, ori cadou de la amant? Nu se stie. Lumea a zis ca-i nimfomana, ceea ce fiul ei saluta cu umor in biografia pe care i-a scris-o: "Daca a avut multi amanti, imi vine sa zic: bravo ei!' Forta si senzualitatea sa pot starni intr-adevar imaginatia. Petrecareata incorigibila, muncitoare inversunata, artista iti ascunde iubirile intr-o vila din Vésinet, deja cu reputatia de vedeta la fel de raspandita ca si Mistinguett, pe care o pune in umbra si care o uraste, in virtutea rivalitatii artistice, dar si a prejudecatilor rasiste.

In 1931, Josephine lanseaza slagarul etern J'ai deux amours (Am doua iubiri - "tara mea si Parisul'), compus pentru ea de Vincent Scotto. Prima iubire vrea s-o cucereasca, tot asa cum a cucerit si Europa. In 1936, merge in turneu in Statele Unite. Dar gandirea libera si spiritul decadent nu sunt apreciate de cealalta parte a Atlanticului. Si apoi, exilandu-se, cantareata si-a tradat patria: are un esec. Aventura pune capat primei iubiri, ca si relatiei cu Pepito. Revenita in capitala franceza, in 1937, Josephine l-a inlocuit urgent cu Jean Lyon (Levy pe adevaratul sau nume), barbat chipes si fondator al lantului de cofetarii "Cotofana care canta'. Se marita cu el si, pentru a intoarce spatele unui trecut, isi ia cetatenia franceza.

Casnicia nu dureaza decat trei ani, dar constituie inceputul angajarii politice a lui Josephine Baker. Reputatia ei artistica e suficient de solida ca sa-si poata apara convingerile si sa se angajeze in favoarea unor cauze indragite. Mai intai, militanta impotriva antisemitismului in plin avant, adera la Liga de lupta impotriva pogromurilor, creata in 1972. Ulterior, va sprijini orice lupta antirasista, in Europa, ca si dincolo de Atlantic, unde va participa la marsul lui Martin Luther King, la 28 august 1963. In septembrie 1939, pe cand triumfa la Casino de Paris in spectacolul de revista London, se inscrie in Crucea Rosie, precum si in randurile Rezistentei antifasciste. Domeniul de la Milandes, o imensa proprietate recent cumparata in Dordogne, ii slujeste de cartier general. Instaleaza acolo o statie radio a tine legatura cu Rezistenta, care se organizeaza, si ascunde acolo intreaga familie a sotului sau, in ciuda divortului din 1940, inainte de-a o ajuta sa fuga de pe teritoriul francez. La prima chemare a generalului De Gaulle, pleaca la Londra. Spioana neagra, pe care nimeni n-o banuieste, fiindca e prea batatoare la ochi, e trimisa in misiune, in Africa de Nord, in Portugalia, iar informatiile confidentiale, scrise cu cerneala simpatica, le transporta ascunse in sutien! Generalul De Gaulle ii ofera personal decoratia Crucea Lorraine si, dupa razboi, o medalie a Rezistentei, precum si insigna Legiunii de Onoare. Caci Josephine Baker si-a pus inclusiv talentul artistic in slujba moralului trupelor, mergand sa cante in Libia, in Siria si in Palestina, in calitatea ei de sublocotenent al trupelor feminine de aviatie! A venit, totodata, pe urmele eliberarii progresive a Frantei, sustinand cate un concert pe scena fiecarui mare oras recucerit si, oricat ar parea de bizar, a cantat la lagarul de concentrare de la Buchenwald, in "sala intransportabililor'. Imaginile ororii i se intiparesc adanc in suflet si o intaresc in nevoia de a milita pentru demnitate umana, justitie si pace. Intampinata la Paris ca un erou national, sarbatoreste cu demnitate armistitiul, oferind de-a lungul catorva saptamani spectacole gratuite prin teatre si restaurante, pe unde se nimerea. Acest temperament naravas, mereu inclinat sa cante, sa danseze si sa sarbatoreasca viata, il seduce pe un jazzman prestigios, fostul violonist clasic de renume, Jo Bouillon, care dirijeaza noua orchestra a interpretei. In 1947, acesta devine al treilea si ultimul ei sot. Amantii frumoasei artiste vor continua sa se perinde, dar Jo imbratiseaza cauzele durabile ale partenerei sale, cele mai intelepte, care sunt uneori si cele mai nebune. Impreuna cu el va munci ea la constructia lumii pe care o viseaza: un spatiu in care diferentele sa coexiste fara violente, printre oameni ca si printre animale, un fel de Arca a lui Noe exemplara, amplasata pe domeniul de la Milandes.

Visul lui Josephine - care a fost marcata inca din copilarie de scenele de violenta rasista si destul de informata in legatura cu nedreptatile din lume, intrucat le-a parcurs - va deveni realitate la Milandes. Intre 1947 si 1967, vedeta impreuna cu sotul ei strang milioane, cu care ar fi putut zburda si trai senin pana la capatul zilelor, daca si-ar fi propus: Josephine acumuleaza turneele, stagiunile din cabaretele pariziene, inregistreaza discuri, accepta invitatiile din partea guvernului algerian sau cubanez, ca si acelea ale partenerei sale Jackie Kennedy. Dar constructia unui adevarat stat in stat, in inima regiunii Dordogne, ii inghite toate resursele.

Prima etapa a acestui proiect grandios: constituirea unui Rainbow Tribe, "Tribul Curcubeului', reunind copii din toate tarile, toate culorile si toate religiile. Adoptia devine obligatorie. Cu atat mai mult, cu cat, spitalizata lunga vreme dupa nasterea uni copil mort, in 1941, nu se cunosc informatii in legatura cu tatal, Josephine a suferit o uterectomie si stie ca nu va fi niciodata mama biologica. Sustinandu-i proiectul, Jo Bouillon nici nu banuieste ca primii doi orfani, adapostiti in 1054, se vor vedea inconjurati de alti opt, sase frati si doua surori, adica un trib de zece copii. Din turneul ei in Japonia, Josephine nu s-a multumit sa-l aduca pe Akio, dupa cum s-au inteles; n-a rezistat sa nu-l imbrace si pe micul Jeannot! Unul e budist, celalalt sintoist. Vor urma, in ritmul turneelor, Luis, un negru columbian, trei francezi de credinte diferite: Jari, un protestant de origine finlandeza, Jean - Claude, un catolic de origine franceza, si Moise, un evreu de origine israeliana, apoi, in 1956, Brahim, zis "Brian', musulman nascut in Algeria, Marianne, nascuta si ea tot acolo, in timpul razboiului, din mama frantuzoaica, si, in 1959, Mara, un indian din Venezuela, Koffi, un ivorian, precum si doi francezi de origine metropolitana, Noël si Stellina. Nu trebuie sa vedem in asta o boala, ci rezultatul unei sensibilitati exacerbate: Josephine se uita in ochii copiilor si nu se poate stapani. Lor li se adauga o multime de animale din toate speciile, domestice, ca si salbatice (un sarpe boa, mai ales, care se rataceste prin sat si nu va mai fi gasit ).

Pentru a se ocupa de toata lumea asta si a administra domeniul, Josephine Baker s-a inconjurat de un personal numeros, preceptori, dadace, gradinari, angajati de fratele ei, Richard, si de sora ei, Margaret, care incearca zadarnic sa tina o socoteala bugetara. Caci Josephine vrea sa nu le lipseasca nimic copiilor si se arata de o generozitate debordanta. Ceea ce s-a numit megalomania ei nu se opreste la cercul familiei. Creeaza in jurul castelului din Milandes un centru turistic, al carui succes e national: trei sute de mii de vizitatori pe an, carora li se adauga taberele de vacanta ale copiilor defavorizati. Trage conducte de apa si curent pentru tot satul, construieste o piscina, un hotel, deschide magazine, o carciuma Gilbert Bécaud, Hervé Vilard sau Dalida, care vin sa se odihneasca la ea, canta uneori acolo. La 40 de ani, Josephine ramane o profesionista a scenei, dar traieste cat mai mult posibil la Milandes, intre organizarea serbarilor colective si grijile unei mame foarte ocupate.

Intr-o carte, fiul ei Brian a evocat-o cu tandrete pe aceasta "mama ciudata'. Ca exemplu de ciudatenie, a tinut sa-i duca pe copii peste tot, prin marile magazine, in lumea larga, sa-i mentina cu orice pret in legatura cu cultura lor de origine. Josephine ramane totusi o mama in limita normelor obisnuite: pregateste mese pantagruelice pentru familionul ei, alinta pe unul, cearta pe altul, ii educa pe toti. Ii obliga sa respecte fara concesii valorile morale pe care ea le apara, iar pedepsele vin fara exceptii in caz de lasitate, egoism sau necinste, minciuna reprezentand cel mai grav pacat in clasamentul lui Baker. Daca la Milandes copiii traiesc la adapost de restul lumii, Josephine ii pregateste pentru imensa jungla de afara, in timpul unor "ospete-lectii', in care abordeaza subiectele de actualitate, tensiunile internationale sau rasismul, de pilda. Ii indeamna sa-si aleaga meserii fara vreo legatura cu showbizul (ei se vor conforma) si vor trece ani buni pana cand copiii vor descoperi epoca in care mama lor tinea prima pagina a ziarelor, cu sanii goi si centura de banane in jurul taliei. Cantareata inchide televizorul, indata ce vine vorba despre trecutul ei. Artista, da, nerusinata, nu. De altfel, maturitatea a schimbat-o pe "fetiscana salbatica' in "diva cu furou'.

Desi Tribul Curcubeului starneste unele suspiciuni prin sat, lumea se obisnuieste: fara Josephine, Milandes ar fi ramas o comuna parasita, ca atatea altele. Chiar si in ziua de azi, castelul gazduieste un muzeu Josephine cu care se mandreste. Totusi, sfarsitul aventurii de la Milandes nu prevestea un asemenea omagiu.

Faimoasa expresie a generalului De Gaulle, despre Franta anului 1968, caracterizata destul de bine viata cantaretei din acea perioada, iar gaullista neconditionata care era, n-ar fi renegat acest termen. Cativa ani mai devreme, plecarea sotului ei la Buenos Aires, unde urma sa deschida un restaurant, ar fi putut sa-i para un semnal de alarma: obosit de aceasta harababura cu copii si cheltuieli enorme, presimtea falimentul mosiei si s-a enervat vreme indelungata pentru faptul ca Josephine facea totul doar dupa capul ei, dupa visul ei, departe de orice argument financiar. Intrarea la Milandes costa simbolic, doar cativa franci, iar musafirii cu titlu gratuit erau o multime. Plecat in 1961, Jo Bouillon se intoarce de fiecare data cand mosia e in pericol si continua sa-i protejeze pe copii, fara a-si conditiona sprijinul financiar. Richard si Margaret incearca sa aiba grija de averea surorii lor, dar fara a reusi sa evite catastrofa: domeniul trebuie vandut.

Cu cateva saptamani inaintea sfarsitului, Brigitte Bardot, in numele cauzei animalelor, lanseaza un impresionant apel la solidaritate pentru a salva "visul', in timp ce Trigano, alias "M. Club Med' ii propune sa rascumpere arca din Dordogne. Josephine rezista pana la capat. Spera sa apara vreun sponsor, vreun salvator, face apel la insusi De Gaulle. In zadar. Luata pe sus de pe mosie, intr-o groaznica zi din vara anului 1968, dupa ce toate bunurile au fost vandute la licitatie, e victima unei crize cardiace. Dar reia repede controlul situatiei si isi instaleaza tribul la Saint-German-en-Laye, multumita banilor obtinuti din vanzarea domeniului de la Milandes. Nici pomeneala sa reduca insa cheltuielile!

Pe vremea cand tineretul francez se revolta, Josephine isi inscrie copiii la institutii iezuite severe. Tinuti mereu departe de necazurile parintilor, precum si de grijile materiale, ei nu inteleg nimic din mutarea in tromba, la inceputul anului 1969, in costisitorul Hotel Scribe, apoi la Grand Hotel, lana Opera, care ofera preturi preferentiale pentru clientii faimosi. Totusi, copiii sunt cei care vor avea initiativa prudenta de a nu mai lua in fiecare zi dejunul costisitor de la Café de la Paix! La sfarsitul anului 1969, o noua mutare aduce familia intr-un vast apartament de pe bulevardul MacMahon. Josephine, avand deja 63 de ani, hotaraste sa se reapuce de lucru, pentru a castiga bani. Prietenul Jean-Claude Brialy, tutorele neoficial al copiilor, o ia ca asociata la Cabaretul la Goulue, unde lanseaza un nou show, simpatic si glamour. Din pacate, vremea comediei muzicale a cam trecut. Si chiar daca Josephine Baker a facut un viraj artistic la inceputul anilor '50, deja la inceputul anilor '70 lumea se da in vant dup Janis Joplin si Marianne Faihfull. Frumoasa negresa nu mai e in voga.

In acelasi an, in timpul vacantei de vara de la Monte Carlo, Josephine reintalneste o compatrioata, artista ca si ea, venita adeseori s-o aplaude, printesa Grace. Plina de amabilitate, aceasta intelege ca biata cantareata a ajuns la fundul sacului, tinandu-si copiii feriti de griji, si ca spectacolul de iluzionism e pe sfarsite. Ii propune sa se mute intr-o superba vila de la Roquebrune-Cap-Martin si la schimb - oferta e cu adevarat generoasa - sa participe la cateva gale de caritate in favoarea Crucii Rosii. Copiii sai, dintre care cel mai tanar are 10 ani, merg la scoala alaturi de micutii printi. Ei isi traiesc tineretea in puf, cu o indiferenta care o scandalizeaza pe mama lor. Muzica data la maximum, de dimineata pana seara, blugi trapez, dezordine groaznica: lui Josephine i se pare ca vede in acest comportament adolescentin spectrul revolutiei. Perioada asta e greu de suportat pentru o femeie care s-a construit prin munca pe branci si umilinta.

Atunci cand i se ofera prilejul, Josephine Baker mai organizeaza spectacole la Paris sau merge in turneu, mai ales in Statele Unite unde, in 1973, i se atribuie o ultima mare iubire, pentru un colectionar de arta american. Grace de Monaco e cea care face aranjamente ca ea sa-si reia cu demnitate activitatea, in 1975, la Bobino. La exact cincizeci de ani de la sosirea la Paris, Josephine Baker urca din nou pe scena, aclamata de un public fierbinte si lansata de aprecierile critice ditirambice. O intoarcere triumfala, daca se poate spune astfel! Intr-o frumoasa zi de aprilie, le telefoneaza copiilor pentru a-i imbratisa, entuziasmata, ca o vedeta reinviata, "icoana de bronz si de otel cafeniu', cum o considera Cocteau. Cateva ore mai tarziu, e victima unui atac cerebral, la iesirea de pe scena. Nu-si va mai reveni.

Funeraliile ei de la Paris, la 15 aprilie 1975, au reunit mii de admiratori, inainte de inhumarea de la Monte Carlo. In 2006, centenarul nasterii sale a fost celebrat cu demnitate, prin spectacole pariziene omagiale si atribuirea numelui ei unui bazin de inot, care pluteste pe Sena. Dupa decesul ei, Tribul Curcubeului si-a incheiat adolescenta in Argentina, alaturi de un tata despre care artista niciodata n-a avut vreo vorba rea.

Este un fapt deja bine cunoscut ca, in timpul celui de al doilea Razboi Mondial, dorind sa-si manifeste loialitatea fata de tara de adoptie, Josephine Bakera lucrat pentru Crucea Rosie, adunand informatii pentru francezi. Celebritatea i-a permis sa calatoreasca liber in intreaga lume, pe toata perioada razboiului. A reusit chiar sa transmita informatii militare, din Franta pana in Portugalia. Informatiile au fost scrise cu cerneala invizibila pe partiturile sale muzicale. Josephine Baker s-a folosit de frumusetea sa si pentru a convinge diverse consulate sa acorde vize asociatilor sai, care astfel scapau de prigoana fascista. In 1961 a primit diferite medalii si ordine pentru serviciile aduse Frantei si cauzei Aliatilor: medalia Legiunea de Onoare, Crucea de Razboi.

Cantareata si dansatoarea afro-americana Josephine Baker si-a servit tara adoptiva, Franta, in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, raportand orice informatii de interes in posesia carora a intrat datorita carierei. Josephine a parasit SUA pentru a scapa de atitudinile rasiste gasind in Franta o patrie de dragul careia sa isi riste chiar si viata. Talentata cantareata si dansatoare a devenit cap de afis al spectacolelor tinute de vestitul Folies Bergere fiind o stea a momentului. Dupa ce a izbucnit razboiul, Josephine a ramas pe scena adunand informatii de la clientela localului in care intrau si ofiteri japonezi, birocrati italieni si figuri importante ale regimului de la Berlin. Informatiile obtinute intr-un fel sau altul de la acestia erau transmise rezistentei franceze fiind scrise cu cerneala invizibila pe partituri muzicale.

S-a infiltrat in randurile fortelor ocupante fiind invitata chiar si la petrecerile tinute in cadrul ambasadei italiene din Franta. In afara de furnizarea de informatii secrete, Josephine a ascuns in casa ei refugiati belgieni organizand o intreaga retea de suport pentru rezistenta franceza condusa de Charles de Gaulle. Ba chiar a reusit sa obtina vize si pasapoarte pentru persoane vanate de nazisti. A lucrat ca asistenta in cadrul Crusii Rosii si a devenit sublocotenent in armata franceza libera. Josephine Baker a devenit prima americanca ce a fost onorata cu o importanta distinctie militara franceza, Croix de Guerre.