Teoria pietei eficiente

Teoria pietei eficiente

In decursul unui deceniu (1952-1963), doi academicieni au definit doua elemente importante ce au format teoria moderna a portofoliului: Markowitz, cu ideea sa ca echilibrul intre castig si risc depinde de diversificare, si Sharpe, cu definitia sa despre risc. Un al treilea element - teoria pietei eficiente - a venit din partea unui partea tanar asistent pe probleme de finante de la Universitatea din Chicago, Eugene Fama.

Cu toate ca si alti cercetatori distinsi au scris despre pietele eficiente, inclusiv Paul Samuelson, Fama este cel creditat ca avand un rol deosebit in dezvoltarea unei teorii privind comportamenul pietei de capital.

Fama a inceput sa studieze schimbarile intervenite in pretul actiunilor la inceputul anilor '60. Fiind un cititor pasionat, el si-a insusit toate studiile si lucrarile scrise pana in acel moment despre comportamentul pietei, dar se pare ca el a fost in mod deosebit influentat de matematicianul francez Benoit Mandelbrot. Mandelbrot, matematician cu un rol deosebit in dezvoltarea geometriei fractale, a argumentat ca datorita fluctuatiilor atat de iregulate ale preturilor actiunilor, nu se va reusi realizarea unei analize, statistica sau fundamentala, asupra acestor fenomene.

Disertatia lui Fama, "Comportamentul pietei actiunilor", a fost publicata in "Ziarul afacerilor" in 1963, precum si in "Ziarul de analiza financiara " si "Investitorul institutional". Astfel, Fama, un tanar novice, s-a afirmat si a a atras atentia comunitatii financiare.

Mesajul lui Fama era foarte clar: preturile actiunilor nu pot fi previzionate datorita faptului ca piata este prea eficienta. Pe o piata eficienta, in momentul in care o informatie devine disponibila, un mare numar de oameni inteligenti ( Fama numindu-i pe acestia maximizatori de profit) aplica aceasta informatie intr-un anumit mod, ce duce la ajustarea instantanee a preturilor inainte ca cineva sa obtina profit. Estimari cu privire la viitor nu se pot face pe piata eficienta pentru ca preturile actiunilor se ajusteaza prea rapid.

E. Fama structureaza piata financiara in trei categorii de eficienta informationala:

slaba: piata care permite integrarea imediata in pretul titlurilor financiare a oricarei informatii disponibile, privind evolutia trecuta a cursurilor bursiere respective,

semi-forte: piata care, pe langa integrarea informatiei trecute, permite includerea in pretul actual a tuturor informatiilor publice, privind incheierea exercitiului contabil si perspectiva activitatii intreprinderii emitente a respectivelor titluri,

forte: piata care permite luarea in calculul preturilor actuale a oricarei informatii posibile, inclusiv a celei privilegiate (disponibile numai managerilor si/sau actionarilor).

Variatiile de curs sunt, asadar, independente. Este inutil sa se foloseasca informatia continuta in istoria cursurilor trecute pentru a preciza evolutia lor viitoare, deoarece, in ipoteza existentei unei eficiente slabe, toata aceasta informatie (trecuta) este deja incorporata in pretul actual al titlurilor financiare. Singura, o informatie noua poate determina o variatie de curs. Cel care detine aceasta informatie este singurul care poate avea o previziune pertinenta privind evolutia viitoare a cursului si poate obtine un profit din arbitrajul intre valoarea actuala a titlului si cursul bursier.

Teoria pietei eficiente este, deci, o prelungire a teoriei arbitrajului financiar.

Concurenta tot mai crescuta intre investitorii financiari determina cresterea eficientei informationale a pietei si reducerea oportunitatilor de arbitraj intre pret si valoare. Variatia cursurilor devine aleatoare, iar predictibilitatea cursurilor devine tot mai restransa. Cursurile urmeaza traiectorii aleatoare (random-walks) imprevizibile (E. Fama, "Random Walks in Stock Market Prices", 1965). Consacrarea teoriei eficientei pietei financiare se realizeaza in 1969, prin articolul comun al ilustrilor cercetatori, E. Fama, L. Fischer, M. C. Jensen si R. Roll, ,The adjustment of stock prices to new information" si prin cartea comuna, din 1972, a lui E. Fama si M. Miller "Theory of finance".[1]

Fama a admis faptul ca e imposibil sa testezi empiric ideea de piata eficienta. Alternativa, s-a gandit el, a fost sa identifice sistemele de tranzactionare sau traderii (brokerii) care ar fi putut surclasa piata de actiuni luata in ansamblu. Daca un asemenea grup ar exista, inseamna ca piata ar fi ineficienta. Dar cum nimeni nu a avut abilitatea de a bate piata, putem presupune ca preturile reflecta toate informatiile disponibile si ca piata este eficienta.

Recesiunea pietei dintre 1973-1974 a fortat specialistii in investitii sa ia in serios toate documentele provenite de la academie, lucrari care prevedeau noi metode de control al riscului.