|
|
|
Ca si Lucian Blaga, George Bacovia si Ion Barbu, Tudor Arghezi a reprezentat poezia interbelica. Din punct de vedere didactic, Arghezi a fost asimilat directiei moderniste, insa ca in cazul marilor creatori, se evidentiata in cazul acestuia echilibrul dintre traditie si modernitate. De altfel, insusi Arghezi a respins extravagantele avangardei care exprimau ultima limita a modernismului
Dualitatea este trasatura de baza a poeticii argheziene. Fundamental este versul "Sunt in mine niste doi" din poezia "Caut cheia pe intuneric" ce apartine volumului "Noaptea". Dualitatea este exprimata si prin trecerea de la poezie macrocosmosului din volumul "Cuvinte potrivite" la cea a microcosmosului vizibile in voleme precum "Hore", "Cartea cu jucarii", "Carticica de seara", "Prisaca". Trairea dilematica este expusa si in ciclul "Psalmilor" in care Dumnezeun este invocat, dar in egala masura negat. Nicolae Balota in "Arte poetice ale secolului XX", dar si in "Opera lui Tudor Arghezi" sesizeaza ca pentru a exista credinta trebuie traita si negarea. Asemenea lui Toma Necredinciosul, poetul psalmist doreste o dovada concreta a existentei lui Dumnezeu. In critica literara, poezia psalmilor a fost asimilata temei cunoasterii.
In spatiul profund al poeticii psalmilor se gaseste si raportul dintre poet si limbaj. Confruntarea cu divinitatea ca exprosie a logos-ului (logos=cuvant sacru ce apartine lui Dumnezeu) presupune si confruntarea poetului cu poezia, cu limbajul acesteia.
In volumul "Flori de mucegai" se instituie o estetica a uratului similara celui din volumul "Florile raului" apartinand lui Charles Baudelaire. Chiar titlul "Flori de mucegai" reprezinta o calchiere a titlului "Florile raului". Tema dominanta aici este caderea sub forma derziunii. Spatiul inchis cuprinde elemente ale violentei si vulgaritatii ca poeziile "Rada" si "Tinca". In acest volum predomina o lume a labirintului nocturn in care se insista asupra animalizarii omului. Se neaga, de asemenea, posibilitatae unei evaziuni.
Tudor Arghezi este intr-adevar poetul in raspar prin modul in care isi creeaza poezia de fiecare data. In mod paradoxal, Arghezi da o definitie tautologica a poeziei "Poezia este poezie si atat". Semnificativa este si vizita poetului la manastire Cernica, evenimentul citat de Nicolae Balota in "Opera lui Tudor Arghezi". Intrebat de catre unul dintre calugari ce cauta acolo, Arghezi a raspuns "vrau sa invat a scrie pe dedesubt". Este o negare a scrierii obisnuite, o cautare a gasirii unui sens originar a cuvintelor. Nu intamplator primul volum arghezian poarta titlul: "Cuvinte potrivite". Pentru Arghezi poezia mai intai este o realitate interioara care apoi este transpusa prin cuvinte. Nicolae Balota in "Arte poetice ale secolului XX" demonstreaza ca aceasta permanenta cautare a cuvintelor potrivite inseamna "potrivirea acestuia cu substanta eului". Poezia este pentru Arghezi in egala masura inspiratie si mestesug. De aceea in "Cuvinte potrivite", figura lirica centrala este a lui "homofaber".De aici provin si alte trei figuri tutelare cu care se identifica poetul: plugarul, olarul si fierarul. Poezia este potrivita asemenea rodului unei munci istovitoare, realitate vizibila in arta poetica numita "Testament". Inca odata se observa trairea in raspar deoarece aceasta poezie este prima din volumul "Cuvinte potrivite".
Anonimizarea numelui implica obsesia cartii inca de la inceput: "Nu iti voi lasa drept bunuri dupa moarte/ Decat un nume adunat pe-o carte". Versurile citate impun relatia emitator-receptor adica intre vocea lirica si lectorul care este implicat in text. In ceea ce priveste starea de anonimat se poate observa tot o traire in raspar. Se stie ca numele de stare civila al poetului a fost Ion Teodorescu, iar Tudor Arghezi este pseudonimul poetic. Jean Starobinski in "Textul si interpretul" sesizeaza ca pseudonimul presupune si trairea unui alt tip de limbaj. In cazul lui Arghezi numele real corespunde limbajului curent in timp ce pseudonimul, celui poetic.
Motivul cartii care domina in arta poetica "Testament" se identifica de fapt poeziei. Cartea este privita ca o "treapta", "crisovul vostru cel dintai", "hotar inalt cu doua lumi pe poale". Cuvantul "treapta" implica tema initierii in acelasi relatie emitator-receptor: "Cartea mea-i fiule o treapta". Sintagma "crisovul vostru cel dintai" demonstreaza originalitatea poeziei. Termenul "crisov" este arhaic, amintind de un timp al inceputurilor. Astfel spus, cartea-poezia presupune prin cuvintele folosite o intoarcere catre Logos, intaiul cuvant al lui Dumnezeu. Titlul volumului "Cuvinte potrivite" este reluat in interiorul poeziei: "din graiul lor cu indemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite". Ultimul vers citat exprima aducerea cuvantului in starea sa originara semnificata aici de graiul strabunilor, adica de limbajul considerat nepoetic. Pentru a deveni poetice, cuvintele trebuiesc transfigurate, aceasta fiind menirea poetului.
Poezia este definita ca o transformare a limbajului stramosilor intr-un limbaj artistic. De aceea, evocarea repetata a strabunilor nu este o dovada a patriotismului ci o metafora a devenirii poeziei de la traire la cuvant. Suferinta stramosilor este valorificata in poezie pentru ca doar din durere se poate naste cuvantul "Prin rapi si gropi adanci/ Suite de batranii mei pe branci/ Cartea mea-i fiule, o treapta". Suferinta gasirii limbajului poetic este mai intai o truda a stramosilor "Batranii au adunat printre plavani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani" respectiv, "Ca sa schimbam acum intaia oara,/ Sapa in condei si brazda in calimara". La nivelul tematic sapa si brazda sunt elemente ale realitatii taranesti, dar taranul si satul sunt priviti la modul suferintei. In "Scriitura si diferenta" J. Derrida sesizeaza ca in imaginar pamantul parcurs are intelesul unei scriituri; asa cum sapa taranul, brazdele la fel scrie poetul versurile. De aici rezulta si relatia "sapa" - "condei" si "brazda" - "calimara".
Rolul poetului este de a transforma limbajul stramosesc in cuvinte potrivite. Astfel verbul "a crea" este dominant in testament, fiind vizibil in toata izomorfismele sale: "am ivit", "am prefacut", "am preschimbat", "am facut", "iscatam".
In "Testament" este anticipata o estetica a uratului dusa la apogeu in urmatorul volum: "Flori de mucegai". Versurile: "Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi" reprezinta o introducere a modului in care este privita realitatea in poezii precum "Flori de mucegai", "Galere", "Rada", "Tinca".
In "Structura liricii moderne", Hugo Friedrich observa ca poezia moderna se concetreaza mai ales pe o realitate oximoronica. In "Testament" versurile "Le-am prefacut in versuri si icoane/ Facui din zdrente,muguri si coroane/ Veninul strans l-am preschimbat in miere" impun niste relati oximoronice intre "zdrente" si "mucegai si coroane", intre "venin" si "miere". Ocara, injuria, devin si ele realitati poetice prin transfigurarea "Am luat ocara si torcand usure,/ Am pus-o cand sa imbie, cand sa injure". Verbul "tocand" semnifica tocmai tesatura poeziei, iar dualitatea eului reiese din antiteza "sa imbie", "sa injure".
Spre finalul poeziei este reluata relatia emitator-receptor: "Durerea noastra surda si amara/ O gramadii pe-o singura vioara,/ Pe care ascultand-o a jucat,/ Stapanul, ca un tap injunghiat". Metafora "stapanului" comparat cu un tap injunghiat, exprima o realitate simbolica, este de fapt o metafora a poeziei libere care se deosebeste de cea romantica. In romantism se punea accent pe inspiratie, iar poetul se considera genial. Asadar noul receptor al poeziei moderne trebuie sa parcurga acelasi traiect initiatic ca poetul. Poezia moderna inseamna eliberareea de vechile norme, chiar de ideea inspiratiei. In "Discursul filozofic al modernitatii" de Jurgen Habermas considera ca "modernitatea" se revolta impotriva functiilor normalizante ale traditiei pentru ca sensul modernitatii inseamna "rebeliunea impotriva a tot ceea ce este normativ". De aici rezulta si metafora "stapanului" care este o imagine a lectorului traditional obisnuit cu vechea poezie.
Semnificative sunt si versurile: "Intinsa lenese pe canapea,/ Domnita sufera in cartea mea". Din nou se remarca negarea poeziei relevabile numai in structura de suprafata.
Dualitatea eului rezulta si din definirea poeziei: "Slova de foc si slava faurita/ Imparecheate in carte se marita." "Slova de foc" schimba poezia ca inspiratie in timp ce "slova faurita" exprima poezia ca mestesug, munca asupra cuvintelor. Motivul "clestelui": "Ca fierul cald imbratisat in cleste" reprezinta inca o data dualitatea. De asemenea, versul citat impune raportul poet-fierar, una dintre figurile lirice tutelare in poezia argheziana. Raportul Emitator-Receptor este dominat de anonimitate "Robul a scris-o, Domnul o citeste". Ipostaza robului determina posibilitateea legaturii eului liric cu figura tutelara: fierarul, plugarul, olarul. Apelativul "Domnul" corespunde lectorului care trebuie sa interpreteze poezia ca transfigurare a suferintei in cuvant.
