IMPERATIVELE ESTETICE IN PLASMUIREA CATALINE

IMPERATIVELE ESTETICE IN PLASMUIREA CATALINE! - EMINESCU

Este suparator sa vorbesti de persoane si perso-
naje intr-o poezie lirica ; aceste cuvinte amintesc prea
mult elementele eterogene de drama si de roman.
Sa mai arat ca, vorbind de figurile poemei ca per-
sonaje, dominanta este vibratiunea intipuita in ele ?
Este deci vorba nu de persoane, ci de simboluri. Fi-
reste, vom privi figurile atit in ele insesi, cit si in
legaturile organice cu intregul.

Elementul feminin este, am vazut, intrupat in pri-
ma forma in figura fetei din palatul tainuit. Ne amin-
tim cum, zavorita mai mult timp acolo, de^irta de
viata, fata se stingea incet, lipsita de lumina. Cind
se deschid larg ferestrele si usile palatului, o data
cu soarele si cu adierea primavarateca a firii patrun-
de si iubirea ; intii cea nefericita a zmeului, apoi cea
norocoasa a lui Florin.

De buna seama, nu fara intentie a accentuat Emi-
nescu, in prima redactare, zavorirea aceasta si mai
ales efectele si asupra fetei de imparat. Cele citeva
rinduri corespunzatoare din izvor au capatat in bas-
mul versificat amploarea a patru strofe. Si pentru
procesul de la epic spre liric este tipica indeosebi
strofa a douazeci si treia :

Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul,
De n-oi privi nemarginirea vasta.
Raceala umbrei m-a patruns cu gerul
Si nu mai duc, nu pot - viata asta.
Oh I ce ferice-as fi sa vad eterul
Si sa vad lumea, codrii din fereastra,

Si de voiti cu viata sa mai suflu,
Deschideti usi, ferestre, sa rasuflu

La inceput, ceea ce a incercat poetul sa inchege
in figura fetei de imparat este starea sufleteasca a
fecioarei care, dupa ce a suferit zavorirea, e dornica
de viata, se afla in cea mai. potrivita pregatire spre
a fugi de,strania iubire cu orizonturi contemplative
a zmeului, preferind pe cel care va corespunde na-
zuintelor firii ei.

Cineva, privind forma aceasta, ar putea zice : "e
cit se poate de nimerit ! Odata ce intregul rost al poe-
mei e sa vadeasca nepotrivirea fireasca dintre cele
doua iubiri, nimic mai natural decit sa se puna
fata in fata fiinte astfel croite, incit orice apropiere
sa le fie cu neputinta.

Astfel, e firesc ca incercarile prin care a trecut
fata de imparat s-o faca putin prielnica pentru iu-
birea atit de viu strabatuta de nota contemplativa.
Cum s-ar putea ca ea, care exclamase in palatul
tainuit :

Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul

sa urmeze pe cel care-i vorbeste de «palate de mar-
gean» si-i deschide perspective ca :

Ti-i inchina viata ta visarii,

Vei fi oceanului monarhul pal ?

Cit de unitar deci ni se infatiseaza figura aceas-
ta ! De la primele ei cuvinte catre zmeu :
O geniu mindru, tu nu esti de mine !

pina la cele din urma prin care-i arata singura cale
a unei apropieri intre ei :

Fa-mi dar de nunta nemurirea ta,

aceeasi consecventa neclintita : un personaj parca
ta-iat dintr-o bucata.'

Asa ar putea judeca cineva si de buna seama
ca asa i s-a parut si lui Eminescu la inceput.

Dar un prieten al poetului, care ar putea fi si
propriul lui cuget, meditind asupra acestei prime
faze, putea sa aduca treptat cuvinte de rezerva, de
indoiala,

Daca atitudinea fetei de imparat e conditionata
de inchiderea aceea in palatul tainuit, figura ei ca-
pata o insemnatate restrinsa pentru exceptionale ca-
zuri asemanatoare ; fecioara nu poate deveni repre-
zentanta tipica a unui fel de a fi larg-omenesc. Si
doar aceasta este nazuinta cea mare a artei

Apoi felul de a fi, ca dintr-o bucata, al figurii
acesteia, sa fie oare cel mai fericit pentru a scoate
in lumina adincul sufletesc pe care a voit poetul sa
i-l dea ?

Tocmai pentru ca se infatisaza asa dintr-o bu-
cata, ea nu poate lua parte activa la desfasurarea
poemei, se mladie prea putin actiunii. Fiind un per-
sonaj de frunte, te-ai astepta s-o vezi mai viu inte-
resata in tesutul si dezlegarea situatiilor ; dar ea,
neurmarind cu incordare nici iubirea zmeului, nici
pe acea a lui Florin, interesul nostru descreste. Ea
are mai mult un rol pasiv ; e ca o stinca de care
vine sa se sfarme, fara a trezi ecou, amorul nefericit
al zmeului. Fireste ca nepotrivirea lor e lucru esen-
tial ; sta la temelia poemei ; dar oare sa nu fie un
alt mijloc mai viu spre a o vadi ?

Daca s-ar putea intr-un moment sa se strecoare
in chip firesc in sufletul fecioarei o oit de slaba iu-
bire pentru zmeu, atunci totul ar lua o alta fata ;
in cuvintul ei ar palpita mai multa viata, ne-ar in-
teresa mai mult desfasurarea poemei. Cit de viu ni
s-ar infatisa nepotrivirea lor, atunci cind amindoi do-
rind cu incordare o apropiere, aceasta totusi n-ar
putea lua fiinta !

in sfirsit, in ce priveste iubirea fetei de imparat
pentru Florin, iubirea aceasta, care ne-am astepta
sa izvorasca din insasi firea fetei si sa iasa in re-

lief din contrastul pe care-l vede ea intre zmeu si
Florin, e provocata de floarea daruita de Sfinta Vi-
neri Nu e nimic de zis impotriva miraculosului in
poezie - cu o conditie : el sa nu acopere, ca aici,
tocmai ceea ce ne-ar interesa sa vedem mai mult :
zbuciumul sufletesc prin care trece personajul si din
care se destainuieste mai viu felul lui. Dar cum ar
fi cu putinta ca aceasta sa iasa la iveala, cind te-
meiul iubirii ei este in floarea fermecata ?

Ginduri de felul acestora se poate sa fi straba-
tut cugetul poetului ; oricum, ele subliniaza partile
slabe, scaderile, din felul cum ne e infatisata figura
fetei de imparat, scaderi care aveau sa dispara in
plasmuirea figurii Catalinei.

intr-adevar : Catalina nu mai e fata care, zavo-
rita, a suferit in trecut incercari dureroase. Nimic
potrivnic firii ei nu i-a turburat tineretea si, in mo-
mentul cind incepe poema, se afla in acel ceas al
vietii in care nelamurite nazuinte de iubire incep sa
se iveasca in sufletui unei fecioare, lubirsa ei care
mijeste, ea si-o anina de Luceafar, prinde sa-l cheme
in vis. Moment minunat ales ! - singurul in care pu-
tea sa se faca o apropiere intre fiica aceasta a
pamintului si indepartatul Luceafar. Avind ceva mai
multa cunoastere a propriului ei suflet si a lumii,
Catalina cu greu s-ar fi inamorat de Luceafar. Nu
numai ca momentul acesta e prielnic pentru a se
tese o apropiere intre cele doua extreme, dar el
inlatura si nepotrivirea din prima redactare, unde
zmeul se inamoreaza cel dintii, dintr-o privire, ceea
ce nu concorda cu nota de contemplativitate pe care
a dorit sa i-o dea poetul. Cu apropierea aceasta
intre cele doua personaje, interesul nostru creste in
jurul desfasurarii gradate a conflictului care acum e
posibil. Cind dupa ce a fost chemat in vis de Cata-
lina Luceafarul se intrupeaza si-i cere sa-l urmeze,
ea nu poate intelege felul acestuia, se simte straina
de el. Dar iubirea ei supravietuieste primei incercari.
Cind il cheama iar sa se coboare si el se intrupeaza

a doua oara, intrevorbirea lor e mai vie ; desi cu-
vintele ei destainuiesc acum mai puternic iubirea :

Ma dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde

totusi din cauza deosebirilor profunde, apropierea
lor n-ar putea dainui decit cu prilejul jertfei rnemu-
ririi. Mai e nevoie sa subliniem cit de multa viata-
cistiga astfel figura, iar conceptia, adincime si ori-
zont ?

Ivirea pajului Catalin e si ea . menita sa intre-
geasca portretul Catalinei, ilustrind iubirea catre
care ea, inconstient, tindea. Tranzitia de la inalta
iubire dintii la aceea a pajului e intr-adevar minu-
nat redata, dovedeste o admirabila patrundere psi-
hologica ; ea da prilej de lupte sufletes-ti, de osci-
lari, care destainuiesc si mai viu adincul sufletesc al
Catalinei. Nimic miraculos nu intervine in destepta-
rea acestei iubiri.

La inceput, fecioara ramine rece la felul insinuant,
la imbierile de iubire ale pajului ; aspiratia catre
Luceafar n-a parasit-o inca :

Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,

Da-mi pace, fugi departe !

O, de luceafarul din cer

M-a prins un dor de moarte !

Dar pe nesimtite ea se lasa tot mai mult prinsa
in mreaja ispititorului fel al lui Catalin. Iubirea
aceasta se naste din apropierea fireasca ce exista
intre amindoi :

inca de mic
Te cunoasteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine

si din gindul ca Luceafarul va raminea pururea de-
parte.

In felul acesta, prin zugravirea oscilarilor fetei
pina ce triumfa in ea iubirea paminteasca intrupata
in Catalin, poetul a inlaturat scaderile semnalate.
Acum iubirea ei e rodul unor prefaceri savirsite in
propriul suflet. Ea ne apare cu atit mai fireasca, cu
cit nici un merit deosebit al lui Catalin, nici o jertfa
nu-i indreptateste izbinda, ci numai faptul, mai pu-
ternic decit orice floare fermecatoare, ca el e 'rn-
truparea iubirii, asa cum e dat sa se desfasoare pe
pamint.

Ceea ce mai ramine din intiia iubire a Catalinei
e nazuinta care-i mai intraripeaza inca o data cu-
getul spre inaltimile, acum neturburate, unde tro-
neaza Luceafarul. in vraja norocului ei, ea isi inalta
ochii spre cer. S-ar parea ca aceasta usoara revenire
a ei este nepotrivita ; totusi, cit e de adevarata ca
patrundere sufleteasca ! Ea ilustreaza de minune o
adinca contrazicere, de neinlaturat, ce pururea fra-
minta constiinta omeneasca : atunci cind ai indes-
tulat in tine chemarile pamintului, pacea nu ai do-
bindit-o, caci din departare prinde sa te nelinisteasca
fluturarea alba a nazuintelor superioare, iar cind
te-ai avintat in lumea inaltimilor - parerea de rau
pentru pamintul parasit te covirseste, cearca sa te
clinteasca din inaltimile atinse Dar nu e numai
atit. Revenirea asa de profunda a Catalinei mai avea
sa serveasca poetului la ceva : sa provoace acea
minunata incheiere a poemei, ultimele cuvinte ale
Luceafarului.

Aruncind acum, pentru a incheia partea aceasta,
o privire de ansamblu asupra sentimentalitatii cu-
prinse in cele doua figuri feminine cercetate, putem
spune ca ambele, privite in ritmul lor esential, ire-
ductibil, se prezinta la fel : si fata de imparat si Ca-
talina nu pot iubi, pentru aceleasi cuvinte puse in
lumina, o fiinta in felul zmeului sau al Luceafarului.
Substratul din care s-au intrupat ambele figuri a

fost la inceput o intuitiune prjn care se transpunea,
in forma inca nelamurita, o experienta tipica infra-
tita cu insasi viziunea despre lume a poetului.

in procesul acesta creator domina factorul auditiv
sau cel vizual ?

Cu citiva ani in urma, cautind sa precizez facto-
rul primordial in creatiunea lui Eminescu si sa-l de-
finesc in cadrul procedeelor tipice ale lui Goethe
si Schiller, scriam urmatoarele : "se pare ca, in ce
priveste felul plasmuirii, Eminescu nu purcedea ca
Goethe, de pilda, de la factorul extern, de la viziu-
ne, ci de la un entuziasm, de la o vibratiune muzicala,
care isi creeaza treptat aspectul extern, ca la Schiller,
cu deosebire ca la Eminescu acest fond prim nu e
simpla «dispozitie muzicala», ci e infratit dintru in-
ceput cu o idee care, chiar nebuloasa fiind, are to-
tusi in liniile ei largi destul adevar'.

Desi accentuam dispozitia muzicala, afirmam ca
dintru inceput ea era infratita cu o idee. Dar intr-
unele lucrari recente, de pilda intr-o incercare de a
descifra poezia lui Eminescu prin caracterizarea fon-
dului ideologic, vad accentuindu-se primatul factoru-
lui muzical, anterior ideii, situatiei si imaginilor fun-
damentale³⁶). Probleme de felul acesta nu se re-
zolva insa prin generalitati, ele trebuie sa aiba la
baza un manunchi concludent de cazuri concrete,
si tocmai istoria capodoperei are aici de spus un
cuvint. Mai intii, in legatura cu materialul prim al
basmului, dau aici o marturie paralela a lui Goethe
cu privire la receptivitatea si elaborarea materialu-
lui poporan, marturie cars exprima ceva si din felul
lui Eminescu. "Anumite mari rrotive, stravechi tra-
ditiuni istorice, mi se intipareau atit de adinc, incit
le pastram viu in suflet patruzeci pina la cincizeci
de ani ; astfel de icoane pretioase, mereu impros-
patate in fantezie, mi-apareau ca cea mai frumoasa
comoara. Ele se prefaceau mereu, totusi fara sa se
schimbe, tinzind catre o forma mai pura, catre o

plasmuire tainuita'. Si tot Goethe marturiseste ca
anumite basme erau pentru el simbolul unor adinei
experiente personale. Din cele aratate mai sus cu
privire la constienta intrepatrundere initiala intre
basm si experienta lui Eminescu : ceresc-pamintesc,
nu mai incape indoiala ca atit situatia fundamen-
tala cit si elementele basmului versificat au fost pen-
tru el de la inceput purtatoarele unei experiente
deosebit de pretioase. Si de aceea au tins si ele
mereu catre o forma mai pura. Colaborarea factori-
lor : muzical-dionisiac, apolinic, experienta intens
traita si vointa constienta de plasmuire, iata ce ni
se pare caracteristic pentru procesul de creatiune la
Eminescu, atit in faza incipienta, cit si in forma de-
plin cristalizata. F.ara aceasta imbinare nu putem la-
muri dinamismul creator.

Astazi pretuiesc tot mai mult factorul muzical in
creatiunea lui Eminescu ; de buna seama, el este
un element primordial. Dar ritmul fiziologic-muzical
este ceva comun-omenesc. Unii dintre noi il putem
a/ea chiar mai mult decit un poet. De aceea, ridi-
cindu-l la rangul de unica putere creatoare, nu pri-
vim decit un aspect partial al problemei, confundind
impresia de muzical, pe care ne-o dau poetii lirici,
cu insusi factorul creator. De fapt, marturiile in le-
gatura cu fazele Luceafarului confirma ceea ce afir-
mam prin citatul de mai inainte. Muzicalitatea lui
Eminescu este infratita de la inceput cu o imagine
si ambele elemente sint strabatute de gind. Aceasta
organica imbinare de elemente contribuia nu putin
la puterea de sugestie a poeziei sale.

Privind acum lucrurile in total, tot procesul plas-
muirii Catalinei, in trecerea de la prima la ultima
forma, a fost intruparea adincului intuitiei de Ia in-
ceput intr-o sentimentalitate intreaga, nuantata, uma-
na. Ca total artistic al tuturor schimbarilor aratate,
starile sufletesti legate de Catalina apar si vii si

pline da inteles larg, reprezentative pentru sentimen-
tul iubirii, asa cum este conditionat de firea ome-
neasca. Toate modificarile concura la acest efect ;
indeosebi insa cea mai de seama - imposibilitatea
apropierii celor doi inamorati, desi doresc atit de
viu sa se apropie - da un orizont larg figurii si poe-
mei, ne deschide putinta intuitiei armonice a unui
aspect nou si atit de adinc, incit ne pare necesar si
statornic. Si nu este aici un semn comun al marilor
creatiuni poetice, una din calitatile care alcatuiesc
suprema demnitate a poeziei ?