|
|
|
"Aliante literare'
intr-un fel de postfata la prima lui carte, Valeriu Cristea facea distinctia intre o critica a curiozitatii sainte-beuviene, disponibila, infidela, trecind din opera in opera, si una devotata marii opere, aliata, satelita; pe cea dintii o punea sub semnul lui Don Juan, pe cea de a doua, sub semnul lui Tristan: " Trebuie sa precizam - scria el despre ultima - ca preponderenta abordare a scriitorilor de anvergura nu porneste dintr-un orgoliu al adeziunii la elite, din snobism Nu din trufie, ci, dimpotriva, din umilinta, din intensitatea persistenta a impresiilor lecturii, din nevoie de ocrotire, de stringere a rindurilor, dintr-o necesitate de a incheia trainice aliante literare, se naste aceasta critica Manifestarea ei cea mai inalta e un fenomen de satelizare a criticului in jurul unei mari opere, pe care o lumineaza dupa gradul si specificitatea fosforescentei sale native si fara de care el risca sa se piarda si sa se pulverizeze in vid'. Desi scrie cronica literara, cu oarecare consecventa, alcatuindu-si chiar si doua volume de astfel de articole efemere, vocatia adevarata a lui Valeriu Cristea pare a fi ac5eea a studiului temeinic despre mari autori, explicata de el insusi prin formula tristanesca a aliantelor, pe care cartile maturitatii lui, de la Tinarul Dostoievski la Aliante literare o ilustreaza fara dubiu.
Recentele Aliante literare contin trei studii consacrate satirei (Caragiale, Arghezi, Swift) si doua romanului (Duiliu Zamfirescu, Marin Preda), foarte instructive prin aplicatie si patrundere analitica, inainte de orice, criticul este, si aici, un cititor atent, prelungind cu buna stiinta impresiile lecturii, verificindu-le, ordonindu-le dupa o idee, fara a face, decit cu greutate, pasul spre constructia libera. Fantezia critica nu-i lipseste, dar tine de amanunte; vecinatatea textului o atrage, ca magnetismul unei planete satelitii. Inhibitia aceasta nu i se poate reprosa, caci este constitutiva. Efectul ei pozitiv este garantia de seriozitate; acela negativ, o anumita pedanterie a demonstratiei. Metoda criticului (tematista . sui-generis) consta in documentarea minutioasa a intuitiilor, cu lux de citate. Nimic nu ramine doar sugerat; totul e dovedit pina la epuizarea argumentelor. In legatura cu Arghezi, criticul insusi afirma polemic: "A te margini la caracterizarea, or/cit de exacta, dar generala, a prozei lui, cursa in care, dupa exemplul lui G. Calinescu, au cazut multi - nu este de ajuns '. Nu-si cruta nici un efort si nu lasa in urma nici o portita deschisa: pentru uimirea. indoiala sau dezacordul nostru, intr-un chip paradoxal, ne deceptioneaza; voind sa ne insoteasca pina la capat in interpretare, ne rapeste libertatea. Ne obliga sa-l credem pe cuvint. Criticul e umbra operei: staruitoare, tenace, invaluitoare. Colaborarea lui cu scriitorul o exclude, de la un punct, pe aceea cu cititorul. Daca Don Juan, abandonindu-si pe rind cuceririle, ni se poate parea uneori grabit sau superficial, el nu inceteaza totusi niciodata a ne stirni curiozitatea fata de ele; Tristan, in schimb, cu devotamentul lui impins pina la devotiune, sfirseste prin a ne interzice accesul la frumoasa Isolda. Si, in acelasi loc: "inteleg critica literara ca pe un vampirism al esentelor, ca punctii succesive in maduva operei'; ca si celelalte fraze program din Interpretari critice, si aceasta este semnificativa prin luciditatea ei. Studiile din Aliante literare sint punctii succesive in opera lui Caragiale, Arghezi sau Swift. Esantioanele astfel obtinute sint apoi examinate in laborator. Procedarea nu-i scutita de stereotipie. Spectacolul propriu-zis ni-l ofera, totusi, criticul si mai putin opera. Aici e toata curiozitatea (ca sa nu zic paradoxul) acestei critici interesate de interpretarea literaturii sub raport existential si moral, si care ar voi sa se lase absorbita de opera, s-o localizeze pina la identificare: in metoda ei, oricit de vag "stiintifica'. Cind se ridica cortina, scena se afla in intuneric; apoi se aprind reflectoarele, care ne dezvaluie, rind pe rind, aspecte, grupe de personaje, intr-o plimbare lenta de-a lungul scenei; senzatia de miscare, de evolutie ne-o da aparatul, caci personajele par cuprinse de inertie; au fost asezate intr-un anumit fel de la inceput, sint tiranizate de ochiul regizorului, incremenite in postura pe care el le-a indicat-o.
Aceste metafore critice urmaresc sa sesizeze o simpla tehnica si nu pun in discutie valoarea ca atare a studiilor, care sint remarcabile, originale, fine. intiia lor caracteristica o constituie subtila exactitate. Sa exemplificam prin studiul despre satira lui Caragiale. Esential ar fi in prozele si comediile acestuia "inconsistenta' personajelor: ele exprima vidul sufletesc. Pe o latura, vidul e de natura sociala. Mimetismul burgheziei ca clasa (si nu modul cum burghezia dintr-o tara a luat-o ca model pe aceea din alta tara; e un rezultat al spiritului de schimb, prin care ea se defineste, in al doilea rind, literatura lui Caragiale reactioneaza la o formula de arta, aceea psihologica a romanului realist. Mimetismul, in acest caz, goleste personajele de psihologie, le transforma in manechine, anticipatie a prozei celei mai moderne: " In comparatie cu eroii acestuia (ai romanului din secolul XIX), striviti de balonul urias al vietii lor interioare, Mitica poarta nonsalant si ostentativ o simpla legatura prinsa la degetul mic'.
Si, in acelasi stil pregnant: "Caragiale a reusit o extraordinara «golire» a personajului literar. «Vidul» fi nu egoismul reprezinta trasatura sa distinctiva. Printre personajele literaturii universale, cele ale lui Caragiale sint dintre cele mai «imponderabile». El U lasa in urma chiar fi pe Vladimir si Estragon, pe care ii «umple» intrucitva nostalgia lui Godot, amesteclndu-se numai cu «usorii», de care vorbea L. Raicu, din opera lui Gogol'. De la "inconsistenta' psihologica la aceea fizica si, in fine, la aceea a limbajului, demonstratia criticului parcurge intreg traseul; sa precizez ca aceasta inconsistenta, acest vid, nu sint o lipsa de structura; e vorba de un vid care se incheaga, de o inconsecventa artistic consistenta, de un gol plin de sens.
Aici se incheie primul capitol al studiului. Legatura cil al doilea nu se vede numaidecit: "mastile' caragialiene. Orgoliul, modestia, vehementa polemica, sinceritatea, admiratia, ironia - totul e masca. " Daca fizionomia lui Caragiale seamana cu o masca, una din mastile lui e fizionomia insasi'. Cind glumeste si cind e serios Caragiale? Criticul dovedeste dificultatea distinctiei. Cercul se inchide mereu, ca un echivoc. Dar masca lipita de obraz nu e tot o dovada a "inconsistentei'? Ca si personajele sale, Caragiale joaca ,o comedie a disponibilitatii. Relatia cu primul capitol incepe sa se contureze; dar si cu urmatorul, in care cercul e considerat figura principala a multor opere caragialiene: a Noptii furtunoase, bunaoara, unde personajele se urmaresc in cerc, sfirsind in punctul de plecare. Inconsistenta, echivocul, cercul: in trei planuri diferite (psihologie, optiune morala, compozitie), ele se intilnesc. Astfel de raporturi subtile ne pot da o idee de valoarea criticii. Dar ele nu sint decit subintelese in studiu; il putem citi fara sa le inregistram. Constructia studiului ramine discreta, sau, mai bine, disipata. E o capcana pentru neatentia cititorului? Sau o revansa neasteptata pe care fidelitatea criticului fata de opera i-o ingaduie; sansa de a colabora, daca nu la intelegerea operei, atunci la aceea a insesi criticii? Caci, daca opera, atit de strict interpretata, ramine inchisa, iata, studiul insusi ramine, compozitional, deschis, fidelitatea fata de opera opreste pe critic nu numai sa fantazeze direct teza ei, dar si sa exploateze direct teza generala, care, formuiata, ar semana cu o definitie; iar definitia limiteaza, sacrifica nuantele. El evita distanta ca pe o speculatie compromitatoare. Se scalda in imanenta textului, se fereca in el ca intr-un familiar univers protector. Emotia lui consta in a ne impartasi aceasta experienta; este o invitatie la o a retrai impreuna, mai putin la a o judeca. Ne conduce de mina, ca Antigona pe orbul Oedip, prin arcanele operei, neincrezator in capacitatea noastra de a vedea singuri: insa cine nu strabate si singur un drum, nu-l poate recunoaste.
in legatura cu Swift, intr-un studiu superb, Valeriu Cristea noteaza: "O teroare a transparentei pare a-i determina continuu tehnica, mijloacele '. O teroare a transparentei poate fi observata si in critica lui Valeriu Cristea; in critica transparente sint definitia, metafora care stringe semnificatiile intr-un buchet, paradoxul sau calamburul. Criticul le prefera radiografia meticuloasa. Admirabil ilustrata in cazul operei lui Swift - acest ,,Buster Keaton al literaturii', prin masca glaciala, persecutat obscur de vina unei neimplicari in existenta, pentru care serveste de alibi; dar discutabila in studioul despre Arghezi, mai putin clar in totul; repetarea, sublinierile, nevoia de a fixa ideea duc la abundenta si ingrosare. Teroarea de transparenta este psihologica la Valeriu Cristea, critic, astfel, decis in judecati si precis in argumente; dar de o decizie care se disimuleaza si de o precizie care se complica; mult mai preocupat de a nu scapa nici una din infinitele nuante decit de sinteza definitorie; aminind solutia, din scrupul de exactitate, pina la a o face imposibila.
Studiile despre roman, intr-o formula similara, dar tinzind catre tratarea monografica reprezinta "fata insorita' a Aliantelor literare, dupa explorarea infernului satirei. La Duiliu Zamfirescu se remarca predilectia pentru seninatate si idilism, componente ale sufletului omenesc neglijate de romancierii setei de pamint, cruzimii, parvenirii si pasiunii. Tanase Scatiu e totusi omis. Pompiliu Constantinescu propunea pentru acestia din urma explicatia prea marii dependente a personajului din romanul nostru (de la Paturica la Ion) de conditie sociala imediata, obsesia ei; el vorbea de un caracter exponential pronuntat. Valeriu Cristea descopera in Duiliu Zamfirescu un anticipator al eliberarii. Dar de ce "spre romanul total'? Duiliu Zamfirescu dezvaluie, e drept, un aspect ignorat al constiintei, dar il ignora, la rindul lui, pe acela intunecat si dramatic. Despre "plenitudine' nu poate fi discutie, caci autorului Comanestenilor ii lipseste urechea pentru sunetul infundat, tulbure, al pasiunii; el completeaza tabloul zugravit de Filimon si Slavici, in epoca, dar se indreapta spre romanul total la, fel de putin ca si acestia. Mai degraba la Slavici "volumul constiintei' e superior in dimensiuni, in Mura existind si seninatate si patima, si dependenta sociologica, si irational. Ultimul studiu ancheteaza laturile constiintei in proza lui Marin Preda, expresie in adevar a unei constiinte plenare, intr-o analiza strinsa si eleganta.
Aliante literare este o carte profunda, densa, spirituala.
(Romania literara, nr 52, 1977)
E usor sa-ti dai seama ca titlul acestei foarte interesante carti (ca toate ale autorului) publicate recent de Valeriu Cristea - Fereastra criticului (Cartea Romaneasca) - este imprumutat de la titlul articolului despre N. Steinhardt. E mai greu sa intelegi imediat de ce s-a oprit criticul tocmai Ia el si, eventual, ce semnificatie ii atribuie, mai ales ca, in volum, motivul respectiv mai poate fi intilnit o data, atunci cind este vorba despre romanul Gabrielei Adamesteanu.
in acest al doilea caz (si incep cu el, fiindca mi se pare mai lesne de elucidat), e vorba de felul in care naratorul Diminetii pierdute "refuza sa apara' in persoana multumindu-se sa priveasca, plin de curiozitate, "cind de la o fereastra, cind de la alta' a edificiului romanesc in care a practicat mai multe "ferestre': "Tot atitea cite mentalitati, puncte de vedere, biografii, constiinte' (p. 204). Daca identificam, putintel abuziv, de indata o imagine a criticului disponibil, care pleaca urechea la vocile cele mai diferite ale textului sau care accepta perspectivele lui multiple, facind din aceasta democratie si totodata din aceasta absenta un caleidoscop. Nu acesta este, ma grabesc sa adaug, modul criticii Iui Valeriu Cristea, care ilustreaza exact contrariul/disponibilitatii, si anume cea mai limpede asumata adeziune; si care are la baza o optiune categoric declarata, in fond, criticul are structura unui "dogmatic', cu toate nuantele de rigoare ce se cuvin pastrate in minte cind ne referim Ia o profesiune prin excelenta "liberala'.
Asa ca e momentul sa ne intoarcem la articolul consacrat Criticii la persoana intii a lifi N. Steinhardt si sa vedem acceptia data acolo privitului pe fereastra (p. 117-l18). Valeriu Cristea este frapat si incintat - pe buna dreptate - de un superb text critic-autobiografic in care autorul isi povesteste o "descoperire'. Vizitind o pravalie din cartierul latin, intesata de carti rare, de gravuri si de alte minunatii, obtine de la proprietara ei favoarea de a descuia o anumita usa si de a urca apoi o anumita scara, la capatul careia va afla o fereastra: "Scara ingusta si foarte spiraiata se incheie intr-adevar cu un palier mic si cu o fereastra. M-am indreptat curios si oarecum banuitor, catre geamul deschis. Spectacolul oferit privirii mele rasplatea peste orice masura pretentiile si presupunerile cele mai indraznete. Catedrala Notre Dame, vazuta lateral, era acolo in imediata apropiere, indeajuns de indepartata ca sa poata fi cuprinsa intreaga de vaz, la o distanta destul de mica spre a da impresia ca n-ai decit sa intinzi mina pentru a-i urmari contururile, a o pipai, a o dezmierda. Si eram la inaltimea cea mai prielnica unei contemplatii desavirsHe, unei «stapiniri» a obiectului atintit, unui extaz. Cladirea era a mea. Din nici o alta perspectiva nu se daruia mai intim, nu parea sa proclame mai deslusit: Fericiti cei ce se uita la mine'. Valeriu Cristea considera, in finalul articolului, ca o asemenea revelatoare fereastra este chiar critica lui N. Steinhardt. De acord. Ma intreb insa, din nou, cita intimplare se afla in imprejurarea ca Valeriu Cristea a ales pentru cartea lui titlul acestui articol si nu pe al altuia. Recitesc frazele si imi dau seama ca, scotind doua sau trei cuvinte - acelea care sugereaza contemplatia extatica -"definitia' se potriveste destul de bine si criticii lui Valeriu Cristea: fereastra pe care el priveste literatura este mai intii nu una comuna, ci una neasteptata, "privilegiata' sau in orice caz cautata cu grija sau descoperita printr-un noroc; ea se afla, apoi, "la inaltimea cea mai prielnica', nu prea sus, nici sub nivelul operei, si la o distanta care permite, in acelasi timp, sa se vada intregul si sa ia nastere iluzia ca toate detaliile pot fi "pipaite', "dezmierdate', in fond, citindu-l pe Valeriu Cristea de multa vreme, cred ca pot afirma fara sa gresesc prea tare ca toata critica lui a tins dintotdeauna sa alieze doua perspective diferite: una apropiata, care restituie obiectul in "intimitatea' lui, si una indepartata, care vrea sa-l cuprinda intreg. De aici, aspectul particular al acestei critici, in care o extraordinara minutiozitate, o rabdatoare strabatere a textului literar in toate directiile lui, o aproape pedanta "transcriere' a lui cu mina criticului in sfirsit, o atentie scrupuloasa acordata amanuntelor se amesteca permanent cu placerea si capacitatea de a generaliza, mai bine zis, de a ridica la idee si de a exprima ideea intr-o formula memorabila.
Pentru oricine este evident ca Valeriu Cristea citeste cu creionul in mina, urmind sinuozitatile textului, niciodata grabit, cercetind fiecare coltisor, fiecare asperitate, ca si cum ar dori sa se incredinteze daca acolo nu se ascunde ceva. Si daca noi insine, care-l citim la rindul nostru, ne molipsim de la rabdarea lui nemarginita (ceea ce nu e tocmai usor), atunci intelegem mai devreme sau mai tirziu, ca tactica autorului de a amina solutia, ipoteza, nu este altceva decit o forma de a le spori efectul. El pare a voi sa ne avertizeze ca lucrul prea grabnic descoperit e fara adinca semnificatie si fara adevarata bucurie: o dificultate invinsa, iata critica, asa cum o concepe si o practica Valeriu Cristea.
Exemple in sprijin gasim destule in Fereastra criticului. Cele mai izbitoare sint chiar in prima sectiune a cartii, in care autorii discutati sint clasici sau, in orice caz, nu mai sint in viata. Daca textul despre Eminescu e oarecum prea scurt spre a lasa sa se vada clar metoda criticului, urmatorul, despre schita lui Caragiale intituiata Luna de miere, este extrem de caracteristic si, fireste, de captivant. Dupa ce examineaza, in felul lui, cu lupa, textul nu foarte cunoscutului moment caragealian (si ar fi nevoie sa reproduc eu insumi citeva pagini pentru a face palpabil procedeul), criticul ajunge la doua concluzii deopotriva de spectaculoase: prima este definirea satiricului (Caragiale, Swift) drept un "strain' si "inca si mai grav', drept un "spion patriot, operind in propria tara', din ratiuni de sanatate morala (p. 21); a doua este ca "Luna de miere reprezinta un concentrat al literaturii caragialiene' , un arhetip pentru anumite situatii si personaje. Finalul articolului suna astfel: "Satira lui Caragiale, indiscutabila, refuza ti e lipsita de forta inumana, inexorabila, a pamfletu/ui-ghilotina de tip swiftian. O anume bonomie o indulceste, cel putin uneori' (p. 28). Aceasta constatare da apa la moara ipotezei lui Ivasiuc din impacarea in pitoresc, unde Caragiale nu e invocat, dar se pare, iata, ca ar fi putut fi.
Gorila lui Rebreanu si Radacinile Hortensiei Papadat-Bengescu sint analizate pe larg in acelasi spirit. Nu voi detalia discutia. Vreau doar sa spun ca nu impartasesc judecata de valoare a criticului, caruia aceste romane i se par mult superioare fata de imaginea consacrata de istoria literara, o parte din "vina' (cea mai mare parte!) pentai desconsiderarea lor relativa cazind pe umerii lui G. Calinescu. in ce ma priveste continui sa cred ca G. Calinescu a avut dreptate. Iata un singur argument al lui Valeriu Cristea: el socoteste ca scena asasinarii eroului Gorilei este antologica, magistrala (p. 34). Scena era insa defectul de a fi relatata din perspectiva eroului insusi, de unde rezulta ce! putin doua consecinte greu de "indurat' la lectura: ea pare teribil de artificiala, caci nu poti sa nu te intrebi, chiar si intr-un roman cu narator omniscient, in ce fel se poate dobindi accesul la impresiile unui om care, la capatul secventei respective, este un om mort, nu poti ignora chiar cu totul lipsa de verosimilitate a acestei situatii; a doua consecinta este ca, daca efectul de verosimilitate scade din aceasta pricina, cel melodramatic, ieftin-emotional, creste in proportie egala. Nu sint sigur apoi ca personajele romanului, mai ales cele feminine (zice criticul) sint "vii' si "zdravene din punct de vedere artistic' (p. 33). "Enigmatica si fascinanta' Cristina Belcineanu mi s-a parut totdeauna mai lesne de trecut in galeria eroinelor tisnite direct din subconstientul erotic al romancierilor romani, cu toate "compensatiile' pe care astfel de fantasme le ofera in plan psihologic, decit in galeria personajelor literare memorabile.
Nu am pretentia ca dreptatea este de partea mea, dar am staruit pe aceste deosebiri de vederi, fiindca am impresia ca exista in critica lui Valeriu Cristea un fel de spirit de contrazicere (cind el se pune de-a curmezisul opiniei generale), care, luat in sine, nu i se poate reprosa, ba poate fi chiar un punct rodnic de pornire, dar care este alimentat, discret si din interior, de un spirit de caritate, care in critica nu face servicii utile. Cu alte cuvinte, se observa la autorul Ferestrei criticului inclinarea de a lua in brate ceea ce altii au respins, de a obloji ranile, de a se lega mai ales de acele opere sau de acei autori care au fost tratati drastic de restul criticii, in mama a ranitilor, de pilda, se comporta Valeriu Cristea scriind despre un roman al lui Costache Anton, si facind cu acest prilej si un mic proces de intentie criticii, cind afirma ca respectivul roman este "de inclus in orice enumerare dreapta' a reusitelor prozei actuale. Sublinierea nu-mi apartine. Prefer acestor articple de dezacord milos pe acela in care criticul, de acord eventual cu toata lumea, priveste cind vede in Crohmalniceanu din Cinci prozatori in cinci feluri de lectura un " pasnic y i bonom Poirot' (p. 125) sau cind sugereaza ca burghezia romaneasca de dinainte de razboi este observata de Gabriela Adamesteanu in polemica "discreta si respectuoasa' cu G. Calinescu, tot asa cum mica-burghezie e, pe furis, trasa afara de sub pulpana zeflemelii si a prestigiului caragelian (p. 212-213). Si, in alte, destule cazuri ca acestea, nu numai de scriitori romani, dar si straini (in cea de a treia sectiune a volumului).
O surpriza o constituie Marturisirile, reflectiile, precizarile din ultima sectiune. Un puternic spirit polemic le anima. N-am a-i observa autorului decit incrincenarea. El, care pretinde ca seninatatea luminoasa e atributul operelor majore, putea sa incerce a fi mai putin innorat de patima si mai putin mizantrop: " ..imi caut cu disperare, nu aliati sau (doamne fereste!) acdliti, ci afini. Si cum nu-i prea gasesc, caci ma mite - ma face s-o simt insasi i:olarea relativa in care ma aflu - in coordonate spiritual-morale si de gindire deosebite de cele ale multora dintre colegi, sper ca macar cartile mele sa gaseasca mai multi, fie chiar si in viitor' (p. 378). Aceste cuvinte dateaza din 1979. intre timp, constata Valeriu Cristea, izolarea lui s-ar fi accentuat pina la a fi tentat sa intituleze cartea de fata Singur printre critici Consideratiile de mai sus izvorasc prea putin din modestie si prea mult dintr-un orgoliu ranit. Cine a ranit pe critic in mindria lui? imi vine sa spun ca avem aici un caz de "automutilare'. in fapt, dupa cum am remarcat deseori, singuratatea noastra nu e atit opera celorlalti, cit opera noastra insine. Coordonatele spirituale pe care se misca Valeriu Cristea sint cu mult mai asemanatoare cu ale unora dintre colegi decit e dispus sa accepte el, cu neascunsa trufie. Cine, ce critic serios l-a contestat vreodata pe autorul Dictionarului personajelor lui Dostoievski si al celorlalte originale si puternice carti? Dincolo de diferente inerente de gust, nu-mi amintesc sa fi existat o astfel de contestatie. Asta, daca examinam lucrurile cu seninatate, din unghiul aproape inchis din care Valeriu Cristea le abordeaza, se prea poate ca ele sa arate cu totul altfel. Am o experienta personala in aceasta privinta. Criticul reia in carte un articol in care a raspuns, punct cu punct, recenziei pe care am scris-o la un volum anterior al sau. considerata o "recenzie negativa' si falsificatoare (p. 394). N-am replicat acum trei ani acestui raspuns si n-o voi face nici acum. Mi-am recitit insa recenzia si am ramas perplex: asa sa arate oare o recenzie negativa? Mi s-a parut scrisa - ca tot ce am scris despre Valeriu Cristea - cu pretuire si caldura. Cum a putut atunci criticul s-o citeasca pe dos? Foarte simplu: luind toate constatarile si caracterizarile mele ca pe niste aprecieri de valoare si, inca in raport cu o presupusa convingere a mea legata de ierarhia modurilor critice. Jnutil sa starui. Nu cred sa izbutesc a-l scoate pe Valeriu Cristea din ideea solitudinii lui morale, oricit m-as stradui sa-mi exprim credinta in afinitatea noastra esentiala mai presus de conjuncturi si de inerente dezacorduri. Si-mi pare nespus de rau.
(Romania literara, nr. 38, 1987)
