Originea limbii romane (latinitate si dacism)

Limba romana provine din latina vorbita in partile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi nationale ( italiana, franceza, spaniola, portugheza, romana ), altele au ramas limbi regionale ( catalana in Spania, sarda in insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane in Elvetia ) sau au disparut ( dalmata ).

In timp, limbile se modifica. Cand s-au acumulat multe modificari ( fonetice, gramaticale si lexicale ), astfel incat varianta de origine noua nu mai e inteleasa de vorbitori, se poate vorbi de o limba noua. Totusi, transformarile sunt un fenomen continuu si gradual, in care nu e usor sa fixam praguri. In genere, se considera ca procesul de constituire a limbilor romanice s-a incheiat in secolul al IX-lea. Pentru romana, s-au propus mai multe date: formarea limbii romane ar fi durat pana in secolele VI - VII sau VIII - IX.

Incepand din secolul al X-lea ( deoarece poporul roman a fost inconjurat de popoare care vorbeau limbi din alte familii - slava, maghiara, turca - si avand o confesiune - ortodoxa - care nu utiliza latina in biserica ), vorbitorii de romana nu au mai avut, pentru multa vreme, contact cu celelalte limbi romanice si au pierdut mai ales legatura cu reperul latinei culte. In vreme ce franceza, italiana, spaniola etc. au preluat permanent cuvinte, structuri sintactice si modele stilistice din latina medievala, romana s-a dezvoltat in afara acestei influente. Recuperarea fondului cultural latin s-a produs masiv de abia in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.

In Balcani au ramas grupuri de populatie romanizata, vorbind dialecte romanice provenind din "romana comuna" - limba care circula ( la nord si la sud de Dunare ) in secolele al VII-lea - al X-lea. Se considera ca romana are patru dialecte: dacoromana ( cea pe care o desemnam de obicei prin termenul de "romana", vorbita la nord de Dunare, pe un teritoriu care este, cu aproximatie, cel al Romaniei de astazi ), aromana ( vorbita in anumite zne din Grecia, Macedonia, Albania si Bulgaria ), meglenoromana ( intr-o zona la nord de Salonic, impartita intre Grecia si Macedonia ) si istroromana ( in cateva localitati din peninsula Istria, Croatia ). Cele patru dialecte au trasaturi gramaticale si lexicale asemanatoare, dar si destule diferente. Dialectele din sudul Dunarii au fost influentate de contactul cu limbile greaca, macedoneana, croata, italiana, albaneza, bulgara, turca.

Pentru varietatile regionale ale dacoromanei se foloseste termenul subdialect ( muntenesc, moldvenesc, banatean, crisean, maramuresean ).

Elemente latine din structura limbii romane: structura gramaticala si vocabularul de baza. In structura gramaticala romana conserva din latina clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri si timpuri, principalele conjunctii si prepozitii. In vocabular sunt de origine latina cuvinte care denumesc notiuni, obiecte, actiuni, insusiri fundamentale ( relatii de rudenie, parti ale corpului uman, elemente naturale, plasarea in timp si spatiu etc. ) si care sunt frecvente in vorbire.

Elemente de substrat: dezvoltate in conditii diferite, limbile romanice au suferit influenta substratului ( limba vorbita de populatiile cucerite ) si a altor limbi cu care populatia cucerita a venit in contact in cursul secolelor. In cazul limbii romane, substratul il constituie limba daco - getilor, din familia limbilor trace ( indoeuropeana ), din care nu s-au consemnat cuvinte in scris. Pentru reconstituirea elementelor de substrat, s-a recurs la comparatia cu albaneza ( exemple de cuvinte de origine traco - daca: abur, barza, brad, a se bucura, buza, caciula, copac, mos, vatra, viezure ).

Influentele altor limbi asupra limbii romane se impart in doua categorii:

influente vechi - slava, maghiara, greaca.

influente tarzii - neogreaca, turca.

Influentele vechi: latina dunareana a primit o serie de influente din greaca, chiar anterioare formarii limbii romane; ulterior, au intrat in romana unele cuvinte din greaca medie ( bizantina ), in genere prin intermediar slav. E foarte probabil ca in fazele vechi limba romana sa fi primit unele influente germanice ( de la populatiile migratoare), dar acestea nu au putut fi clar dovedite.

Cea mai puternica influenta asupra limbii romane este cea slava. S-a exercitat pe cale populara - prin contacte cu populatii slave, asezate din sec. al VII-lea in estul Europei si convietuind cu populatia romanizata - , dar si pe cale culta, prin slavona, care era limba bisericeasca si a cancelariei in tarile romane. Unele dintre imprumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal, esentiale pana astazi - ceas, dragoste, a iubi, munca, prieten, prost, a sfarsi, a trai, vorba. Imprumuturile culte din slavona au avut in genere o circulatie mai limitata ( in administratie si in biserica ), de aceea au fost inlocuite de imprumuturi ( mai ales latino - romanice ). Cele mai multe s-au pastrat in stilul bisericesc, predominant conservator, unde au capatat ulterior si valoare de marci distinctive ale limbajului bisericii ortodoxe fata de cele ale altor biserici crestine.

Imprumuturile din maghiara nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul fundamental - gand, oras, fel etc.

Influenta greaca veche se exercita asupra limbii romane in secolele al VII-lea si al VIII-lea, datorita relatiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele grecesti patrund direct ( arvuna, catarg, flamura, matase, stol, triasta, zale ) sau mai tarziu, pana in secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave ( busuioc, comoara, corabie, crin, dafin, hartie, livada ).

Influentele tarzii: in secolul al XVIII-lea, in limba romana patrund cele mai multe imprumuturi din turca ( limba puterii politice externe, a carei dominatie s-a accentuat ) si din neogreaca ( limba domnitorilor fanarioti si a curtii lor ). Lexicul turcesc, care marcheaza epoca si care nu se va pastra decat in mica masura in secolele ulterioare este cel legat de administratie, de ceremoniile si divertismentele curtii. In textele epocii, se realizeaza o prima modernizare a vocabularului, prin elemente grecesti culte, care stau la baza unei terminologii filozofice si stiintifice internationale, ca si prin cuvinte latino-romanice. Aceasta este perioada in care se poate vorbi despre formarea unei constiinte retorice si literare: apar autori care scriu cu intentie estetic ( in fraze lungi, complicate, cu inversiuni si constructii simetrice ). Altii dezvolta un stil narativ mai apropiat de vorbirea curenta si, in ciuda particularitatilor regionale, mai accesibil cititorului de azi.

Dupa perioada de tranzitie reprezentata de Scoala Ardeleana, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, incepe epoca moderna din istoria limbii romane, caracterizata prin unificare si modernizare. Alfabetul chirilic este inlocuit cu alfabetul latin, in cateva etape ( in 1828 Ion Heliade Radulescu simplifica sistemul scrierii chirilice intr-o varianta care se adapta pronuntarii romanesti; intre 1836 si 1844 s-au creat alfabete de tranzitie in care literele latine inlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele oficiale din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului latin, in 1860 in Muntenia si in 1862 in Moldova ).

In secolul al XIX-lea, vocabularul limbii romane se modernizeaza prin imprumuturi masive din limbile romanice ( in primul rand din franceza, dar si din italiana ) si din latina. Aceste surse au determinat o sporire a componentei latino - romanice a limbii - fenomen care a fost numit "relatinizare", "reromanizare" sau "occidentalizare romanica".

Intre influentele perioadei moderne se numara si germana ( mai ales in Transilvania ) si rusa ( la sfarsitul secolului al XVIII-lea si la inceputul secolului al XIX-lea, in Moldova si Tara Romaneasca. ).

In Tara Romaneasca si in Moldova, limba de cultura - a cancelariei si a bisericii - a fost, in secolele al XIII-lea - al XV-lea, slavona, folosita in scris in texte religioase, in hotarari domnesti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au pastrat texte redactate in slavona pe teritoriul romanesc, din secolul al XIV-lea ( cel mai vechi act pastrat dateaza din 1374 ). In unele dintre aceste texte apar cuvinte romanesti ( nume de familie, porecle, toponime - pan Arbure, Balaur vel logofat, Roman Blandul etc. ). In Transilvania, devenita parte a regatului maghiar, catolic, limba de cultura a fost - din secolul al XII-lea - latina ( medievala ), pastrata in inscriptii si documente. Limba serviciului religios ortodox era insa tot slavona.

Cel mai vechi text romanesc cu datare certa este o scrisoare de la 1521, a lui Neacsu din Campulung. E foarte posibil sa se fi scris romaneste si inainte, dar textele nu s-au pastrat. Dupa unii cercetatori, cateva traduceri de texte religioase, pastrate in manuscris, ar fi fost redactate inainte de 1521. Ele au fost descoperite in sec. al XIX-lea si au fost numite ( dupa loc sau dupa proprietar ) Codicele Voronetean, Psaltirea Voroneteana, Psaltirea Scheiana, Psaltirea Hurmuzachi. Acestea nu au putut fi datate si localizate cu mare certitudine ( dupa parerea celor mai multi filologi ar proveni, totusi, din Maramures, de unde si denumirea de "texte maramuresene" ). Le distinge o particularitate fonetica, rotacismul ( transformarea lui n intervocalic in r - mana - mara ), de aceea sunt numte si texte rotacizante.

Din secolul al XVI-lea s-au pastrat destul de putine texte romanesti. Este importanta diferenta dintre textele traduse ( scrieri religioase, manuscrise sau tiparite ) si cele originale ( acte, scrisori si documente manuscrise ): traducerile sunt, de obicei, mai greoaie, pentru ca sunt influentate de originalul strain, in vreme ce textele originale sunt mai accesibile si se apropie mai mult de limba de astazi ).

Prin textele scrise, s-a constituit treptat varianta culta a limbii romane: limba literara, mai ingrijita, tinzand sa devina unitara. Prin manuscrisele copiate si recopiate, dar mai ales prin tiparituri, anumite structuri lingvistice deveneau modele de exprimare in romana. Se considera ca limba romana literara, chiar daca a preluat elemente si din celelalte graiuri, are la baza graiul ( subdialectul ) muntenesc. Prestigiul variantei regionale muntenesti a fost asigurat mai ales de cartile bisericesti tiparite - mai intai de Coresi la Brasov, apoi, in secolul al XVII-lea, de alti tipografi in Tara Romaneasca ( la Govora, Campulung, Manastirea Dealu ).

In sec. al XVII-lea se diversifica domeniile de folosire  in scris a limbii romane, aparand noi tipuri de texte, in afara celor religioase, a scrisorilor si actelor. Acum sunt tiparite importante coduri de legi, punandu-se bazele limbajului juridic romanesc ( in Moldova, Carte romaneasca de invatatura sau Pravila lui Vasile Lupu, 1646, in Muntenia - Indreptarea legii sau Pravila lui Matei Basarab, 1652 ). In aceeasi perioada se plaseaza inceputurile istoriografiei in limba romana, prin cronicarul Grigore Ureche si prin continuatorul lui, Miron Costin. Textele cronicarilor, care au circulat in numeroase copii manuscrise, sunt puncte de pornire pentru dezvoltarea ulterioara atat a stilului expunerii si argumentarii, cat si a prozei narative. Nevoilor mai largi de lectura ale unui public ( nu foarte numeros ) stiutor de carte le raspundeau mai ales cartile populare.

In secolul al XVII-lea apar, in scrierile istoriografice ( Grigore Ureche, Miron Costin ), primele observatii despre latinitatea limbii romane, care se combina, de obicei, si cu argumente despre unitatea ei ( aceeasi limba e vorbita in tari diferite ). In prefetele unor traduceri din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea se pune problema modernizarii limbii prin imprumuturi. In Transilvania, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, latinitatea limbii devine argument de afirmare a identitatii nationale ( Scoala Ardeleana ).

In secolul al XIX-lea, trecerea oficiala la alfabetul latin da nastere unor dispute aprinse in privinta ortografiei, care vor continua, cu intermitente, mai bine de o suta de ani. Principala confruntare este intre adeptii ortografiei fonetice ( care cer o corespondenta cat mai riguroasa si mai simpla intre scriere si pronuntare ) si cei ai ortografiei etimologizante ( impunand ca scrierea sa reflecte in primul rand originea cuvintelor ). In aceeasi perioada, au loc dispute asupra modernizarii limbii si asupra neologismelor. Se manifesta diverse curente puriste - de la cei care vor sa elimine din limba elementele slave populare, pentru a le inlocui cu termeni latini si romanici, pana la cei care nu accepta imprumuturile moderne, recomandand revalorificarea fondului arhaic si popular.

Disputele dialectale - pentru acceptarea sau respingerea unor forme regionale din limba literara - nu au fost foarte aprinse, ideea dominanta fiind aceea a unitatii limbii. Literatura dialectala a ramas un fenomen periferic si anecdotic, cazurile celebre ( Creanga ) fiind trecute in categoria exponentilor limbii populare.

Scriitorii au supus adesea limba unor evaluari subiective si estetice. In secolul al XIX-lea, la Ion Heliade Radulescu si Vasile Alecsandri, un criteriu de apreciere a limbii era, de exemplu, adaptarea ei la poezie.

Latinitatea a fost un subiect de polemica cu implicatii politice. In secolul al XX-lea, mai ales intre 1945 si 1989, manipularea politica a ideilor lingvistice s-a manifestat constant. Presiunea sovietica din anii '50 a pus accent pe rolul influentei slave, minimalizand elementul latin. Revenirea nationalista a regimului din anii '60 - '80 a facut sa se acorde atentie fie componentei latine, fie celei traco - dacice. In acelasi timp, polemicile istorice si politice cu Ungaria au determinat dezvoltarea excesiva a argumentelor lingvistice ale continuitatii.

Rezumatul rezumatului

limba romana este o limba de origine latina, iar aceasta afirmatie poate fi sustinuta cu argumente lexicale, morfologice si sintactice;

substratul limbii romane este reprezentat de limba daco-getilor, din care s-au pastrat foarte putini termeni, mai ales pentru ca nu exista documente scrise si inscriptii din aceasta perioada;

influentele care s-au exercitata asupra substratului se impart in doua categorii principale: influentele vechi - din slavona, maghiara, greaca - si influentele tarzii - din neogreaca, turca, franceza, germana, italiana.

In 1521 este datat primul text redactat in limba romana, scrisoarea lui Neacsu din Campulung, dar au mai fost descoperite, in sec. al XIX-lea, "textele rotacizante", despre care se crede ca pot fi datate anterior anului 1521;

Tipariturile lui Coresi, traducerile cartilor religioase si crearea de texte cu caracter normativ ( pravilele din Moldova si Muntenia ) contribuie semnificativ la formarea limbii romane literare unitare;

Scrierile istoriografice ( Grigore Ureche, Miron Costin ) au o contributie esentiala atat in cadrul procesului de cultivare a limbii, cat si in procesul de creare a unor baze ale literaturii nationale;

In scrierile cronicarilor apare pentru prima oara preocuparea pentru argumentarea latinitatii limbii si a poporului roman, care va dobandi, in secolele ulterioare, o tenta politic si sociala in cazul Transilvaniei ( Scoala Ardeleana );