COMIC (GENUL) - IDEE LITERARA

COMIC (GENUL) - IDEE LITERARA

Se reduce evolutia si implicit constiinta genului la comedie ? Daca prin "genul comic' se intelege numai comeuia, piesa de teatru comica, asa cum afirma intreaga traditie clasica, antica si rinascentista,' atunci - fireste - originea, istoria si conceptia genului comic se confunda cu originea, istoria si ideea comediei, ca gen teatral. Daca insa genul comic include si alte specii comice, atunci el cuprinde totalitatea literaturii comice, indiferent de gen. De fapt, singurul concurent al comicului teatral este doar comicul epic, si el de veche traditie, activ prin solidarizarea organica a formelor autoreflectarii

evolutia ideii de comedie.

I. Urcind la izvoare, descoperim aceeasi geneza obscura, controversata, ca si in cazul dramei: rituri si procesiuni dionisiace, travestiri in animale (satiroi), ceremonii populare, diferite forme de comos = dansuri, improvizatii de cintece licentioase (Aristotel, Poetica, IV, 1449 a), coruri pre-dramatice, absorbite treptat de vechile forme ale comediei, cu verigi intermediare inca neclarificate. Opinia cea mai tenace, discutata si de unii autori antici (Plutarh, Atheneu, Donatus), leaga originea comediei de sarbatorile viticole de toamna, de euforia si exuberanta ditirambilor dionisiaci², traditie "religioasa' care se transmite si Renasterii (Minturno³), Clasicismului (Moliere, Tartuffe, prrf.), lui Vico etc. in aceasta stare confuza, larvara, nu se poate vorbi de nici un fel de geneza determinata.

Ca au existat actori comici primitivi (deikelistui), care improvizau, si adepti ai cultelor de fertilizare (phallophoroi), creatori de "spectacole' bufone, faptul este sigur. Ditirambul -. compozitie libera pentru coruri - ne aduce pina in pragul comediei-spectacol. Trebuia totusi creat un cadru institutionali-zat, definita o forma, si aceasta initiativa revine statului atenian, care fixeaza conditiile comediei, aproba reprezentatiile si acorda autorilor corul de care aveau nevoie (Poetica, V, 1449 a). Abia de la acest stadiu inainte (sec. V. i.e.n.), se poate vorbi de o geneza comica propriu-zisa. Deoarece, tot Aristotel precizeaza, numai "dupa ce comedia si-a dobindit oarecum infatisarea proprie, au inceput sa se pomeneasca si poetii comici pro-priu-zisi'. Epicharmus, Formis fac acest pas hotaritor, nominalizat, de la simplele recitari ale corului, la rudimentele unei actiuni comice de tip teatral. Ceea ce nu vrea sa spuna ca elementele "phalice' nu supravietuiesc si dupa dezvoltarea vechii comedii in sens cult, asa cum mimul si pantomima vor gasi spectatori si in plina perioada de glorie a comediei clasice latine. Genul comic are, fara indoiala, dezvoltarea sa istorica. Dar conceptul genului comic nu se clarifica decit pe masura ce apare si se dezvolta o constiinta estetica a comediei.

II. Constituirea sa mtimpina o serie de obstacole serioase, dintre care cel mai sever, daca nu si mai tenace, se dovedeste fara indoiala :

1. Dogmatismul religios, atitudinea antiprofana traditionala a spiritelor intolerante si rigoriste. In aceasta perspectiva, risul constituie o adevarata blasfemie si indecenta, pe care Platon o condamna in termeni memorabili si. ineficienti (Rep., II, 364, b-c-d), in ciuda preconizarii cenzurii si normativului sacerdotal (Rep., II, 380 c). Apologetii crestini (Tertulian, Sf. Ioan Chrisostomul) releva aceeasi dispozitie (si ingustime) anticomica, impinsa pina la limita obscurantismului, a suprimarii oricarui gen de spectacol. De altfel, titlul predilect al autorilor amintiti este tocmai acesta : Contra spectacolelor, bestia neagra a tuturor sufletelor religioase si puritane, a tuturor teologilor fanatici in timp si spatiu, cu momente de recrudescenta, unele notabile prin personalitatea protagonistilor.

2. Dogmatismul estetic ridica alte obstacole. Mult timp, comedia nu este gindita si definita decit In functie de tragedie (gen nobil, exemplar), fie prin suprapunere, fie prin delimitare de conceptul aristotelic. Pe o latura, progresul este considerabil, intrucit problema este asezata intr-un plan estetic. Pe de alta, insa, paralelismul strict se dovedeste ingust si mecanic, util ca reper dialoctir, insuficient ca principiu analitic. Pentru a nu mai aminti de faptul ca preluarea integrala a definitiei si schemei traditionale impiedica autonomizarea reaU. determinarea exacta a originalitatii de substanta a c-omediei a) Cadrul clasic ii impune o structura fixa, rigida prok>g, aqon (conflict sau dezbatere intre erou si cor), parabasis (antract in care poetul comic, prin intermediul corului, isi exprima reflexiile), scene si episoade, care dezvolta situatiile initiale, si exodos, finalul. Pe aceasta latura, nu se inregistreaza nici un progres, si Renasterea, prin Peletier din Mans (L'Art poetique, 1555) si altii, nu face decit sa preia intreaga schema sistematizata tripartit : introducere (protasii), inainure-tratare

(epitasis) si incheiere (catastrofa)⁵. Tragedia parcurge, in linii generale, aceeasi curba.

b) Unele nuante si dezvoltari aparinlegaturacu ideea de actiune, care sta la baza intregii definitii traditionale a tragediei si comediei. De unde si posibilitatea interpretarilor si ambiguitatilor "epice', caz analog cu al dramei (v. Dramaticul, III) : ditirambul evoca iaptele povestite de poet (Platon, Rep., III, 394 c), comedia imita o "actiune hazlie' (Despre comedie, 3, fr. anonim) etc. Intreaga conceptie aristotelica este dominata de ideea ca o comedie va fi cu atit mai desavirsita, mai apropiata de drama-tip, cu cit va avea mai multa intriga sau actiune ⁶. Actiune, fabula (traducatorii englezi folosesc cu-vintul "story'), este comedia si pentru Donatus (De comoedia et tragoedia, VI, 1) ⁷. In Evul Mediu, la fel, comedia trece drept "un gen de naratiune poetica diferita de toate celelalte' (Dante, Ep., XIII, 10).

Definitia, desigur, este echivoca, ambigua. Cu atit mai mult cu cit in sprijinul sau vin si altfel de texte, nu mai putin ilustre : Batracomiomachia, Margites, Culex, Achileida, exemple de comic epopeic, alternanta ludicral'seria⁸, care deschid calea genului eroicomic, apoi a romanului comic, notiune literara ce da, in parte, si titlul unei opere de Scarron (1651). Afinitatile sint atit de evidente, ineit excesul de intriga risca sa transforme comedia intr- un "simplu roman' ⁹.

Traditia se dovedeste insa mai puternica decit astfel de rezerve, de altfel tirzii, caci in Renastere si Clasicism actiunea trece inca drept elementul esential al comediei, comedia clasica fiind prin excelenta o comedie de intriga. Corneille rezuma opinia epocii : ,,Dupa ce am citit in Aristotel ca tragedia este o imitatie a actiunilor, si nu a oamenilor, cred ca am oarecare drept sa spun acelasi lucru si despre comedie' fDon Sanche d'Aragon, 1650.) Comparatia tragedie/comedie, regasita si Ia comentatorii aristotelici (Trissino, Guarini etc.)¹⁰, continua pina in epoca actuala. Referintele sint numeroase. Apar si "paralele¹¹ puse pe doua coloane ⁿ, citabila intre toate fiind observatia lui Bergson : in timp ce drama (tragedia) concentreaza atentia asupra actiunilor, comedia o indreapta asupra gesturilor ^l-.

c) Definirea regulilor comediei, mai inceata decit a a tragediei si mai curind practica decit teoretica (in Renastere si Clasicism textele sint inca putine si nu indeajuns de repre-

i.-r.tative) ^u, imbraca un caracter net dogmatic abia in secolul ::YIII-lea. Gustul clasic, pe deplin consolidat si codificat, se xtinde in cele din urma si asupra acestui gen "inferior', pre-! rijnd - dupa modelul marturisit sau subinteles al tragediei - khjle comediei' (Goldoni, Memoires, 1787, II, Ch. III). Se va 'rbi, deci, cu insistenta de "reguli' si "unitati' pe toata du-ata esteticii clasice si neoclasice, cu prelungiri pina in se-olu] al XlX-lea. ^u Punctul de plecare este nostalgia comediei leale, "fara defecte', de o perfectiune strict formala.

d) Nu mai putin dogmatic sint enuntate si functiile omediei, intr-un spirit restrictiv, de mare rigoare etica. Insis-enta este atit de vadita, incit abundenta cliseului ascunde cu :reu preocuparea alibiului moral, tendinta justificarii cu orice >rei, prin insusirea si chiar concurarea punctului de vedere ad-'ers- Incepind, deci, tot din Renastere, comedia isi propune copuripredominantsichiarexclusivmorale :propagarea 'irtutilor, combatereaviciilor,indreptarea moravurilor.Loc omun de vasta raspindire, propagat de critici, acceptat de toti :omediografii ilustri :Moliere, Goldoni,Farquhar etc. For-nulelesint atit de stereotipe, incit orice originalitate dis->are.^I5 Si trebuie sa te numesti J.-J. Rousseau ca sa respingi linprincipiuacest argument de conventie : comedia, "care iu poate citusi de putin sa corecteze moravurile, poate in schimb oarte mult sa le strice' ¹⁶. Punct de vedere comun, mai ales Drintre contemporani, convinsi iluministi, patrunsi de principii educative, umanizatoare, "civile'. ' Cind atacurile puritane se | .ntetesc, solutia este si mai simpla : se accepta pe fata teza detractorilor si se proclama - prin supralicitare - principiul :omediei moralizante.¹⁸ Ipocrizie instinctiva ? Reflex etic traditional ? Fapt este ca aceasta atitudine se constata in special in literatura engleza, unde pledoariile abunda pina in epoca actuala (B. Shaw, Sean O'Casey¹⁹).

Marea dificultate nu consta in a proclama o dogma literara, ci a o justifica, a-i gasi argumente acceptabile. In cazul in speta, efectele slabe si chiar nule ale "moralizarii' comice trebuiau, intr-un fel, reabilitate. Vechea teorie a lui utile dulci este deci redescoperita, readaptata si atribuita solidar in Renastere comediei si tragediei.²⁰ Scoprl lor este unic. Doar metodele difera, prin mobilizarea educativa a risului in cazul comediei, dupa principiul castigat ridendo mores (Jean de Santeuil), fapt care

insa n-a fost dovedit niciodata. Dar cum intreaga definitie a comediei sta pe o serie de conventii si clisee, ea asimileaza si acest topos, indeajuns de convenabil si onorabil ca spirite dificile ori sociabile, precum Lessing sau Goldoni, sa-1 accepte fara obiectii.

Apare si o explicatie mai subtila, derivata din teoria aristotelica a katharsis-ului, adoptata de altfel inca din antichitate: "Pe calea desfatarii si a risului [comedia] savirseste curatirea acestor patimi' {Despre comedie, 3, fr. anonim). Impulsul viciului s-ar consuma imaginar, potential, inainte de a trece la acte. Terapia psihologica se complica ulterior in sensul consolidarii, relaxarii si mai ales al destinderii antimelancolice. Antidot anti-depresiv, comedia este interpretata uneori (in sfera anglo-sa-xona) si in spirit utilitarist, necreativ : dupa un spectacol de comedie, "ne reintoarcem la activitatile noastre cu mai mult zel si seriozitate' ²¹. Pragmatism empiric traditional, de observatie curenta.

e) Sinteza acestui dogmatism este definitia inchisa, restrictiva a comediei, ostila interferentei si contaminarii altor genuri. Formele ramin mereu indaratul realitatilor literare. Stabilizarea comediei intr-o structura invariabila se dovedeste utopica. Apar diferite combinatii "mixte', motiv pentru care mentalitatea clasicizanta respinge cu regularitate, incepind din Renastere, pastorala comica, tragicomedia ²², comedia sentimentala (larmoyante), "degenerarea' tragediei in "comedie burgheza'. Voltaire, intre multi altii, citabil ca simpla ilustrare a unei atitudini, combate tocmai in acest sens, al pastrarii stricte a "limitelor' comediei. in caz contrar, apar "piesele bastarde', "barbare', care degradeaza si desfigureaza comedia.²³ Astfel de idei, puse sub prestigiul lui Moliere, sint tipice militantismului clasic pina in pragul secolului al XlX-lea²⁴, si chiar dupa.

III. Miscarea contrara, determinata de dialectica interioara a literaturii, echivalenta cu liberalizarea progresiva a genului comic, urmareste scoaterea comediei de sub apasarea oricaror dogmatisme, incepind cu cel mai traditional dintre toate, al religiei, ceremoniilor si ideilor sacre. Prima si cea mai insemnata mutatie in interiorul conceptului de comedie devine, deci, consecinta necesara a laicizarii, a afirmarii si legitimarii mentalitatii comice profane. Procesul foarte dificil (inca insuficient pus in lumina) caracterizeaza intreaga faza "antica' a

1 eraturii, cu persistente si metamorfoze vizibile pina in epoca 1 tuala.

Initial - dar aceasta perioada continua, de fapt, pina in Re-I istere - se constata doar o laicizare de fapt, tacita, strict em-| rica. Spre sfirsitul secolului V i.e.n., "festivalurile' dionisiace | erd din intensitatea sentimentului religios, devin un fel de ( asi-"oratorii' secularizate. La Epicharmus apar chiar si elemente de mitologie burlesca, desi rigorismul traditional este lca mare. Dovada reactiunea lui Platon impotriva "sacrilegilor' poetilor. "Zeii Eladei, raniti de moarte, in chip tragic, in irometeu inlantuit al lui Eschil - scrie Marx - au trebuit sa loara inca o data in chip comic in dialogurile lui Lucian.'²⁵ atitudinea lui Lucian ramine totusi una de "avangarda', de itromasingularizare.

De altfel, prin crestinism, sentimentul religios cunoaste multe S'cole de mare fervoare, si deci de inhibare a spiritului comic lterar, care nu reizbucneste decit in Evul Mediu si inca la peri-i;ria teatrului, prin parodii de gust popular : sermons joyeux, Itanii bufone (Saint Hareng), satire antipapale deghizate (Jeu iu prince des sots). De se poate vorbi de o laicizare efectiva a nmediei, ea inca nu ajunge la o astfel de constiinta. Unele ca-;jri de repudiere, precum al lui Boccaccio, sint si ele de sem-|alat. Rezistentele curtenesti de asemenea, limita comicului - jupa 11 Cortegiano (II, LXVIII) de Castiglione - fiind blasfemia jilor sfinte. Razboaiele religioase, Contrareforma, Inchizitia ietermina o alergie si mai grava la genul comic. Din care cauza, irice emancipare are valoarea unui document rar, precum la t!ervantes : "Ce de false miracole ce de fapte apocrife si prost itelese ale cite unui sfint care uzurpa minunile altuia ! Ba inca L in comediile cu subiect laic se incumeta sa vire cite o minune colo, fara alta nevoie si fara alt gind decit ca li se pare lor ca -ar sta rau aici cutare fapt miraculos ori cereasca 'aparitie¹*.' Don Quijote, I, XLVIII.) Independenta de spirit a lui Moliere ste si mai mare : el isi pune intrebarea de ce subiectul ipocri-iei religioase n-ar putea fi adus pe scena ? intelegem acum de e Tartuffe (1669) reprezinta o data nu numai din istoria co-nediei, dar si a spiritului comic efectiv liber.

IV. in directia liberalizarii lucreaza si evolutia pro-iriu-zisa a comediei, care surpa din interior pilonii conceptiei iogmatice. Recunoasterea acestor transformari implica ideea

de opozitie si depasire a formelor anterioare, inlocuirea unor genuri comice prin altele, delimitari tot mai nete de fazele anterioare ale comediei, proces surprins si schitat in liniile sale protoistorice inca de Aristotel. Comedia umanista a Renasterii se ridica impotriva farsei medievale, a commediei sostenuta, a commediei dell'arte, in termeni radicali, cvasi-"avangardisti'. Existenta procesului ascendent se profileaza limpede in constiinta lui Ben Jonson, a carui reprezentare despre evolutia comediei incepe ab initio ²⁶. Moliere insusi poate fi depasit, in sens purist, clasicizant, convingere din care Destouches isi face un adevarat program. ²⁷ Trecerea de la bufoneria licentioasa la ,,bunul-gust' este, de altfel, tipica, in materie de comedie, intregului secol al XVIII-lea. ^2S

Aparitia conceptului comediei noi, opuse celei vechi, traduce si mai limpede acest proces, al modificarilor calitative in succesiune. Criticii introduc o astfel de clasificare inca din Antichitate, latenta si la Aristotel : "Felurile comediei sint : veche (care exagereaza nota glumeata), noua (care, lepadindu-se de acest element, inclina spre gravitate), mijlocie (un amestec al amindurora)' (Despre comedie, 11, fr. anonim). Notiunea de noutate, de ,,modern' in sens larg, este aplicata - se pare - pentru intiia data in literatura europeana. Reluata periodic, prin imitatie si parafrazare, ea devine alt loc comun al ideii de comedie, regasit periodic, pina la Arte nuevo de hacer come-dias (1609) a lui Lope de Vega si la criticii secolului al XVIII-lea. intr-un sens, vocatia noutatii defineste orice creator. Daca n-ar avea convingerea noii contributii, activitatea sa ar fi lipsita de orice ratiune superioara.

V. Supus unei astfel de eroziuni si dilatari interioare, conceptul comediei sufera modificari insemnate in citeva com-partimente-cheie :

1. In domeniul actiunii, ca urmare si a legislatiei ateniene care interzice la o anume epoca atacurile personale, nominalizate, pe scena, comedia incepe "sa trateze teme cu caracter general' (s.n.). Invectiva directa, iambica, este parasita in favoarea unor "subiecte', a unei intrigi comice propriu-zise (Poetica, V, 1449 b). Episodul intra in traditia istorica a comediei. il aminteste Erasmus, Boileau il evoca in versuri corecte (Art poetique, III, v. 335-358). Multi critici ai secolului al XVIII-lea fac referinta la aceeasi contributie pozitiva a cenii²⁹, hotaritoare pentru intreaga orientare a comediei. Satira cta este "copilaria', ridicarea la universalitate - maturita-comediei.

Actiunea tragediei se desfasoara in tiparele mitologiei si riei fabuloase. in acest cadru rigid, posibilitatea inventiei ? minima. Regimul comediei, apropiat de spontaneitatea fic-ii, se dovedeste - dimpotriva - mai independent, si fap-incepe sa fie subliniat de nu putini comentatori aristote-

: eroii se pot misca si vorbi mai liber etc.³⁰ Dovada evi-diita, dupa Diderot, ca "poetul comic este poetul prin excelata' »».

j Actiunea scapa de sub constringere si datorita imprejura-rj intr-un fel fericite, ca Aristotel nu se pronunta asupra a^stui capitol. Partea finala a Poeticii fiind pierduta, teore-tjienii Renasterii pot specula in voie. Deci intregirea si dezvat.tarea conceptului comediei sint si consecinta unui accident i^Dric. Guarini si Castelvetro devin, in sfirsit, originali. Bine-iteles, in interiorul traditiei postaristotelice, care atribuie tra-^diei un sfirsit "trist' si comediei unul "vesel' (Donatus : tt'bulenta prima, tranquilla ultima). Dincolo de aceasta condi-ti ^s2, care anticipa atit de precis modernul happy end, come-dhgraful n-are a intimpina nici un fel de restrictii.

2. De pe urma reglementarilor ateniene profita si dntinutul subiectului. Observatia comica se largeste, se depla-saza spre teme generale, de ordin social. Sfera vietii cotidiene Icepe sa fie admisa de fapt, apoi si teoretic, pe picior de egalate cu lumea artistoeratica a tragediei. Tendinta se dezvolta si s consolideaza prin afirmarea tot mai insistenta a comediei ca >n autonom, legitim, prin totalitatea delimitarilor fata de agedie. Cit de lent si de dificil se desfasoara acest proces, ne Jtem da seama si din faptul ca, in secolul al XVII-lea, in plin asicism, Boileau inca mai dispretuieste "la populaee', impu-ind comediei sa glumeasca numai "cu noblete' (Art poetique, I, v. 404-405). Abia in secolul urmator, odata cu afirmarea mstiintei burgheze de clasa, comedia isi recunoaste deschis reptul de a evoca noile stari sociale, numite de Diderot "contii' : omul de litere, filozoful, comerciantul, judecatorul, avo-atul, omul politic, cetateanul, magistratul, omul de finante, iarele senior, intendentul. "Conditia trebuie sa devina acum biectul principal al comediei si caracterul doar accesoriul' ³³.

Tot in aceasta perioada apar si primele elemente de ,,sociologie' a comediei, pusa in legatura cu "progresele societatii spre o adevarata civilizatie' ³⁴. Stendhal va pretinde in mod paradoxal ca republica si democratia sint ostile comediei. ³⁵ Dar intreaga literatura a secolului al XlX-lea vine sa infirme aceasta teza : asistam, dimpotriva, la o adevarata eflorescenta a comediei de moravuri si a "comediei sociale' (Dumas-fils, H. Becque). Genul isi dovedeste vitalitatea si in epoca actuala (Maiakovski, Brecht).

Recunoasterea - destul de tirzie de altfel - a continutului "national' al comediei adaoga o noua nota conceptului traditional, care incepe sa se deschida si in directia determinarilor etnice, "spiritului si moravurilor natiunilor', cum se spune in secolul al XVIII-lea. Comedia franceza este deosebita de cea spaniola sau italiana. "Geniul diferitelor popoare' determina "diferente particulare', specifice.^s6 "O buna comedie - teoretizeaza Voltaire - este pictura vorbitoare a unei natiuni³⁷'. Goldoni isi proclama independenta fata de comediografii francezi, Farquhar declara ca tine seama numai de conditiile locale ^s8, englezesti. Tragedia este universala, situata in timp si spatiu abstracte. Comedia, dimpotriva, este localizata, "subiectele sale se schimba in functie de tara si epoca' ³⁹. De unde posibilitatea controversei, a concurentei nationale. In timp ce D-na de Stael proclama superioritatea gustului francez, Hazlitt este de opinie diametral opusa.⁴⁰ Discutia ramine totusi profitabila, contribuind la definirea personalitatii comediei, la sporirea constiintei sale de sine.

3. Largirea continua a observatiei se rasfringe si asupra caracterelor, cu tendinta parasirii tipologiei clasice in favoarea individualizarii temperamentale si morale. Cu alte cuvinte, sensul interior al comediei este inlocuirea schemelor traditionale limitate, personalizarea "mastilor' conventionale. Goldoni isi propune sa reformeze commedia dell'arte tocmai in acest sens, al crearii comediei de caracter, dupa modelul naturii si al mediului social (Memoires, I, Ch. X, XI). Eroul devine elementul central al comediei, pe deplin comparabil cu eroul tragic, prin intensitatea pasiunilor si viciilor, prin caracterul sau tipic : "Comedia este un portret, dar nu portretul unui singur om, ci al unei specii de oameni raspinditi in societate, ale caror trasaturi bine distincte sint reunite in una

i aceeasi figura' ^4I. In felul acesta, tipologia esentiala se re-a< i, imbogatita cu rezultatele noii observatii sociale si rurale.

4. Liberalizarea procesului creator si a definitiei co-vspunzatoare este urmarea intregii rezistente antidogmatice a cmediei. Fata de tragedie,superioritateasaesteevidenta : uibiectele pot fi inventate, fara constringere, limbajul eroilor ;capa conventiilor puriste si nobile. Si acest fapt incepe a fi recunoscut si teoretizat dinRenastere.Unautoralepocii, Jacques Grevin, vorbeste chiar de marea "libertate a poetilor -omici' ⁴², reala doar in sfera marginala a commediei dell'arte, intemeiata pe un coeficient insemnat de improvizatie si spontaneitate. Comedia cuita se loveste in continuare de prestigiul lui Aristotel si al definitiilor sale, necesar a fi rasturnate sau macar completate ori nuantate.

Tendinta, timida inca in clasicism, devine notabila abia in 5ecolul urmator, plin de comediografi antidogmatici. Unul dintre ei, Farquhar, pune chiar punctul pe i : "Aristotel n-a fost poet, si prin urmare el nu este capabil sa dea instructiuni poeziei'⁴³. Unitatile, regulile, normele clasice, aduse in discutie de Corneille si Lope de Vega⁴⁴, devin tot mai iritante, mai antipatice ⁴⁵. Antidogmatica ramine si negarea separarii radicale dintre comic si tragic, recunoasterea functiei "liberale' a tragicomediei ⁴⁶. Accentul nu mai cade pe ideea de imitatie, ci de verosimilitate, pe "pictura dupa natura', ce stimuleaza creatia "adevarata', "probabila', nerestrictiva. "Cel mai mic fals ne supara' '. Se intelege, ideea devine proeminenta, si Beaumar-chais declara ca "nimeni nu este obligat sa faca o comedie care sa semene cu altele' ⁴⁸. Azi a devenit de la sine inteles ca nici o comedie nu se poate scrie cu un model in fata, sau plecind de la un concept prealabil, dogmatic. In 1784, o astfel de atitudine era insa efectiv indrazneata.

5. Reinterpretarea in sens liberal a functiilor tradi-.tionale ale comediei,echivalentacuparasireaprogramului educativ-moralizant, rigid, nu este posibila fara revendicarea libertatii depline de expresie, pas hotaritor pe care Moliere il face. El combate ideea viciilor "privilegiate' aparate de critica (ipocrizia religioasa) si solidarizeaza de aceasta libertate soarta comediei insasi : "Ori trebuie aprobata comedia lui Tartutte, ori condamnate toate comediile'. Revolutionara pentru epoca

este si contestarea notiunii de "regula artistica', inlocuita prin aceea a "placerii' (La Critique de "l'Ecole des femmes', 3, 1663). Altfel spus, a finalitatii estetice, care trece pe primul-plan al comediei.

Desi traditia antica nu ignora citusi de putin ideea de joc si divertisment comic⁴⁹, conceptia se cristalizeaza incet, dificil, inconjurata de mari restrictii etico-religioase. Initiative izolate pot fi semnalate mereu⁵⁰. Dar abia in secolul al XVIII-lea, cind pozitiile clericale-dogmatice incep efectiv sa slabeasca, se constata afirmarea deschisa a "amuzamentului' si "placerii' comice, notiuni pe care le va redescoperi si romantismul, in perspectiva comediei antice, definita, precum la fratii Schlegel, ca expresie a libertatii si bucuriei ingenui⁵¹. Comediografii urmaresc pe fata relaxarea si distractia publicului, prin comedii de succes facil, care cad la rindul lor sub rigorile spiritului comic, precum la Sheridan (The Critic, I, 2, 1789).

6. In materie de stil, curba este in linii mari asemanatoare : tragedia cere expresia nobila,solemna,grandioasa» "limba comediilor este obsteasca si de rind', potrivita conditiei personajelor si "locu-i de origine' (Despre comedie, 9, fr. anonim). "Un subiect comic nu poate fi dezvoltat in versuri de tragedie', ci numai "in versuri de rind' (Horatiu, Ars poetica, v. 89-90). Se admit si jocurile de cuvinte, diminutivele, parodiile ⁵². Traditia medievala merge, la fel, prin stilul "inferior' ⁵³, preconizat si in Renastere : "vorbire obisnuita, comuna'. Cind comedia este scrisa in versuri, lipsa rimelor nu constituie o eroare ⁵⁴. De fapt, singurul stil indicat este numai al prozei, si un comediograf al Renasterii, Larivey, apara - printre primii - aceasta teza ⁵⁵. Exista si recomandari contrare de esenta esteta, clasicizanta, care exclud "cuvintele murdare' si propun stilul pur, elegant, genteel^5e. Afinitatile comediei merg totusi spre expresiademocratizata,opusaconventiilor si cliseelor"distinse'.

7. Toate aceste emancipari duc treptat la o noua configurare a conceptului de comedie. Insa cit de tenace, de rezistenta, se dovedeste traditia clasica observam si din faptul ca ierarhia consacrata se modifica incet, iar raportul de forte fata de tragedie nu este rasturnat decit cu mare greutate. Mult timp, singura revendicare posibila ramine doar recunoasterea egalitatii .- indrazneala maxima - timid formulata in Renastere-l^rivey), afirmata puternic abia de Moliere (La Critique de "Ecole des fenimes', 7). Un obstacol puternic il constituie pa-runderea mentalitatii clasice chiar in interiorul conceptului de omedie : comedia noua este inferioara celei vechi, punct de edere afirmat de la Quintilian (Instit. Orat, X, 1, 65-66, 9-100) pina in Renastere. Cind genurile comediei se inmul-esc, ierarhia traditionala se reface : la petite comedie cedeaza asul in fata lui la grande comedie. Romanticii au si ei ierarhia br : comedia de fantezie ar fi superioara celei de moravuri si e caracter. Abia la Schiller se constata o modificare funda-nentala de optica : comedia este superioara tragediei'.

VI. Situatiecareapartineesentei mecanismului ntiliterar (v. Antiliteratura, IV) : ultima faza aliberalizarii omediei coincide cu negatia sa, cu aparitia conceptului compli-nentar, inevitabil, de anticomedie. La capatul eliberarilor succesive de sub constringeri si dogmatisme, comedia dobindeste n cele din urma dreptul de a se nega pe sine, oarecum in ensul hegelian al disolutiei artei, al suprimarii comunicarii cu lublicul, al distrugerii conventiei teatrale si chiar al conventiei :are-o instituie. In aceasta ipostaza, comedia devine propria |a "comedie¹', o autoparodie, caricatura violenta a procedeelor fale specifice, precum in programul lui Eugen Ionescu : ,,Nu jrebuie ascunse sforile, scrie el, ci facute mai vizibile, deliberat j.'vidente, impinse pina la grotescul profund, la caricaturi, dincolo de ironia spirituala a comedienilor de salon' ⁵⁸. intors in 1 insusi, ciclul ideii comediei se resoarbe in propria sa negatie.