|
|
|
CURENTUL LITERAR
1. Perspectiva categoriala, putin populara printre istoricii literari traditionali, dar imbratisata adesea de esteticieni, de unii critici3, tinde sa includa curentele literare marilor cate-gorii estetico-stilistice, derivate din conceptiile despre om, lume si existenta, cristalizate in tipurile fundamentale, permanente si universale de creatie si perceptie artistica. Clasicismul, romantismul, barocul ar constitui, in felul acesta, "curente' literare, cu structura estetica unitara, specifica, ireductibila.
Realitatea vie, in devenire, a curentului literar refuza insa incadrarea in sistemul inchis, omogen si mai ales rigid al structurii literare (v. Structura, voi. III). Se poate vorbi, intr-un deplin respect al faptelor, de "unitate' si "omogenitate' estetica in interiorul curentelor literare ? Iluzia vine de acolo ca un numar de tipuri, teme si particularitati stilistice pot fi, efectiv, reprezentative pentru profilul unui curent literar, observatie bazata uneori pe o medie statistica, alteori pe o simpla generalizare si exponenta.
Geniul, desigur, constituie un tip romantic reprezentativ. Frecventa eroilor "geniali' da indicatii asupra configurarii si raspindirii curentului romantic. Succesul acestui tip defineste un curent caracterizat de sensibilitate. Dar, ca orice tipologie, "geniul' tinde sa devina o realitate supraistorica. In genere, tipologia estompeaza istoria. In principiu, nu este admisibil a se confunda notiunea de curent literar, realitate diacronica, evolutiva, cu aceea de structura, sincronica prin definitie. Observatii analoage sint de facut si despre teme, in aparenta si la suprafata bine particularizate, in ultima analiza expresie a unor situatii nu mai putin universale. O anume semnificatie pot avea, ca si in cazul tipurilor literare, doar frecventa si raspin-direa lor, in anumite momente si zone literare. Criteriul ramine insa cantitativ, nu calitativ, aplicabil, si acesta numai la un anumit "etaj' sau nivel al analizei. In materie de "stil' urmeaza a face o demarcatie neta intre sensul strict lingvistic al notiunii si
a, mult mai larg, folosit in studiile de filozofia si morfologia urii. Este vreo legatura intre antiteza ca figura de stil ro-itic, si stilul romantic de existenta, intre o serie de tropi ca icteristici si unitatea procedeelor artistice proprii unei pe-de literare ? Fara indoiala. Dar planurile urmeaza a fi bine si e la inceput delimitate (v. Stilul, voi. III).
Antiistorismul acestei pozitii se demonstreaza si altfel. Re-dJi la simple esente si structuri artistice, toate curentele co-exjta, in stare latenta sau declarata.4 Fenomenul se verifica inprice literatura, in orice epoca. Ar exista un clasicism si romantism antic, unul medieval, rinascentist etc. De unde re-zita ca intreaga istorie a literaturii s-ar limita doar la doua, ce3 mult, trei curente (inclusiv barocul) stereotipe, recurente, pemanente. Viziunea, eminamente statica, vine insa in contra-di<ie cu marea varietate de tendinte literare istoric constituite, i a ;erie deschisa. S-a prepus, de altfel, ca in locul conceptului dqcurent.literar, bine disociat de al categoriei estetice, sa se fojiseasca aceasta notiune de tendinta literara, caracterizata prjitr-o "metoda' proprie de creatie. Deci : clasicismul, roman-tiiiul, realismul, naturalismul etc. n-ar mai fi "categorii', ,,cu-rqtte', ci doar "tendinte' si .^metode*.5 Numai ca, din exces daistoricizare, se aluneca in excesul contrar, al ignorarii oricui interferente categorie/tendinta. Se pierde din vedere fajtul ca suportul teoretic al definitiei fenomenalitatii istorico-lijrare ramine, in orice imprejurare, conceptul, deci eterna gorie estetica.
2. Notiunea traditionala de scoala, folosita in mod c^ent pentru ideea de curent literar, neglijeaza toate aceste itive subtilitati, punind accentul pe alte doua categorii de afecte :
a) Cea mai evidentaprivestetendintaorganizarii,
dilata de vocatia afirmarii doctrinare si propagandistice. Cind dtpre un scriitor sau critic se spune ca "a facut scoala', imediat este acela de a fi initiat si constituit un curent, a fijaspindit un corp de idei, a fi format elevi, a fi exercitat o atime influenta. Sensul predominant ramine deci imagistic, mtafora pentru notiunea de pedagogie si succesiune literara (Jicipoli, partizani, suporteri, admiratori). Ca adesea poate fi vcba si de constituirea unui cerc inchis, specific oricarui cena-cl, proces educativ, "pepiniere', nimic mai adevarat. Dar de aci a asimila ideea de "scoala literara' cu "grupare literara sectara' constituie o eroare. Dimpotriva, scolile literare fac prozelitism, isi cauta din instinct precursori (uneori Si inventeaza de-a dreptul). Intre nucleul lor si mediul ambiant exista o permanenta osmoza. Cind avem de-a face cu grupuri efectiv "sectare', acestea se sting prin asfixie. Apar din ambitie si mor din inanitie. Pe de alta parte, extrema publicitate in jurul scolilor literare este, am spune, chiar contraindicata. Daca sint prea bine cunoscute, ele pierd mult din forta lor de atractie. Un minim "mister' nu strica deloc scolilor literare, mai ales intr-o faza de avangarda. Eficacitatea lor reala este invers proportionala cu reputatia si audienta sociala, stadiu la care scoala (curentul literar) devine un simplu fenomen de moda, de contagiune fara urmari profunde.
b) In acelasi timp, notiunea de "scoala literara' este gindita in sensul unui ansamblu sau sistem de procedee estetice unitare, comune unei grupari, tendinte etc. literare, asociate efortului de afirmare teoretica. Apartin, in acest inteles, unei "scoli', toti scriitorii care se revendi'ca de la aceleasi principii literare, cultiva aceeasi ,,metoda' de creatie, adopta o teh-'nica literara de esenta identica. Naturalistii, simbolistii, suprarealistii etc. se grupeaza, in acest mod, in "scoli' sau "curente' literare. De unde rezulta, o data mai mult, confuzia didactica a extinderii notiunii de curent literar asupra realitatilor curentului cultural. Identificare arbitrara, care a facut totusi posibila, intre altele, o carte despre Curente literare la romani in perioada slavonismului (Ilie Barbulescu, 1938), eroare derivata dintr-o alta confuzie, explicabila istoric : cultura = literatura (v. Literatura, voi. II).
3. Nu putini incearca sa iasa din aceste dificultati "scolare' prin introducerea notiunilor de perioada sau epoca 'A'?.raT> cu tendinta asimilarii ideii de eurenfunor concepte si mai labile. 6 Este un caz tipic de sinonimie prin omogenizare criticabil din multe puncte de vedere. Obiectia fundamentala ? Ceea ce predomina, in toate aceste pseudosinonime nu este criteriul literar, ci pur istoric, sociologic, psihologic, didactic etc. Cu alte cuvinte, curentele literare primesc, vrind-nevrind, definitii extraliterare, de unde inevitabile confuzii de planuri. Ce spune ideea de "perioada', studiata cu oarecare atentie ? 8 Ca botezul "perioadelor' (respectiv al curentelor literare)
(ine
(Bei feac nun totu obst tinu Cap istoi fon mii cur con de bit (spi 2ir Fie lai
tine baril riana (Ren, fenoi num; totus obsei tinua Capvi istori form mult curei conte de rr bit i (spre zuri Fiec; la ni 1
plia core De., excl Redv tic, loca]
ama fie de date pur calendaristice, fie de schim-politice (domnii, regimuri, revolutii : literatura "victo-,.pasoptismul' etc.), fie de epocile de cultura si civilizatie .ere, Umanism), fie de succesiunea "generatiilor'. Un n literar definit prin raportarea la orice alt criteriu, literar nu, iata de buna seama o situatie paradoxala. Si extrem de raspindita, in critica si istoria literara ! Se si alte vicii de metoda : un proces istoric viu, in con-ezvoltare, este supus unui adevarat pat al lui Procust. ji picioarele ramin in afara ? Nu-i nimic, le taiem si literara merge inainte. Cind se ajunge la o definitie, a nu poate fi decit aproximativa : ea corespunde, cel jnei singure secvente. in realitate, mai ales in cazul >lor actuale, in curs de afirmare, ele se imbogatesc ne-t, prin aportul noilor creatii. Si chiar in cazul curentelor t "clasate', cum ar fi "clasicismul', trebuie bine deose-.e diferitele tipuri posibile de definitii : fenomenologica ienta), descriptiva, istoric-evolutiva. In toate aceste ca-ocedam deductiv sau inductiv, intuitiv sau sistematic ? abordare duce, daca nu la o noua solutie, in tot cazul itarea substantiala a definitiei existente, a privim in timpii spatiu, semnele de intrebare si com-le devin si mai ' vadite. 'Perioadele unei literaturi nu nd niciodata intocmai perioadelor unor alte literaturi, rezulta ca fiecare literatura ar avea curente proprii, e, precis delimitate, intransmisibile, incormmicabile. ta o simpla perioada istoric-nationala, curentul roman-pilda, dispare, negat in esenta prin circumscrierea sa Dupaoclasificarerecenta,literaturaenglezaarfi
parc4-s nu mai putin de 6 "scoli' sau "perioade' : 1. anglo-.za ; chauceriana ; 3. renascentista ; 4. augustana ; 5. ro-mai ca si 6. moderna, intr-o insularitate literara desavirsita. va mai mult : vechile schematisme reapar si azi sub forma uno :urbe ascendente si descendente, verificabile in interiorul fiec ?i perioade, cu durata fixata la cinci generatii, a 35 de ani ecare, in total aproximativ 175 de ani. Stadiile oricarei peri ide-curent ar fi deci urmatoarele : 1. Initiatori experi-mer iii ; 2. protagonistii noului stil ; 3. maestrii ; 4. artistii (pol hed crajtsmen) ; 5. decadentii, a treia "generatie' - a rilor - fiind totdeauna "clasica', moment de echilibru
al fortelor in ascensiune si decadenta. Ne intoarcem mereu la viziunea ciclica a istoriei literare. In ce masura aceasta schema, aplicabila literaturii engleze9, se verifica si in celelalte literaturi, dovada nu s-a facut inca. in literatura noastra, Mace-donski este in acelasi timp initiator experimental, protagonist si maestru in mai multe curente succesive etc.
In ciuda dificultatilor, ideea de "perioada' si de "periodizare' (de care s-a uzat si abuzat pina mai ieri, piinea providentiala a micilor belferi si istoricilor literari de tip plat-didac-tic) poate, totusi, servi la intelegerea curentului literar, in masura in care ea include notiunile de "schimbare', "revolutie'1, "mutatie estetica'*, "noutate'. Caci, nu mai incape indoiala, una din notele curentului literar este transformarea, variatia, modificarea valorilor literare existente (sistem de norme, etaloane, conventii), urmate de o evolutie corespunzatoare a gustului literar. Se poate numi deci perioada "intervalul intre doua schimbari insemnate ale gustului literar dominant' '. Un curent care nu tinde, sau care nu ajunge sa modifice optica, sensibilitatea si constiinta estetica a unui moment, in sensul programului sau, nu constituie o realitate istorico-literara.
II. 1. Nu putine echivocuri si dificultati decurg din situarea^ istorica a curentelor, prin fixarea reperelor cronologice. Delimitarea curentelor literare in "perioade' sau "momente' precise, inchise, etanse, in sensul ca un curent ar incepe la o anume data si s-ar sfirsi la alta, prin incadrarea in limite istorice fixe, se dovedeste cu neputinta. Numai naivii si profesorii de literatura de moda veche mai pot crede ca Renasterea "incepe' in 1453, prin caderea Constantinopolului, sau ca actul de nastere al romantismului este prefata din 1827 la Cromwell de V. Hugo. Cel mult daca se poate vorbi de existenta unui centru d.e gravitatie intr-o anumita perioada, de o frecventa mai mare de fenomene literare incadrabile intr-un curent, intr-un anume moment istoric, in care ia cunostinta de sine.
Dar chiar si atunci, sincronizarea intre arte, pentru a nu mai vorbi de concordanta intre diferitele literaturi nationale, este departe de a fi riguroasa. Urmarind cronologia romantismului in diferitele arte, vom vedea ca intre literatura, plastica si muzica romantica exista decalaje importante. in Franta, si mai ales in Germania, romantismul muzical este posterior eflorescentei literare. N-avem inca un bun studiu de sinteza despre
rorn^tismul romanesc, anterior pasoptismului si incheiat, in esenl, cu Macedonski. Totusi, fie si in lipsa lui, se poate afirma ca n| exista nici un fel de paralelism plastic sau muzical. Care este Jiictorul si mai ales compozitorul, echivalent in timp lui Emiibscu, sau oricarui alt romantic roman ?
tit de nesemnificativ ramine criteriul pur cronologic rezulta mai j Ies din urmatoarea situatie : se poate delimita, cel mult, un qrent literar, in interiorul unei singure literaturi. Este im-posijl a-1 fixa riguros, si chiar aproximativ, in timp, in mod sirrvutan, in toate literaturile. Cronologia romantismului englez sau jraneez nu coincide deloc cu a romantismului romanesc, it la distanta de decenii. La fel_a clasicismului, simbolis- i, realismului si a oricarui 'aTtTcurent. In acest plan nu se vorbi de nici un fel de sincronizare. Pentru a ne con n-avem decit sa consultam, cu oarecare bagare de seama, stoire des litteratures (Pleiade, II), o Table de concordance principaux mouvements litteraires. ,,Concordanta' ilus df
a, de fapt, o evidenta si permanenta discordanta, hiar renuntind la cronologia precisa, dimensiunea istorica rentului literar nu constituie, in nici un caz, o nota cTefl-' ie. Mai intii pentru bunul motiv ca orice fenomen literar msuma in interiorul unui cadru istoric. Si apoi, intrucit cure ile literare sint fenomene istorice - deci unice, irepeta-bil -, "istoricitatea' lor ramine individuala', specifica, origina . Ceea ce duce la concluzia ca fiecare curent literar, id< tificabil in timp si spatiu, devine purtatorul unui sens pro-pr , autonom, exprimat prin caractere distincte, ireductibile, in ilul acesta, conceptul istoric - departe de a consolida ideea de .curent literar' - vine, dimpotriva, s-o pulverizeze, s-o pa icularizeze la extrema limita. Din orice punct am privi-o, nitia istorica a curentului literar nu poate fi satisfacatoare. 2. Cea geografica, subadiacenta, la fel. Dificultatea d* mitarii si incadrarii se loveste nu numai de obstacole tem-p< »le, ci si spatiale. Curentele literare nu pot fi localizate cu' pi :izie. Ele migreaza, circula, prolifereaza in cele mai neastep-ta directii. Trec prin faze de expansiune, dominare, contami-n< &. Teoria lovinesciana a "sincronizarii' nu demonstreaza al eva. Cu observarea ca, in fiecare literatura, curentele litera tind sa imbrace puternice particularitati nationale, sa se-co>reze specific. La reconditionarea curentelor literare lucreaza
factori etnici, traditionali, culturali, lingvistici, de ordinul afinitatilor sau "rezistentelor' (vezi intreaga polemica antiroman-tica a dreptei franceze, Maurras-Lasserre), ca si al osmozei si asimilarii. Intre aceste limite, destul de elastice, fenomenul "Importului' de curente se dovedeste frecvent, aproape inevitabil, in ciuda diverselor bariere, mai toate artificiale. Nu discutam, acum, rezultatele, ci numai realitatea faptelor in sine, incontestabila. O sinteza, foarte informata, cum este aceea a lui Arturo Farinelli, II Romanticismo del mondo latino (1927), demonstreaza tocmai aceasta diferentiere in identitate. Prin raportare la romantismul german si anglo-saxon, decalajul creste si mai mult. De altfel, intreaga ancheta este condusa in spiritul acestei paralele. Priviri rapide, pe "coloane' geografice, intilnim si la Paul van Tieghem, Histoii'e litteraire de l'Europe et de l'Amerique, de la Renaissance a nos jours (1940), ducind la aceleasi concluzii.
3. intretaierea factorilor istorici si geografici produce fenomenul interferentei, atit de frecvent in viata curentelor literare. Niciodata un curent nu ocupa singur ecranul unei singure epoci, dupa cum el nu domina, in exclusivitate, un singur teritoriu literar sau lingvistic si adesea nici macar o singura opera. La xn moment dat, intr-o literatura, constatam coexistenta si convergenta elementelor clasice si baroce, clasice si romantice, realiste, si parnasiene etc, in raport de competitie sau de colaborare. Pasoptismul nostru este un adevarat amalgam de iluminism, liberalism burghez, democratism revolutionar, crestinism social, socialism utopic, sub raport ideologic, de clasicism si romantism, sub raport literar, o albie de curente multiple, contradictorii, care n-au ajuns in nici un caz la sinteza. De altfel, intreg secolul al XlX-lea romanesc este dominat de o adevarata suprapunere clasico-romantica. Si ceea ce se observa in cuprinsul unei literaturi se verifica si in cazul atitor mari scriitori, refractari oricaror clasificari precise. In definitiv, ce este Macedonski ? Romantic, parnasian, simbolist. clasic ? Prin structura, neindoielnic, un romantic. Insa deschis atitor curente si cu atit de puternice nostalgii clasice, incit lipirea unor etichete exterioare, precise, devine practic imposibila. De dificultatea clasificarilor si-a dat seama cu luciditate, cu mult inaintea noastra, Stefan Petica, intr-un notabil articol din 1901, Arta nationala >K Care este definitia lui Asachi data
i.irentele si epocile literare atirna negresit de restul vietii socij.e a unei epoci, dar aceasta nu in sensul ca cea mai inalta tredjta a dezvoltarii sociale e intovarasita de cea mai inalta treata a dezvoltarii artistice. Se poate intimpla chiar contra-riutadica o treapta de dezvoltare sociala superioara sa fie re-preJ'ntata si exprimata de o manifestare artistica mai saraca ded o treapta de dezvoltare sociala inferioara'.
litrucit epoca victoriana este superioara celei lui Shakes-peaii ? In ce masura literatura romana dintre cele doua raz-boaf', corespunzatoare unui alt stadiu de dezvoltare sociala a Rosaniei, este superioara epocii marilor clasici : Eminescu, Caiigiale, Creanga, Macedonski, Hasdeu etc.? Evolutie nu insimna numaidecit si progres. Ba s-ar putea foarte bine (Gl rea face si aceasta observatie, care-si pastreaza intreaga sa btualitate) : ..Ca un curent sau epoca literara contemporan noua sa fie inferioara, din punctul de vedere al artei, unui cujjnt de acum trei sute de ani' 14.
Refuzand ierarhizarea, pe linia unui inexistent progres so-ciatsi literar riguros paralel si uniform ascendent (v. Progresul littar, voi. II), nu inseamna citusi de putin ca negam si reali-tatti conditionarii sociale a curentelor, ca fenomen de supra-stfl;tura, in corelatie cu ceilalti factori. La drept vorbind, cu toji limitele lor de metoda, tot studiile mai vechi, in special
ire "eminescianism', ale lui Gherea si Ibraileanu, au ramas . azi printre cele mai bune investigatii romanesti, din unghi alogic, al unor curente literare. Dupa cum, in domeniul de-ii cauzalitatii sociale a curentelor literare, contributiile teo-e cu adevarat notabile apartin aceleiasi sfere - H. Sanie-
levici si G. Ibraileanu - cu precizari simple si esentiale: raporturi de clasa (armonie, dezagregare, combativitate)'; geneza "naturala', care exclude interventia voluntara a criticilor si a poetilor in sensul provocarii sau reanimarii curentelor defuncte ; cauzalitate sociala, care selecteaza scriitorii si curen--i tele, prin promovare si respingere diferentiata etc.1C Lipsa de supralicitare este evidenta.
Se produc in viata curentelor literare si destule deplasari de continuturi sociale, unele din cele mai curioase. Romantismul francez, propulsat in genere de elemente burgheze si mic-burgheze inconformiste, sfirseste prin a fi aparat de gentilomi ruinati, declasati, gen Barbey d'Aurevilly si Villiers de l'Isle-Adam. Macedonski, la noi, repeta un caz identic. Dar o astfel de anctheta ar fi, in multe alte cazuri, total inconcludenta. Simbolismul romanesc este animat de poeti apartinind mai tuturor claselor si paturilor sociale. Alte multe exemple (din toate literaturile) sint la fel de elocvente pentru relativismul extrem al unor astfel de paralelisme mecanice, cu iz de sociologism vulgar. Ele nu apartin numai zonei noastre. Pentru a da un singur exemplu, periodizarea amintita a literaturii engleze este raportata la o evolutie sociala, in sase faze, riguros simetrica : 1. feudalismul ; 2. democratia locala a micii nobleti ; 3. absolutismul; 4. oligarhia latifundiara ; 5. plutocratia ; 6. societatea "managerilor' 17. Sociologia literara este eficace cind studiaza operele de nivel mediu sau curentele in generalitatea lor. Ea isi re-stringe insa progresiv competenta in fata realitatii individuale a marilor creatii18.
III. Desi problema este hotaritoare, studii sistematice privitoare la geneza curentelor literare nu s-au intreprins inca. Ele ar dezlega muIteTntrebari; ar imprastia destule echivocuri, caci - vom recunoaste cu totii .- a pretinde ca "istoria' sau ,,viata sociala' creeaza intr-un fel oarecare curentele literare nu inseamna a spune prea mare lucru. Privind foarte de sus, trebuie admis fara dificultate ca un curent literar se naste prin convergenta a doua serii de factori : tendintele unui moment istoric, intrunite intr-o rezultanta comuna, primesc prin intermediul unei personalitati puternice un plus de cristalizare, energie si claritate a scopurilor latente sau constiente. Cind fermentii unei noi sensibilitati, atitudini morale, orientari intelectuale si aspiratii estetice isi gasesc interpretul elocvent Si
,,geniilor' izolate, ca motor al istoriei. Numai ca perso-ea ca exponenta joaca in istorie, inclusiv literara, uri~ioT m-plan, care nu poate fi ignorat. Fara determinarea si tatea lui Victor Hugo nu s-ar fi ajuns la succesul lui ller-Memoriile lui Alexandre Dumas-pere sint absolut con-ite). Dupa cum, fara intransigenta, uneori fanatica, a lui
Breton, este putin probabil sa se fi consolidat un curent 'ealist, dat fiind fortele divergente, ca sa nu spunem ice, care i-au ros, chiar de la inceput, unitatea si inea.
trunirea acestor factori : conditii determinante, interventia ialitatii puternice, receptivitatea mediului, pune sub semn .rebare teoria, reluata mereu intr-o forma sau alta, a ,,cu-or fara autori'. Trebuie aratat ca parintele ei, in critica ra, este tot Gherea, care era convins ca un curent emines-ar fi existat oricum, chiar si fara Eminescu. "Ca forma fost intrucitva inferior, ar fi purtat alt nume, dar ar fi aceleasi caractere esentiale'. "Curentul Eminescu este isuluneianumitestarisufletesticaracteristicepentru
noastra (articolul E7ninescu si curentul eminescian da-
din 1896, n. n.) si deci curentul s-ar fi produs in orice
Altfel spus, rolul lui EminewH s-ar roduce la o simpla lenta literara, ce-i drept mai "profunda', mai "talentata', ara nici un coeficient determinant de refractie personala : Cminescianismu], curentul eminescian, este deci un curent produs de o anumita epoca speciala, de un anumit mod gindi si a simti al acestei epoci si care la rindul sau ex-a acest mod de-a gindi si a simti. Si tocmai aceasta ii face nant.' '»
efinitia este tipica pentru confuzia (de altfel curenta) Intre itele categorii de "cauze' producatoare de curente ; intre ;oria de cauza, inteleasa in bloc, si aceea de efect; in sfir-ntre planul creatiei si al succesului, difuziunii si receptarii.
Pot fi puse pe aceeasi treapta cauzele imanente si eficiente' Este unul si acelasi lucru proprietatea prafului de pusca de i lua foc si chibritul care da foc ? Poate exista explozie fara sci-. teie, respectiv curent literar fara personalitate literara, cart sa-1 cristalizeze, sa-1 reprezinte efectiv ? Eminescu nu transmitt nimic specific structurii sale morale si artistice unor predispozitii efective ce s-au manifestat cu totul altfel, sa zicem, li Nicoleanu ? Si este totdeauna adevarat ca marele scriitor, "geniul', doar exprima, nu si anticipa, cum arata Ibraileanu, h cazul aceluiasi curent eminescian ? !0. Este indreptatit a purv semnul egalitatii intre starea de spirit colectiva si realizarea estetica al carei exponent personalitatea devine, cu toata forta sa de transfigurare artistica, proprie creatiei ? Se reduce un curent literar numai la un ansamblu de "simtiri si idei colective? ' Nu se acorda o importanta, daca nu exclusiva, in orice caz mult exagerata, definitiei curentului literar ca simplu fenomen psihologic sau sociologic ?
Pozitia opusa, a personalismului extrem, reprezentata in epoca de Macedonski si grupul sau, este la fel de exagerata, intrucit nu tine seama de factorul receptarii, asimilarii si consonantei necesare dintre scriitor si spiritul public. Dupa Macedonski, aparitia curentelor se desfasoara dupa schema urmatoare : individualitatea, "geniul', vine si arunca mesajul sau, care incepe sa polarizeze discipoli.21 Petica il urmeaza, cu deplasarea accentului de la creator, la critic, ale carui judecati se vor rasfringe in public si vor provoca curente'.s Emendarea acestui punct de vedere tipic voluntarist vine tot din partea lui Macedonski : curentul o data pus in miscare, de la un moment inainte rolul personalitatii inceteaza a mai fi ho-taritor. Miscarea daca s-a impus in ansamblul sau, personalitatea fundatoare poate fi chiar invinsa M. Cu astfel de argumente, el isi consola infringerea, mingiindu-se cu victoria posteritatii. Scapat de sub controlul personalitatii, curentul, constituit in sistem si structura, incepe sa se desfasoare conform logicii sale interne, imanente. Dar aceasta nu inseamna citusi de putin ca, pentru a deveni o realitate literara, el poate actiona autonom, in vid, facind abstractie de toate conditiile care-i asigura difuziunea si succesul, intr-un anume spatiu si pe o durata determinata de timp.
2. Alte dificultati, ca sa spunem astfel, se dovedesc de ordin biografic. Curentele au viata lor imprevizibila,
ia de surprize. Ele regrezinta, in toate privintele, un proces :his, atit in sensul modificarii fizionomiei initiale (prin noi itii, devieri, erezii, schisme etc), cit si al imbogatirii nu-ice, intrucit curentele literare apar mereu, in eruptie conta, intreaga lor devenire, adevarata "evolutie creatoare', isforma notiunea de curent intr-o idee mobila, fluida, dina-a. Oricum l-am privi, curentul literar constituie un feno-1 viu, un "organism', care are ritmul, curba, istoria si des-il sau ireversibil. Folosind o imagine organicista (des ', 'el se naste, traieste si moare. Dupa o faza de impe-tL zitate si efervescenta, urmeaza tipizarea si, in cele din urma, df esul. Momente unice, individuale, curentele nu pot fi "in-vi ;e'. Noile formule care ni se propun, aparent regenerate prin pi fixul neo (neoclasicism, neoumanism etc), reprezinta de fa t ori incercari nascute moarte, ori realitati vii, dar de un ci totul alt continut decit exprima eticheta nominala veche. T< egrama lui Paul Alexis : "Naturalismul n-a murit, urmeaza soare', adresata lui Jules Huret, care initiase, in 1891, o neta pe tema : "Naturalismul este bolnav', este "mort' ?, nijinseamna decit o butada si atit. Observatii analoage in jurul olutiei' curentelor literare, de altfel din cele mai evidente, facut primii la noi, in mod sistematic, Gherea si, apoi, Ibrai-iu. Primul, confruntat brutal cu realitatile literare, total >revizibile, ale sfirsitului secolului al XlX-lea, marturiseste vea din aceasta cauza mari dificultati de nomenclatura : pur ;implu, el nu mai stie ce nume sa dea noilor curente24. -atit viata literara - impetuoasa - a luat-o inaintea for-lelor critice si definitiilor statice.
3. Este cazul a extinde notiunea de ritm istoric la amblul ;curentelor literare, in sensul ca, in succesiunea lor, x>t scoate in evidenta fenomene de ondulare, alternanta sau iteza ? In buna parte este vorba, in primul rind, de un :t de optica '-5. De asemenea, de simetrizare si abstractizare esiva, am adauga noi. Daca, in linii generale, se poate ad-e ca romantismul fata de clasicism si simbolismul fata de uralism reprezinta miscari de neta opozitie, de nicaieri nu alta ca aceasta "antiteza' se repeta, sau ca epocile clasice si iantice alterneaza dupa o "lege' oarecare. Peste pulsatia vie ~~j
a istoriei literare, constituita - trebuie subliniat mereu - din momente irepetabile, se suprapune o schema ordonatoare abstracta. Curentul literar este asimilat unui tip, al carui destin incepe a fi urmarit in istorie.
Si totusi de o anume "antiteza' intre curente se poate vorbi. Dar nu in intelesul periodicitatii ciclice, regulate, ci numai, ca sa folosim o imagine, al competitiei "darwiniste'. Caci o anume selectie naturala a curentelor, o concurenta a lor, neindoielnic, exista. Curentele se combat, polemizeaza, devin intolerante fata de adversari, exclusivism si intransigenta, ani spune, direct proportionale cu spiritul de avangarda care le anima. Lui Gherea, fireste, nu i-a scapat nici acest aspect al
problemei :..Un curent literar disipare impotrivindu-se prin
lupta - si in lupta literara nu prea se masoara cuvintele' '. Numai ca aceasta lupta are logica sa interna, tradusa prin faze, reactiuni, polemici, care tin de esenta fiecarui moment literar in parte. Nu exista nici o analogie reala intre manifestarile frondei dadaiste si romantice, intre polemicile in dantele purtate de "antici' si "moderni' si pamfletele suprarealiste. La noi, eminescianismul a fost atacat din unghiuri foarte diferite, la fel avangardismul.
Observatia, din cele mai "traditionale', facuta inca de Sainte-Beuve 27, curenta in critica noastra, cu o constiinta foarte clara la Macedonski - el, care opunea "curent' (al sau) la "curent' (junimist) -, nu poate anula realitatea si presiunea traditiei, care nu dispare nici in fata celor mai negative curente. Asemenea oricarui fenomen de istorie literara, curentele du introduc momente de totala ruptura. Toate au precursori si supravietuitori, antecedenti si consecventi, recuperabili in diferite contexte si serii istorice. Istoria redistribuie mereu accentele. Ea acorda prioritatile sale, care in literatura iau aspectul fazelor de hegemonie si predominanta ale unui curent sau altul. Izolarea este insa exclusa. Curentele au ereditatea lor specifica. Ele apartin unor grupe sangvine diferentiate, afinitatile subterane fiind asigurate de tipologie, de unitatea viziunii lor categoriale, interioare.
IV. 1. Intrind in continutul insusi al ideii de curent literar, criteriul_ ideologic se dovedeste necesar, nu si suficient. Orice curent exprima, in sens larg, o anume "ideologie', determinata sau conditionata de o situatie istorica data, fara insa a
put a reduce realitatea complexa a curentului literar la simple ref xe ideologice. De altfel, definitii pur ideologica a curentelor terare 'nici nu urmareste obiective estetico-literare, ci teo- _ ret l militantej polemice. Cazul tipic este oferit de cercetarile lui ieorg Brandes. Sub diferite ilustratii literare, criticul studia i de fapt aspectele reactiunii ideologice antiiluministe, tipica pri elor decenii ale secolului al XlX-lea, si infringerea acestei rea ;iuni pe plan european. Pentru Brandes curentul literar se rec ce la o "situatie spirituala' (Geisteszustande)28, sinonima dec unei tendinte ideologice predominante, care - intre altei* - imbraca si aspecte literare. O linie neta de demarcatie int istoria ideilor si istoria literara propriu-zisa nu exista la Br< ides.
'recizia anchetelor de acest tip este invers proportionala cu alt rdinea aparatului de luat vederi. La o mie de metri apar foc e multe detalii, care, intr-o fotografie facuta la cinci mii de ietri inaltime, dispar. Foarte de_sus identificam un singur cui nt. La o privire mai atentaV mai' concentrata,' descoperim tot si numeroase subcurente. Sigur ca a existat, in primele de-cer . ale secolului al XlX-lea, o "literatura a emigrantilor' de ese ta contrarevolutionara. Dar ea nu prezinta, in fond, decit o i itate foarte relativa. Ideile lui Chateaubriand nu sint identic cu ale Doamnei de Stael sau Benjamin Constant. La Ham-bu , Rivarol gindea intr-un fel, la Coppet si Chaumont, orientai e erau altele. Cine are rabdare sa compare capitolul din Br ides, Die Emigranten-Literatur, cu studiul mai recent al lui * Baldensperger, Le Mouvement des idees dans Vemigra-tio francaise (1925), se convinge repede de acest lucru.
toterialul acestei epoci nu este "literar' decit cu mare buna rinta. El se compune din memorii diplomatice, pamflete, luc Sri teoretice, articole de ziar, corespondenta particulara, jui ale intime, rapoarte (foarte multe) de politie, insemnari di' rse. A converti in "literatura' astfel de texte' reprezinta un ab ; de termeni. Si apoi, daca se poate vorbi de interferenta in tudiul curentelor literare, acest capitol ideologic este cel mi copios dintre toate ! Ce nu intilnim aici ? Monarhism libera de tip despotic-luminat, monarhism constitutional de tip en ez, democratism liberal, absolutism, clericalism etc, etc. in iod curios, si in acelasi timp semnificativ, tocmai definitia id( logica apare drept cea mai imprecisa dintre toate defini-
mare parte (cazul aceluiasi semanatorism), si totusi multe sau macar unele din realizarile artistice ale curentului sa fie n«t superioare fondului sau ideologic. In viata curentelor literare factorul ideologic joaca un rol de coeziune, orientare generala, delimitare, nu si unul determinant creator. Dimensiunea teoretica a curentelor ramine totdeauna subordonata procesului general de integrare. Si ceea ce este valabil pentru "ideal' si "ideologie' se verifica si in cazul "psihologiei', al "sufletului nou', propulsor de noi curente.
2. Mult mai apropiata de adevar este intelegerea curentului literar ca o unitate de convingeri estetice, exprimata de obj. i sub forma de manifeste. Dar si aici sint de facut dis-tintt irentul literar nu se reduce numai la un simplu pro- gran tic. Uneori acesta nici nu exista ca text de baza. Sau, Sttii ii, legatura intre litera si creatia efectiva nu este nici oblii v, nici concomitenta, nici macar riguroasa. In definitiv, ce r.., . se poate stabili Intre Le Realisme de Cltampfleury (1857) si creatia lui Balzac ? Mult mai legitima este jecu'*
Coii'diei umaneJn lumina introducerii pe care i-o da autorul insi t sau a interpretarilor naturaliste ulterioare. Se poate vnrl de un singur manifest romantic, de un text-standard ? Exi a Victor Hugo, dar si Berchet, teoria fratilor Schlegel, ca si p -fata la Lyrieal Ballads de Wordsworth. Curentul dada are sapt manifeste, suprarealismul cel putin trei, asa-zicind "oficial '. Intre aceste texte se constata diferente, adaugiri, contrazice , nuante. Ideologia literara, ca oricare alta, nu este data ; ea : formeaza, ^UfVlfte1,' evolueaza. Are, fireste, o directie, un seri; Dar. .cristalizarea ultima, definitiva, sinteza explicita, poa > sa nu se produca niciodata.
' rebnic fjtguta o deosebire si intre notiunea de program (for mia, scoala) estetic si aceea de curent. Curentele sint tcrk auna mult mai numeroase decit programele estetice proprii zise, fundamentale (clasicism, romantism, baroc, realism), reli te periodic, in esenta, sub diferite forme. Ele fapt, adevaratul lobii al manifestului literar nici nu este ideea estetica (nu oda confuza), ci sentimentul si vointa de expresie a noutatii. Un ;xt complet uitat despre Scoalele literare subliniaza tocmai ace fapt : ,.manifestele totdeauna insotesc inovatiunile'29. Ide i lor de baza este, de fapt, aceea de noutate (v. Noutatea, voi II). Pe plan estetic, curentul literar devine posibil atunci cin< constiinta noutatii domina toate celelalte idei asociate, dis] ise in subordine. Se cunosc si cazuri cind acelasi scriitor sen leaza nu numai unul sau mai multe manifeste cu continut apr dmativ identic, dar si diferit. La noi Macedonski a lansat pe- na manifeste romantice, naturaliste, simboliste, clasiciste. "M -ajele' sale n-au decit o continuitate temperamentala. Sint rep ;zentative aceste texte pentru autor ? Pentru fiecare dintre cur itele respective, in parte ? Desigur, si pentru autor, si pentru urentele la care el participa, in diferite faze. Dar a defini pe cesta din urma in functie numai de astfel de texte, in-sea na a avea despre curentul literar o notiune pur abstracta, pri izolarea factorului ideologic (chiar daca specific estetic) detreaga totalitate a miscarii.
3. In functie de aceste elemente, reduse la proportii rea , esenta notiunii de curent literar se lasa, in cele din urma, sui rinsa. Ea presupune, mai presus de orice, orientarea unei mii ar! directia de inaintare si dezvoltare a unor idei si forme litt are! Curentul literar implica in mod necesar o finalitate, un
sens, ca principiu de unificare si convergenta, parcurgerea in-tr-o ordine inevitabila, impusa de insasi logica intrinseca a miscarii, a unor puncte si etape succesive, pina la deplina consumare a enegiei initiale.
Reperele fixe, Inaintarea in raport cu un "inainte' si un ..dupa', au din aceasta cauza un caracter cu totul conventional. Imaginea de "fluviu' "virtej', "suflu', traduce mult mai bine realitatea dinamica a curentelor, care rascoleste, agita, antreneaza, poarta cu sine, smulge tot ce intilneste in cale. Un titlu de articol, ca la Maiorescu, Directia nova in poezia si proza romana, exprima cu maxima claritate tocmai aceasta esenta a orientarii si finalitatii literare inedite, proprie oricarui curent literar din lume. N-a existat animator sau teoretician al vreunui curent care sa nu fi urmarit, in primul rind, impunerea unei "noi directiuni', imprimarea unui nou sens literaturii. Cine spune "curent literar' spune neaparat intentionalitate, luciditate a scopurilor, finalitate militanta, constienta de sine. TThele 'concepte, din arsenalul mai vechi, se apropie foarte mult de opinia noastra. Taine defineste curentul literar ca o "forma de spirit', idee mnitresse, forta animatoare, care "impune lucrurilor incipiente leur tour et leur direction' 30. Teoria ideilor-jorte a lui Fouillee poate fi si ea amintita. Curentul, intr-adevar, este o "idee-forta' : are un caracter activ si apetitiv ; tinde sa se realizeze in cadrul unui proces organic, nu mecanic ; nu este simplu reflex accesoriu al evolutiei universale, ci un factor activ al ei, dotat cu spontaneitate si autonomie relativa. Aspectul energetic al curentelor literare traduce destul de adecvat esenta lor ideologica.
Interventia ,,ideii-forta' explica in acelasi timp si spiritul ofensiv al curentelor literare, a caror vitalitate corespunde unui 'neficient anumit de agresivitate. Un "curent' stagnant, pasiv, reprezinta un nonsens, o contradictie in termeni. Curentul literar este polemic prin definitie. Scopul sau este modificarea energica a unei situatii literare. Din care cauza orice curent este, mai multsau mai putin, "avangardist'. Lupta intre directiunea "noua' si "veche', "tinara' si "imbatrinita', "bataliile', campaniile de presa, actiunea si reactiunea, acestia sint termenii necesari si inevitabili ai oricarei dialectici a curentelor lite-
n(-e. In contra directiei de azi in cultura romana (Maiorescu), ,jjiteratorul a opus la Directiune, Directiune, la talente, talente, 1^ scoala, scoala' (Macedonski) - iata atitudini tipice promotiilor de curente. Spune-mi cine te ataca, sa-ti spun cine esti. CJnstiinta delimitarii, in ciuda oricaror interferente posibile, gie din acest motiv foarte vie la toti animatorii de curente. Banifestul le foloseste de multe ori ca steag de raliere, bule-di de identitate, mijloc eficace de izolare in mijlocul vietii llerare, fara de care noile curente se declara in stare de rebe-Une deschisa.
' In ce masura curentul literar reprezinta si un fenomen de mcrosociologie rezulta din aceeasi esenta specifica. Factorul populsor al curentelor de opinii estetice ramine totdeauna gru-D rea, cercul inchis, strins in jurul unei personalitati directoare, qnaclu, reviste. Sainte-Beuve a facut aceasta observatie : "gru-Bil' constituie o "asociatie naturala si oarecum spontana de Biere spirite si talente', care se simt nascuti pentru o "opera flmuna' al. Iar ideile comune nu pot irupe decit din mijlocul mor medii restrinse, omogene, solidare, animate de aspiratii lerare identice. Largirea bazei produce totdeauna diluare, in tnp ce ingustarea, aducind un plus de concentrare si coerenta, «igura grupului dinamism si eficienta sporita. Mai ales in iza de afirmare a personalitatii, scriitorii fac mare caz de ieea de curent, intrucit le asigura sprijin_colectiv, audienta «votata. Apoi, pe masura ce vine consacrarea, emanciparea I produce. Cazul lui Hugo este caracteristic. Uneori se poate 'j'rbi si de adevarate "curente de catedra', precum junimismul, I faza celei de a doua generatii maioresciene. Publicistica de liitinere, chiar efemera, dar mereu reluata in acelasi sens, j aca si ea un rol considerabil. Fara campanii de presa, impre-lonismul si simbolismul nu s-ar fi impus.32 Gratie acestui apa-;it de "propaganda', curentul devine adesea un fenomen de ijntagrune, de moda1 literara.
"devin', nu sint "date'. Nici o opera literara nu intruneste toate caracterele curentului, care nu pot fi extrase decit pe calea generalizarii, abstractizarii. Aceste elemente, mai mult sau mai putin superficiale, definesc doar latura periferica, epidermica, a artei. O ierarhie intre curente iarasi, nu se constata. Toate sint "egale', toate aduc o serie de elemente noi, un plus de originalitate, peste un coeficient, adesea apreciabil, de traditie si conformism!
Plina de complicatii se dovedeste si urmatoarea situatie : .1 "/curentul se anuleaza ca realitate estetica la nivelul marilor *?v'(originalitati literare. Adevarata personalitate este greu inca-drabila intr-un curent oarecare. Ea fie ca anticipa, prefigureaza orientarea unui curent, fie ca trece prin mai multe curente, fie .ca sparge limitele curentului, fie pur si simplu nu-si gaseste locul in nici un sistem de clasificare literara. Orice scriitor cu adevarat original este in felul sau un "sei de scoala'. Orice scriitor adaoga, scoate, schimba ceva din estetica unei ,,scoli'. Fiecare opera modifica, in total sau in parte, definitia curenta a "curentului' constituind un cap de serie, uneori chiar un curent nou (Gherea, fugitiv, a avut o astfel de intuitie)33. Ceea ce -demonstreaza ca limitele curentelor se largesc mereu, ca unitatea lor tinde sa dispara si ca modificarile concrete ale peisajului literar sint mult mai dese decit evolutia si codificarile teoretice ale curentelor literare.
Atit este de adevarat acest fenomen, incit, in absolut vorbind, notiunea de curent literar poate fi privita, in cele din urma, drept antiestetica. Notele sale originale se concentreaza intr-una sau doua personalitati de prima marime, urmata de >o lunga trena de discipoli, din ce in ce mai 'minori si mai ob* scuri. Imaginea unei comete, cu un nucleu foarte luminos, prelungit printr-o coada tot mai rarefiata, figureaza tocmai aceasta realitate. Primii iau initiative, ceilalti se conformeaza. Unii sint reprezentativi, altii ilustrativi. Pentru unii, curentul literar constituie un act de inventie, pentru ceilalti, de frecventa si imitatie. Din acest motiv, eficienta caracterizarii prin apartenenta la curente literare are un aspect piramidal. La baza, de obicei foarte larga, notele generale se verifica. Pe masura
ce urcam spre virf, definitia se ingusteaza, pina la indivi--izarea totala. Observatia se verifica peste tot : in cadrul curent Universal, acelasi curent, redus la dimensiuni na-ale, devine mai strimt. Pentru ca, in interiorul unui curent onal, marea personalitate sa-1 particularizeze si mai mult, la absorbirea totala. A fi poet simbolist este una, a vorbi "poezie simbolista' este alta, notiune supraordonata celei dij
«Daca astfel stau lucrurile, nici nu este de mirare ca marile pg|;onalitati literare resping cu regularitate si energie ideea de cutint. "Detest scolile', raspunde Mallarme la ancheta lui Jules Hvet .' ..imi repugna tot ce este profesoral aplicat in literatura, cal-, dimpotriva, este cu desavirsire individuala'. "Scolile sir.t prt>tii.' Moreas ajunge la aceasta convingere, dupa ce a inte-m(at doua sau trei ("simbolista,' "romana' ete.). Din Huys-rnihs, Banville, Zola ete. se pot extrage declaratii identice. M(;edjnski nu gindeste altfel. El este un tipic "sef de scoala'-artscoala : "Asociatiunile au fost un dezastru pentru tara. El au nimicit personalitatile, independenta si originalitatea.' inxjiistiiriita sa ideea de curent si scoala literara este surpata si ie conceptia frumosului absolut : "Pentru mine, ce este franj/;, frumos ramine, numeasca-se acest frumos simbolism, mo-dati-sm, prera}aelitism si in orice alt cum' M. Ostilitate ideii dScurent, inteleasa ca atentat direct la originalitatea literara, atita si numerosi alti scriitori romani, substantial de acord cu ojjiia : "Qnd rasare geniul, mor scolile' (G. Calinescu)35. Din toi:e aceste motive, un curent literar este totdeauna ceva mai mit si ceva mai putin dedt un curent literar.
2. In sfirsit, desi nu putini reprezentanti ai "scolilor' si',curentelor' literare au pretentia de a lamuri numai ei defi-nt.a, doctrina si sensul miscarii, adevarul este ca despre cu-r^ tele literare nu se poate vorbi, cu justete, decit numai a pos-t&ori> din afara si de sus. Acest drept revine, in primul rind, chicilor si istoricilor IJtefari. Participantilor la batalie lipsin-dj-le viziunea de ansamblu, ei n-o pot descrie nici in intre-ghe, nici cu exactitate. Neavind perspectiva istorica, posibili-^ incadrarii si judecatii globale le lipseste
Este interesant de observat si faptul ca scriitorii baroci nu-si spuneau "baroci', clasicii, in marea lor majoritate, nu-si ziceau "clasici', romanticii, cel putin in Anglia, nu-si spuneau "romantici'. Aceste concepte au fost, de fapt, descoperite, definite si aplicate retroactiv, de unele spirite teoretice acute. Cu Renasterea s-a intimplat la fel, prin Burckhardt si altii. Curentul - realitate ifflfuza, latenta, indistincta - este perceput ulterior ca atare, situatie care determina delimitarea si definirea retrospectiva. Spontaneitatii nu-i este data constiinta limpede a dimensiunii si directiei initiativei sale.36
