TEMELE SIMBOLISMULUI

in definirea curentelor literare, continutul programului estetic joaca, fara indoiala un rol important. Si mai insemnat este insa repertoriul temelor specifice, modul lor de interpretare, precum si al temelor universale pe care aceste curente le reactualizeaza. Numai o astfel de enumerare si analiza ne poate da o imagine exacta a configuratiei generale a curentului; doar prin studiul tematic se poate ajunge la o descriere completa a unei directii literare.

Se-ntelege, nu sustinem ca o fenomenologie de ordin formal, asa cum se practica adesea in estetica literara idealista, reprezinta un raspuns la problemele care ne preocupa. Dar chiar analiza stiintifica ne arata ca izvoarele sociale, morale si ideologice, psihologia scriitorilor in cauza, intreaga conditionare a epocii fac ca anumite teme sa fie cultivate de predilectie, altele sa fie lasate in umbra, iar unele sa fie cu totul parasite. Intre continutul unui curent literar si temele sale fundamentale exista o legatura dialectica, organica. Aceasta observatie se verifica si in cazul simbolismului romanesc, a carui descriere devine imperios necesara. Despre continutul sau real, obiectiv, ideile si temele care-i sint proprii spun totul.

Cind se incearca o astfel de operatie nu trebuie sa se cada insa in eroarea unei despuieri exhaustive de volume, luate la cercetare in serie. Ca peste tot pina acum, avem in vedere doar operele si autorii esentiali. Nu vom alcatui deci un catalog excesiv analitic si mai ales statistic, ci numai o trecere in revista a principalelor teme simboliste, ilustrate prin citeva citate tipice, urmarind pe cit posibil si la acest capitol diferentierea diferitelor aripi ale curentului.

Inventarul va incerca sa retina, asadar, momentele capitale si va indica doar punctele de reper. Totusi este necesar ca acest "tur de orizont' sa fie indeajuns de amanuntit si de precis, ca pe baza acestui atlas geografic sa se poata obtine o imagine limpede si completa, in ansamblu, a ceea ce a reprezentat - efectiv - simbolismul romanesc, despre care s-au formulat multe judecati generale si putine definitii aplicate la obiect. Si totusi numai acestea din urma sint cu adevarat solide, revelatorii si stiintifice, de natura sa inlature impresionismul si diletantismul, cu si fara aparat critic, din istoria literara.

1. FORMELE EVAZIUNII

Poezia simbolista cu punct de plecare, psihologic vorbind, intr-un individualism moral, nu exclusiv, dar in tot cazul destul de raspindit, cultiva din capul locului singuratatea drept una din temele sale de baza. La prima vedere, s-ar parea ca pozitiile romantismului nu sint depasite. Marii izolati, marii insingurati sint prin definitie eroii romantici, si simbolistii lasa de multe ori impresia unui romantism intirziat, oarecum minor. Dar o privire mai atenta dezvaluie tendinta de particularizare, de tratare prin nuante proprii a "singuratatii', care in simbolism este cu totul alta decit la Byron sau Vigny.

Nici in simbolismul apusean, si cu atit mai putin in cel romanesc, nu intilnim atitudini de mare orgoliu si sfidare. Atmosfera de singuratate morala care inconjura poetul simbolist nu-1 impinge sa proclame izolarea ca suprem stil de viata. Singuratatea nu-i da nici delicii, nici mari exaltari, nici atitudini egolatre sau "geniale', nici idei despre permanenta "unicului' si individualului in lume. Dimpotriva, singuratatea este resimtita de simbolisti ca o apasare (uneori chiar ca o suferinta), evocata insa in surdina, semielegiac. Senzatia este numai de neplacere, de insatisfactie morala, nu de criza, indiciu ca poetul simbolist, in ultima analiza, nu se complace in singuratate. El in nici un caz n-o exalta, ci numai o evoca in tonuri melancolice, de regret, ca o realitate inevitabila, obsedanta, care-1 predispune la gasirea unei solutii de depasire, de evadare.

Trecerea de la singuratatea de tip romantic la aceea de tip simbolist se observa destul de limpede inca in poezia lui Stefan Petica. Acesta este un obsedat al insingurarii morale. Intentiona sa dea o tragedie cu titlul Clntecul singuratatii, si din tot ce a scris pe aceasta tema ceea ce se desprinde este ideea de damnare, de fatalitate, de tragic:

Stinghera tinerete straina de placere!

Ea n-are roze-n plete, nici risuri fericite,

Siamforele-sgoale devinuri stralucite,

Iar fata ei e fata de zbucium si durere.

Eu nu am cintul vesel din temple larg deschise,

Nici fruntea-ncununata de verzi cununi de palmi!

El chiar vorbeste de ,,tragica singuratate' (Cintecul toamnei, XIII), si experienta sa sociala si morala, plina de ratari si infringeri, il autoriza subiectiv sa se -simta un izolat, fara iesire practica: Batui la portile straine, Si-nchise portile-au ramas.

Dar solutiile imaginare, ideale, pe care le sondeaza, tradeaza imediat fibra simbolista. Petica va

scrie atunci, cum vom vedea, despre transfigurare prin muzica, va avea notiunea "betiei' de parfu-muri, a reveriei prerafaelite etc. Singuratatea, ca atare, el n-o cinta. Ea nu este decit un impuls spre evaziune, asa cum se constata mai peste tot in simbolismul romanesc, care cunoaste la acest capitol atit aspecte de adincime, cit si superficiale, exterioare, cu o nota foarte tipica surprinsa de D. laco-bescu in Marsul Izolatilor, adevarat imn al simbolistilor nostri:

Spre izolarea zarilor fugare,

Spre maretia marilor polare,

Spre umbra, spre tacere, spre uitare

Adio, adio!

Pornim

In ritmul unui mars de tintirim.

Si palid, si solemn, si ginditor, Cu aripi uriase de condor, Pluteste sufletul in departare Spre izolarea tarilor polare, Spre umbra, spre tacere, spre uitare.

Momentul cel mai profund al psihologiei singura
tatii se constata insa in poezia lui Bacovia. El-se
marturiseste Singur nu o data:

Sint solitarul pustiilor piete.

Cind voi fi linistit, voi scrie un vers In care veti vedea ca sint parasit.

Tot mai tacut si singur, In lumea mea pustie Si tot mai mult m-apasa O grea mizantropie.

Totul este resimtit la un diapazon acut, patetic, prin confesiuni strangulate, de resemnare:

Cit de strain sint de tara mea, Si nici un dor nu mi-a ramas.

Reactiunea este retractila si inhibita.

Mai bine singuratic si uitat, Pierdut sa te retragi nepasator, in tara asta plina de umor, Mai bine singuratic si uitat.

Dar, spontan, solutia "simbolista' isi face loc - alcool si fum de tigari -, mijloc infailibil de uitare, de evaziune:

Eu trebuie sa beau sa uit ceea ce nu stie nimeni, Ascuns in pivnita adinca, fara a spune un cuvint. Singur sa fumez acolo nestiut de nimeni, Altfel, e greu pe pamint

Un claustrat moral ne apare in lungile sale declamatii si Mihail Saulescu, poet care se contempla adesea in postura de "cuget solitar':

Aseara, gindul meu era un solitar Chilia lui, castelul meu de vise.

Insa imediat intervin transfigurarile literare, convertirea solitudinii in simboluri:

Mi-e sufletul ca un desert palat, Ce-asteapta ca stapinul sa-i revie Din tara-n care a plecat

Imaginea pare a fi luata din Samain, al carui "suflet de infanta' locuieste in "vechiul Escurial', si ilustreaza o tendinta proprie simbolismului de a suprapune peste ordinea autobiografica sau a universului simboluri si corespondente. Izolarea va avea deci "cifrul' sau, procedeu surprins pentru fiecare tema a universului moral simbolist. Poetul este insul pierdut in aglomeratia urbana, in palate vaste, in

temple, in camere anxioase, in chilie, precum la N. Davidescu:

Ma simt atit de singur si-atit ma simt de trist,

In mijlocul odaii bolnave de-ntristare,

Incit ma vad in chipul de pal seminarist.

Ce-nchis in niste ziduri de negre seminare

isi cauta zadarnic in inima-i pe Crist,

in "cavouri de temple bizantine', ca la Ion Minu-lescu, autor de joviale Strofe pentru mine singur, cu predilectii pentru solilocvii grandilocvente, De vorba cu mine insumi. Dialogul ego-alterego se consuma lucid si cam blazat, caci nici una din solutiile care se ofera singuratatii nu satisface:

Vorbesc cu mine insumi, si-mi zic:

De ce ma minti

De-atitia ani de-a rindul, ca tu esti cel mai mare

Vorbesc cu mine insumi, si-mi zic:

De-atitia ani,

De cind ma porti spre-aceiasi sublim necunoscut, De ce ma minti cu-aceleasi indemnuri de temut Si-mi profanezi credinta cu-acelasi prefacut Suris - Citit pe buze de josnici curtezani?

La Ion Minulescu, temperament sociabil, singuratatea este, de fapt, o atitudine literara, situata la polul opus fata de aceea a lui Bacovia. intre aceste extreme exista nuante: gestul de refugiu sentimental in intimitatea eului:

Te-am cautat atita, si-acuma te-am gasit Ascuns adinc in mine, tu nu-mi puteai vorbi. O, suflete, tovaras si frate obosit, Ce-am cautat in lume cind tu erai aci?,

ca la Mihail Cruceanu, contaminat si el de atitudini estete ("Si sufletul meu singur e trist ca o poveste'), sau infiorarea retinuta in fata decorului familiar, pustiu, precum la Ion Piliat. Acesta, in Amagiri, evoca

singuratatea iernii, a gradinii, a casei goale, cu emotivitate sobra, de intelectual distins, care se induioseaza la limita.

Care sint efectele morale si literare ale singuratatii poezia simbolista documenteaza din plin asupra lor. in izolare sufletul pierde din capacitatea sa de consonanta, se individualizeaza. Devine trist si melancolic. Aspiratiile absolute nesatisfacute, ratarile, infringerile morale joaca si ele un rol important in generalizarea acestei stari de spirit, care predispune la toate nostalgiile, evaziunile si visarile posibile. Melancolia constituie deci una din atitudinile simboliste tipice, la Samain de pilda ("J'ai l'ame en melancolie'*), si poetii se complac s-o evoce mai ales sub eticheta de spleen. Este, cum stim, un amestec de plictiseala profunda, dezolare si tristete abstracta, care nu se confunda cu simpla plictiseala, efemera, sau cu romanticul mal du siecle.

Acesta era facut din melancolie sumbra, reverie, deceptie si pesimism. Spleen-ul simbolist, initiat de Baudelaire, este apasarea sumbra a anotimpului plu-vios, a zilei interminabile, aride, fara continut, a sperantelor invinse si a nelinistii atroce, de durata. Este apoi o "langoare' produsa de tristetea apelor statute, mucede, din canale; de melancoliile linistii duminicale ale orasului mic de provincie (vezi Com-plainte de la lune en province, Complainte d'un certam dimanche, Dimanches de Laforgue); de monotonia mecanica, exasperanta, a existentei fara continut, care impinge pe acelasi tipic poet francez sa exclame:

Tachons de vivre monotone²

sa se lamenteze:

Je m'ennuie, natal! je m'annuie, Sons cause bien appreciable..?

si care-si gaseste expresie intr-un vers celebru: Ah! que la vie est quotidienne¹

Primul poet roman cu acuitate. pentru astfel de notatii este, dupa toate indiciile, Traian Demetrescu. Acesta evoca fugitiv, in Sensitive, "melancoliile tacerii' si mai ales spleenul, "uritul' sufletesc:

Iar uritul - vechi tovaras -

Vine

Si in liniste s-asaza

Pe-ale inimii ruine

Iar uritul - vechi tovaras -

Vine

Un volum chiar cu acelasi titlu Spleen da, in 1891, Al. Obedenaru, si a clasa pe autor printre "parnasieni' (cum a facut editorul sau N. Davidescu) este sub acest aspect o eroare care se constata si in cazul lui Mircea Demetriad, poet chiar obsedat de spleen: El observa cu tulburare cum "se intinde monotonia' in constiinte (Monotonia) si se complace in luciditati baudelairiene apasate:

Far-de idei si far-de scop, nehotarit, Un gol arid, nelocuit, pastrez in mine; Vn cer murdar, meschin, urit, Ce-nchide-n nori apusul vis si-a lui lumine.

in alt loc, pastisind in mod direct Chanson d'au-tomne a lui Verlaine, Mircea Demetriad ajunge la concluzii si mai sumbre:

Nu stiu. Un pustiu in mine se face Sint mort? Oare-s viu? Nu stiu. Sint pustiu!

in realitate, este vorba mai mult de o poza, dovada ca spleen-u sau se converteste usor in atitudini estete si ca sentimentul este doar de suprafata:

Ale mele zile sint pustiuri cari Ratacesc in ele roze caravane; Cite visuri blonde, albe, suverane, Citi emiri fatidici, dar cu muschii tari.

Totusi, aceste atitudini artificiale nu definesc intreg simbolismul romanesc, care continua de fapt un continut emotional traditional. Ce este "dorul' poeziei populare decit tot o stare de spleen, originara, elementara? Sufletul urban, cult, complica si nuanteaza "dorul' ancestral, si poetul simbolist, atunci cind vibratia ii este reala, nu face altceva, figurat vorbind, decit sa transcrie in cheia sa o melodie populara. Dovada poezia Elenei Farago, plina de "doruri', adevarat punct de intersectie intre nostalgia de tip traditional si simbolism, cu o pronuntata melancolizare a temelor si decorurilor folclorice. Analogia melan-colie-dor constituie inca unul din puternicele argumente care pledeaza in favoarea existentei unui simbolism romanesc autentic, cu punct de plecare nu intr-un proces estetizant sau de imitatie, ci intr-o straveche atitudine populara in fata existentei. ,,Dorul' de sat, desigur, difera de "dorul' de oras. Dar substantial, calitativ vorbind, deosebirile nu sint mari. Cauza "dorului' variaza dupa imprejurari si mediu. Totusi, "trairea', in ultima analiza, este identica.

La Stefan Petica se observa perfect tocmai aceasta transformare in senssimbolist a vechiului"dor'.^:Cind scrie:

Mi-e dor d-un cintec plin de jale,

el n-a iesit inca din atmosfera doinei. Dar cind, in versul urmator, poetul declara ca-i este dor:

De-o adiere parfumata,

el a trecut imediat la un alt registru. Petica face apel la o alta gama de senzatii si de emotii, de asta data pur "simboliste', stiut fiind rolul important pe care-1 joaca olfactivul in aceasta poezie. Prin urmare, nu orice fel de melancolie - spleen trebuie suspectata de poza si anulata, ci numai afectarea, complicarea sa prin atitudini artificiale, alambicate. Trebuie aratat ca in simbolismul romanesc exista ambele pozitii, cultivate intr-o masura aproximativ egala.

Nu vedem de ce ar stirni indoiala o confesiune ca aceasta a lui Stefan Petica:

Melancolia adorarii,

Cu miini intime, obosite,

in ceasul sfint al inserarii

La tarm de ape linistite,

Eu o cunosc.

Predilectia pentru "floarea dorului ce moare', pentru muzicalitatea in surdina a viorii, pentru crizantemele albe, ofilite, la acest poet de aci provin, printr-o echivalenta poetica spontana de ordinul corespondentei. Este un fenomen care se constata si la D. Anghel. Acesta are uneori atitudini stilizate, afectate, de mare melancolic romantic¹, insa psihologia tristetii vagi, intr-un mediu floral, saturat de efluvii, este pur simbolista:

Miresme dulci plutesc in aer Sub bolti umbrite de liane,

Si-i liniste-n gradina toata si pace ca-ntr-o sahastrie

in care-ar fi murit viata invinsa de melancolie.

Din trandafiri, ici-colo, pica petale albe, diafane.

S-un glas de greier nu s-aude macar sa-nalte imnul vietii,

Sa rupa linistea tacuta in jurul celor ce-au sa moara;

isi face cuib uitarea trista si pacea creste funerara

Pe unde pasul nu mai calca si nu mai cinta cintaretii.

Cu visuri, cu gindiri frumoase, cu fantezia mea cu viata, invins de-o mila nesfirsita as vrea sa-npoporez natura; Dar bratele imi cad trudite si muta imi ramine gura, Simtind nelamurit in mine ca numai linistea-i mareata.

Si in gradinile romanesti poti incerca astfel de * emotii, pe care nu numai lectura lui Samain le sugereaza, ci insasi perceptia imediata a vietii. Ca poti fi melancolic la tara o dovedeste poezia lui St. O lo-sif, si, intr-o notatie mai apropiata de simbolism. Mihail Saulescu, in La tara:

Si pacea iar coboara; si toate tac pe rina - Odata doar mai suna talanga-n departari, O plingere usoara pe vai cutremurind Si farmecul de luna s-asterne pe carari.

Fireste, si la acest poet sufletul este uneori un "trist palat pustiu', o "trista si palida fecioara, duioasa', care, plinge cind n-are ce visa:

Pe care-o stea, un cintec, un zvon o infioara, Cum sta si-asteapta parca intr-una altceva.

Dar iata si infiorarea straveche a "dorului', in penumbra de crepuscul:

Ne cheama, in seninul din noptile de vara, Cu dorurile noastre de-a sti ce rost avem. Si gindurile triste ce-n noptile de vara Plutesc tacute-n aer, din lumea noastra-afara, Pornite de la oameni pe care nu-i vedem

Un spleen acut, baudelairian, in care intra toate elementele sale traditionale (rictusul amar, senzatia de supliciu lent, perversiunea demonica) se constata mai ales la N. Davidescu. Descrierea sa are totusi pregnanta:

Fisii, fisii se lasa un val ingrozitor

De pinze de paianjen ce-atirna prin odaie,

Si pinzele sint ude de spleen ca si de-o ploaie

De toamna-ntirziata pe-un cer de cositor.

Tacerea se desface din mobile si-ncet

Cu aripile-i pe fruntea-mi lasata-n jos m-ating,

Si-n juru-mi gramadita ma-nabuse discret,

Iar spleenul - spleenul zilnic, pe ziduri se prelinge

in chip de perle negre de lacrimi de regret,

Apoi, desprins de mine, plutesc ca-ntr-un pustiu

Prin aerul ce-absoarbe miresme adormitoare.

O langoare autentica de ftizie, peste care s-a suprapus lectura lui Baudelaire, se observa in Spleen-ul lui D. lacobescu:

Sint obosit, desi nu vin din lupta,

Si-s trist, o, trist, desi fara motiv,

Culoarea idealei zari e supta,

Iar soarele mai greu si mai masiv

Cu vinuri patimase in pahar, Cu opiu si cu flori de lupanar, Cerc sa-mi imbat uritul in zadar.

Nimica sint. Nimica bun. Nici o cadenta,

Doar lenevii solare, si atit.

Plus o grozav de lunga decadenta

Si-un streang - cu care nu te stringi de git.

Si poate si mai autentica, dat fiind temperamentul si unda de suavitate a poeziei sale, este nota de melancolie, "dulce', ,,stinsa', soptita si invaluitoare:

Melancolie dulce, melancolie stinsa,

Ce-nvalui atmosfera in nopti de Toamna dulci, Melancolie dulce, melancolie stinsa, in suflete bolnave privirea ta o culci, Minglietor si moale ca o femeie-nvinsa.

in schimb, la Al. T. Stamatiad, spleen-ul apare de-a dreptul confectionat, ilustrind apasat aripa artificiala a simbolismului. Foarte discursiva este poezia "plictiselii' la Emil Isac, cu un moment notabil in evocarea Primaverii domnisoarei batrine, coplesita de langorile si melancoliile asteptarii, transformata in simbol (melancolia fetei batrine atrage si pe Elena Farago. in O fecioara batrina plinge):

Primavara domnisoarei batrine o simt in mine.

Un moment de psihologie simbolista tipica surprinde poetul si in Noaptea fantastica:

Dorm burghezii ?i-si string in brate comorile. Pe mine ma nelinistesc, cad se ofilesc florile.

Aceasta e viata: nopti nedormite si grele.

Ma mir ca de pe cer, de plictiseala, nu cad stele.

Bacovia este un remarcabil interpret al acestei emotivitati speciale, definite cu desavirsita luciditate:

"E trist frunzisul e galben si sint si frunze rosii eu pete de singe; daca vrei sa ramii pe ginduri, pe aceste alei de toamna, e prea mult mister, si nu e nimeni sa rida sau sa plinga.

Numai poetii redau, in citeva strofe, aceste stari de melancolie, numai ei ne amintesc de taceri si singuratati .. .'¹

Opera sa nu constituie, in buna parte, decit o poezie a depresiunii, in regim de sufocare burgheza. De aceea la Bacovia melancolia simbolista ia tonuri grave, fiind, de fapt "o nostalgie surda si incurabila'². Instrumentele cu sunetsfisietor,gemetele,plinsetele chiar colaboreaza la crearea unei atmosfere sumbre, deprimante, tragice. Nota fundamentala este aceasta: In cercul lumii comun si avan, Ma zguduie de mult un plins intern.

Punctul de jos al caderii devine atunci mizantropia, in care melancolia dispare, facind loc vidului sufletesc sumbru:

Tot mai tacut si singur,

In lumea mea pustie,

Si tot mai mult m-apasa

O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,

Reiese-atit de bine

Aceeasi nepasare

De oameni si de tine.

S-a spus ca "tema esentiala a simbolismului e nostalgia'³, si observatia este fara indoiala exacta atunci cind se constata, macar in germene, tendinta de finalizare, de aspiratie spre "ceva'. Dar acest fapt nu se verifica totdeauna.

Mai totdeauna nostalgia este un prim pas spre solutie sufleteasca^ o proiectie, fie si total confuza, a unui inceput de clarificare interioara, in zone compacte ale sale, simbolismul se complace, cum am vazut, mai ales in solitudine si melancolie. Este o psihologie amorfa, mai curind intraductibila, "inefabila', inexprimabila, prin faptul ca nu constientul este acela care domina, ci starile confuze, subconstiente. Atitudinea este contemplativa, si dispozitia cea mai curenta a clipelor de melancolie este simpla reverie, visarea cu ochii deschisi, fara directie precisa, in pur vagabondaj caleidoscopic al imaginilor. Nu gresim deci definind reveria drept inca una din temele psihologice predilecte ale simbolismului, care adesea cultiva doar acest moment (N. Davidescu):

Atit macar: iluzii de-o clipa in reverie,
Pe core-o da absintul, uitindu-ne tacuti

Cum ochii nostri tulburi filtreaza tragedia Privirii rugatoare a dinilor batuti.

Producerea artificiala a starilor de reverie si ,.pa-radisele artificiale' baudelairiene nu sint mai de loc raspindite in simbolismul romanesc, a carui predispozitie contemplativa este stimulata in genere pe cai traditionale. La Petica, de pilda, cadrul cosmic joaca un rol important:

Lumina, soare si senin imi cere sufletul in dar. Nu va mirati cind ma vedeti Privind cocorii visator

Visarea erotica este de asemenea raspindita:

Pe -{ata ta tristetea de-aducere aminte

A pus melancolia profilurilor sfinte,

Cind singur visul tainic in preajma sta veghind,

Ah, cite visuri blonde vazut-am eu murind!

Ci arsa e-o mea frunte de apriga dorinta

Si buzele-s setoase de dulcea suferinta

A caldelor saruturi, vibrind de voluptatea

Ce plinge-n noaptea sfinta vrajind singuratatea,

in care flori albastre viseaza adormind!

Ah, cite visuri blonde vazut-am eu murind.

Ceea ce stimuleaza este amintirea melancolica a iubirii defuncte:

O amintire-ndurerata De gratii albe ce-au murit Adoarme-n unda tremurata, Ca ruga pala-n asfintit.

Melancolia amintirii Are-adincimi misterioase, Ca ochii verzi ce mint iubirii Sub gene lungi si matasoase.

O remarcabila Reverie are la D. Anghel un punct de plecare muzical-sentimental:

Cintai un cintec straniu din tarile de nord, O melodie blinda si limpede ca ghiata; Si eu visam pe ginduri ce dulce-ar fi fost viata Sa am cu tine o casa pe-o margine de fiord.

Se cultiva totusi si maniera estetizanta, precum la Al. T. Stamatiad, predispus spre visarea "distinsa':

Revad imaginile roze din vremile care-au trecut: Erau pe cer atitea roze, chiar sufletul era o roza, C-ar fi crezut ca-ntreaga viata e-o nesfirsita apoteoza, Dar astazi visurile roze s-au risipit si s-au pierdut.

Nostalgia propriu-zisa incepe sa se contureze cu adevarat de abia in clipa cind melancolia si visarea ajung la saturatie, si un "scop' este intrevazut, nu inainte insa de a traversa inca o zona imprecisa, de ambiguitate morala. Aceasta imperceptibila deplasare se observa mai intii la Petica, al carui limbaj poetic incepe sa selecteze toate nuantele:

O, ceasul trist al renuntarii Pe frunti a pus melancolii Si-n glas fiorul inserarii Cu dureroase nostalgii.

E oare imnul de-ngropare A fericirilor sfirsite, Sau e durerea viitoare Cazind pe visuri chinuite?

Antieminescieni, in parte, si mai ales din motive teoretice, simbolistii romani continua si dezvolta in realitate, in aceasta zona a poeziei lor, binecunoscuta predilectie spre vis si reverie eminesciana, pe care o duc mai departe prin subtilizari proprii, in acest punct, simbolismul european (si romanesc) nu face altceva decit sa impinga la noi rafinamente, de penumbra, o tipica atitudine romantica, aceea de a visa¹-, dar care la romantici se dovedeste mult mai complexa, plina de implicatii metafizice si epistemologice^-^ La simbolisti, reveria are o functie predominant psihologica, de nuanta sentimentala (ca si la Eminescu, de altfel), exprimind nevoia sufletului uman de a depasi luciditatea obositoare, apasatoare, sumbra, cautind o solutie imaginara pentru criza sa morala, precum Petica o si spune:

Vn singur vis mi-a mai ramas.

Reveria si nostalgia reprezinta in simbolism doua momente corelative importante, deoarece aceste atitudini genereaza, fie separat, fie intrunite, noi teme caracteristice.

Sufletul devine nostalgic atunci cind imprejurarile imediate ale existentei nu-1 satisfac, il nemultumesc, cind aspiratiile nu-i sint implinite.

Conditiile sociale si morale in care se formeaza o astfel de psihologie sint bine cunoscute, si totul

explica de ce poetul simbolist trebuia in mod necesar sa ajunga la o noua tema care sa traduca, mai mult decit oricare alta, tendintele sufletului suprasaturat, nemultumit si sufocat de platitudinea burgheza. Din acest mediu poetul simbolist vrea sa plece, sa fuga, sa evadeze. Este cauza esentiala pentru care poezia simbolista reprezinta, in buna parte, o poezie a evadarii, de ce aceasta tema este cultivata cu insistenta intr-o serie intreaga de variante.

Clasificarea lor minutioasa depaseste cadrul sintezei de fata. Anumite discriminari trebuie totusi facute, cu atit mai mult cu cit dainuie uneori convingerea ca intreaga poezie a evadarii este produsul exclusiv al influentelor literare si in intregime "decadenta'. Conditiile sociale si morale interne inlatura insa aceasta judecata, in sensul ca un poet simbolist roman putea fi indemnat sa viseze "evadarea' si pe baza de simpla experienta personala negativa, anterior sau in afara oricarui izvor livresc. Dar, nu-i mai putin adevarat ca anume lecturi au orientat si cristalizat aceste predispozitii si tendinte, ca influenta poeziei franceze de tipul Samain este chiar predominanta, in unele cazuri:

Et nous sommes partis, tons deux, au fii de l'eau, Sans savoir oii, tres lentement - O charme rare, Que donne un inconnu fluide oii l'on s'egare.¹

Este un text din numeroasele citate posibile, care contine motivul plecarii, pe care fara indoiala Mace-donski il transmite simbolismului romanesc, ca in aceasta Plecare din 1892:

intindeti pinzele, baieti Vn vint subtire se ridica, Albastra mare se despica, Pe cer aluneca nori criti intindeti pinzele, baieti, Vn vint subtire se ridica.

Tema revine in rondeluri, dintre care multe sint de factura curat simbolista. Printre ele figureaza si Rondelul plecarii:

Am sa ma calatoresc Sint furat ca de ispite, Sa voiesc, sa n-o roiesc, Spre tinuturi negindite.

Atmosfera este totusi prea euforica, prea exultanta, pentru intimitatea adevaratei poezii simboliste, in schimb, la D. Angliei, emotivitatea discreta se reface:

Ca iiestecare din noi isi da seama Ca-n urma trasurii ceva se destrama, Si-acela nu-i drumul, ci-i biata viata; Ca dulcea mireasma prin noapte drumeata, Nu-i miros de floare, nici vraja ci-i dorul . Ce-l ia pretutindeni cu el calatorul, Oriunde s-ar duce si-ar vrea ca sa scape Subt-naltele ceruri, pe vastele ape

Poezia aceasta exprima momentul de fior ascuns care precede orice calatorie. O plecare cu destinatie precis localizata ar da o poezie prozaica, sau un reportaj in versuri, in schimb, plecarea enigmatica, in "necunoscut', spre "tarile enigma', tulbura, fascineaza, si simbolismul s-a alimentat mai ales din acest pas poetic in gol, evocat de mai toti poetii. La D. lacobescu, tinta se numeste Eldorado:

Amurg pe-o mare de topaz Porneste nava-n joc de spume, Iar cei plecati spre-o noua lume Stau inlemniti ca-ntr-un extaz.

La Anghel directia "cirmei' este "spre necunoscut', a lui N. Davidescu este Spre himericul aiurea, spre "tara tainica'. Acest poet se complace in evaziune sub toate ipostazele mereu "cu gindul aiurea', pe Drumul nostru inainte:

Astazi poate sa porneasca si porneste. Tarmuri noi

Dinainte-i se ridica primitoare de eroi

Si, ca filfiirea unor aripi lenese de fluturi

ii aduce nostalgia departatelor tinuturi.

Noi simtim in zare zvonuri pina-acum necunoscute lnvelite-n alte taine mai temute si, din cute De nepricepute haine de gindire, minti adinei Se ridica din avintul tuturor ca niste stinci.

La M. Cruceanu "vis', "dor', "drum', "naluca', "ispita' sint notiuni curente, si simbolul este Calatorul, cu prototip in emirul lui Macedonski din Noapte de decemvrie:

Ducea cu el in suflet comori nepretuite? Ducea dorinte-aprinse, sau ginduri obosite? Ducea dureri nespuse, sau gind triumfator? Cum ai putea sti oare ce duce-un calator? Cum ai putea sti oare, cind drumul mai departe Alearga, ca si visul, tot mai ispititor?

Foarte discursiv pe aceasta tema (si de aceea citabil ca exemplificare) este si Mihail Saulescu. El este plin de "plecari', de "calatorii', fara directie, fara escala, fara punct de plecare si de sosire. Ceea ce-1 agita sint:

Chemari neintelese din departari eterne, Chemari ce ma framinta la fiecare pas,

emotia ineditului, a aventurii:

Pe toti ii cheama-n departare dorul De ce e nou, de ce-i necunoscut; Pe cel ce vine sa porneasca 'niine, Pe cel ce-n urma rindului ramine, Pe cel ce s-a pierdut

intrebarea capitala este una singura:

De ce hranim in suflet un dor de departare?

Localizarea, fireste, este undeva in Pacific, spre alte zari albastre, caci:

Mereu, mereu ne chiama un dor de departare.

De obicei, studiile despre simbolism ilustreaza aceasta orientare exclusiv cu citate din poezia lui Minulescu, dar tema, cum se vede, este mult mai raspindita. Totusi nu se poate contesta ca Ion Minulescu a facut-o populara si ca lozinca sa Partenza devine accesibila oricui, caci si calea ferata are poezia si nostalgia sa contagioasa:

Tristetea trenului ce pleaca, Noi n-am trait-o niciodata, Caci - calatori ades cu trenul - in clipa cind plecam din gara, Noi stam pe loc

Doar trenul pleaca!

De fapt, o data cu simbolismul, apar in poezia noastra si alte vehicule moderne, asociate, in mod inevitabil, aceleiasi idei poetice de deplasare cind febrila, cind, mai ales, in ritm nostalgic. O creionare a unei curse In automobil, ,,pe valul marii', se gaseste poate pentru intiia data la B. Nemteanu:

Parea din urma moartea ca ne-alunga, infata,vintulstavilinepunea; Iar sufletu-mi, infiorat, parea Liman mintuitor ca vrea s-ajunga. Sirena-n stepa larga revarsa Alarma ei salbatica si lunga, Iar suierul pustiu, de-albastra dunga A cerului, din zare, se fringea.

Procesiunile macabre ale lui Minulescu din Pelerinii mortii au ceva artificial, factice, in ele:

Ciudate fiinte, bizari pelerini,

Cu ochii albastri, ca albastrul senin,
Spre care cetate pornirati-armata

De oameni cu cranii si miini de schelete,

Cu fetele albe, ca albul perete,

Si gura-nclestata?

In schimb, Romanta celor trei corabii are o unda de nostalgie adevarata:

Pornira cele trei corabii

Si-n urma lor ramase portul

Mai trist ca muntele Colgotei insingerat d-un asfintit,

Si-n urma lor,

Pe cheiul umed,

Un singur albatros ranit

Mai sta de paza

Ca Maria

Venita sa-ti vegheze mortul!

D. lacobescu va continua aceasta evaziune maritima, traita in Port sau in Amurg naval:

Pornim. Vaporul nostru tainic fringe Melancolia apelor din Nord, Si soarele ne flutura pe bord O flamura fantastica de singe.

Sint si la Ion Pillat poezii pe aceeasi tema curenta (S-au dus, Cintec de duca, in Eternitati de-o clipa), insa originalitatea "evadarii' sale consta in faptul ca ea se consuma pe mari spatii, in spirit nomad, in cavalcade. Pillat, sub acest aspect, este poetul dorului de a sari in sa, al Cintecului stepei, al Cintece-lor cazacului:

'Nainte, - 'nainte, Oigur Unga oigur! Si stepa imprejur Cu visul ei fierbinte 'Nainte Oigur!

A deplasa simbolismul spre stepele Asiei centrale, ca un ecou din Cneazul Igor de Borodin, constituie o idee poetica notabila, si istoria literara o retine.

Si mai interesanta este tendinta, care uneori se intrevede, de a visa "plecarea' si "evaziunea' in decor romanesc, asa cum se observa, de pilda, la Barbu Nemteanu. Poetul contempla de la Galati Privelisti dunarene:

Pe digu-nalt ma las, visina.

Sub cap cu-o mina petrecuta,

Si, printre gene, urmaresc

Domol cum luneca o pluta

Cu mintea vis, nici nu-mi dau seama

Cind piere pluta dupe coturi,

Si sar uimit, zarind in locu-i

Vn sir de negre cargoboturi

O inclinatie asemanatoare este de semnalat si la Elena Farago, care conciliaza simbolismul cu motive folclorice, localizind acelasi impuls in cadrul rural, cu pastrarea intregului vag necesar (Trecea un om pe drum). In rest, fireste. Pleca o barca verde (replica la Le bateau ivre de Rimbaud?), asociata iminentei despartirii (,,Stau gata de plecare', Scrisoare). Vagabondajul mental este, de altfel, o nota tipica a intregului curent.

Sub influenta Periheliei lui Macedonski, simbolismul romanesc va cultiva nu numai evaziunea in imanent, ci si in transcendent, in absolut, luind sub acest aspect o directie idealista. Excelsior, deviza ascensiunii spirituale continue, evadare consolatoare si in acelasi timp metoda de existenta, devine tema curenta. O regasim la luliu Cezar Savescu:

Va fi a noastra fuga un dor de vesnicie,

Un vis de fericire, atita de nespus,

Ca va cadea din stele o dulce armonie

Si-al cerului parinte, invins de duiosie,

Ne va striga din raze: "Mai sus, mai sus, mai sus!'

N. Davidescu noteaza si el senzatia de aerian, de ascensiune:

Ah, sufletu-mi, vultur cu aripi deschise,
Dispare-n virtejuri albastre de vise,

Cuprins de fiorii . Schimbarii de albe extaze cu norii!

Si fara sa-i Pese de Pace, furtuna, Desfriu de lumina sau bezna nebuna,

Privindu-si zenitul, Aspira-aurora sorbind infinitul. Mai sus ca parfumul, mai sus ca dorinta, Se pierde-n adincuri purtat de credinta

Ca poate sa zboare In largul luminii sublimului soare.

Si-acolo, prin golul enormului haos, Ducindu-se-n doru-i divin de repaos,

Cu aripi deschise, Adoarme-n alcovuri albastre de vise.

Dar, prin exces, tema devine o maniera, un loc comun, din rechizita simbolismului romanesc superficial, precum la Al. T. Stamatiad:

Atitea sfinte lacrimi,

Topite-n calde versuri sonore si superbe;

Atitea Idealuri

Si-atitea Universuri

Din departari, ma chiama!,

sau la Elena Farago, unde "idealul' este gravat Pe piatra unei fintini etc.

Dovada de inteligenta poetica, evaziunea sistematica sfirseste prin a obosi, si Ion Minulescu atrage cu luciditate atentia asupra acestui sfarsit inevitabil:

Va veni si ziua-n care vom obosi

Si va veni

Un timp in care-al nazuinta si-al aiurarilor parfum

Ne va parea miros de smirna

Cind zadarnicia visului devine evidenta si autoiluzionarea cu neputinta, simbolismul ca stare poetica moare, si N. Davidescu, involuntar, o si spune:

- Zadarnic zboara-n visul de pene al Himerei

Si esti stapin o clipa in rizatorul vis,

O, tu, robit de-a pururi de ghiarele durerii.

De aceea, cu exceptia unor intermitente succedanee (alcool, tigara), Bacovia nici nu mai cultiva fuga de realitate. Ea il obsedeaza cu atita durere, incit coplesirea reteaza aripile oricarei visari gratuite. De la o anumita intensitate morala inainte, in conditii de drama sociala, ,,plecarea' devine si imposibila si indecenta. Ca gest gratuit, ea este proprie doar aripei estetizante a curentului.

in ce directie si pe ce spatii se localizeaza evaziunea simbolista oricine poate constata la o simpla rasfoire mai atenta a volumelor. Este limpede ca simbolismul are o geografie proprie, o afectiune speciala pentru anumite elemente cosmice, cu proprietate de a se transforma in "corespondente' si "simboluri'.

Imensitatea marii, vastele perspective pe care ea le deschide, capacitatea sa de sugestie sint retinute de simbolisti cu multa atentie, si Macedonski este in poezia noastra primul care da semnalul ridicarii pinzelor. Caci simbolismul are o deosebita afinitate pentru nava cu vele, simbol al plecarii in necunoscut si aventura, vadind inclinatie pentru silueta eleganta, stilizata, a corabiei vechi, cintata sub toate formele, de la caravela la goeleta. Este vorba de o confuzie de esenta literara, cu speciile de pasari, care se constata, motivele suprapunindu-se adesea. Cum nu se poate tagadui ca de-abia prin simbolism marea incepe sa fie cu adevarat cintata in poezia romana¹, se cuvine a recunoaste acestui curent, si la acest capitol, o netagaduita largire a zonei de inspiratie.

Minulescu este pentru multi poetul marii prin excelenta, dar concomitent cu el Anghel asculta la fel Cum cinta marea (ambii poeti au locuit un timp la Constanta):

in fiecare seara, de-un timp, stau cu mirare Si-ascult ce straniu cinta tumultuoasa mare.

Atent imi plec urechea, si-ascult notele-i grele, Ascult, catind pe-ncetul sa ma deprind cu ele,

,Sa-mi lamuresc ce-o doare cind spumega de ura, Ce vrea sa spuie marea cu~nfricosata-i gura.

Prelucrarea temei este simbolista, caci poetul incearca sa-i perceapa inefabilul, ,,taina':

Dar apele-i tin taina schimbind a ei cintare, Acum, parca se joaca zvirlind margaritare.

Nemultimitul dezvolta acelasi simbol al enigmaticului maritim:

Se inalta pe urma si iar venea aproape Sa-mi plinga sub fereastra - o, jalnic Ocean! Ce-ti mai lipseste oare cind ai atitea ape, Si-n ele-atitea perle si aur si margean?

Anghel mai noteaza atmosfera de port, evocata vizual si olfactiv, si cu un creion sigur traseaza siluete:

Cu pinzele-ntinse, sa-si afle scapare, Vin nave grabite de vint si de irig; Iar albe fantome se-nalta din mare Si-alearga de-a lungul inaltului dig.

Din yacht-uri "albe', "rosii', "negre', galere, caiace "roz', "albe', Minulescu si-a facut o specialitate. Al. Obedenaru il anticipase in Yachtul negru:

In port statuse prea putin Un negru yacht arhiducal, Purtind un inger sculptural, Nimicitor de-orice destin.

Pe-ocean de singe si venin, Vaporul sumbru si fatal, Dansind vrajit din val in val, Pieri in orizont carmin.

Pe bord voiam etern sa cint, Scapat de lume si pamint.

Totusi, Minulescu da amploare si poezie temei, pe care o trateaza cu precise intentii simbolice:

Pornira cele trei corabii

Spre care tarm le-o duce vintul?

Ce porturi tainice,

Ascunse cercetatoarelor priviri,

Ce vor vedea sosind minate de dorul tristei pribegiri?

Galereleputrezite la ancoratraduc efemeritatea existentei, caducitatea sa inversibila:

Si-asa cum dorm nedespartite,

Ca trei tovarase de lupta

Ca niste suveniruri smulse indepartatului trecut,

Par trei sicriuri profanate

Din care mortii-au disparut,

Cu-ntregile comori de aur.

Sosirea navelor in port trezeste sperante:

Sosesc din larg, misterioase,

Ca niste semne de-ntrebare

Nu stim din care fund de lume

Din rasarit,

Sau din apus

Dar stim ca ori de unde pleaca

Ne-aduc vesti noi si-ndestulare

Sosesc corabiile

Vino,

Sa le--ntrebam ce ne-au adus!

Matelotul care cinta la prora este emblema solitudinii in spatii vaste, impenetrabile:

Cinta un matelot la prora.
Dar ce lunatic l-asculta,
Si cine cintu-i repeta
Din largul Marii Marmara,
Cind matelotii toti dormeau

Si marea nu-l intelegea?

incremenirea miscarii spZeera-ului estival:

portului devine imaginea

In port e liniste,

Si-n sare,

Tot liniste - (dar mult mai mare).

In larg sirena nu mai tipa,

Si macaralele-au tacut.

Putin cunoscut sub aceasta latura, Ion Pillat contribuie si el la poetizarea marii in literatura romana. Aceasta operatie, chiar daca nu se face de la un capat la altul sub semnul simbolismului' (in Eternitati de-o clipa multe notatii sint parnasiene), reia in spiritul sau tema plecarii (Sus pinza, in Amagiri) si mai ales reveria inevitabila a litoralului:

Fereastra ta deschisa e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide

Si Vis si Dor imi striga-n cor: Porneste, Sa fii partas al cerului si-al marii.

Si cupa ta trupeasca o sfarima De tarmul sters al ultimului Thule, Pluteste-n larguri singur tu cu zborul, De dragul lui si-al vintului din aripi!

Cind "dorul' incearca marea nostalgie, el suie pe bord si se transforma in capitan de cursa lunga, dind comanda ridicarii ancorei:

Cirmaci, barbar ca dorul, Ce crud ne musca-n piept. Ne du pe ape drept Sa ne uitam ogorul.

Pe veci sa-nghita zarea Padurile de nea, Caci visul nostru vrea Sa cucereasca marea.

Si la Mihail Saulescu, marea, valurile, portul, geamandurile constituie un motiv identic de inspiratie.

Efluviile marii, printr-un joc de asociatii verificabil in intreaga poezie moderna - duc in simbolism la o adevarata obsesie exotica, si simbolismul romanesc nu face exceptie de la aceasta regula. Peisajul sudic, tropical, extrem-oriental exercita un adevarat miraj, si o astfel de fascinatie la spiritele inclinate spre evaziune este, pe o latura, de inteles.

in mediul exotic, mirific, sint posibile toate reveriile. Insulele Pacificului reprezinta o zona de electiune a sufletului nostalgic, si nu putini poeti, dupa Baudelaire, le viziteaza in imaginatie. Vegetatia luxurianta, policromia, marea betie olfactiva, cadrul edenic au priza directa asupra sensibilitatii iritate de platitudinile mediului, si poate ca nu era de condamnat o astfel de visare la proletarul intelectual care vegeta in tirguri infundate de provincie si in camere igrasioase. Dar foarte curind tema isi pierde prospetimea si se transforma intr-un cliseu reprodus mecanic.

Ca primele sugestii au plecat de la Macedonski si s-au dezvoltat mai intii in cenaclul sau faptul este sigur. Spre sfirsitul vietii, poetul va arata chiar afectiune pentru japonezerii, trandafiri orientali, Samain, Tailhade si alti poeti din sfera simbolista oferind idei si analogii care nu pot fi socotite intimplatoare. Ele sint colectate de discipoli, si o confesiune cum este aceea a lui Al. Petroff rezuma o intreaga stare de spirit:

Ma stinge dorul ne-mblinzit De alte tari De alte tari

Ea s£ regaseste si la Stefan Petica, in versuri poate nu atit de exemplare ca reusita artistica, dar ilustrative ca directie:

In ochii bietilor pribegi Veniti din minare departari, Sclipeste vag melancolici Si nostalgia altor tari

Hranit de-albastrul nesfirsit Din luminatul firmament, Nedeslusit imi flutureaza In minte-un vis de orient.

Asupra localizarilor propriu-zise afectiunile sint impartite. Petica prefera Levantul:

Tu esti o roza parfumata, Din valea Sirazului cald, Iar ochii tai ascund curata Lucirea marii de smarald, in parul tau ca diamantul, De flacari negre-ntunecat, Si-a revarsat intreg Levantul Misterul antic si ciudat!

Minulescu vagabondeaza prin Mediterana, dar da o raita si "pe coasta - Antilelor - bogate', cu escala pe insula San Salvador. Orientul arab, pus in circulatie de Macedonski in Meka si Meka, apoi in Noaptea de decemvrie, are de asemenea adeptii sai. De pilda, N. Davidescu:

Vrei tu sa mergi pe neasteptate

Prin tara tainica prin care

Stau caravanele-ncarcate

La umbra verzilor smochini,

Iar dromaderele bizare

Pasesc ca niste pelerini,

Al caror singur mers strabate

Pustiurile legendare

De nimeni inca cercetate?

Explorarea continua in Africa, prin luliu Cezar Sa-vescu:

Atit cit ochii pot cuprinde in lung si-n lat peste ocean, De mii de ori pe-atit se-ntinde Pustiul alb saharian.

Si mai indraznet, Mihail SaulesciTpleaca in Pacific, departe

in Pacific, departe, sint insule stinghere, Ce zac necunoscute de nici un marinar Din fundul apei clare, fantastice, apar, Din fundul apei clare, o magica parere.

Acelasi cap-compas si-1 ia si Al. T. Stamatiad:

Atitea tari,

Cu-atitea comori de nestemate, de glorii si de arta,

Cu-atitea blonde riuri,

Cu flori imbatatoare,

Cu-atitea peisaje albastre, roze, albe,

Cu-atitea zari de soare

Din departari ma cheama!

Se parcurg itinerarii si mai putin frecventate. Fiordurile norvegiene au, de asemenea, "exoticul' lor, si D. Anghel, in Reverie, apoi Minulescu, in Romanta nordica, le cinta:

in portul blond al unei mari din nord, Au debarcat corsarii bruni din sud. Si-n portul blond al unei mari din nord, Greoaiele otgoane se aud, Cintind barbar, cintind in dezacord Cu albatrosii tristului fiord.

De aici La Polul Nord nu este decit un pas poetic, si luliu Cezar Savescu il face cu virtuozitate:

La Polul Nord, la Polul Sud, sub stele vesnic adormite, in lung si-n larg, in sus si-n jos, se-ntind cimpii nemarginite, _i Cimpii de ghiata, ce adorm pe asternutul marii ud, ' Cu munti inalti, cu vai adinei, la Polul Nord, la Polul Sud.

Este o imagine care atrage si pe altii. La Ion Pillat se produce la un moment dat o adevarata suprapunere de albume fotografice:

Departe, undeva, sint porturi ce asteapta Pe mari, ca pasari albe, corabii se indreapta.

Pe tarmuri, undeva, se-nalta palmierii Se-naripeaza pinza in vlntul primaverii.

La Poluri, undeva, ghetari sint si morene Ce vise chiama zborul corsarelor carene?

Ning aur, undeva, padurile mimozii

in galbena-nnoptare mai stau visina matrozii.

Prin insuli, undeva, creole cu ochi stranii Pe punte tot vegheaza sub luna capitanii.

O, tara, undeva, a basmelor arabe! imbatrinesc pilotii catina in astrolabe.

Dar ghetarii, imensitatea oceanului polar, par sa intruneasca sufragii mai multe, caci poetul se complace privind indeosebi aceasta priveliste (Din miazanoapte, in Eternitati de-o clipa). Acestea sint recreatii turistice, inocente, consumate uneori si pe "stepele oigure', deci intr-un spatiu ceva mai apropiat de al nostru. Exotismul localizat pe stepele cazacesti, care imbie la cavalcade fugoase, ne pune in fata imagini aproape familiare. Livresc si artificial in parte, exotismul simbolist inscrie in felul acesta o curba spre moderatie si "autohtonizare'.

Exista in simbolismul romanesc si o alta specie de exotism, pe care poezia franceza a teoretizat-o si cul-tivat-o cu destula insistenta. Este vorba de vocatia sa pentru atmosfera mitului si legendei, ale caror simboluri, dupa afirmatiile lui Henri de Regnier¹, poetii simbolisti vor sa le extraga (vezi: Poemes anciens et modernes de acelasi autor, sau Moralites legendaires de Jules Laforgue). De aci inclinatia simbolismului pentru feerie, medievalitati, castelane, tendinta a carei interpretare romaneasca merita o mentiune speciala.

Fuga in spatiu si in timp, prin regresiune, pleaca din aceeasi atitudine sufleteasca avida de evaziuni in toate directiile. Principial vorbind, cum stim, simbolismul nu este ostil traditiei, pe care o si imbratiseaza in felul sau, adica stilizat, simbolizat. El chiar cultiva istoria, in zonele sale obscure, nebuloase, in care imaginatia poate interveni cu eficienta. Simbolistii romani, cu un instinct poetic sigur, se vor adresa atunci legendei si basmului romanesc. Si aceasta cu destula insistenta ca sa fim indreptatiti sa vedem in poezia lor, si pe aceasta latura, un produs evoluat al unei continuitati literare.

Atmosfera din piesa Solii pacii de Stefan Petica este revelatoare pentru fuziunea dintre simbolism si traditia basmului romanesc. Eroii sint personaje misterioase, care poarta o taina. Limbajul le este enigmatic, adesea in ton de oracol tulburator. Atmosfera este insa romaneasca, la limita medievalitatii de conventie si de localizare exacta, intr-o Vrancea de fantezie, cu eroi, soli, zine, dar si cu "cavaleri', al caror destin este sumbru ca "Tanhauser'. Legenda funigeilor de D. Anghel si St. O. losif nu este nici macar localizata. Crestinism, paginism, preziceri fatale, farmece, puterea destinului, cavaleri si eroine medievale sint plasate toate intr-un ev-mediu cetos, vag gotic, care ar putea fi si scandinav dupa nume (Runa, Henar), dar si germanic. De fapt, tema este un simplu pretext poetic, insa alegerea acestui cadru atit de indepartat de prezent este semnificativa. O castelana romantioasa, blonda, diafana (conventionala) evoca Anghel si intr-o poezie din Fantezii (Cin-tec), la fel Al. T. Stamatiad in Pe etajera roza, pe etajera neagra:

Ce miini de castelana,

Ce miini necunoscute, tremuratoare, fine.

Medievalitatile stilizate, aci sumbre, exprimind legende si simboluri, aci gratioase si feerice, au o frecventa oarecare in simbolismul romanesc, ale carui reverii pot proveni, pe aceasta latura, si din operele lui Wagner, in orice caz, Gh. Orleanu are in vedere

legendele Rinului:

O alba lebada sub luna si-n urma, iata, Lohengrin,

in umbra lui o-ntreaga lume, o lume stinsa-acum din viata,

Cetati scaldate in lumina, vechi turnuri invelite-n ceata

Si manastiri indepartate ce-nalta uriase turle,

Castelele medievale, ostasi in flamuri si cu surle.

Cuprins de-o ne-inteleasa mila ascult cum strasinele curg, Sint mort desi ma simt in viata. Traiam odat-n vechiul

burg!

O tratare hieratica a acestui decor se constata la N. Davidescu, amator de printese legendare, de castelane enigmatice, dar cu afectiune si pentru al nostru Fat-Frumos. Eroinele sale sint curate simboluri: Si albele princese, cu gesturi obosite, Sint vechile iluzii pe calea invierii, Iluzii ce in cintul teorbelor slabite, Cutremura regatul letargic al tacerii.

Domnitele si voievozii tineri seduc si pe Mihail Saulescu, autor si el al unei localizari in stil de basm (Cu sufletul si noaptea, in Departe). Punctul de plecare este insa eterna nostalgie simbolista:

"Mereu, mereu ne chiama un dor de departare', spleen-ul maladiv incurabil, care-si gaseste in aceste reverii nostalgice, pe marginea unui decor stilizat, unul din simboluri, precum la D. lacobescu:

in singele meu doarme o boala fara leac,

Cum doarme luciul verde in moartele canale,

O boala inflorita in timpuri medievale,

Subtilizind in mine tristetea altui veac.

Cu ochii-nchisi la raza Azurului de azi, Eu ratacesc prin umbra uitatelor castele, in cari, ca o relicva pastrata in dantele, Tot mai rasuna struna poetilor nomazi.

Un stil de umbre triste tinjeste-ntr-un buduar: Printese reci ce poarta hlamida demodata Dar zimbetul meu straniu le fura si le-mbata, Si-n noaptea de sub gene se face ziua iar.

inchisi in turn, ofteaza gelosii don Juani Printesele ma-ndeamnaeu le soptesc o gluma Le simt, pe buze, gura ca niste flori de spuma, - Si-n sufletu-mi simt parca un gol de mii de ani.

Printi, castele, castelane apar si la Al. T. Stama-tiad, in tonuri din ce in ce mai palide, si, fireste, la Ion Pillat. El viseaza o lume de basm Ca-n poveste (Amagiri), cu eroi, Feti-Frumosi, domnite, alternate cu reconstituiri arheologice.

in felul acesta, localizarea simbolismului in spatiu si mediu autohton, printre cele trei-patru posibilitati fecunde de "autohtonizare' pe care le are la inde-mina, exploreaza si virtutile poetice ale acestei teme. Ea nu numai ca dubleaza exotismul superficial, dar il si contrabalanseaza intr-o oarecare masura, repre-zentind, in esenta, o forma de reverie traditionala, care n-are in ea, fireste, nimic "decadent'.

Desi critica dintre cele doua razboaie, atunci cind vorbea de predilectia simbolismului pentru parfu-muri, asocia cu regularitate numele lui Baudelaire si ale sale "corespondente'¹, totusi raportarea este numai in parte exacta. Vrem sa spunem ca parfumul, ca tema poetica, joaca adesea alt rol la simbolistii romani decit la cei francezi si ca, in tot cazul, atmosfera din Correspondences si din Harmonie du soir nu este predominanta. Daca se poate face o raportare cit mai apropiata, atunci ceea ce se transmite este mai curind senzualitatea si betia olfactiva din La Chevelure si Parfum Exotique.

Faptul isi are explicatia sa, daca raportam intreaga tema la psihologia de baza a simbolistilor romani.

inainte de a fi "simbol' si "corespondenta', parfumul constituie un mijloc de simpla reverie, visare. si evaziune. In aceasta atitudine nu intra nici o complicatie ideologica, nici o preocupare de "cunoastere'. Parfumul (si prin extensiune fumul de tigara, vinul) este in primul rind un mijloc de uitare, de narcoza a durerii existentei; un "stupefiant'. El constituie in egala masura si un excitant al simturilor, o "betie', consumata la nivelul senzatiilor. Toate celelalte complicatii vin in urma si sint la drept vorbind destul de rare.

Angh'el insusi, decretat de critica veche poet al florilor, vede in parfumul lor ceea ce el reprezinta in mod direct, adica o senzatie placuta, o seductie si o invitatie la reverie:

De-ar fi sa stai nesigur la rascruce, Caci pretutindeni murmurul l-auzi, Asemeni unui tainic calauz, Te cheama, te imbie si te duce, Fara sa vrei, al florilor parfum

Efluviile odorifere la N. Davidescu pun in miscare memoria afectiva si stimuleaza capacitatea de iluzionare :

Aleele exala o lunga amintire

Din stinsa pietate a vechilor altare;

Parfumul lor e tristul parfum de manastire,

Pe aripi diafane de ginduri solitare.

Si albele princese cu gesturi obosite Sint vechile iluzii pe calea invierii, Iluzii ce, in cintul teorbelor slabite, Cutremura regatul letargic al tacerii.

in plina perioada simbolista, Macedonski descopera euforia parfumurilor, si poezia lor consta, in buna parte, tocmai in evocarea caderii in extaz pe care o inspira :

in moartele vremi, ma-mbatara,

Cind fragezi si primavaratici,

In ei ma sorbira, extatici.

Si pe aripi de rai ma purtara

in crini e betia cea rara.

Asemenea lui Samain, care cerea:

Des roses! Des roses encore! Je Ies adore a la souffrance*,

Macedonski va fi un adevarat obsedat al parfumului de roze, pe care-1 soarbe si in clipa mortii, prin-tr-un act nu numai simbolic, dar si de cea mai pura esenta simbolista. Rondelurile rozelor sint pline de beatitudini:

Parfumul de roze ce-mbata

Extazul in suflet imi lasa,

in noaptea de luna argintata.

Aceeasi senzatie este cintata si de Petica: Voi sa ma-mbat de fericirea Turburatorului parfum.

Caracteristic la Anghel este mai mult poezia actului imbatarii decit evocarea rezultatelor betiei olfactive propriu-zise, zona in care se produc, intr-adevar, "corespondentele':

Miresme dulci de flori ma-mbata si ma alinta ginduri

blinde

Astfel de emotii, de esenta pur senzuala, incearca numai poetii cu simturile rafinate, si, neindoielnic, Anghel se numara printre acestia. El este chiar ,,sen-zualist', s-ar zice, in spiritul Tratatului despre senzatii al lui Condillac, caci intr-un loc observa:

Numai mirosul ramine atotputernic pe simturi.

Sint acuitati pe care simbolistii le cultiva cu deosebita predilectie si in erotica. Acelasi Anghel isi face un program si o voluptate din evocarea inefabila a iubitei, ca prezenta olfactiva:

Sa te presimt abia, sa nu te stiu, Abia sa te presimt ca pe-un parfum De floare scuturata timpuriu

Este o poezie pe care o initiase, dupa toate aparentele, Stefan Petica:

Parfumul ei se-nalta-ncet, tremurator in seara clara, Parfum de blonda visatoare intr-un amurg de primavara, Ce-adoarme lin si intristat, pe-un cer de purpura si aur.

Davidescu continua:

Simteam in aromele-i pale Penumbra din genele tale

Ce-asa e de calda, ca pare Ea insasi o vie privire Nimbind ca un nimb de iubire

Privirile tale barbare.

La Ion Minulescu tema devine direct anecdotica 'si sugereaza aventura galanta, de tip monden:

Guerlain a botezat parfumul Voila pourquoi j'aimais Rosine

Rozina Unde-i Rozina?

Un strop uitat intr-un flacon . Se-ntreaba: Unde e Rozina? Un strop uitat intr-un flacon Schiteaza-n grota de cristal Regretul cupelor de crin, Ce-nstrainate de gradina, Din care le-a cules o mina De trecator sentimental, Jertfesc blazonul florentin Pe-o balustrada de balcon Guerlain a botezat parfumul Voila pourquoi j'aimais Rosine.

Mai mult decit Samain, Stuart Merrill a evocat parfumurile grele, maladive ("Le maladive odeur des jleurs qui vini mourir^'), si tot Stefan Petica este acela care introduce in simbolismul romanesc si astfel de senzatii:

In parcul torturii se sting crizanteme, Se uit ca uitate si triste poeme, Si rozele moarte in brazde ofilite Au pus in parfumuri suprema tortura,

Aceste versuri, si altele de aceeasi factura, pot avea ca punct de plecare si atmosfera cenaclului ma-cedonskian¹, in care crizantemele si parfumurile ce ardeau pe trepied formau elemente de cadru exotic. Ne aflam la limita cind olfactivul incepe sa se perverteasca, sa devina "tortura' placuta, "nevroza', coruptie maladiva, evidenta in primul rind la Petica, si care inspira in decadentismul european o intreaga poezie a stupefiantelor. Totusi simbolismul romanesc abia o cultiva, pervertirea senzoriala fiindu-i in genere straina. Rondelul opiului de Macedonski asociaza elemente decorativ-exotice cu ideea evaziunii, intr-o maniera ce se resimte si de influenta parnasianismului:

Fumindu-ti opiumul uitarii, Pe rogojini de pai de-orez, Fo-hi spre piscul aiurarii E dus de visul de chinez.

Scapat de chinul zbuciumarii. Senin ca dupa-un meterez, . Fumeaza opiumul uitarii Pe rogojini de pai de-orez.

Iar cind soseste al noptii miez, Ce-l urca-n slava imbatarii, Deplin se da halucinarii Ce-atunci e singurul sau crez, Fumindu-si opiumul uitarii.

Toate aceste notatii tin insa mai mult de sensibilitatea si psihologia simbolista decit de estetica pro-priu-zisa a curentului. La traducerea in practica a programului teoretic, parfumurile joaca un rol important, dat fiind virtualitatile poetice ale temei. Marile sale latente metaforice, simbolice, o fac apta pentru un registru intins de corespondente, mai intii afective, apoi pur cosmice, baudelairiene. La Stefan Petica nostalgia erotica isi asociaza imaginea crizantemei care se stinge:

O alba crizantema se stinge-ndurerata In vasul de Tanagra; caliciul inchis Pastreaza-n fund parfumul iubit de alta data Si blind ca o cintare soptita intr-un vis.

Parfumul care plinge pe vasul fin sculptat Si floarea care moare de dorul altor zile!

Eminamente simbolista este si sugerarea extinctiei sufletesti, a nostalgiei profunde prin notatii de aceeasi calitate. Din nou Petica ofera un bun exemplu:

Parfum de flori palite si uitate, Poema tainuita-ntr-o petala, Te stingi in dureroasa-ti voluptate In seara singuratica si pala, Parfum din flori palite si uitate.

Alteori, senzatia de spleen se traduce si ea printr-o imagine olfactiva, precum la N. Davidescu:

Ah, sufletul meu e strania tara in care-aparente splendide-nfloresc, Aici cresc buchete de lotus ceresc, Al caror parfum satanic omoara.

Dar, de foarte multe ori, "corespondentele' sint mult mai banale, chiar prozaice, si tocmai Anghel este acela care le goleste, involuntar, de continut. El afirma ca stie sa interpreteze "gindurile tainice' ale florilor, "felul lor de a vorbi' prin "mirezme'¹. Ceea ce duce la un limbaj sentimental de conventie, caci poetul pretinde ca poate descifra mesajul fiecarei flori in parte. La Anghel procedeul devine un adevarat manierism, in care crinul este clamoros si gherghina discreta. La toate acestea se adauga faptul ca "miresmele dulci' ii transmit, cu un gest de alintare, "ginduri bune', ca ..mirosul' - totdeauna "blind'! - are adevarate efecte purificatoare, etice, asupra fetelor care ofteaza (Magheranii, In gradina). Aceasta poezie afectata reprezinta o sentimentalizare a simbolismului, adus la un numitor destul de comun.

Cind iese din aceasta zona minora, Anghel intuieste sensul corespondentelor olfactive, dar asociatiile stabilite sint tot de ordin sentimental. In fond, nici Sa-main, nici Stuart Merrill, nici altii nu procedau de multe ori in alt mod. Dar spre deosebire de acestia, el cade in eroarea de a fi prea discursiv, explicin-du-ne in ce consta "corespondenta':

Un miros trist de roze ce mor pe crengi uitate Patrunde pretutindeni, parc-ar voi sa spuie Ca se petrece-o taina in vechile palate, Dar taina ce-o pastreaza n-o spune nimanuie.

Atitea amintiri uitate cad abatute de-o mireasma.

Nu exista in simbolismul romanesc corespondente autentice intre senzatii, sau intre senzatii si elementele cosmice? Nu se poate face o astfel de afirmatie. Dar cind triezi intregul material, ramii surprins de putinatatea recoltei. Citeva specimene se intilnesc in primul rind la Stefan Petica. Muzica viorii este o revarsare de parfumuri:

Plingeau asa de dulce viorile-ostenite, Pe coarde tremurate durerile ranite.

Viori care-au tacut pe neasteptate

isi pling cintarea lor neispravita. Grabiti-va! Din florile uitate, Curind s~o stinge vraja tainuita. Viori care-au tacut pe neasteptate.

Manieratul "bal' al pomilor in floare al lui Anghel cunoaste si o imagine interesanta in ordinea care ne preocupa:

Preludiul acestei stinse si dulci orchestre nevazute.

Orchestra, dans, ritm, parfum, de n-ar fi fost povestite si impinse spre anecdota, toate aceste elemente ar fi constituit o poezie simbolista remarcabila.

Poezie de "cunoastere' propriu-zisa s-a scris insa la noi putina, si de ni s-ar cere zece exemple precise, indiscutabile, pe baza de "corespondente', am fi in dificultate. Un bun text, totusi, la N. Davidescu:

Esentele vietii din aeru-ncalzit in parul tau de umbra fluida au urzit, Ca spuma unor fine si galbene dantele, O pinza de paianjen cu razele de stele.

Transpunerile de senzatii, sinesteziile, au fost in realitate mai mult teoretizate, decit cultivate in simbolismul romanesc, care in ansamblul sau nu le transforma in jocuri gratuite, in tot cazul, interpretarea lor elementara, in majoritatea cazurilor, nu pledeaza pentru clasarea lor totala in compartimentul rafinamentelor estetizante.

Stiute fiind argumentele estetice ale simbolismului in favoarea muzicalitatii, cultivarea muzicii ca tema literara va intra cu necesitate in logica interna a curentului. Muzicala este, de altfel, intreaga psihologie a simbolismului¹, atit de predispus spre reverie melodica. A cinta de "dor', de "jale' reprezinta pe de alta parte si o atitudine romaneasca traditionala, carp, se complica poetic intr-un joc de analogii si asociatii metaforice. Dovada este facuta nu mai departe de poezia Elenei Farago, plina de "pribegi' si "fete' care "cinta' melancolic, in crepuscul, coplesite de eternul vague a 1'ame, in acest punct simbolismul continuind in chip evident romanta eminesciana. De la cintul cu semnificatie practica se ajunge la ideea poetica de muzica, inteleasa ca expresie a fondului liric inefabil, apoi la aceea de "corespondenta' intre elementele cosmice care pot fi convertite in muzica. Confuziile de senzatii, sinesteziile, joaca aici un mare rol, si a gindi, de pilda, ideea de parfum sub forma unei "unde' muzicale devine firesc si poetic. Punctul de plecare este Baudelaire, cel din Harmonie du soir:

Les sons et Ies parfums tournent dans l'air du soir - Valse melancolique et langoureux vertige!¹

in simbolismul francez se constata o adevarata obsesie muzicala, in care vioara languroasa la Ver-laine, Mallarme, Stuart Merrill, pianul obsedant la Jules Laforgue, marsul funebru la Rollinat, caterinca melancolica, faimoasa orgue de barbarie la multi formeaza imagini tipice, de o mare raspindire. Evocarea sunetelor muzicale, de diferite tonalitati si timbre, echivaleaza cu transcrierea in registre melodice si simfonice a unei intregi game de emotii, si a intilni la simbolistii romani asemenea notatii reprezinta un fenomen literar care nu surprinde.

Primele acorduri se fac auzite in poezia lui Traian Demetrescu, evocator al valsului vaporos:

Divinul vals se pierde-n noapte, Se stinge intr-un parc cu flori, De-o dureroasa armonie Te simti cuprins - si parca mori

Atmosfera ne este cunoscuta prin Laurent Tailhade:

Et le valse lent repend dans la brume Langoureusement ses derniers accords.'¹

Si mai in nota simbolismului francez, de nuanta Verlaine, evocator al "serbarilor galante' stil seco-hil al XVIII-lea, este evocarea Gavotei ("a la Verlaine'), dans clasic care atrage pe D. lacobescu:

in clipe dulci de seara, cina gindul alb se plimba Pe strune demodate si forme rococo. Subtila fantezie ne fura si te schimba Pe tine-n Colombina, pe mine-n Pierrot.

Atunci ne luam de mina si palizi, pe terase, Dansam gavota moarta, in taina ascultind Cum sufletul ingina un fosnet de matase Ce ne conduce pasii lincezitor de blind.

Dansam in umbra serii si tot mai mult ma-mbata Pudrata eleganta a timpului apus, in timp ce tu - naiva, sau poate-nduiosata Ridici molatec trena din ce in ce mai sus

Iata si acordurile grave ale clavirului, de aceeasi provenienta simbolista, desi partitura interpretata .este romantica:

Cinta incet din Weber: "Gindirile din urma' - Poema unui geniu ce-apune maiestuos, Adio-ul unui suflet artistic, ce se curma Pe-o trista armonie cu sunet dureros!

Si degetele-i albe pe clapele sonore Se-nmladiau alene, in ochii mei privind. Erau in miez de noapte tirzii si tainici ore Parca simteam pe Weber Unga clavir murind!.

Sugestia, neindoielnic, provine din Verlaine ("Le piano qui baise une main frele'), Laforgue, sau Rol-linat, cu al sau Le Piano din Les Nevroses (tradus tardiv si la Vieata noua IV, 1908, p. 215-216), si tema incepe sa circule, dovada Pianistul de Mircea Demetriad (Duminica, I, 16, 13 ianuarie 1891), fixin-du-se in cele din urma la D. lacobescu:

Amiaza!

Un pian, alaturi, intoneaza Vn cintec trist, in calmul verii, Un cintec demodat care brodeaza Petale dulci pe pinzele tacerii.

Ce mina delicata,

Cu degete de vested trandafir,

Te leagana, o, inima blazata?

- Esti tu, romanta trista de clavir,

Sau tu, extaz solar?

Oh, -pianul cinta tot mai trist, mai rar. Si soarele ma chiama,

si imi pare

Ca fruntea mea aluneca in zare Spre-un infinit de pace si uitare.

La Stefan Petica ne intimpina un adevarat recital violonistic:

Viorile tacura. O, nota cea din urma Ce plinge razletita pe strunele-nvechite, Si-n noaptea solitara, o, cintul ce se curma, Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Cind viorile tacura sint foarte in nota lui Verlaine, a carui vioara plinge sentimentul in "sanglots', uneori si in spiritul lui Mallarme - Stuart Merrill, mai inefabila si voluptoasa:

Oh! mol est mon amour, vague est le violonl

Mots ah! la volupte seule du violon., .^l

Prin acuitatea sa pentru pauzele si tacerile muzicale, Petica releva o fina ureche si o deosebita capacitate de rezonanta emotiva:

Viori care-au tacut pe neasteptate isi pling cintarea. lor neispravita. Grabiti-va! Din florile uitate Curind s-a stinge vraja tainuita Viori care-ati tacut pe neasteptate.

Poetul are sensibilitate pentru efuziunile de suprema voluptate, care se consuma muzical in intensitati maxime:

Ah, cind in inimi zbuciumate Orice dorinta-ncet se curma, Zdrobiti vioara fermecata: Grozav e cintecul din urma:

Ciclul intreg este cum nu se poate mai muzical, caci instrumentele cu sunet moale, catifelat sau grav sint bine repezentate:

Flautul magic plingea inainte.

Plingeau romante triste pe coarde de ghitara.

Acorduri minunate de negre pianine.

Mandoline-ntristate,

Pe harfa invechita o ultima cintare.

Natura, orga obosita. Trist scoate note ca-n surdina, E-acordul dintr-o rugaciune In calmul unei seri senine.

in orchestra simbolista alamurile sint suprimate ca fiind prea tipatoare, in schimb, o mare afectiune inconjura caterinca, al carei sunet simbolizeaza recluziunea sentimentala dureroasa, in medii apasatoare, provinciale. Iata un specimen din Laforgue:

Orgue, orgue de Barbarie,

Don Quichotte, Souffre-Douleur,

Vidasse, vidasse ton coeur,

Ma pauvre rosse endolorie.¹

Element familiar al vechiului oras romanesc, caterinca va avea si aci interpretii sai de predilectie. Asupra lui Mihail Saulescu acest instrument lucreaza cu o puternica priza emotionala:

Cinta o caterinca pe-o strada departata

Tremuratoare note le auzeam sunind,

Ca inima-mi sa faca din nou mai viu sa bata,

Cinta o caterinca, pe-o strada departata,

Un cint pe care parca de mult l-aveam in gind.

Sunetul sau monoton, desuet, romantios, nostalgic, rascoleste si pe Demostene Botez:

Cinta o caterinca in coltul unei strade, Cinta o caterinca un cintec de demult; Erau in el acorduri de triste serenade, Si fara voie parca am stat ca sa-l ascult.

La Bacovia, fireste, aceeasi "caterinca veche ce plinge nostim'¹, dar nu jovialitatea "nostima' ne intimpina la acest poet, ci, dimpotriva, tonul grav, profund, uneori direct delirant. Bacovia, care avea o anume educatie muzicala (cinta chiar la vioara), incearca, asemenea lui Laforgue ("Oh! ce piano qui gemit Za-tamt'²), adevarati fiori'cind "clavirele pling in oras', cind caterinca-fanfara "plingea lugubru' in noapte tirziu, dindu-i "un tremur satanic', sau fanfara militara cinta g opera trista:

Tirziu, in noapte, la gradina Si tot orasul intrista, Fanfara militara.

Este o comotie maladiva, incercata anterior si de Traian Demetrescu si pe care simbolismul francez, prin Laforgue si Rollinat, o popularizeaza. La acesti poeti, acordurile grave ale clavirului, muzica patetica a lui Chopin, marsurile funebre sint teme destul de curente, si Bacovia, cu personalitatea lui, participa la aceeasi familie de emotivitati muzicale, de nuanta sumbra. Poetul se prabuseste agonic:

Iubito, si iar am venit

Dar astazi, de-abia ma mai port

Deschide clavirul si cinta-mi

Un cintec de mort.

Si daca-am sa cad pe covoare, in tristul, tacutul salon, Tu cinta-nainte, iubito, incet, monoton.

Acelasi Bacovia asculta extatic un recital straniu, in care o "bruna despletita' izbeste cu gesturi triste, mecanice, clavirul:

Lugubrul mars al lui Chopin

il repeta cu nebunie

Si-n geam suna funebra melodie.

Iar vintul fluiera ca tipatul de tren.

Apoi intervine o blonda "despletita', un fel de Ofe-lie nebuna, cu "o scripca innegrita', si amindoua: Cintau amar, era delir, Plingea clavirul trist, si violina Facliile isi tremurau lumina, Clavirul catafalc parea si nu clavir.

Versurile insesi au uneori cadenta de mars funebru:

Ningea bogat, si trist ningea, era tirziu Cind m-a oprit, in drum, la geam clavirul; Si-am plins la geam, si m-a cuprins delirul Amar, prin noapte vintul fluiera pustiu.

De aici evocarea fanfarei militare:

Ce trista opera cinta Fanfara militara, Tirziu, in noapte, la gradina Si tot orasul intrista, Fanfara militara.

Apoi acest paroxism se sentimentalizeaza intr-o romanta descarnata a "dorului' traditional:

Muzica sonoriza orice atom

Dor de tine si de alta lume,

Dor

Plana:

Durere fara nume

Pe om

Si, mai ales, in elegia muzicala a toamnei, a carei perceptie emotionala este predominant sonora:

E-o muzica de toamna, Cu glas de piculina, Cu note dulci de flaut, Cu ton de violina Si-acorduri de clavire Pierdute, in surdina; Si-n tot e-un mars funebru Prin noapte, ce suspina

In genere, poetul simbolist este foarte sensibil la orice sunet care-i pune in miscare vibratiile sufletesti (vint, ploaie, furtuna), muzica instrumentala, voci si cintec, de predilectie obsedant, tulburator, straniu. Femeia care cinta "barbar' este tot o imagine bacovian^, intilnita si la M. Cruceanu (Cinta o femeie, in Fericirea celorlalti). Acest poet retine chiar momentul unui delir muzical colectiv:

Fecioarele cetatii ieri noapte-nebunira Si-ncet se indreptara cintind spre cimitir. Toti paltinii soselei se prefacura-n lira, Iar cintul lor un plinset si plinsul un delir.

De buna seama, muzica in poezia simbolista nu exprima nici exultanta, nici euforie, nici bucuria de a trai. Ea este nostalgica si depresiva, stil "fin de siecle', ca un album de romante de Raynaldo Hahn, transfigurare lirica a unui moment istoric depasit, irepetabil.

Orientarile estetice ale curentului, asociate psihologiei simboliste, atit de predispusa spre reverie, nostalgie si evaziune, determina ca, insasi poezia sa se transforme in tema literara. Ea va avea un continut analog tuturor celorlalte forme de rupere a contactului direct cu realitatea prin cultivarea visului treaz. Se va scrie, prin urmare, si in simbolismul romanesc "poezia poeziei', tema cultivata si de romantism in forme programatice si care va avea acum contururi mai estompate. Neaderenta la mediu face ca ideea poeziei in sens de refugiu spiritual sa se raspindeasca. Este o pozitie care reprezinta mai putin un "estetism', cit o metoda de compensatie, de impermeabi-lizare morala, de transfigurare a realitatii prozaice. Si acest motiv, daca observam bine, pleaca tot de la Macedonski, adevarata placa turnanta a poeziei romane. El cultiva, in spirit autobiografic orgolios, ideea romantica a geniului damnat, fuge spre "ideal', spre excelsior. Dar aceasta ascensiune incepe sa se faca in zone tot mai rarefiate, eterate, si foarte adesea ea reprezinta o alunecare in reverie si vis. Macedonski va cinta chiar "rapirea' in "adincimea unui vis netarmurit', "visul ce ne tot sopteste', zborul "pe o raza', si simbolistii vor generaliza metoda, dindu-i tot mai mult un continut de evadare poetica. La prima generatie simbolista, formata in cenaclul macedonskian, imaginile sint inca traditionale. Pe-gfas-ul este incalecat de Mircea Demetriad, cu intentii precise de volatilizare:

Suflet am din eter si usor;

Trupul greu din pamint muritor!

Ca un vis fericit de copil,

Spre eter aspirina, suflul vrea

In intreg locul sa si-l ia,

Parasind la minut ast azil!

Suflet am din eter si usor!

Trupul greu din pamint muritor!

Luliu Cezar Savescurevendica intr-o serie intreaga de poezii dreptul poetului la "visare': Lasati-l sa viseze!

O poezie-vis marturiseste ca scrie si Stefan Petica:

Caci viersul meu e viersul pierdut al unor psalmi Clntat sub greaua povara din lumile de vise.

Poetul isi contempla cu afectiune opera, pe care si-o defineste, nu cu complezenta, cum ar fi inclinat sa judece un spirit malitios, ci cu gestul unei frecventari intime care consoleaza:

Apleaca-te spre cintecele mele: Sint gingase, si triste, si duioase, Si singure ca palidele stele in noptile de iarna friguroase.

A fi poet si a nu visa, a nu te iluziona devine pentru simbolisti, in buna traditie romantica, de altfel, o imposibilitate, si Anghel o si spune in Curcubeul:

Si-un gind, un gind nebun imi vine! - Asa-s poetii uneori - Sa ma avint pina la tine Pe puntea asta de culori.

Ion Pillat, pledfet la steaua Hesper (Eternitati de-o clipa), reia tema, care la Al. T. Stamatiad devine un adevarat loc comun. Poetul inchina poezii, ode, imnuri, romante, pline de "avinturi', de "chemari', de invitatii la transcedere, in "azur' (Mallarma degradat retoric):

Agonizezi, in umbra, de-atit-amar de vreme, Sfarima lutul!

Sfarima-l cit mai iute, caci liber vreau sa fiu: Sfarima-l cit mai iute, caci miine - Cine stie? - de nu va fi tirziu!

Un estetism ostentativ se observa aproape numai la Minulescu:

Cintati frumosul ingropat de ani, Ce n-au putut sa-l reinvieze-n vers.

in spirit simbolist acest poet are o reprezentare foarte clara a evaziunii contemplative:

Iar eu

Pornit in cautarea

Frumosului din suflet

Si din rime,

Un vagabond pe care marea

M-a scos de par, din adincime

M-avint din nou in infinit

A privi astfel de declaratii drept "principii estetice' ar fi insa o eroare. Ele nu exprima, in fond, decit aspiratii morale, si constituie o replica, la nivelul constiintei poetice simboliste, data trivialitatii mediului, caruia i se intoarce spatele prin arta.

2. LIRISMUL

in acceptie cu adevarat simbolista, si iubirea este tot o forma de reverie si nostalgie, si fara indoiala ca Ov. S. Crohmalniceanu este in spiritul adevarului atunci cind scrie ca: "Pentru Bacovia, ca si pentru ceilalti simbolisti, iubirea e o forma de evaziune sociala'¹. La poetul simbolist erotica reprezinta o metoda de compensatie, de refugiu moral, o forma de transfigurare a mediului trivial, plat, burghez in ultima analiza, asa cum se constata, intr-o oarecare masura, si la Eminescu. Tot ce se adauga sint complicatii si nuante care tin de constitutia afectiva a simbolismului, atit de predispus spre starile de clarobscur, melancolie si contemplativitate. Simbolismul repudiaza sentimentalitatea burgheza cuminte, anodina, lacrimogena, galanteria mondena, refularea, falsa pudoare, si o pagina din Stefan Petica este foarte revelatoare in aceasta privinta:

"Cumintenia a ucis avintul, socotelile au ucis pasiunea, receptiile de gala au ucis intilnirile furise, iar budoarul a ucis balconul. Ipocrizia a adus seriozitatea, si seriozitatea a ucis indrazneala nebuna, iar fara putina nebunie iubirea nu are nici un farmec. De aceea iubirea din timpul de fata este atit de trista. Delicatetea si dragalasenia au inlocuit frumusetea, slabiciunea a izgonit puterea, visul searbad a ucis viata in care clocoteau marile pasiuni ce zguduie cerul si pamintul. O teama feciorelnica de lume, o sfiiciune bolnava de viata, o inchinare fricoasa inaintea ridicolului, o cumintenie fara cumpaneala caracterizeaza pe poetii oficiali ai vremii. Si mintosii acestia, care trec drept oameni de seama in ochii mirati ai multimii, au umplut lumea cu jelania lor sentimentala, cu lacrimile lor indulcite cu zahar, cu melancolia lor de fete inchise in pensioane.'¹

Forma tipica de lirica indirecta, erotica simbolista fuge prin definitie de materializare, de senzualitate si posesiune. Sentimentele sint exprimate discret, invaluit, prin gesturi si declaratii simbolice. Actele iubirii sint evocate prin "corespondente', in care Moartea Narcisului² devine, ca la D. Anghel, simbolul iubirii defuncte:

Dar numai eu stiu taina Narcisului ce moare.

Asa s-a stins in taina si nimeni n-a stiut,

Caci in minuta asta de grea melancolie,

Eu singur stam de fata la muta-i agonie,

Si singur mi-am dat seama atunci ca s-a pierdut.

Iubita, iubirea insasi este o floare:

Era ceva din tine in floarea asta draga;

Era ceva, desigur; caci altfel n-as pricepe

De ce ma simt mai singur acum cind noaptea-incepe

Si n-o mai vad in umbra, luptind staruitoare

S-adune stralucirea luminii care moare.

Aceasta erotica "cifrata' este departe de a reprezenta ceva nou in poezie, caci metoda este inaugurata de Roman de la Rose, si Petrarca, la care natura intreaga devine radioasa prin prezenta Laurei:

Lteti fiori e f elice, e ben nate erbe, Che ma donna passando premer suole, Piaggia, ch'ascolti sue doici parole E del bel piede alcun vestigio serbe.¹

Neajunsul perpetuat in timp al acestui stil este manierismul si explicitarea, procedee in care si poetul simbolist roman cade de multe ori in mod involuntar. Cind il ocoleste, el stabileste, ca N. Davi-descu, corespondente naturiste sugestive:

Asculta-ma: Chemarea tacerii tale cinta Cu sufletul naturii pe strune de zefir, Si-n rozul aurorei metalice-nvesminta Pamintul cu surisuri de foi de trandafir.

Ritualul acestei poezii speculeaza la maximum insinuarea, asteptarea, speranta, iluzia, deceptia, momentul de anticipatie si de agonie a iubirii. Totul este purtat pe aripi de "vis' si "dor', si nimic mai strain de spiritul simbolismului ca succesul, posesiunea carnala efectiva, fara nelinisti, dar si fara mistere. O iubire care triumfa n-are nimic "simbolist' in ea. in schimb, chemarea, nostalgia, reveria, incertitudinea sint la mare stima, si din aceasta sentimentalitate vaporoasa simbolistul isi face o virtute:

"Starea psihica a poetului deceptionat e reflexiva,

linistita, melancolica, sensibila. Lui ii trebuie un suflet'de femeie care sa se asemene cu al sau.'¹

Va incepe atunci sa circule in simbolismul european si in cel romanesc o procesiune intreaga de iubite stilizate, diafane, clorotice, boticelliene, prerafaelite, de tipul The Blessed Damozel de Dante Gabriel Ro-setti, vag mistice, asa cum le evoca si al nostru Stefan Petica in Fecioara in alb: "pale', "intristate', gratioase, "feciorelnice, pline de gratia tristetii, ca un crin'. Destinul lor este tragic, caci idealul care le fascineaza, "supremul vis de voluptate', le este refuzat:

O, marile pasionate, O, tragicele Magdalene, Femei etern indurerate, Ca niste triste cantilene,

Au urmarit pe drumuri grele, Ca o lumina ce s-aprinde, in noaptea neagra fara stele, Ceea ce nu se poate prinde

La Petica, suprapunerea de planuri are efecte turburatoare, in schimb, la D. Anghel totul este candid si pudic. Castelana, fata blonda cu fata diafana, isi consuma foarte inocent nostalgia punind garoafe-n glastra. Afectare, fireste, care se constata in parte si la N. Davidescu, unde florile mor uneori la sinul iubitei, sau la Ion Pillat, si acesta ocazional prerafaelit, in Madona Mia (Amagiri).

Aceste eroine sint experte in arta de a trezi sperante vaporoase, a sugera fericiri paradiziace, a stimula devotamente ideale, a insinua "mistere' indicibile. Cu un gest inefabil, ele invita la calatoria spre insula iubirii, sub semnul lui Watteau, din Embar-quement pour Cythere, care a atras si pe Baudelaire in Invitation au voyage, si pe simbolisti (Verlaine etc.), reeditata la noi de D. Anghel:

O, ascultati, chemarea primaverii, Si daca mai puteti veni cu mine, Luati-va ghirlanzi si mandoline Sa ne-mbarcam spre insula Cytherii.

Dar in portul iubirii nu se ajunge niciodata. Iubirea in simbolism este numai o "plecare', si Ion Pillat, intr-o poezie din Eternitati de-o clipa, evoca tocmai aceasta situatie foarte in spiritul curentului. Imaginea "imbarcarii' se intilneste si la N. Davi-descu, preocupat sa ne indice (in Inscriptii) calea dragostei inaccesibile:

Si-n vreme ce dorinta spre dinsele ne poarta, Chemam ain gol iemeia visata si, livizi, Parodiem sinistru iubirea noastra moarta Si vremurile-n care credeam in ea -. stupizi!

Deci, inca o data, speranta si ratare, momentul asteptarii concentrind o emotivitate maxima. Ion Mi-nulescu atinge si el tema, din pacate cam grandilocvent:

De ctnd te-asteptl

Sint ani

Si anii, ce lungi iti par cina n-ai cu cine

S-asculticiudateleromanteceplingviorile-nsurdine..,

Si violetele apusuri ce triste-ti par cind n-ai cui spune

Ce-nfiorari plutesc in zare

Si-n plinsul celor patru strune!..

Actiunea se consuma in diverse gesturi rituale periodice, repetitia sugerind o situatie simbolica. Dar poetul este mult prea preocupat ca sa n-ajunga direct la scop. El se arata grabit, precipitat, alearga si rupe vraja cu insistentele sale. Rezultatul?

Dintre cutele perdelei, ochii-ti verzi nu-mi mai rasar. Strunele chitarei-s rupte Si romanta s-a s/irsit/

Ceea ce urmeaza este melancolia, deceptia, care la Ion Minulescu nu se realizeaza decit rareori, caci poetul, desi are sentimentul inefabilului erotic, tine.

din spirit de blaga, sa-1 alunge prin paradoxe in serie, precum in Romanta policroma:

Da-mi A.B.C. al vietii subterane, Da-mi simfonia flautelor mute, Da-mi talmacirea buzelor profane Si rebusul icoanelor tacute.

Da-mi pretul primei victime-a femeii, Da-mi simbolul opalului si-agatei, Da-mi ritmu-nveninat al Salomeei Si tusea-n fa minor a Traviatei.

Aspiratia erotica este aci totala, dar rezultatul nu este de ordinul tulburarii profunde, ci al "moftului' superior. Alteori, desi cere iubitei:

Sa-mi torni in suflet infinitul unui pahar de hidromel,

obiectivul este imposibil de atina caci "slujba' erotica intervine etc. Minulescu pune probleme sentimentale de ordin simbolist, insa ca le rezolva in acest spirit este mai mult decit indoielnic. Un stil mai corespunzator intilnim la Mihail Saulescu:

Tu, care azi nu esti

Si poate niciodata aievea n-ai sa /ii

Dar eu visez - si visul aripile-si intinde,

Dar eu visez - si visul din nou mai mult s-aprinde,

- Chiar daca vei ramine un dor neimplinit

Tu, care nu esti astazi, si poate n-ai sa fii,

Ori esti, - dar prea departe, si pururi n-ai sa vii.

Ca demonstratie de limbaj liric simbolist, de factura directa, se poate cita si aceasta strofa:

in sufletu-mi de astazi simt lucruri mari inchise; Mi-e teama sa descoper, mi-e frica sa le dau - Nu-s ginduri, nici sperante, nici doruri si nici vise; In ele, prin nauntru, cum sa-ti spun ce au

Mihail Saulescu intuise specificul acestui gen de lirica, si lucrul rezulta si din faptu] ca el prefera ca iubita sa fie anticipata printr-un simplu cintec:

Eu singur il ascult.

Caci singur eu in noaptea asta trista,

Eu numai te doresc mai mult;

Si, ca o fluturare de batista,

Tirzie, de pareri de rau tirzii,

Pornesc spre tine gindurile mele

Cu aripi negre, aripi grele,

De toate disperarile tirzii

- Ca n-o s-auzi, si nici nu ai sa vii.'

Acestea ar fi satisfactiile pozitive ale iubirii in poezia simbolista, foarte adesea puse in umbra de o gama intreaga de nuante anxioase sau direct depresive. A intilni tulburarea erotica definita drept o ,,langoare' este un fenomen curent. Atunci tonal poetului devine acela al invocatiei extatice, soptite, dar vibrante, exprimind comprimare dureroasa, asteptare prelunga, eterna insatisfactie. Nimic implinit, dar nici iremediabil infrint, sau compromis. De aci o stare de neliniste, de agitatie interioara vesnica, in acelasi timp neplacuta si totusi savanta, alungata si invocata, adevarat petrarchism, ca la Mihail Saulescu:

Da sufletul meu! Da tot ce ai si tot ce mi se pare, Da sufletului meu nelinistit Nelinistea pe care nu o are. Cu care inca nu s-a intilnit Da sufletului meu nelinistit!

Minulescu, in special, se complace evocind enigmele si misterele iubirii, uneori nu fara emotivitate reala:

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata

Eu cred c-a fost o scurta nebunie

Dar ce anume-a fost

Ce-a vrut sa fie,

Noi nu vom sti-o poate niciodata

Inefabilul tulburator al dragostei este un:

Cintec trist adus din alte tari De niste pasari albe, calatoare, Pe-albastrul razvratit al altor mari - Un cintec trist adus de marinarii Sositi din Boston, Norfolk Si New-York,

Vn cintec trist ce-l cinta ades pescarii, Cind pleaca-n larg si nu se mai infOTC.

Grav este si momentul care surprinde efemeritatea dragostei, din pacate insa mult prea lucid formulat si patat cu scene brutale ("Bluza - Ah! Bluza'):

Ca ne iubim, si-o stie lumea toata,

E-adevarat;

Dar cit ne vom iubi:

Nici noi nu stim,

Nici lumea nu va sti

Si nu va sti-o poate niciodata

Momentul inevitabil al despartirii trezeste melancolii; revederea, rememorari nostalgice de iubiri defuncte. Ceea ce ar fi de observat la acest capitol este ca poetul simbolist roman se resemneaza in genere usor si, cu luciditate, constata ca "asa va fi' (N. Da-videscu, Inscriptii). Ba chiar se profileaza o anume blazare, n-am spune numaidecit cinica, dar in tot cazul destul de indiferenta, la moartea inevitabila a dragostei, proprie oamenilor nu prea profunzi, pe deplin echilibrati si sanatosi sufleteste. Tipica pentru aceasta situatie ne pare o poezie a lui Ion Minu-lescu Va fi:

Va fi intr-o seara poate ca si-alte seri.

Va fi

O seara de octombrie cu palpitari discrete

De frunze,

De imagini,

De pleoape

Si regrete

Vai! cea din urma seara cina tu vei mai yeni

Va fi o aiurare de toamna pe sfirsite,

O aiurare-n versuri brodate pe-o batista

Simbolul despartirii _k

Si-atita tot

Si-apoi,

Nu va mai fi nimica.

Ideea de baza este caducitatea iubirii, care are o istorie, cu "crestere' si "descrestere' inevitabila, infiripare, implinire, epuizare, moarte. Plecarea iubirii fiind inevitabila, faptul va fi consemnat cu luciditate:

Si-ai sa ma uiti

Ca prea departe

Si prea pentru mult timp pornesti!

Si-am sa te uit

Ca si uitarea e scrisa-n legile-omenesti.

Scena este contemplata cu o intelegere superioara:

Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar miine

Dar fiindca azi mi te dai toata,

Am sa te iert

E vechi pacatul

Si nu esti prima vinovata!

Poza? Afectare? Da si nu. Mai curind expresie a unui hedonism erotic, foarte viu la Ion Minulescu, dispus a sari repede peste pragul preliminariilor si al subtilitatilor poetizate. Dar prin aceasta predispozitie, intrind in poezia de senzualitate pura, sfera simbolista este net depasita.

Anume ciudatenii erotice, cu punct de plecare in Baudelaire si care in simbolism sint reeditate de Rollinat, sint destul de periferice in simbolismul romanesc, inca o data spus, de loc impins in totalitatea sa spre detracare. Cite o evocare a iubirii infernale la Mircea Demetriad (Din injern) si la altii nu este de natura sa modifice tonalitatea generala. Petica evoca aspiratia spre funerar doar ca moment muzical:

Ah, cind in inimi zbuciumate Orice dorinta-ncet se curma, Zdrobiti vioara fermecata. Gropar e cintecul din urma.

Erotica fortata, morbida, demonica la limita se observa aproape numai la N. Davidescu, atras de imaginea excesiv artificiala a femeii de bar:

Femei cu masca roasa de fard, cu gesturi grave Rostogolindu-si ochii in cearcane de K'hol, Ne-nvaluie-n tristetea privirii lor bolnave Si turbure de-albastrul vaporilor de-alcool.

Sub rosul de pe buze, satanica lor gura Infatiseaza-o rana de singe revarsat, Iar zimbetul lor straniu dezvaluie-o dantura Usor ingalbenita d-un galben pal si mat.

Aceasta contrafacere este de fapt parodia iubirii, care uneori se simte si la Ion Minulescu. Bacovia o respinge de altfel pe fata:

Femeie, - masca de culori, Cocota plina de rafinarii Tu, care tipi la desfrinari tirzii, Pe visatori, cu greu, ii infiori

Oh, svnt fecioare cu obrazul pal, Modele albe de forme fine - Si singure dorm, albe si senine, In albele crivate de cristal.

Acest ideal burghez, efectiv decadent, este taiat din radacina, caci iubirea venala il dezgusta:

Sunau tambale, tirziu noaptea 'De cabaret comun Femei racneau betia falsa, Prin miros de tutun.

Amorul, hidos ca un satir, Copil degenerat, invinetit, transfigurat, Ieri, a murit in delir.

Nu-l satisface nici ipostaza de amant morbid. Uneori ideea dragostei se amesteca la Bacovia cu ideea mortii. Dar ca nu se complace in aceasta postura este vizibil, si concluzia care se desprinde este mai curiiid aceea de melancolie erotica sumbra, generalizata.

A trage o linie precisa de demarcatie intre diferitele orientari simboliste in domeniul erotic este deci destul de dificil, intrucit, in ansamblu, erotica este vazuta ca o satisfactie compensatorie fata de mediu. Adevarata separatie nu se produce insa la suprafata, izolind cele citeva accente stil Baudelaire - Rollinat de rest, ci in profunzime. Aci constatam superficialitate si emotivitate, senzualitate si sugestie, satisfactie si melancolie, limbaj direct sau corespondente. Pare deci sigur ca apele se separa in primul rind in aceasta zona si apoi in aceea a motivelor considerate izolat, facind statistica "femeilor fatale'. Se vede, astfel, din ce in ce mai limpede ca nu exista tema. simbolista care sa n-aiba si reversul sau. Este un joc de lumini si umbre, care insoteste intreaga devenire si realizare a curentului.

Afectivitatea poetului simbolist, care e difuza, nu este numai propriu-zis erotica. Ea se proiecteaza asupra mediului imediat, asupra cadrului de viata. O unda de emotivitate discreta invaluie intreaga existenta. Eul liric transmite prin contact afectiv ceva din vibratia sa tuturor obiectelor percepute, care incep sa prinda viata.

in simbolism isi face astfel loc un adevarat "animism' sentimental, un fenomen de "participare' lirica, foarte prielnic creerii de atmosfera. De aceea, poetii simbolisti vor fi mai toti, in parte, si poeti intimisli, si de fapt ei sint aceia care creeaza aceasta. modalitate lirica in literatura noastra. "Intimisti', clasati ca atare de vechea istorie literara (C. Rotica, E. Bucuta) etc.¹, de adaugat si B. Nemteanu, provin din simbolism si sint posteriori momentului de afirmare a acestui curent.

Fecund in intuitii, Macedonski, poate chiar sub emulatia simbolismului (caci elaborarea Poemei rondelurilor coincide cu perioada de succes a poeziei simboliste), atinge in trecere tocmai aceasta tema in Rondelul lucrurilor:

Oh! lucrurile cum vorbesc Si-n pace nu vor sa te lase: Bronz, catifea, lemn sau matase, Prin grai aproape omenesc.

Tu le crezi moarte, si traiesc Imprastiate-n orice case. Oh! lucrurile cum vorbesc, Si-n pace nu vor sa te lase.

Dar meritul de initiator nu-i revine, caci Anghel in Fantezii (1909) este, efectiv, un intimist, evocind oglinda, manusile iubitei, floarea care se ofileste, scrisoarea de dragoste (Scrisoare), mobila salonului gol, incremenit (Duminica). Fiorul singuratatii, al asteptarii zadarnice, in acest cadru afectiv, emotionant la simpla reintoarcere a memoriei afective, inspira o buna parte din substanta lirica a volumului.

Acelasi filon se regaseste si la N. Davidescu, poet si el al salonului vetust, melancolic, cu mobile grele, in care linistea trosneste:

in draperia mobilelor grele, De pulberea nostalgicelor vise, Si-n galbenul masivelor perdele, Deasupra usilor intredeschise, Ne risipim ca niste vechi dantele.

in aceasta atmosfera, care invita la reculegere si participare, sufletul fuzioneaza cu intregul decor:

De-aici, al nostru suflet, clnd se-aduna,

Se furiseaza pentru-ntiia oara

Prin draperii, discret, si se-mpreuna,

In lenesile nopti de primavara,

Cu stralucirea razelor de luna.

Este o adevarata anticipare a mortii:

Viata pregeta de-a mai strabate, Cu framintarile-i necontenite, Cavourile-acestea-anticipate, in care ne-nvatam pe nesimtite Cu a mortii vesnica banalitate!

Un interior de "foburg' in plina iarna, olfactivul alimentar, intimist, tin de acelasi registru de notatii:

in mintea lor bolnava si-n sufletul lor ros De moartea dureroasa a zilelor in noapte, Sovaitoare, iarna intra ca un miros Subtil de pline calda si de castane coapte.

Plin de lirism discret, familiar, este si Ion Pillat in Amagiri. Locul de refugiu al poetului este "Casa amintirii' cu iatac si divan (in care florile de fin si-au lasat aroma), pridvor, camara, vatra. "Templul' poetului e casa batrineasca "sadita printre nuci'. Ea reapare si in Pe Arges in sus, plina de arome:

in casa amintirii, cu-obloane si pridvor, Paianjeni zabrelira si poarta si zavor, Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc De cind luptara-n codru si poteri si haiduc.

In drumul lor spre zare imbatrinira plopii. Aici sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Sint nostalgiile fiului de mosier-poet. Ele sint continuate de acelea ale micului burghez, care incearca emotii identice, nu la conac, ci in interior de oras. Si .aci odaile au suflet, iar lucrurile glas, cum marturiseste discret Mihail Cruceanu (Sufletul odaii mele, in camerele goale) sau locvace Ion Minulescu. Acesta isi prezinta ceremonios interiorul:

Iata-mi casa!

intoarce doar butonul electric din perete

Si-mprieteneste-ti ochii cu tot ce poti vedea.

Caci casa mea e-ntreaga, de-acum, si casa ta

Fii prietena si sora cu holl-ul si terasa,

Cu treptele ce urca sub rustice covoare,

Spre sola de mincare

Si-odaia de culcare,

Cu sfintii din icoane si mortii din portrete,

Cu dinele ce-ti linge mansonul de-astrahan

Si cu pisica alba ce toarce pe divan,..

Poetul are deci o buna idee despre interiorul modern, in care se complace vizibil si pe care-1 alterneaza cu exhibitionismul boem, plastic, tip "bazar sentimental':

Strofe vechi, o mandolina,

Un Cezanne si doi Gauguin,

Patru masti de bronz:

Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin,

O sofa araba, doua vechi icoane bizantine,

Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa pline

Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane

Japoneze, trei foteluri cu inscriptii musulmane,

Fleurs du mal legate-n piele de Cordova

Si pe pian:

Charles Baudelaire si-alaturi Williers de l'Isle-Adam.

Dar pina la interiorul ultraestet al lui Des Essein-tes, eroul lui Huysmans din A Rebours, cu orga de alcooluri rare si carti legate in piele de om sintem totusi departe. Este evident ca imprejurarile noastre de viata nu puteau inlesni raspindirea unui asemenea decor, in fond destul de rar si in Occident. La Ion Minulescu este posibil sa fi lucrat mai ales o reminiscenta pariziana de Cartier Latin sau Montparnasse.

3. VITALITATE SI NEVROZA

Ca mediul in care poetul simbolist traieste, sufera si viseaza predispune adesea la intoxicatie sufleteasca si nevroza, faptul este sigur si comentariile criticii 1-au subliniat cu insistenta. Ceea ce s-a observat mai putin (si uneori de loc) sint o serie de reactiuni, de ordin vitalist, produse tocmai de aceasta invazie a tulburarii maladive.

Poezia simbolista nu este contaminata in totalitatea sa de nevroza. Adesea tema devine o simpla poza, o afectare. Impulsiunea vietii se face mereu simtita. Ea lupta sa alunge starile crunt depresive, morbide. De multe ori nu reuseste. Dar acest antagonism, care produce adesea efecte literare notabile, este mereu prezent, si expresia sa poetica da simbolismului o nota particulara de vitalism care trebuie retinuta. Exuberant sau in extinctie, el este produsul unei adevarate dialectici sufletesti, o forma de lupta impotriva invaziei psihologice, a depresiunii grave, a nevrozei si in ultima analiza a mortii.

in buna parte, predilectia simbolistilor pentru par-fumuri si muzica este tot de ordin vital. Aromele, emotiile sonore excita, stimuleaza vitalitatea, rascolesc, dau socuri. Ce este altceva "betia' olfactiva sau muzicala decit un indiciu de vitalitate? Fenomenul este foarte vizibil la Macedonski, temperament de loc depresiv, si incordarea tonusului sufletesc prin absorbire de parfumuri si emotie muzicala se constata si la Petica si la alti simbolisti. In orice caz, unde exista emotivitate, comotie, agitatie interioara, acolo sanatatea sufleteasca n-a murit. Ea palpita, se zbate, lupta, se agita, si nevroza nu-si face loc decit cu greutate. Se dezbate astfel in simbolism o adevarata "drama', cu pendulari si oscilari, care devin prin elaborare poetica tot atitea teme literare.

Sa examinam simbolismul romanesc in totalitatea sa, cu reflectorul purtat in toate directiile. Ce poate fi mai vitalist ca aceasta marturisire a lui Macedonski, care vede in parfumul de crin tocmai un antidot al mortii?

In moartele vremi, ma-mbatara (s. n.)

Cind fragezi si primavaratici,

In ei ma sorbira, extatici,

Si pe aripi de rai ma purtara

In crini e betia cea rara.

Cind viorile tac, Petica intra in depresiune. Dar cita vreme emisiunea muzicala continua, poetul traieste, vibreaza, este in plina expansivitate lirica. De aceea amutirea este resimtita ca o lovitura de pumnal:

Arcusurile albe in noaptea solitara Statura: triste pasari cu aripile-ntinse, Pareau c-asteapta semne si strunele vibrara. Ah! strunele ce tremur de viata le cuprinse!

Vitalismul este totusi numai Jndirect, sugerat. Iata insa si invocatii directe, traducind un adevarat program, precum la N. Davidescu:

In dorul meu nemarginit de soare,

Framinta zboruri noi aripa-mi frinta.

Ca brazda desteptata cind framinta

Vesmintul primaverii viitoare.

Ce-mi pasa cei durerea ma-ncovoaie Sub greutatea strinselor ei fiare: Viata naste-n mine si tresare, Ca seva-nfierbintatain gunoaie.

Aceasta tendinta de evocare a marilor irnpulsiuni creatoare, vitale, dublata de receptarea vietii in actualitatea sa, unita cu dorinta de a o parcurge pe cai noi, cunoaste si aspecte teoretice. Desigur, este vorba de un deziderat abstract, in alb. Dar se poate observa ca unul din "manifestele' simbolismului romanesc, Sufletul nou in poezie de O. Densusianu, contine idei ca acestea:

"A iubi viata intens este a avea suflet inzestrat CU forte vii, plin de energie'

Simbolistii, citim in continuare, au o:

"incredere netarmurita in fortele sufletului nostru, o curajoasa atitudine fata de viata: pesimismul descurajator, nesfirsitele ieremiade, din care isi faceau o tema obisnuita romanticii, nu mai apar in poezia noua. Simbolistii iubesc viata, sini insetati de ea (s. n.)i.

Caz tipic de intelectual, poet si savant, trait mai mult printre carti, la Ovid Densusianu, printr-o nostalgie a vietii alungata de fise, se va constata in permanenta "exaltarea' fortelor vitale, "dinamismul sufletesc fecund', pe care va cauta sa-1 treaca si simbolismului, dilatindu-i excesiv sensul.

Este deci destul de surprinzatoare definirea simbolistilor romani drept depresivi incurabili cind, din consultarea directa a textelor, ceea ce se desprinde adesea este, dimpotriva, tocmai elogiul vietii. (Un volum de Mihail Saulescu se intituleaza Viata, 1916.) Chiar daca poate fi vorba, in unele cazuri, de o psihologie a compensatiei (Dorul meu cinta astazi viata, ca la Elena Farago), sau de un bovarism, rezultatul final, singurul care intereseaza ideologic, este afirmarea ideii stenice, deschiderea perspectivei invioratoare asupra existentei:

"Omule, gindea Stefan Petica Aceea ce are sens pe lumea aceasta e numai si numai viata, calda, puternica, frumoasa, armonica.'¹

Un ciclu de proze de Anghel este inchinat Triumfului Vietii. Pozitia este stenica, vitalista, combativa, optimista:

" Oricite mizerii te-ar abate, oricite dezastre ar fi sa ti se intimple, esti dator sa pastrezi scinteia care mai arde in tine si s-o atiti din nou, s-o faci flacara'.

Temperamental, poetul se defineste un increzator in viata, un optimist², si pulsatia sevei proaspete, in natura, in flori, ii scoate remarcabile accente lirice³.

Alternanta anotimpurilor, succesiunea ritmului cosmic inspira acestei zone a poeziei simboliste adevarati tropi "dialectici'. Ruina naturii atrage viata; energia se naste din decrepitudine; din urit, tristete, tisneste triumful. Pe acest plan, intre poet si natura se stabileste omologia cea mai perfecta, dovada aceste

versuri din Al. T. Stamatiad:

Va trece insa timpul si zilele vor trece,

Triumful se va sterge,

Fiorii primaverii vor cobori din ceruri

Si vor cuprinde firea din nou ca si altadata,

in clipele acestea voi fi triumfatorul:

Caci azi sint o ruina.

Nu este o pozitie izolata. Mihail Cruceanu surprinde aceeasi pulsatie vitala sub crusta periodic vesteda:

Dar in aainc, sub foi, tarina E ca un sin curat de mama, Cind toamna ne intinde mina. Viata mai adinc ne cheama!

La acelasi poet retine atentia si bucuria de a trai, explicabila mai ales dupa incheierea primului razboi mondial, cind "intoarcerea de pe front' devine motiv liric, de unde exultanta.

Generalizata, aceasta dispozitie incepe sa devina panteista, si Blaga, Ion Barbu vor dezvolta ulterior ideea, care iese din sfera preocuparilor noastre. Initial, ea este insa de provenienta simbolista. Daca se cinta tot ce da impuls vietii si daca pamintul este vazut ca matca a germinatiei universale (punct de plecare si al unei atitudini metaforice, apoi mistice), devine fireasca exaltarea energiilor cosmice latente, poezia "nuriturilor terestre'. O face in felul sau chiar D. Anghel:

In slava bratele amindoua le-nalt atunci, si-n noaptea clara, ingenunchind, sarut pamintul si-i multumesc, simtind in mine Nadejdea tineretii mele, nadejdea clipelor senine, Cum iar se-aprinde si scinteie ca un ban nou intr-o comoara.

Asadar, ca si in mitul lui Anteu, contactul cu pamintul comunica energii vitale. Dar nu numai la limita, ca sa ingaduie supravietuirea, simpla vegetare, ci si cu prisosinta, in asa masura, incit decolarea si evaziunea sa devina cu usurinta posibile.

In aceste conditii, zborul suprateluric devine un original amestec de vitalism si simbolism ,. clasic'. Bune definitii despre o astfel de tendinta gasim la N. Davidescu:

Si tocmai ca si-n sinul naturii, simt ca-n mine Se zbuciuma un suflet mai vechi decit o stea, Un suflet ce-n avintu-i cuceritor ar vrea Sa zboare catre alte tarimuri mai senine.

Chemarile nelamurite

Se ridica si murmura

Ca niste forte raspindite

Pretutindeni in natura,

Este fara indoiala tot un caz de ,, evaziune'. Dar de o nuanta speciala, produs al unei supracomprimari vitale, reprezentind in esenta o schimbare de ordin calitativ. Startul este pe pamint si punctul terminus undeva in zare:

nesfirsita in sufletu-mi se-ntinde Mereu ca o maree de vaste departari, Privesc nemarginirea din golul altor zari, Ceva venit de-aiurea la sinu-i ma cuprinde.

Ma simt acum o forta imensa, ce respira

In tot. uitind cu-ncetul de-al corpului vesmint,

O forta ce se-ntinde ca vintul pe pamint

Si trece printre ramuri si frunze ca pe-o lira.

Apoi nemarginirea ma duce mai departe, O vraja ma ridica mereu catre zenit. Si tot mereu mai mare, plutesc prin infinit, Simtind ce-adinc traieste paradoxala moarte.

Totusi, aceste elanuri nu sint nici obligatorii, nici prea frecvente. Adesea presiunea slabeste, nu poate li puternica, si atunci poetul constata cu regret diminuarea vitalitatii:

Si nu mai e vigoarea de-altadata, Dorindu-mi prelungirea-n timp si-n spatiu.

Este punctul nodal al psihologiei poetilor simbolisti, cind duritatea conditiilor de existenta, carentele 'fizice, apasarea morala incep sa-i domine, avind ca urmare aparitia maladivului sufletesc. Intr-o prima faza, oarecum benigna, isi face loc regretul devitali-zarii (vezi Ruga unui bolnav de N. Davidescu), sub forma lincezelii, a anemiei, a convalescentei sau bolii lente, de tipul ftiziei, care da langori, precis notata de D. lacobescu:

Eu vietuiesc iti parcuri infundate,

in care rodul moare necules,

Eu lincezesc pe-aleele uitate,

in care un lintoliu larg si des

inchide orizonturile toate.

Si din acest mister ce ma pindeste, Eu, cel ce voi muri neinteles. Privesc cu dor albastrul ce mijeste, Abia simtit, prin giulgiul larg si des, Sub care viata mea se prapadeste.

Astfel de fenomene, cum citim si in Bacovia, se produc:

La toamna, cind frunza va ingalbeni,

Cind pentru ftiziei nu se stie ce noi surprize vor veni.

Poetul le constata mai ales la eroinele sale ftizice, care tinjesc la geam si al caror sarut "ftizie' da fiori, in ipostaza de bolnav pulmonar, poetul simbolist se interneaza si incepe sa scrie poezii de sanatoriu, precum Laforgue in Franta si Camil Baltazar la noi:

Aprilie, luna in care mor multi ofticosi, Va veni sa ne sarute geamurile Cu lumina, transparenta si fluida, Improspatind brazilor - ramurile.

Si va fi iar veranda plina de bolnavi:

Sora Madeleine va suride, impartind

Vorbe bune ca dintr-un cos de daruri;

Numai eu voi sta la geam, cu ochii calzi, tinjind

Poeti mai obscuri, ca loan Cioranescu, Alex. Cali-nescu, D. lacobescu, compun versuri de aceeasi substanta. Iata o strofa din ultimul poet citat:

. eu, cel ce voi muri neinteles, Privesc cu dor albastrul ce mijeste Abia simtit prin giulgiul larg si des, Sub care viata mea se prapadeste.

Momentul, turburator in sine, afecteaza pina si pe jovialul Ion Minulescu, in Pastel bolnav:

Ce primavara trista si ce spital tacut!

Bolnavii albi, ca albul peretilor,

Privesc

Neincrezatori spre soare

Bizar necunoscut

Pe care intiia oara, acum, parca-l zaresc.

Cind melancolia simbolista ia forme grave, ea se transforma in nevroza, psihologie complexa, cu efecte literare tinind mai mult de maniera, decit de experienta proprie. Ea este, in tot cazul, o .forma maladiva de simbolism, cu originea in Baudelaire, si care spre sfirsitul secolului devine o adevarata moda. Ea se consuma sub influenta lui Maurice Rollinat, al carui volum Les Nevroses (1883) cunoaste atit in Franta¹, cit si la noi un succes imediat².

Poetul este tradus si cultivat indeosebi in cercul lui Macedonski³, inteles mai mult in sens macabru si satanic, asa cum se arata a fi si fizionomia poetului. Dar notiunea de "nevroza' de la Rollinat provine, si ea pune in circulatie o intreaga tema a "frisoanelor', a "plictiselii' crunte, negre, expresie a "nevrozei moderne' a "unui secol rece, isteric si posomorit' (coordonate sociale nu trebuie sa ne scape), ros pina la maduva "par le chancre du spleen'. O Nevrose publica Macedonski in La Wallonie, in 1886 (versiunea romaneasca, In Atelier, apare in Revista literara, VII, 2, 1886), si ideea prinde, devenind un bun comun de imitatie. Traian Demetrescu da si el o Nevroza in 1886 (Revista, nr. 12, p. 27-28), si este de observat ca discipolii macedonskieni incep sa exploateze tema nu numai exterior, adica» macabru si satanic, cum se constata la Macedonski (unde intra si multa senzualitate turbure), ci si psihologic. Adica intr-un stil mai apropiat de realitatile sau bovarismele sufletesti ale acestor poeti, care uneori incearca in mod efectiv senzatia spieen-ului.

Un suflet de "nevrozat' este, printre primii, Mir-cea Demetriad, ale carui "corespondente' pentru vidul sufletesc tradeaza strofa simbolista:

Far-de idei si far-de scop, nehotarit,

Vn gol arid, nelocuit, pastrez in mine;

Vn cer murdar, meschin, urit,

Ce-nchiae-n nori apusul vis si-a lui lumina.

Si ori si cind daca-as voi, ori si cind, Norii sa-i sparg, lacrimi suvoi din ei sa cada, Zadarnic cerc gerul vrajmas tot inghetind, Cad iulgi pustiul prins e da zapada.

Maladiv in viata si adesea in poezie, asemenea lui Jules Laforgue, ftizie ca si acesta, este Stefan Petica, poet de o senzualitate aproape morbida, sorbind vb-luptuos parfumuri, intr-o agitatie in chip vadit "anormala'. Nevroza este o alterare a sensibilitatii si a constiintei, pe care simbolismul romanesc incepe s-o exploreze, de la formele sale mai usoare de morbi-dezza (D. Anghel, In gradina), pina la acelea turburatoare, grave, de ravasire interioara, a carei descriere o incearca, poate primul, Petica:

Si inima-mi ranita straina-i de placere, Straina si de pace. Mi-e sete de durere, Mi-e sete de misteruri, de lupta-nversunata Cu gindul si cu lumea in negura-mbracata.

Nu peste tot strabatem acest peisaj sufletesc dezaxat. La D. Anghel intilnim doar mica infiorare a luciditatii, cind eul se lasa surprins in atitudini enigmatice:

Ce stranii lucruri dorm in suflet si cum nu uita el nimica, Din cite le inchizi intr-insul, ca intr-o urna funerara.

Pentru Ion Minulescu, daca se poate vorbi in cazul sau de o nevroza autentica, ea se reduce doar la regrete obsedante, mai apasate:

Pareri de rau, pareri de rau - Stigmate vechi, cicatrizate, In Domul sufletului meu Pasiti solemn, invesmintate in scumpe-odajdii de-Arhireu Pasiti solemn, discret si rar, Ca niste pilcuri, fragmentate Dintr-un cortegiu funerar.

De multe ori ne intimpina, ca la N. Davidescu, simpla oboseala, "la lassitude de vivre', atit de specifica simbolismului francez, spectrul vietii mohorite, care se consuma fara rost, nu fara apeluri catre soare si lumina:

Sint mohoritul suflet ce n-a fost

La-ntoarcere-nmuiat in riul Lethe,

Si care se-ncovoaie sub regrete,

Cindindu-se l-al noptii adapost.

Viata mi se pare fara rost, Si-n framintarile-i ma-ntorc cu sete Spre clipa cind pe valuri violete Charon intimpinatu-m-a la post.

Ceva ce simt ca nu exista-n lume Ma-atrage cu fioru-i fara nume, Chemindu-ma ca un vrajit ecou!

Dar strins de-a trupului meu inchisoare. Ca si heliotropu-ntr-un cavou, Ma rasucesc zadarnic dupa soare.

La D. lacobescu este tipica senzatia de lincezeala, de somnolenta, in caldura apasatoare a soarelui de vara:

Nici eu nu stiu ce am!

Hemoragii de soare-mi bat in geam,

Cu lenevifide aur cald ma fura

Si ma saruta lung pe ochi, pe gura

Mi-e somn - si somnolenta mea bolnava Aluneca usor catre liman, Aluneca usor ca o epava Pe apa unui luciu african. .

Mihail Saulescu incearca o senzatie de extenuare:

Parc-am trecut prin viata de zeci de mii de ori! Parc-am trait, eu unul, in zeci de mii de insi! Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori! Parc-am suit toti muntii, prapastiosi si ninsi!

in astfel de clipe, "gindul' nu mai are "aripi sa zboare'. El cade intr-o stare de recluziune morala grava, intr-o solitudine adinca, anxioasa, in care linistea sperie si camera incepe sa terorizeze. E o stare de spirit pe care Bacovia a descris-o foarte bine:

Odaia mea ma inspaiminta

Cu briie negre zugravita

Prin noapte, toamna despletita

in mii de fluiere cinta!

In singuratate esti cuprins de tot felul de nelinisti, de agitatii inexplicabile, mai ales cind cade noaptea. Mihail Saulescu ofera o ilustratie, dintre multe posibile:

Prea e tirziu si prea e noapte-adinca,

Prea bate ceasul negrait de greu;

Prea multe vreau, prea multe n-astept inca

in necuprinsul sufletului meu.

in noavte, taie sabii de arama Si somnul de pe gene mi-a pierit; As vrea sa stiu ca cineva ma cheama Si nu pricep ce prieten mi-a murit.

Poetul "nelinistit si singur' incearca atunci emotii sumbre:

Nu veti sti ce focuri demonice topesc In sinul lui metale necunoscute inca, N-aveti sa stiti cit este de muta si adinca Prapastia-i din care tacerile-i vorbesc

in stare de febra, apare plinsul, delirul:

Adio! o copila pala,
Cu gesturi mute de delir,
In unde zvirle-un trandafir,

Smulgind petala cu petala.

Iar cerul ftizie scuipa singe; Un glas pierdut in valuri plinge; Se-nalta adieri bolnave

si chiar cosmarul, Visul negru, ca la D. lacobescu:

O cruce ma saruta, O voce plinge-n hohot, O mina ma tiraste

Cutitul cade,

Singe prapastii intuneric . . .

in anotimp ploios aceasta nevroza ia forma putrefactiei morale, asupra careia documenteaza o simpla rasfoire a lui Bacovia ("Ce melancolie! Ploua, ploua, ploua') si, in primul rind, vestita Lacustra:

De-atitea nopti aud plouind, Aud materia plingind Sint singur, si ma duce-un gind Spre locuintele lacustre.

Si parca dorm pe scinduri ude, In spate ma izbeste-un val Tresar prin somn, si mi se pare Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se intinde, Pe-aceleasi vremuri ma gasesc Si simt cum de atita ploaie Pilotii grei se prabusesc.

De-atitea nopti aud plouind, Tot tresarind, tot asteptind Sint singur, si ma duce-un gind Spre locuintele lacustre

Dar aceasta psihologie este de fapt comuna intregii noastre familii de poeti, de pilda la N. Davidescu:

E visul unei zile ploioase si murdare, Cind ulita-mprejuru-mi urla ca o batoza, Iar boabele de ploaie, patrunse de nevroza, Pareau niste margele spargindu-se-n trotoare.

Cazul acestui simbolis.t este interesant, deoarece in opera sa poate fi urmarita cel mai bine pendularea vitalitate-nevroza, caderea si redresarea, macar ca aspiratii:

Dezagregari adinc-cotropitoare Si-au faurit din sufletu-mi sicriu; Eu insa voi schimba-n principiu viu Aceste germinari ucigatoare.

Va sa zica, viata obsedeaza in plina nevroza. Din acest strafund mlastinos poetul vrea sa evadeze. Dar chiar cind nu izbuteste, intuitia ii spune ca viata, in latenta sa, n-a murit inca, dimpotriva:

Acum simt numai ginduri risipite, A carora viata cind s-aprinde, Vn rest al unei inimi putrezite.

Totul tradeaza o psihologie din ce in ce mai indepartata de sufletul omului epocii noastre. Este o atmosfera morala care trebuie insa raportata la condi-

tiile istorice ce i-au dat nastere. Ceea ce au produs

ele cu adevarat grav sint unele stari de teroare, de destramare totala a sufletului cazut in decrepitudine, in aceste clipe de paroxism, un simplu zgomot, ploaia, furtuna dau halucinatii si o usa care se deschide in noapte produce panica, moment evocat de Mihail Cruceanu:

O usa s-a deschis, si-n suflet, cu noaptea neagra, au intrat Si pasii neauziti de nimeni, ducind cu ei necunoscutul, Si fiecare clipa cade ca un ciocan indepartat, Umplindu-mi ochii de vedenii si nemilos stringindu-mi gitul.

Este chinuitoarea comprimare a asteptarii, premergatoare unei explozii enorme, precum la acest "castelan' al lui Mihail Saulescu, simbol al claustrarii vecine cu dementa:

Si nu mai e nimica - nici frig, nici rau, nici bine.

(O pasare ciudata pe-un turn a poposit.)

O! nu mai e nimica! O soapta nu mai vine;

Un glas nu mai tresare; - sta singele-amortit -

In timple nu mai bate, nici nu mai curge-n vine.

O! nu mai e nimica - nici frig, nici rau, nici bine.

- Aprinde Nebunia fitilu-i nezarit,

Iar sufletul asteapta, tacut si neclintit.

Spleen-ul ia dimensiuni enorme, maladive si da (ca la Al. T. Stamatiad) sugestii macabre:

De treizeci de zile uritul mi-nfasoara gindul pustiu, Un sumbru cavou mi-e odaia, iar patul de fier un sicriu,

sau numai sarcastice, fatale (Ris de cobe la N. Deme-trescu), ori la blazare impasibila, gen luliu Cezar Savescu:

De ce nu rid, de ce nu pling, De ce sint piatra nemiscata? De ce la sinu-mi haina string Si merg cu fruntea aplecata?

De ce adesea catre cer Ridic privirea-ndurerata, De ce patruns de-al sau mister jtlmi zic eu singur: "Niciodata'?

Alteori, aceasta nevroza este interpretata sub forma caderii in glacialitate, senzatie, stranie, descrisa de N. Davidescu:

Manunchiuri de ginduri si prada nevrozei Dispar ca parfumul palid al rozei;

Senzatii de blocuri imense de ghiata Ma fac za imi fie groaza de viata. Si goluri hidoase rinjindu-mi departe Ma fac sa ma prinda groaza de moarte;

Iar spleen-wZ satanic Za trecerea orei Suride din lacul mort al Govorei.

Se-ntelege ca normalitatea vietii, a carei constiinta nu este pierduta niciodata din vedere de catre simbolisti, contrasteaza puternic cu o astfel de morbiditate:

Si peste tot plutea gemind O framintare de viata, Hidos de straniu contrastind Cu-a sufletelor noastre ghiata.

intreaga tema, a carei inactualitate este evidenta, trebuie inteleasa in primul rind ca un document psihologic si in acelasi timp al unei dialectici obscure, dar reale, care scindeaza simbolismul romanesc, in totalitate.

O forma speciala de nevroza, mai mult decit un sentiment in care ar intra si unele implicatii metaforice, apare la simbolisti sub forma unui inceput de psihoza a mortii, al carei substrat de ordin vital este exprimat foarte limpede de Jules Laforgue. Acesta este preocupat de faptul de a nu fi dat vietii ceea ce i se cuvine, de regretul de a nu fi iubit niciodata:

Je puis mourir demain et je n'ai pas aime.

Non, je resterai seul ici-bas, Tout a la chere mort phtisique.

Et moi combien de jours me reste-t-il a vivre?¹

In aceasta atitudine nu intra propriu-zis teroare, ci nostalgie, o tragica melancolie a vietii refuzate, care-si presimte nelinistita sfirsitul. Daca pe urmele lui Ma-cedonski, care continua pe Rollinat, in Vaporul mortii, Naluca crimei, se va scrie si la noi oarecare poezie macabra, ea nu angajeaza si nu pateaza simbolismul, care in esenta sa nu se complace in aceasta priveliste.

Petica, de pilda, este numai un agitat, un avid de fericire, caruia moartea-i refuza senzatii si satisfactii legitime. La el visele si rozele mor (ca si la Mace-donski), melodiile se sting, fecioarele agonizeaza neiubite, torturate de asteptari. Dar totul este contemplat cu frisoane, infrigurat, frenetic, ca si cum viata, prin el, ar protesta, ar refuza aceasta perspectiva inexorabila. De aceea aceasta poezie in fond nici nu este depresiva, ci mai mult euforica, exultanta. Inhalarea parfumurilor devine o prelungire imateriala a vietii, si Macedonski este un interpret magistral al acestei emotii care adie si in opera altor poeti (mai ales discipoli), precum Alexandru Obedenaru:

M-a dogorit extazul prin stepe, sub teroare, M-a urmarit himera in visura de invins, Si muzica -funebra din creier s-a desprins, Cernind si voluptatea din seri imbatatoare.

Miine pot sa mor si inca n-am iubit.

Nu, voi ramine singur, aici,

In bratele dragii mele morti itizice.

Cite zile mai am de trait?

La N. Davidescu melancolia serii scoate:

din parfumul pervers de tuberoza Fantome-nabusite de valuri de cloroza, Ce-apar cu resemnarea bolnavului ce stie Ca aripile mortii pe fruntea lui adie.

Alteori, moartea este vazuta pur simbolic, inculcind ideea infringerii, a ratarii absolutului:

Batrlnul vagabond s-a desfacut De greul vaporoaselor himere, Si-ndemnurile lor de efemere In inima-i bolnava au tacut.

Exista la acelasi N. Davidescu si tema regresiunii in traditie. Prin moarte te alaturi unui neam intreg, care te precede si pe care-1 continui. Caducitatea, efe-meritatea istorica, apare si ea, sub forma temei clasice a "ruinelor' (vezi Rondelul orasului din Indii de Macedonski sau Cetatea moarta de Al. Petroff). Un exemplu in simbolismul francez la Samain: Viile Morte (Au jardin de l'Intante).

Va circula in simbolism si obsesia mortii ca descompunere, "moartea grea, universala', pe care o sugereaza uneori si Bacovia, anulata totusi printr-o stare de euforie:

Toarna pe covoare parfume tari, Adu roze pe tine sa le pun; Sint citiva morti in oras, iubito, Si-ncet cadavrele se descompun

Plumbul caravanelor funerare, cavourile, corbii "poetului Tradem', in genere aparatura macabra a lui Bacovia au cu toate acestea un aer suspect, ciudat de enigmatic, stil Edgar Poe. Convingerea care se formeaza este ca nu moartea ca reprezentare preocupa (cum ai putea da atribute nimicului, neantului?), ci doar inculcarea senzatiei de straniu, printr-o atmosfera savant construita, cu priza asupra subconstientului. Deci tema pare a constitui in primul rind

un artificiu pentru o sugestie mai profunda, de ordin depresiv, ca in Nocturna lui D. lacobescu: Din farmecul de luna, un luciu de matasa invaluie fantastic locasul celor dusi; Soseste miezul noptii, si mortii-ncep sa iasa: Sint palide schelete cu frac si cu manusi, Cu saluri de bunica sau rochii de mireasa.

In gesturi gratioase, dar reci si obosite, Se plimba prin alee tacuti si ginditori, Din golul plin de umbra al largilor orbite Acelasi spleen salbatec se-ntinde peste flori, Iar florile pe brazde se pleaca ofilite.

Metoda se continua la Minulescu, care vede moartea cu un ochi estet, semi-erotic, ca o "necunoscuta' mai curind fascinanta decit funest turburatoare, un fel de "femeie fatala', intr-o versiune mai sobra: Ochii negri, Parul negru,

Si-mbracata-n negru toata,

A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate Cine-a fost fantoma-n doliu, cu ochi mari de dezgropata? Cine-a fost fantoma-n doliu, in al carui tragic piept Palpitau trei asfodele, ca trei guri insingerate? N-o fi fost necunoscuta ce m-asteapta Si-o astept ?

Mai mult chiar decit macabrul, in fond anecdotic, cu strigoi, satanisme, schelete, vampiri, nopti fantastice, astfel de atitudini nu-si pot gasi o continuitate in poezia actuala.

4. MISTERUL

Cunoscute fiind orientarile metafizice ale "filozofiei' simbolismului, cu o predilectie teoretica atit de marcata pentru ideea de mister, in prelungirea lui M. Maeterlinck, ne-am astepta ca in poezia noastra simbolista aceasta tema sa fie copios. cultivata. Dar acest fapt, privind atent, nu se verifica decit in mica parte. Exisia totdeauna un mare decalaj intre teoria si practica poetica, si apoi - amanunt hotaritor - cei mai multi dintre simbolistii romani n-au nici temperament, nici vocatie filozofica. Misterul pentru ei este mai putin o obsesie reala si adinca a incognoscibilului, a planului ocult, a transcendentului insondabil; cit o eticheta verbala pentru un tip mai acut de nostalgie si nevroza, evident pina si in unele titluri de volume, precum Din taina vechilor raspintii (1913) de Elena Farago.

Vrem sa spunem ca substanta sa ne pare a fi mai mult psihologica decit metafizica, si cind Petica marturiseste, in Solii pacii (II, 9): "mi-e sete de miste-ruri', intelesul este de emotii tari, inedite, stranii, in sens de enigmatic sufletesc, notiunea apare si la D. Anghel. Ar exista "lucruri misterioase ce dorm in fiecare din sufletele noastre'¹, perceptibile mai ales in "noptile stranii', deci reflex al unei atmosfere depresive. Simbolul sosirii corabiilor la Ion Minulescu traduce, la fel, emotivitatea confuza, si' totusi in tensiune, a asteptarii:

Sosesc din larg, misterioase,

Ca niste semne de-ntrebare

Nu stiu din care fund de lume

Din rasarit,

Sau din apus

Dar stim ca ori de unde pleaca

Ne-aduc vesti noi si-ndestulare

Sosesc corabiile

Vino,

Sa le-ntrebam ce ne-au adus!

in numerele sale aparent mistice (existente si la Elena Farago: ,,trei salcii uscate', "trei frunze ruginite'), ceea ce predomina este de fapt artificiul, nu fatidicul, cu toate asigurarile contrare ale poetului:

Triolet,

Pe care nimeni nu-l va-ntelege, - fiindca nu-i

in lume nimeni sa-nteleaga simbolul Trioletului!

De fapt, aci nu e nimic de "inteles', ci numai de sugerat, de inculcat o emotie turbure, o enigma, pe care ar personifica-o insusi autorul:

Eu sint o-mperechere de straniu Si comun,

in craniu port Imensul, stapin pe Univers, Si-n vers, vointa celui din urma Neinteles!

Se-ntelegeca emfazadeclaratiiloralungaorice "mister', care ramine doar o idee programatica, situatie verificata si in Enigmaticul lui D. lacobescu: in ochii mei pindeste o tainica oglinda, in neclintirea carei hipnotic se perinda intregul peisaj al lumii din afara, Cu palide fantome tirind a lor povara.

Pe o treapta mai adinca, tema serveste la transmiterea senzatiei de prezenta apasatoare, obscura, care turbura prin inexplicabilul sau logic. Aparitiile fugare, enigmatice, cintind sibilin (Trecea un om pe drum, Un pribeag cinta, Un apostol nebun cinta), ca Elena Farago, simbolizeaza tocmai astfel de situatii. in mijlocul unei zile apasatoare de vara, la o poarta banala, se opreste un calator, si Mihail Cruceanu incepe sa se introspecteze:

Un trecator asteapta-n poarta. Nici tu, nici eu nu l-am vazut. Dar ne-am privit ca doua umbre care plutesc in viitor. Trei lovituri adinei si grele in sufletul meu au cazut, Si-am tresarit de-o presimtire in poarta-asteapta un

calator.

Este, in fond, reeditarea temei corbului fatidic al lui Edgar Poe, a carui aparitie stranie accelereaza pulsul pina la paroxism. Al sau Nevermore este enuntul insusi al misterului, si luliu Cezar Savescu (care traduce The Raven¹) si-1 insuseste:

De ce adesea catre cer

Ridiii privirea-ndurerata,

De ce patruns de-al sau mister

imi zic eu singur: "Niciodata'?

Din Maeterlinck provine una din tezele Legendei funigeilor de D. Anghel si St. O. losif:

Sint toate-nvaluite De un fatal mister, De care nimeni, nimeni nu poate sa mai scape!

Culorile ermetice ("Pe etajera roza, pe etajera neagra' de Al. T. Stamatiad) fac parte din aceeasi categorie.

Mai mult continuare ideologica decit emotie reala, misterul in simbolismul romanesc se inscrie pe lista temelor de import, depasite, ale curentului.

5. ORASUL

in schimb, oricite sugestii vor fi venit din simbolismul francez, pare totusi de netagaduit ca frecventa peisajului citadin, a unui anume peisaj citadin, in simbolismul romanesc, reflecta in primul rind o experienta reala. Nu era numaidecit nevoie sa citesti pe Verlaine, pe Laforgue, sau Bruges la morte de Roden-bach ca sa fii uneori coplesit de tristetea vechilor mahalale si tirguri de provincie romanesti, unde poetul simbolist roman, intelectual declasat, adesea semi-proletar, a vegetat. Melancolia sa este de multe ori autentica, si acest mediu urban, trist, monoton, depresiv, murdar a produs-o si a intretinut-o in chip incontestabil. Daca trecem in revista - mental - temele simboliste examinate pina acum, vom observa ca poezia orasului mic, neurastenizant si noroios, este una dintre ideile cele mai substantiale. Ca simbolismul romanesc nu este in esenta un produs de import o dovedeste inca o data atit frecventa, cit si modul de interpretare al acestei teme.

Intelectualii din generatia anterioara se vor fi regasit cu certitudine intr-o astfel de atmosfera, care lor le va fi spus mult mai mult decit noua astazi, in epoca noastra, peisajul urban se transforma si se modernizeaza vertiginos, dar acum cinci-sase decenii, in vechea Romanie, lucrurile stateau altfel. Ei calcau, ca Al. Petroff, prin "noroaie citadine', sau ascultau, ca D. Anghel:

in orasul unde-am stat

Ani de ani, cind'creste

Linistea, pe inserat,

Turn cu turn vorbeste.

Se lasau invadati de melancolie si solitudine, ca Macedonski:

Orasul mic te fura-ncet

Cu ale lui tacute strode,

Cu oameni prosti, dar cumsecade,

Ce nici nu stiu ca sint poet.

Cu centrul intim si cochet

Si iara case cu arcade;

Orasul mic te fura-ncet

Cu ale lui tacute strade.

in aceste medii, judecind dupa imaginea sa poetica, totul parea incremenit, cenusiu, vetust, si nu o data batrinii care se tin de mina (Ion Minulescu), batrina cu umbrela uzata (N. Davidescu), formau element tipic de decor. Pasii, gesturile erau fara precipitare si pareau vesnic obosite, indragostitii in poezia ieseanului Demostene Botez sint romantiosi si tacuti:

Pe o strada goala, urca-ncet, Strinsi intr-o ritmare indolenta, Mina-n mina-, o fata si-un baiet, Poate un student si o studenta.

Vitrinele atrag o clipa, dar fara interes. Chiar privirile tinerilor sint distrate:

Fiindca e duminica, seminaristii, ** Tot stau in frig uitindu-se pe la vitrine, La ceasornice de nichel, la rubine Si la Internat se-ntorc copii tacuti si tristi.

in aceasta zi lumea iese la plimbare sau lancezeste, in poarta, in asteptarea evenimentului care nu se mai produce:

O dupa-amiaza de duminica si soare,

Cu lucratori ce iese la plimbare,

Cu-o sluga trista care sta in poarta,

Privind pe ulita pustie, moarta.

Doar o inmormintare, cu muzica sa militara, rupe uneori tacerea:

O muzica de mort s-aude-abia,

Din nu stiu care strazi indepartate.

Cine-a murit? Mi-e dor de draga mea

Duminici lungi, duminici blestemate.

La periferie erau circiumi murdare, pline de fum, unde se bea vin prost, case afumate, locuinte de proletari palizi, noroaie, prostituate:

Tristeti de birturi, cafenele,

De zgomot infernal de cleste

De-un vinzator de floricele

Si-un papagal care ghiceste.

Pina si momentul festiv al iarmarocului era trist: Tristeti adinei de iarmaroace, De hali cu custi si panorame, Tristeti de subrede barace, Cu-ntortochiate diagrame.

Duminicile "simple' "burgheze' (Bacovia) pareau de aceea iremediabil monotone:

Duminicile lungi, duminicile nesfirsite, Cu alte dimineti scaldate-n soare, Cu clopote-n vazduh rasunatoare Duminici lungi, duminici adormite

E liniste pe strada, oboseala;

Ceva greoi apasa urbea moarta,

Un servitor in haina lui de gala,

Cu capul gol, de-o ora asteapta-n poarta.

Orasul mic simbolist este propriu-zis locul unde rus se intimpla nimic, in acest mediu existenta se consuma lent, obscur, intr-o apasatoare plictiseala. Nu-i de mirare ca poetul simbolist se va simti, precum. Bacovia, izolat, pierdut intr-o provincie "pustie'. El se surprinde adesea ratacind, absent, asemenea lui Mihail Saulescu:

Pe strada asta trista, pustie, solitara,

Atlta vreme este de cind tot merg mereu

Si nu-nteleg, in strada aceasta solitara,

Ce poate sa ma cheme, ce poate sa-mi apara,

De merg, de-atita vreme, doar umbra mea si eu.

Strada obscura, fara sfirsit, devine un adevarat simbol al izolarii morale, si Mihail Cruceanu va pasi pe un caldarim:

Pe care disperarea alearga neincetat,

Pe care pasi de doliu si moarte il strabat,

In care tu esti singur, etern si neschimbat,

Pe aceasta alee a melancoliilor citadine, duminicale, pina si copiii isi poarta neurastenia. Momentul: este evocat de Demostene Botez:

Copii de scoala ce se tin de mina Poarta si-n aceasta duminica prin soare Neurastenia lor de-o saptamina, Ca niste bolnavi iesiti pe trotoare.

Cu atit mai sumbra devine depresiunea la intelectualul sensibil, apt sa perceapa intreaga drama a agoniei morale lente in acest loc destul de prielnic dezagregarii, care era, pe o latura a sa, orasul romanesc inaintea primului razboi mondial. Aci a suferit, sensibilitatea lui Bacovia:

Prin mahalali mai neagra noaptea pare Sivoaie-n case triste inundara S-auzi tusind o tusa-n sec; amara Prin ziduri vechi ce stau in darimare.

Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa, Ori ca Verlaine topit de bautura Si noaptea asta de nimic nu-mi pasa.

A lui Emil Isac de asemenea: Oras bolnavit de viata, Tot oameni stinsi pe ulitele tale, Tot jale, Pe fiecare fata.

Orizontul inchis, care se sfirseste-n "cadrul meschin al unui geam' (M. Saulescu), bareaza vizualita-tea si stimuleaza imaginatia, nostalgia, spleen-ul. in spatiu restrins, perfect limitat, evaziunea devine o imperioasa necesitate, si imposibilitatea realizarii impinge la visare cu o forta, am putea spune, invers proportionala. Este o stare de spirit pe care poetul simbolist, fie ca se numeste Mihail Saulescu sau altfel, o marturiseste nu o data:

Vai! si-n orasul-acesta neinteles in care Ametitoare-n noapte luminile s-astern, Ma simt mergind pe strada c-un gind de departare Pe fiecare clipa tot mai putin modern.

Cu atit mai fireasca devine aceasta inactiune la temperamentele poetice, mai fine, mai sensibile, a caror sufocare in mediu plat si banal alimenteaza atit de organic poezia simbolista. Se cuprinde deci mult adevar sufletesc in afirmatiile acestor poeti care se pling ca orasul ucide "poezia', "fantezia creatoare', conform protestului ridicat o data de Al. T. Stama-tiad:

Banale strade prafuite,

Biserici vechi paraginite,

Aceleasi case uniforme

Si-aceleasi poduri invechite;

Aceiasi arbori fara viata Si aceleasi zari apasatoare, Ati sugrumat in noi fiorul De iot ce este viu sub soare!

Senzatia de sufocare poetica este bine si abundent descrisa si de Ion Pillat:

in gama monotona de fabrici si de uliti, Ce zilnic raspindeste si iar absoarbe-n ea Aceeasi omeneasca silinta, ce nu vrea Sa fringa pentru vise biruitoare suliti. Afara straduinta noroadelor se-mbata, Lovind pe nicovala metalul dur si clar; Si pulsul surd al muncii incepe iar sa bata In piepturi si-n motoare, nostalgic, ritmic, rar. Dar sus, sus prin spirale de fum, spre rasarit, Se-nalta-un zbor si suie pe scari de armonie Cetatea-n trepidare de fier n-a banuit Ca, slobod, sparge cerul un viers de ciocirlie.

Cind singur, pururi singur, te-ncerci in _y zori de zile, Sa prinzi scintei de versuri cu griji de alchimist, Presari cenuse, numai, pe innegrite file O, aripi spre lumina! O, lut masiv si trist!

Adesea, in tirgul ursuz, de provincie, poetul, dupa o perioada de agonizare, chiar moare, ca in Bacovia: - Cetate; - azilul ftiziei - Nameti de la pol te cuprind Cetate, azi moare poetul, In bratele tale tusind

Sint si alte forme de tragic cotidian care se consuma in acest mediu cenusiu, si momentul sinuciderii intr-o camera banala si igrasioasa de hotel este consemnat in poezia lui Ion Minulescu (Moartea pasagerului).

Treptat, aceasta viziune, care corespunde numai in parte adevarului (intrucit la oras exista proletarul, animat de o psihologie robusta, combativa), se schimba. Peste tirgul glodos moldovenesc incepe sa se suprapuna imaginea orasului "tentacular' ("monstruos', va spune Macedonski), din Les villes tenta-culaires de Verhaeren.

Marea aglomeratie urbana n-a produs-o vechea Romanie. Unii poeti se lovesc de ea doar in strainatate, si din aceasta experienta cosmopolita va iesi Rondelul Parisului iad de Macedonski, sau "foburgul' lui N. Davidescu. Vagi sugestii "tentaculare' incepea sa dea, inainte de primul razboi, doar primul oras al tarii, si de aceea cele dintii poeme romanesti inchinate marelui oras, in acceptie moderna, ii vor fi chiar inchinate si se vor numi Orasul si Capitala.

Aceste compozitii ale lui Mihail Saulescu, judecate strict, par azi dezlinate si cam retorice, insa pentru data la care au fost scrise (1912) ele sint semnificative, reflectind un fenomen caracteristic de iluzionare si totodata de perceptie inedita, reala, a spiritului citadin, modern, in expansiune.

in acord cu noua reprezentare in sens energetic a vietii sociale (amestec al "unanimismului' lui Jules Romains, cu "fortele tumultuoase' ale lui Verhaeren), care-si face drum si in sfera simbolista, Mihail Saulescu vede Orasul in mod animist, ca un urias Moloh, care inghite oameni, masini, sentimente. Fiinta sa colectiva este vie, trepidanta, in tensiune si vibratie continua:

Ah! parca tot orasul e un urias, pe care L-au ferecat dusmanii in lanturi, si mereu, Se zbate'ntr-o suprema, zadarnica sfortare, Clocotitor de ura, tipind spre Dumnezeu

Pe fiecare clipa alarma se intinde: Din zori si pina-n seara, metale, muschi, sfortari, Un trup fac si un suflet etern care cuprinde Orasul si pamintul intreg din zari in zari

Viziunea este demiurgica, si simbolul este de fapt Prometeu, titanul care personifica suferinta si sfortarea creatoare. Acest maestru tentacular ucide in-tr-adevar omul ca individualitate ireductibila, dar elanul sau tinde sa-l atraga si sa-1 integreze unui efort colectiv unanim,innobilindu-l. Clocotul sau poate sa absoarba si sa transfigureze fiinta umana:

Si tu astepti] Ce-ti pare ca trebuie sa fie? E-un gind profund in aer, dar nimenea nu-l stie, O, poate-atitea brate, oftaturi si sfortari Trimit ceva din ele sa zboare-n departari; Ceva ce nu se poate vedea si intelege.

Ceva ce prinde totusi intr-unul sa ne lege Pe toti aceia care, din zori si pina-n seara, Ne-nspaimintam de lupta demonica, barbara, In care tot orasul se zbate ne-ncetat, In ritmul de ciocane stridente care bat

Aceeasi viziune animista, mai dilatata, si in Capitala. Aci doarme, respira, palpita un suflet gigantic, a carui incordare ia forma muncii industriale, perceputa acustic:

Si-acum, o alta unda, ce va fi prins - din aer Sirenele de fabrici ce gem sub alte zari, De sonde sau de mine ascunse-n departari Acum o alta unda - ce va fi prins din aer Concertul fara nume, de umbra si de vaier, De foc si de tacere, de carne si metale Din nu stiu care locuri prin noapte-si face cale

Capitala este locul unde masele muncitoare sint motorul productiei:

In urma, ard si urla cuptoare inrosite; Si brate muschiuloase, crispate si grabite, Prin scaparari de raze, se vad cum se ridica Ce ginduri le grabeste, cu-avinturi si cu frica, Sa nu soseasca totusi prea iute ziua-n care Va inceta deodata, atita framintare?,..

in acest loc masele si individul invata sa viseze o lume mai buna, sa gindeasca, sa-si puna probleme si mai ales sa se contopeasca intr-o constiinta superioara, colectiva:

Jar suflet e multimea de -forme ce tresar,

Din noapte si lumina, fantastic si barbar;

Iar suflet e multimea de glasuri si de vise,

Ce se inalta grele si cu aripi deschise,

Catina ca sa cuprinda, cu-o-ntinaere-naltimea,

- Atuncea cind in noapte, viseaza greu Multimea

Aceste transformari se fac la o inalta tensiune anorala, in care apar germenii unei noi viziuni sociale:

Iar miine Bucurestiul cel plin de noapte-acuma De praf si de noroaie, in orice parte, ieri, Cuprins va fi deodata de-un singur suflet numa, Iesit din ne-ntelesul atitora taceri,

Imaginea depresiva a orasului mic, melancolic si itizic incepe sa fie lasata, asadar, tot mai in urma, si in locul sau se profileaza viziunea energetica si so-lidarista a metropolei moderne, industriale, in care sufletul soarbe putere si imaginatia capata aripi vaste de mari vise de fapte.

in preajma primului razboi mondial, tema care este consecutiva transformarilor sociale ale epocii, atrage si pe alti poeti, indeosebi dintre cei cu pre-ocupar; ideologice, socialiste, si unele reprezentari industriale sau unanimiste pot fi uneori intilnite. Un exemplu la Emil Isac (Sirena fabricii, in Impresii si senzatii moderne, 1908):

Fum gros se-nalta-n cer, Sirena fabricii suna. Oameni palizi de visul nevisat La poarta se aduna.

De asemenea, la Mihail Cruceanu (Seara in cetate, in Altare noua, 1910), B. Nemteanu etc.

Aceasta noua priveliste a orasului, inca destul de restrinsa, coexista cu cealalta, oarecum traditionala, dar amindoua cresc - ca expresie literara - din trupul simbolismului. Ele sint, asemenea celor doua fete ale lui Janus, dintre care una privea spre trecut, cealalta spre viitor.

6. NATURA

Si prin temperament, si prin program estetic, simbolistii aduc in poezie si un nou unghi de perceptie a naturii. Imaginea nu mai este nici descriptiva, parnasiana, smaltuita si rece, nici de tipul "pastelului', natura moarta versificata. Vizualitatea simbolistilor este slaba, imprecisa, si, in ultima analiza, neglijabila, caci in poezia lor emotia nu pleaca din afara inauntru, ci dinauntru in afara. Natura este o regiune unde infloresc misterele, simbolurile si corespondentele percepute prin intuitie, intocmai ca in Correspondences de Baudelaire:

La Nature est un temple ou de vivants piliers Laissent parfois sortir de confuses paroles; L'homme y passe a travers des forets de syrriboles Qui l'observent avec des regards familiers.¹

Asupra cadrului cosmic poetul proiecteaza sensibilitatea sa, printr-un puternic "transfer' emotional. El o patrunde, o anima, ii da un suflet si personalitate. Peste tot poetul simbolist descopera viata, afectivitate, senzatii, ritm la care el participa. Participare, animism, simbolizare, corespondenta, aceasta este in esenta natura pentru simbolisti, sensuri asupra carora ei sint, in genere, edificati². Strofe pentru elementele naturii de Ion Minulescu servesc de demonstratie pentru ideea de "corespondenta'³, interpretata si practicata totusi mai mult in sens pur psihologic, decit idealist-metafizic.

Daca indepartam teoriile si vorbele pretentioase si citim aceasta poezie in mod direct, gasim foarte adesea, ca si in vechea poezie populara, doar o atitudine de nostalgie, de refugiu emotiv in natura. Ea este vazuta in mod frecvent ca o "stare a sufletului', suport si partener sentimental, caruia i se fac confesiuni si care consoleaza, in aceasta intoarcere la natura recomandata in mod expres de D. Anghel¹, descoperim o atitudine traditionala, romantica, de loc "decadenta'.

Aceasta atitudine incepe sa se profileze de abia in clipa in care natura este pe cale sa devina total descarnata, artificializata, ori sa constituie un pretext pentru proiectii interioare, pur imaginare. Unele elemente, cum vom vedea indata, sint interpretate si gustate intr-adevar ca "stupefiante', altele, pentru semnificatia lor strict depresiva. Totusi natura in ansamblu nu sufera in simbolism o alterare radicala, total antirealista, ci doar un proces de selectare, de interpretare si de restructurare, pe stiutele baze psihologice, proprii curentului. Cit priveste pe Bacovia, el afirma ca a reflectat in poezia sa culoarea mediului cosmic familiar².

. Un prim aspect bine cunoscut, euforic, este acela care se traduce prin cultivarea intensa a senzatiilor olfactive. Marea predilectie pentru flori la simbolisti de aci vine, si nicidecum pentru aspectul lor colo-ristic, plastic. Samain este plin de arome, parfumuri. grele, de roze si iasomie:

Les grands Jasmins epanouis Vibrent dans Ies chaudes tenebres Seuls, les Parfums regnent, -funebres, Sur les jardins evanouis.i

Si mai floral este Stuart Merrill, la care intilnim un adevarat paradis odorifer: crini, rododendroni, crizanteme, "daliile palide, crinul si verbina', "galbeneaua, roza si crinul', asfodele, narcisele, sorbite in atmosfera suprasaturata a crepusculului de vara:

O, l'ineffable horreur des etes somnelents, Ou les lilas long des jardins s'alanguissent.. ?

Toamna, de asemenea, cind petalele palesc:

O, narcisses et chrysanthemes, De ce crepuscule d'automne³.

Laurent Tailhade arata predilectie mai ales pentru crini, urmat in aceasta privinta de Macedonski, pentru care "in crini e betia cea rara':

Amarillis! O, lis, superbe entre les Us.

Des lis! des lis! des lis! Oh! paleurs inhumaines^.

Intervine apoi momentul melancolic, nostalgic. 'Floarea care se preteaza la multiple semnificatii devine simbolul erotic. Dar in simbolism el nu are semnul criptic din Le roman de la rose, care traduce -eflorescenta si marturisirea iubirii, ci exprima de predilectie mai ales faza sa de extinctie. Floarea care .moare este emblema iubirii care se stinge, si D. Anghel a evoeat (dupa Moreas?) acest episod in Moartea narcisului:

Traieste floarea inca, dar mine-ncet va plinge

Alaturea de cupa, petala cu petala,

Si flacara ce arde in mine se va stinge,

Ca focul care-l uita pe vatra o vestala

Tema circula nu o data in simbolismul romanesc, intr-o anume zona romantioasa a sa, unde are succes. Pentru Mihail Cruceanu cele trei petale de roze care cad sint simbolul Anilor dragi de altadata. Acelasi poet declara:

Am plecat sa caut floarea Celei moarte in viata.

Am plecat sa-i caut floarea
Cu intiiul vint de ghiata;

Dar gasii uscata floarea Celei moarte in viata.

Ii gasii uscata floarea
De intiiul vint de ghiata.

O varianta la Moartea narcisului da si Al. T. Sta-anatiad, poet al crinului erotic:

Ah! crinul alb de-odinioara, Ce raspindea discret parfum, Parfum de mistica iubire S-a ofilit, s-a stins de-acum. Ah! crinul alb de-odinioara, Ce raspindea discret parfum

Oh! nu atinge alba floare, Petalele s-ar scutura Si viata mea va fi pustie, Caci ele-s amintirea ta. O, nu atinge alba floare, Petalele s-ar scutura.

Se intelege ca in acest limbaj al florilor, buchetul de crini devine o taina si garoafa ofilita un simbol al iubirii trecute. Maniera pindeste indeaproape intreaga aceasta zona, cazuta in banalizare si desuetudine.

O mai mare gravitate, cind nu intervine din nou* artificiul, are tratarea florii ofilite ca simbol al stingerii vietii, al mortii, in simbolism nu inflorirea intereseaza, ci fanarea, .corola care se usuca si se desface inerta. In acest plan, piesa capitala este Rondelul rozelor ce mor de Macedonski:

E vremea rozelor ce mor,

Mor in gradini si mor si-n mine,

Si-au fost atit de viata pline,

Si azi se sting asa usor.

In tot ce simte un fior,

O jale e in orisicine:

E vremea rozelor ce mor,

Mor in gradini si mor si-n mine.

Poetul simbolist are, asadar, despre sine o reprezentare diafana, gingasa, si solidarizarea sa prin corespondenta cu existenta fragila si efemera a florii devine fireasca, in forma concentrata, uscata, Emil Isac exprima tocmai aceasta convingere:

Noptile mele nu trec usor: Simt ca afara florile mor.

Un precursor remarcabil este si de asta data Petica_rpoet al langorilor si extinctiilor de fecioara:

Si rozele palira ca albele fecioare,

Ce mor chemind zadarnic al visurilor domn.

Pe aceste baze, florile, roza in special, se transforma intr-o adevarata tema elegiaca, a carei cultivare persista in simbolismul romanesc cel putin pina la Mihail Saulescu:

Un vers, cu toate acestea, pesemne ca i-a fost Ursit acestei roze zvirlita fara rost Dar nu-mi aduc aminte ce-am vrut sa spun atunci^ Pesemne plinsul rozei trecute ce-o arunci,

Ori poate elegia atitor flori uitate,

Si-n care nu mai bate,

Aripa unui dulce si negrait parfum,

Cum nu mai bate-n versul razlet gasit acum.

Atita este astazi intreaga poezie,

Un vers, scris poate noaptea, ori ziua - cine stie?

Un vers in care poate am vrut sa inteleg

Mai mult decit ce-ar spune chiar un poem intreg

S-ar zice, uneori, ca aceasta psihologie depresiva se dezvolta mai mult in atmosfera citadina, apasatoare, unde sufletul obosit intretine o pronuntata legatura afectiva cu elementele naturii, devenite rare. Este totusi numai o fata a sufletului simbolist, a carui vitalitate, intrata din stiute cauze in surdina, in-<cepe totusi sa vibreze ori de cite ori contactul cu natura se restabileste. Sub forma de fragmente, de parcuri, de buchete, de flori izolate, natura revine in permanenta in intimitatea poetului. Si acesta incearca de fiecare data emotii, tresare, vibreaza. Ro-;zele mor, dar si infloresc, si constatarea da sublime sperante lui Petica:

Va tremura din nou parfum in soapta dulce-a blindei firi, 'Va flutura iar visul alb ca floarea misticelor vai Si noaptea trista va pieri. Vor inflori iar trandafiri.

Din astfel de contacte se alimenteaza intreaga euforie si vitalitate macedonskiana:

Avintul simtirilor mele

Ma duce-ntr-o sfera straina

De ceata lumestilor rele,

in care pe fruntea-mi se-nclina

Mari roze bogate si grele.

Metoda are insa si dezavantaje. Parfumul devine toxina, stupefiant, si inhalarea, oricit de consolatoare, «e preface in viciu:

Nu-mi pasa de-a vietii otrava, De chinul ce-si urca talazul; O roza-nfloreste, suava; Ca nor risipit e necazul.

Cind este practicata sistematic, sub forma de "betie', de anihilare euforica a realitatii, aceasta atitudine reprezinta .- intr-adevar - o pozitie decadenta, si Macedonski, daca n-o traieste efectiv, cel putin o prefigureaza. Dar acest filon este destul de slab in simbolismul romanesc, unde intervin si masive experiente florale directe, in natura, contactul este intotdeauna stenic, vitalist, si perceptia inceteaza sa mai fie depresiva. Ceea ce defineste pe Anghel, sub acest aspect, este bucuria contemplatiei, confraternitatea cu pensionarele gradinii sale, in mijlocul careia soarbe-efluvii vitale:

Slava aceluia ce arunca din cer lumini de curcubee

Si a stiut sa tese nalbei un cuib din tort de promoroaca!

Slava! caci trista-ar fi fost viata, si-ntunecat pe veci

pamintulf De n-ar -fi fost macar o floare, ce-am fi sadit noi pe

morminte?

Ce-ar fi cernut in primavara, cind trece prin padure vintul,. Si eu ce dar ti-as da azi tie ca sa-ti aduci de mine-aminte?'

Ceea ce este cu adevarat notabil in ciclul in gradina nu pare a fi stabilirea de corespondente, ci. procurarea reveriei, care nu anihileaza, ci relaxeaza,, in vederea unui nou moment vital:

Vroind sa uit, pe seara, dulce, lasasem sa m-adoarma crinii. Si se facea ca fara voie traiam acum o viata noua: Eram si eu un crin ca dintii, si-n dezmierdarile luminii imi intindeam voios potirul sa prind o lacrima de roua; Visind, traiam cu ei acuma, si-atit de alb eram sub luna, incit abia scriam o umbra, cind m-alinta sagalnic vintul, Dar tihna se facuse-n mine si calda inima, si buna, Ca reveneam sub alta forma, sa-mpodobesc si eu pamintul.

in rest, tonul de duiosie galesa cu care sint priviti magheranii, de sentimentalitate de domnisoara deli--cata, intre doua vizite, pe alocuri chiar de pastel, fri-' zeaza maniera. Este o forma de animism, destul de conventionala, care atribuie florilor psihologie si afectivitate umana. Tema porneste, de fapt, de la Traian:. Demetrescu, primul care pare a sublinia la noi "tristetea' fiorilor¹ pentru a ajunge pina la "calvarul florilor', compatimit de D. Anghel². Toata aceasta "simbolistica' este perimata.

Perceptia naturii sub lumina difuza, irizata, clar-obscura, specifica picturii impresioniste, se constata si in simbolism, asociata de multe ori parfumurilor florale si parcurilor solitare. Samain, in special, este poetul (destul de manierat, de altfel) serii melancolice, al trandafirilor care adorm, al "emotiei' pale a noptii care cade, "al farmecului amurgului', al "razelor care agonizeaza', precedat de verlainiana "melancolie a apusului soarelui' (Soleils couchants in Poemes saturniens).

Alte indicatii este inutil a da, intrucit afinitatile psihologiei simboliste pentru o astfel de atmosfera a tonurilor estompate, de penumbra, sint cu totul evidente. O lumina orbitoare, solara, este "clasica'. Noaptea este "romantica', in schimb, amurgul este "simbolist' prin definitie, si poetii romani participa, in mod inevitabil, la aceeasi tipologie.

in poezia lui Stefan Petica se pot decupa primele imagini bine conturate ale acestor preferinte crepusculare. Ele sint interpretate cu un plus de emotie, care tine de temperamentul voluptuos si agitat al poetului:

Vai, chinul noptilor de vara, Si groaza raselor de luna! Misterul lor e o povara, Si pacea lor e o minciuna!

Amurgul este confidential, muzical si melancolic:

Eu simt un imn duios ce plinge Pe triste note de viori, Pe cind in zari, pribeag, se stinge Amurgul rece de fiori.

La Petica, simbolistica este directa si absolut tipica: incet se stinge in padure Seninul zilei care moare, Si-abia de mai strabat stinghere Plapinde razele de soare.

Astfel, in inima-mi pierit-a Caldura altor vremi mai bune, Si rar de mai strabate-o raza A unui soare ce apune.

inca un pas in timp si intilnim eterna, romantica poezie a noptii, pe care si simbolismul uneori o cultiva, dar numai sub aspectul sau euforic, olfactiv, moment de expansiune al parfumurilor grele sau al lumii enigmatice.

Atenti la detaliile care ne preocupa, prea multe nuante nu vom intilni in simbolismul romanesc, destul de stereotip sub acest aspect tematic. Un volum de N. Davidescu, Inscriptii, este o adevarata colectie de situatii simboliste. Pe linga aspectele binecunoscute (reverie, solitudine, spleen), iata si "seara care vine', melancolia si regretele acestei faze diurne, parfumu-rile care devin si mai intense, chemarile nelamurite, colectate intr-o imagine-sinteza:

Si seara tot mai tare continua sa-si lase Retelele-i de umbra pe-a spleenului matase, Din care-mi torc viata - si seara tot mai tare Continua sa-adune senzatii solitare.

in aceeasi situatie se afla Quasi de D. lacobescu. Prin Tristeti de seara, Amurg pe fluviu, Amintiri in amurg:

Apusul casca raze mari de singe; Prin parc tisnesc izvoare de parfum Ascult cum pling fintinile si cum Pe nervii mei arcusul serii plinge.

E-o muzica pierzindu-se-n trecut, Un vis fugind pe-o struna de vioara.

La Blena Farago o predilectie identica: Lumini in amurg, O seara. Un volum chiar se intituleaza Soaptele amurgului (1920).

Despre fluiditatile si nuantele simboliste, in regim de crepuscul ne documenteaza din plin si Ion Pillat, plin de perceptii indistincte, de evaziuni, de mobilitati difuze. Tema este reluata in diferite variante, chiar si eminesciana:

Privind si azi de pe pridvor in faptul inserarii, La vraja zilelor ce mor, Prin toamna departarii Si ne framinta un fior Prevestitor uitarii.

Sint interferente inevitabile, si teoria dupa care Eminescu ar fi primul poet simbolist roman se alimenteaza si din sublinierea acestei zone melancolice, a cornului de vinatoare care rasuna nostalgic, a feeriei amurgului in padure. Alteori, nu reminiscenta livresca intervine, ci artificiul. Poetul descopera tema, se contopeste in ea, si incepe, precum Bacovia, s-o rasuceasca pe toate fetele. Poetul este plin de ,,amurg' de "toamna', de "iarna', de "amurg de toamna violet', "insingerat', "de iarna, sumbru de metal', in care:

Vislind, un corb incet vine din fund, Taind orizontul, diametral.

Nu se poate contesta afinitatea psihologiei lui Bacovia cu ideea poetica de "amurg'. Dar chiar cu nota depresiva pe care el i-o imprima, ceea ce izbuteste este repetitia, monotonia, imposibilitatea de a scoate mai mult din tema decit ceea ce ea a dat de la inceput: aprehensiuni sumbre, dureroase, adesea chiar funerare. Senzatia, in cele din urma, este de sufocare, si atunci parca simti nevoia sa deschizi pe Minulescu si sa contempli Crepuscul la Tomis:

Pe mare-n asfintit

Si vintul

imi poarta barca pe cararea

Pe care soarele si marea

Se-mbratiseaza cu pamintul!

Ambele solutii sint dintre cele care indreptatesc sa se vorbeasca de o adevarata maniera simbolista, foarte vizibila la acest capitol al cadrului sau cosmic.

Cind se deplaseaza in spatiu, poetul simbolist n-are nici o afinitate pentru natura gigantica, salbatica, sublima, a romantismului. Ceea ce el cauta este linistea parcului melancolic, cu alei tacute, discrete, bazine si jocuri de apa. statui si boschete delicate. Aci este liniste, lumina irizeaza prin frunzisuri, zgomotele orasului se aud vatuite sau sint inexistente, totul predispune la solitudine si reverie, in acest cadru stilizat, poetul isi plimba nostalgiile, uneori si sperantele, de cele mai multe ori regretele.

Intre parcurile Parisului si poezia franceza simbolista a existat o strinsa legatura. Daca pentru poetii acestei generatii peisajul reprezinta o "stare de suflet', atunci la Versailles, in gradina Luxembourg, ipoteza devine intr-adevar realitate. Lacurile-oglinda pe care se plimba lebedele, jets d'ecm-urile, micile statui reprezentind Cupidoni, Fauni, Silvani, se transforma intr-o regiune fabuloasa, imaginara. S-a putut izola un colt de lume, rupt de prezent si realitate, populat cu viziuni poetice, si lectura volumului Fetes galantes de Verlaine constituie cea mai buna introducere in atmosfera, unde iubirea ia aspecte fastuoase, galante, stil Watteau, sau a tristelor colocvii sentimentale. Au jardin de l'Infante de Samain ne transpune in aceeasi ambianta. Aci parcul, cu marmorele, bazinele, balustradele, havuzurile sale, constituie un decor esential. Cind unii poeti romani ajung la Paris, ei devin simbolisti si prin faptul ca acest cadru ii seduce.

Un Cintec al parcului, datat "Saint-Cloud', publica Ion Minulescu inca din 1905 (Vieata noua, I, p. 126)., si acesl motiv va fi tratat, ulterior, in maniera sa caracteristica:

In parcul presarat cu statui,

De Nimfe,

Fauni

Si Silvani,

De-a lungul celor trei alei

De plopi,

De tei

Si de castani,

Pe bancile vopsite-n verde

Si pe nisipul galben-sters,

Multicolorele covoare de -frunze vestede s-astern

in ritmul vintului de toamna,

Vn vers cu care se sfirseste-un cint

Dintr-un Poem etern.

Ion Pillat ratacea adesea ca student in gradina Luxembourg, unde se si fotografiaza. Dar despre aceasta afectiune pariziana a poetului documenteaza insasi opera:

Plutea aromitoare suflarea primaverii

Prin frunzatura-nalta - din vechiul Luxembourg;

Era in clipa-n care nu stii sub vraja serii

De vine aurora din nou, sau de-i amurg.

Este un loc cercetat si de D. Anghel, care fixeaza privelistea vestitului parc in stil impresionist, dupa ploaie (In Luxembourg, in gradina):

Ti-aduci aminte dupa ploaie, ce albe straluceau la soare Statuile stravechi si scumpe, si cit de drag ti-era cu mine, Sa povestesti, umblind sub ramuri, de viata moartelor regine, lnmarmurite-n piatra rece de-o biata mina pieritoare?

Totusi tema n-are decit in parte izvor francez. Unii dintre poetii simbolisti isi traiesc copilaria la tara, pe mosii, unde existau uneori, in mic, aceleasi elemente: gradini, alei, havuzuri, pauni. D. Anghel insusi, inainte de a merge la Paris, fusese oarecum educat in acest sens de parcul familiar de la Cornesti, de factura simbolista¹. Aici el a ascultat, fara indoiala, pentru prima data, Murmurul fintinii (In gradina):

In murmurul fintinii plinge povestea vremurilor trecute

Acelasi murmur melancolic, intr-un cadru mai estet, retine si urechea lui Petica:

Am palida tristete a apelor ce pling Pe jghiabul clar si rece al albelor fintini, Sculptate-n intuneric de maiestrele miini, Am palida tristete a apelor ce pling.

Simbolul este limpede si nu presupune nici un comentariu. La Emil Isac, aceeasi reverie melancolica:

Era asa de frumos copacul in gradina,

Pe ramuri paseri rosii, verzi si-albastre,

A cerului rugina

Cadea pe batrine porti

Pe carari se plimbau suflete sihastre,

Si albine intepau fluturii mortii

Imaginile se suprapun. Parcurile straine si gradinile romanesti fuzioneaza, si decorul devine, intr-ade-var, Gradina-Parc. Aici sint statuiete mitologice, veverite, lebede, ciini albi, dar si cintec de fluier:

Si nespus de trist un fluier in vale rasuna

Elementul tine de motivul romanesc, stilizat insa, deoarece simbolistii percep natura cu un ochi educat artistic. Acelasi parc cu lebede obligatorii si la Mihail Saulescu, unde intervin si alte detalii familiare: salcia plecata, luna "pala', eminesciana. Solitudinea acestui mediu este plina de sugestii meditative:

De cite ori in ceruri trecea tacuta luna, De cite ori pe ape o lebada plutea, Era mereu, in mine, un om ce se-ntreba, Era mereu in mine un privitor in care Se framinta intr-una o trista intrebare.

Alte scene, cu gradini "violete', cu serbari galante in parc, ca la Al. T. Stamatiad, sint insa rupte direct din simbolismul francez. Ele reprezinta deplasarile estetizante ale temei, perceptibile uneori si la Baco-via, ca in acest pastel manierat, policrom, cu havuzuri, lebede, statui:

Havuzul din dosul palatului mort Mai arunca mai ploua mai plinge, Si stropi cazind in amurg iau culori De sineala de aur de singe

Trei lebede albe plutesc intr-un lant, Havuzul in tremur trei lebezi resfringe, Si-arunca pe lebezi amurgul culori De sineala de aur de singe

Lipseau doar paunii decorativi, dar si ei apar la D. Anghel (Pastel, in Fantezii).

Exista in simbolism si o alta viziune a parcului: desfrunzit, cenusiu, monoton, rascolit de rafale prelungi, muzicale, cintate de Verlaine in Chanson d'automne (Poemes saturniens):

Les sanglots longs, Des violons

De l'automne Blessent mon coeur D'une langueur Monotone.

Versiunea lui Mircea Demetriad, care va da si parafraze, constituie o interpretare in spiritul autentic al simbolismului:

Cu hohotiri, Plinsuri subtiri De dulci viori, Al toamnei ton, Stins, monoton, imi da fiori

in acest cadru melancolic, poetii simbolisti gasesc numeroase corespondente, si toamna devine anotimpul lor de predilectie. Pentru Stuart Merrill, autor al unui intreg ciclu de Petits poemes d'automne, argumentul esential este de ordin erotic:

Je vois, foile, que tout l'automne Dort en tes yeux, et ta voix, Las! se laments monotone, Comme le vent lent dans Ies bois.¹

in schimb, Laforgue, coplesit de drama sa personala, va fi obsedat de lumina filtrata a soarelui autumnal, al carui apus ii da o neliniste sporita, pe masura ce tonurile se estompeaza. Agitatia se prelungeste intr-o adevarata expiratie agonica, soptita:

C'est l'automne, l'automne, l'automne. Automne, automne, aaieux de l'Aaieu¹.

Unele melancolii posteminesciene se complac, la noi, in chip firesc in evocarea aceluiasi anotimp, din care simbolistii isi fac o tema de baza. Ei sint anticipati pe o latura si de sensibilitatea mai acuta a poetilor semiproletari, predispusi social la tristete. In provinciala Braila, "poezia toamnei - marturisea Paun Pincio - ma fura . . .'³, si produsul literar este direct simbolist:

Si tot mai lamurit, mai viu ma inseamna, in plinul singuratatii de toamna, Adinca mihnire a vietii ce moare E-o agonie de visuri, de vara, E-un suspin lung de vesteda floare - In galbenul ses - in mindre razoare!

Ecouri identice se pot surprinde si in Sensitivile lui TraiSn Demetrescu:

Din tot ce e mai trist in toamna, Pe cind Natura-i mai pustie, Trezind in sufletele noastre O nota de melancolie;

Ginaesc la florile acelea Cununi de aduceri-aminte Care-au trait in cimitire Si mor uitate pe morminte

Sub acest aspect, tonul eminescian se prelungeste si in plin simbolism, continuitatea fiind inevitabila in ciuda unor disocieri si chiar ostilitati teoretice. Iata o Toamna a lui Al. Petroff:

E tirziu tristete sura . CU privirile cuprind;

De pe ramuri frunze palizi Se desprind.

El este rupt de abia de Macedonski, la care Vintul de toamna are de luptat cu un temperament vitalist si euforic. El tulbura, dar nu depresiv, ci numai ca o ipoteza neasteptata a mortii:

Cu octombrie ce vine Fi-voi oare -frunza-n vint, Doborita la pamint Si uitata de oricine?

in schimb, la Petica rezonanta este in acelasi timp eminesciana, dar si verlainiana, muzicala, nota distinctiva a intregului ciclu Cintecul toamnei:

- Melancolie adorata A toamnei pare al tau cint; Pling oare gratia-ntristata De recea batere de vint? . - O, lasa toamna care piere, Ca graiul dulcilor povesti,

S-ascult vrajita adiere

Din vechii tei moldovenesti.

O, nu, dar dulce ma-nfioara Un vis crezut de mult apus, El plinge trist ca o vioara Splendoarea vremei ce s-a dus.

Poetul ofera bune ilustratii inventarului tematic, caci in doua strofe el concentreaza toate elementele; cintece, parfum, flori fanate, melancolii si sentimente agonice:

In cintu-ti trist si departat,

Parfumul toamnei care moare

A pus tot chinu-nflacarat

Din slava dragostei in floare.

Si-n trista seara cenusie, Pling pale flori infiorate Ce-n dureroasa agonie Par niste sfinte torturate.

Perceptia muzicala a toamnei se constata si la Ion Pillat, a carui predilectie speciala pentru tema reiese si din alcatuirea unei antologii (Poezia toamnei, Bucuresti, Viata romaneasca, 1921);

In toamna singur a iesit sa-mi cinte la fereastra

Din vioara pe-o struna numai, Trecutul, pierdutul in noaptea sihastra, Cu zilele mortului mai.

Un ciclu intreg din Amagiri (In toamna) constituie o adevarata monografie poetica. Este cintata aci singuratatea, trecutul, iubirea stinsa, dar si culesul viei, al fructelor, din nou localizare romaneasca a inefabilului olfactiv:

Tot mai miroase via a tamiios si coarna, Mustos a piersici coapte si crud a foi de nuc..~

Prin iarna din camara zavorita, Se furiseaza cald miros de mere, Readucind in vremea viscolita A toamnelor trecute mingiieri.

Uneori, prin surprindere, rasuna din nou romanta 'eminesciana (Cintec de toamna,inEternitatide-o* clipa):

Pe-al inimii gol S-asterne domol Durerea trecuta cu -frunzele moarte.

Motiv absolut curent in poezia simbolista (prezent si la Elena Farago: Noiemvrie, O jemeie trecuta vorbeste cu toamna), poezia toamnei se va banaliza destul de repede prin repetitii si mai ales prin incapacitatea de a se reinnoi. Ideea pare a sugera un numar limitat de asociatii, si, cind parcurgi in serie poemele, totul se transforma intr-o pasta uniforma, si parca dai dreptate lui Emil Isac:

Citi nu te-au cintat, citi nu te-au iubit,

Tu vesnica vestejire!

Si atitea cu tine-au vestejit!

Dar poetul insusi recidiveaza, si descrierea continua:

Aducatoare de ceata si vinturi, de ploi ti de jale, Toamna, esti trista doamna, Ca te plimbi pe-a vesniciei cale.

Aducatoare de tristeta si-ndemn de-a ne inchide in casa,

Esti stafie ce sta la masa,

Esti zimbetul de suferinta-al gurii.

Parcul gol, desfrunzit, la Mihail Cruceanu, "euforia toamnei', la Al. T. Stamatiad, strazile triste-tacute. pustii, melancolice, la Mihail Saulescu, incep sa devina imagini stereotipe. Moartea viselor de vara de asemenea:

Un vis tesut de vara se stinge-n toamna trista Si inima-i bolnava si sufletul e gol Departe, zdrentuita, se flutura-o batista, Cum trece singuratic, nelinistit un stol

in acest anotimp, desigur gindul de evadare izbucneste cu si mai multa putere:

Si tie ti se pare ca pleaca de la tine

Aceste calatoare spre alte zari mereu,

Spre alte tari, cu soare, spre vara, spre mai bine,

Si toamna asta trista te-apasa tot mai greu

Vintul care geme, frunzele vestede, noaptea obscura ne intimpina si la N. Davidescu. Poetul aduce totusi si o nota noua. Toamna stimuleaza interiorizarea. Examenul de constiinta devine mai profund, si ratatul isi descopera intreaga drama a nerealizarii (Paria, in Inscriptii).

Si Bacovia apare coplesit de maniera: strazi pustii, acorduri de vioara, frunzisul smuls (Note de toamna) in virteje (Toamna), sau care "suna-n geam frunze de metal' (Monosilab de toamna), "amurg de toamna pustiu, de huma' (Amurg de toamna), "plumb de toamna' si mai ales "amurg de toamna violet' (Amurg violet). Culoarea obsedeaza pe Bacovia, care o introduce inevitabil in scenariu:

in toamna violeta, compozitori celebri

Au aranjat un vast concert

Pe galbene alei, poetii tristi declama lungi poeme

E-o toamna, ca intotdeauna, cind totul plinge

Frumos si inert.

Muzicalitatea are totusi un sunet particular, mai funebru:

La geamuri, toamna cinta funerar Un vals indoliat si monoton - Hai sa valsam, iubito, prin salon, Dupa al toamnei bocet mortuar.

Nelinistea este mai grava, si "nervii de toamna' ai lui Bacovia au o vibratie mai dureroasa. Ei se inrudesc, in ciuda deosebirilor de regim sufletesc, unul depresiv, altul jovial, cu fiorii lui Minulescu:

O frunza vesteda si-asteapta intirziatele visari

O! Neintrerupta disonanta de schingiuiri

Ce-ti da fiori!

O! Nesfirsitele regrete abia soptite!

Poetul face insa eroarea nu numai de a da toate explicatiile (toamna e "simbolul ideilor defuncte'), dar si aceea de a trata anecdotic (Isprava toamnei), aineori cu pigmentari erotice, de un mic echivoc voit:

Octombrie - curtizana pala, cu obraji fardati

Si buze supte,

Octombrie - amanta celor care pornesc

Sa nu se mai intoarca,

Octombrie a poposit in parcul cu alei cotite

Si-ntrerupte

De visatoarele basinuri

Pe-albastrul - cobora - o barca.

Interiorizarea temei (cu exceptia lui Bacovia) este deci destul de deficitara in simbolismul romanesc, autumnal s-ar zice in primul rind prin contaminare estetica.

Exista in simbolism si un spleen de iarna, si Stuart Merrill (Spleen d'hiver, Poemes) il evoca:

Void venir l'ennui nocturne des hivers

Et Ies neiges roulant au rales des tempetes.ⁱ

Sint obsesiile unui nordic care fuge spre sud, din intoleranta emotionala, si al nostru Traian Deme-trescu va retine tocmai un astfel de moment:

La nord, in tarile ploioase, Cu melancolice popoare, Sint visatori ce pling si sufar , De nostalgii de soare

Aceasta psihologie avida de soare respinge tot ce o impiedica, si intre toamna si iarna nu va exista pentru ea nici o diferentiere. Poezia, incapabila de deosebiri calendaristice precise, incepe astfel sa confunde in chip firesc anotimpurile depresive, identi-ficindu-le.

Fenomenul se observa si in simbolismul romanesc, mai intii la acelasi Traian Demetrescu. Poetul intra in depresiune la croncanitul corbilor ("cintec care da fiori') si contempla iarna ca un spectacol lugubru:

Coboara corbii-n pilc de doliu, Cernesc al iernii alb lintoliu, Si, tristi, de foame par invinsi

Ninge! Ninge!,.. Alb e satul!

Ninge!

Ca un cintec de iubire Soarele in nori se stinge Ninge! Ninge! Alb e satul!

Ninge!

Corbiisinistri,infernali,filfiie si in poezia lui M. Cruceanu si, bineinteles, in aceea a lui Bacovia:

Trec corbii - ah, "Corbii' Poetului Tradem - Si curg pe-nnoptat Pe-un tirg inghetat.

Decorul parcului simbolist devine iarna de o emotivitate si mai deprimanta:

Copacii albi, copacii negri

Stau goi in parcul solitar:

Decor de doliu, -funerar

Copacii albi, copacii negri.

in parc regretele pling iar

Cu pene albe, pene negre,

O pasare cu glas amar Strabate parcul secular cm pene albe, pene negre.

Privelistea o descrie si N. Davidescu in Sjirsit de toamna (Inscriptii):

Oh, dupa ce, ieri, cintul acidulat de ger, Umflindu-se-n scheletul copacilor, statuse, Din arbori -frunze rare se desprindeau stingher Si cu intermitenta acceselor de tuse.

Uneori senzatia se transforma intr-o adevarat *? roare, si Tabloul de iarna bacovian, pus alatxJ^fl ^depastelul lui Alecsandri, pare Masacrul inocentil°^r ^deBruegel (cu pete de singe pe zapada), linga o ^cro~ xnolitografie cu sanie cu zurgalai:

Ninge grozav pe cimp la abator, Si singe cald se scurge pe canal; Plina-i zapada de singe animal Si ninge mereu pe-un trist patinor.

Momentul cel mai patrunzator din aceasta a toamnei este insa, fara indoiala, ploaia, ale ^caf^eicorespondente simboliste sint insistente si de P¹'¹T ordin. Care cititor al lui Verlaine nu si-a amin^> timpul sau, de aceasta Ariette oubliee (III) dil¹mance sans paroles?

II pleure dans mon coeur, Comme U pleut sur la viile, Quelle est cette langueur Qui penetre mon coeur?¹

Ploaia sugereaza lui Verlaine "plictiseala', '^>cT^e? gust', "tristete', "suferinta', deci toate ele spZeen-ului. Acesta obsedeaza, din aceleasi n> pluvioase, dar intr-o forma si mai agravanta, p£ ^Ju~ Ies Laforgue:

Le del pleut sans but, sans que rien l'emeuve, II pleut, ii pleut, bergere! sur le fleuve . . .²

Din aceasta sfera provine, fara indoiala, si Cirt^^eploii, din 1896, al lui Macedonski, prezentat de P^oe~ tul insusi drept o "imitatie':

Ploua, ploua Ploua cit poate sa ploua, Cu ploaia ce cade, m-apasa Durerea cea veche, - cea noua Afara e trist ca si-n casa,

Ploua, ploua.

Un adevarat verlainian este Mircea Demetriad, care-si ia ca moto chiar celebrele versuri din Arietta oubliee:

Cum ploua pe ses,

Si-n inima-mi ploua

in fire lungi, des,

Cum ploua pe ses.

Cu rece plinsoare, Ce dor m-a patruns De inima-mi moare Sub recea plinsoare?

Pur simbolista, de nuanta nordica a lui Stuart Mer-| rill, este si aceasta Ceata de Gh. Orleamr.

Departe-n tarile de ceata, intr-o cetate-episcopala, Coboara seara mohorita in linistea provinciala. Exil nostalgic, in odaie infrigurat ramin sub lampa, Singuratatea tese pinza, rembrandtiind ca-ntr-o estampa. l O viata de imagini sterse: trecut de umbra si lumina.

E toamna nordului, si ploaia pe copaci bate-n surdina» E toamna gindului, si visul isi fringe aripa si moare: Afara ploua, ploua-n suflet.

Mi-e dor de soare!

Terna contamineaza intreg cenaclul, intre altii si pe Al. T. Stamatiad:

De treizeci de zile, iubito, e ceata si ploua afara,

Si nimeni nu trece pe strada si nimeni nu-mi suna la scarcL

in siirsit, Simfonia ploii cinta si Cincinat Pave-lescu (Viata literara, I, 42, 1906) si, in ultima analiza, cu imperceptibile variatiuni, simbolismul romanesc in totalitatea sa. Elena Farago evoca ploaia grea, apasatoare (in* noaptea asta, in Soaptele amurgului), N. Davidescu retine lumina "inabusita', "bolnava' a. felinarelor in ploaie (Noapte de toamna, in La /intina Castaliei). La acest poet, prabusirea morala este:

Visul unei zile ploioase si murdare.

D. lacobescu asociaza tema ideii de funerar: Biserica e rece ca o mina, Afara ploua, ploua

prin portile deschise, Se vede cimitirul in ruina: O balta de pamint si -foi ucise.

Alteori, dezolari sumbre de toamna:

Cu lacrimi mari si repezi, sfirsitul toamnei plinge. Se-ntuneca si-n goana infrigurate-i ploi, Ca o hlamida neagra cu pete mari de singe Rasare noaptea rece din tainicul noroi.

Nostalgia erotica,la Emil Isac, este simbolizata prin aceeasi ploaie abundenta:

Ploua-ncet, de plictiseala, Si asfaltul strazii-l spala.

Ploua-ncet si nu inceata Cum-as vrea sa vad o fata!

Ea cade, cu semnificatie identica, si in poezia lui ' Mihail Saulescu:

As vrea sa -fim alaturi; si cit esti de departe! As vrea sa fii cu mine pe strazile desarte, in care ploaia cade, mereu, la nesfirsit

Efectul, obisnuit, de altfel, in intreaga poezie simbolista, este recluziunea morala si dorul de evadare r

Noaptea cind e ploaie, sufletele noastre, Dornice de soare si de zari albastre. Cum se string de teama ne-nauratei ploi, Pasarile-n cuiburi -, sufletele noastre, Dornice de soare si de zari albastre, Noaptea, cind e ploaie, se inchid in noi

De aceea fiorii nelinistii sporesc in aceasta singuratate, unde "sub cer de plumb' (imaginea apare .concomitent cu Bacovia), trebuie sa se produca ceva, un eveniment oarecare. Picaturile de ploaie sugereaza pasi:

Si ploua; si de-atita ploaie

Pesemne e tristetea aceasta in odaie

Pe ulitele strimte simt pasi ce bat mereu,

Sint pasi in orice parte, sint pasi in gindul meu!

Si ploua, dar ploaia o sa stea, Si s-ar opri atuncea cu toti la poarta mea Si vor intra; si-atuncea eu voi putea sa stiu, Cari sint drumetii care strabat atit pustiu.

Interpretul oarecum "clasic' al acestei dispozitii apasatoare, cu tendinta de adevarata putrezire sub .ape statute de toamna, este insa Bacovia. Nu fara artificiu (intrucit ideea este foarte adaptabila la efectele urmarite), poetul parcurge o intreaga curba a depre-' ,-siunii, de la melancolie:

Ce melancolie. Ploua, ploua, ploua

-vegetare "in umezeala grea':

Stau si moina cade, apa, glod Sa nu mai stiu nimic,

pina la enervarea exasperata:

Oh, plinsul talangii cind ploua!

Si ce enervare pe gind! Ce zi primitiva de tina! O bolnava fata vecina Racneste la ploaie rizind

Atunci se produce izbucnirea in plins:

Oh, ploua, si tu gemi cu plins de armonie - Toi altuia, de mine, aminte sa-i aduc O, nu mai cinta harmonie pribeaga, Ca pling, si nu stiu unde sa ma duc.

In cele clin urma, descompunerea, putrezirea morala, devine inevitabila:

Va bate ploaia si tirziu, la geamul tau voi plinge-ncet

Va rataci alcoolizat, apoi, in noapte, un schelet, Nimic tu nu vei auzi din cite voi avea de spus in toamna asta uda, mai putreda ca cele ce s-au dus.

in schimb, o legatura mult mai amabila intretine cu ploaia Ion Minulescu, poet care are facultatea de .a da o nota joviala celor mai sumbre teme simboliste. El o invita politicos in camera sa:

Mi-a batut azi-noapte Toamna-n geam

Mi-a batut cu degete de ploaie

Si la fel ca-n fiecare an

M-a rugat s-o las sa intre in odaie,

Ca-mi aduce o cutie de "Capstan'

Si tigari de foi din Rotterdam

Doamne! cum puteam s-o las sa plece!

Ploaia consolideaza, asadar, prin contrast, satisfactii intimiste. Alteori serveste de ilustratie a existentei mecanice, citadine, precum:

In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamina,

Orasenii pe trotuare

Merg tinindu-se de mina,

Si-n orasu-n care ploua de trei ori pe saptamina,

De sub vechile umbrele, ce suspina

Si se-ndoaie

Umede de-atita ploaie,

Orasenii pe trotuare

Par papusi automate, date jos din galantare.

Nu lipseste nici viziunea direct estetizanta:

Ploua!

in orasul nostru romanesc

Ploua asa cum stim cu toti ca ploua

Ploua "gris' ca-ntr-o estampa japoneza

sau simplu pretext pentru proza ritmata (Strofe pentru ploaie, in Strofe pentru elementele naturii).

Acest simbolism "degradat', ca intensitate si semnificatie, reduce intreaga emotie la un spectacol agreabil.

7. TEMELE SOCIALE

Kaportate la volumul si varietatea temelor trecute in revista, temele sociale n-au in simbolism nici aceeasi pondere, nici aceeasi abundenta. Ele sint in neta minoritate datorita, pe de o parte, tendintelor specifice curentului, pe de alta, unei anumite dificultati de ordin "tehnic' si de structura. Multe din procedeele estetice simboliste sint improprii tratarii temelor sociale. Exprimarea continutului lor cere de multe ori un limbaj poetic mai viguros, mai direct, mai putin "simbolic' decit acela folosit in genere de simbolisti. Este ceea ce se observa si din faptul ca unii poeti simbolisti ca afinitati si formatie, atunci cind ataca totusi astfel de teme, ei trec la alte modalitati de expresie decit cea pur simbolista, mult mai adecvate ideii sociale.

Cu toate acestea, temele sociale nu lipsesc in simbolism, asupra caruia lucreaza, cum am vazut, orientari ideologice divergente, curentul insusi, in esenta sa, avind o structura contradictorie, oscilanta. Departe de a fi izolat de lupta de idei a epocii sale, simbolismul participa la ea intr-o anume masura. Continutul sau ideologic are laturi idealiste, metafizice, negative. Dar o deplasare si uneori chiar o rasturnare de pozitii se constata nu o data in simbolism, adevarata cutie de rezonanta poetica a ideologiei europene din perioada 1880-1920. Socialismul, si intr-o masura si unele ideologii progresiste burgheze, din cauzele sociale amintite, isi exercita influenta si asupra poeziei epocii. Acest fapt se verifica intru totul si in simbolismul romanesc, a carui integrare sociala, desi intermitenta, este reala. Ea se traduce, in afara de'unele aspecte ale "poeziei orasului', si prin alte citeva teme de un continut ideologic progresist netagaduit.

Asupra soartei poetului in societatea burgheza poetul simbolist a inceput sa mediteze irica de la primii sai pasi in literatura. Semnalul protestului il da, incontestabil, Macedonski, a carui tinuta anticonfor-mista, antifilistina este vadita si permanenta. Poetul este in polemica declarata cu burghezul "burta-verde', a carui ordine sociala si ideologica el n-o accepta. Pe aceasta revolta se grefeaza la Macedonski o intreaga poezie a geniului damnat, condamnat sa traiasca in mijlocul burgheziei, "timpite', sa scrie si sa moara neinteles. Aceasta tema nu este propriu-zis simbolista, ci de esenta romantica.¹ Dar ea se transmite, constituie un bun al epocii, si C. Miile, la Contimporanul, in 1882, in Vnui poet decorat, nu va schita o alta imagine a visatorului condamnat a trai printre filistini. Simbolistii, datorita pozitiei lor sociale de mic-burghezi declasati, vor continua in stilul lor aceeasi imagine a inaderentei². Ea contine o critica indirecta a societatii burgheze, in care poetul este izolat, sufera, nu-si realizeaza idealurile, se rateaza. Ideologia socialista vine sa dea unor poeti simbolisti si mai multe argumente in aceasta directie.

Soarta poetului in mediul burghez preocupa indeaproape si pe Tr. Demetrescu, in Unui amic poet. in poezia sa exista si simbolul sufletului izolat al poetului, sub chipul Fiorii de drum. D. Anghel traduce in colaborare cu St. O. losif, in acelasi limbaj semi-sentimental, semirevoltat, poemul Camoens (1909) al lui Frederich Halm, grefat pe aceeasi idee a destinului nefericit al geniului. Tema este de esenta romantica, dar daca simbolistii o reiau, continuind-o, inseamna ca ea isi pastrase aceeasi semnificatie si in societatea contemporana, devenita si mai dur burgheza. O poema in proza, Poetul, de Emil Isac, evocare a boemei proletare, contine aceeasi tema.

Uneori simbolistii discuta conditia poetului in lumea burgheza in termeni direct sarcastici. Iata, de pilda: Lumea ma face poet de luliu Cezar Savescu:

Da.' lumea ma face poet Dar lumea e parca nebuna. E oare un mare secret Sa fii trimbitat de poet, Cina este si soare si luna?

D. Karnabatt, reflex al intregii pozitii a cenaclului macedonskian, este si mai tare (Poemele visului):

Azi, poete, esti martirul Vnei lumi de idioti

Romanta marilor disparuti de Ion Minulescu rezuma intreaga atitudine de protest a poetului simbolist, neinteles, dezgustat si razvratit:

Noi sintem morti de mult

Voi ne-ati uitat -

Si ne-ati uitat ca nu ne mai vedeti.

Dar noi din umbra negrilor pereti

Adeseori iesim sa va-ntilnim

Si-n visurile noastre retraim

Ca si-n viata

Cit-un vers ciudat

Din marele Poem, pe care voi

Ni l-ati platit cu bulgari de noroi!

Poetul si la N. Davidescu a venit cu "mesajul' sau, dar opacitatea neintelegatoare il respinge: Din tari necercetate de nici un calator, Veneam la ei cu daruri de ginauri si de forta, Si-n sufletu-mi asemeni luminilor de torta Ardeau puteri ascunse de mag triumfator.

In ochi purtam adincuri de ceruri legendare Si-n cuget maretia furtunilor pe mari, Dar ei fugeau cu groaza de-albastru- altor zari, Privind nebuni de spaima furtunile pe mare.

Din tot ce le-adusesem nimic nu culegeau, Si-n mintea lor cuvintul meu tainic si f&eric Murea ca o legenda pe valuri de-ntuneric, Legenda ce nici unii, orbiti, n-o-ntelegeau.

Sub acest aspect, simbolistii continua tipica inaderenta romantica la proza existentei si la spiritul bur-ghe2, facuta - atunci ca si acum - in numele ..idealului'. Dovada versurile lui D. lacobescu:

Idealism, o, zeu al omenirii, Dormi rastignit pe Golgotha moderna; Pe cer se-ncheaga seara cea eterna, Se scutura in vale trandafirii.

Pe noi, apostoli tristi ai legii tale, Ne fura valul fortelor brutale, Dar, zeu opus, noi nu te vom uita.

Din calea vesnicei metamorfoze,

Pios culegem ultimele roze

Si-n taina le zvirlim spre umbra ta.

Cazul sau este cu deosebire interesant, deoarece in Quasi se observa foarte bine cum starea de spirit pur simbolista (langoare, melancolie, spleen) duce in mod inevitabil la asociatii critice, de ordin social:

Sint obosit, o, doamna, si putred ca un veac Ce, ingrasat cu aur, cu fard si cu minciuna, Tinjeste melancolic si-asteapta sa apuna, Simtind ca-l stapineste o boala fara leac.

Daca raportam aceasta atitudine, nu numai ne-conformista, dar si direct protestatara, la resemnarea lui St. O. losif, de pilda, din O viata:

O, eu n-acuz pe nimeni de-aceasta nedreptate!

Nu osindesc pe nimeni

ne dam imediat seama ca simbolistii se aflau pe o pozitie mai inaintata decit aceste abdicari si confor-misme, destul de curente in aceeasi perioada.

O viziune critica a orasului burghez vine adesea sa intregeasca evocarile citadine ale simbolismului. In Neurastenie, din Caleidoscopul lui A. Mirea, tonul este mai mult ironic pentru zgomotul de bilci, pentru afisele pestrite lipite peste tot, spectacol trivial prin definitie. Plictiseala duminicala scoate, in schimb, accente ironice, acide, lui N. Davidescu. Eroul din Eterna duminica este micul tirg provincial, placid si stupid, cu burghezi filistini imbecilizati:

De peste tot, in chip de renuntare, O nestirbita liniste strabate Prin tablele obloanelor lasate Ca o tacuta binecuvintare

in pacea aceasta de eternitate, Un pension de fete la plimbare Se duce ca o exemplificare Prelunga-a ulitelor intristate.

Prin geamurile unei cafenele Un domn batrin se uita dupa ele Cu o privire de vitel cuminte;

Si-n vreme ce, prin gol, fara-ncetare Pamintul se-nvirteste inainte, Un chelner isi aprinde o tigare.

Nu lipseste nici satira "tinarului modern', de extractie urbana, blazat, cinic, pseudosimbolist din simpla poza, creionata fugar de D. lacobescu:

Privesc cum spleenul viata mi-o maninca, Fumez, flirtez, ma plimb si casc mereu.

S-ar parea totusi ca poetul simbolist se distreaza, desi sentimentul este de dispret si superioritate morala, uneori si de ironie pentru mediul provincial, ca la B. Nemteanu (Trenul Crasna - Husi), in schimb, la acelasi poet (Galatii, Stropi de soare) si mai ales la Bacovia, revolta pentru orasul burghez este exprimata in forme neacoperite:

- Cetate - azilul -ftiziei -r Nametide la pol te cuprind Cetate, azi moare poetul in bratele tale tusind

Prin generalizare si in prelungirea ideii romantice de "geniu', poetul izbucneste cu disperare amara:

O, genii intristate, care mor

in cerc barbar si fara sentiment.

Acest mediu al ftiziei proletare, simbolist prin atmosfera apasatoare, dar critic prin continut ideologic, formeaza unul din filoanele poeziei lui Bacovia si de fapt a intregii laturi sociale a simbolismului.

Sub influenta experientelor directe de viata si in acelasi timp a ideologiei socialiste, se contureaza la un grup de poeti simbolisti, mic-burghezi declasati sau semiproletari, o poezie la inceput de nuanta umanitarista, apoi cu tensiune sociala evidenta, de ordinul revoltei proletare directe.

Cu ecouri din Fr. Coppee si E. Manuel si mai ales sub inriurirea socialismului, Traian Demetrescu va fi intr-o zona a operei sale un adevarat poet al nedreptatii si al suferintii proletare, al exploatarii si mizeriei. El evoca durerea muncitorului "cind il sfi-sie frigul', contradictiile sociale, privelisti de atelier crunt, in Proletarii. Aceasta poezie umanitarista, sentimentala, nu este simbolista, dar ea reprezinta prima interferenta de ordin social in simbolism, la o faza cind curentul insusi nu se afla decit intr-o perioada de cristalizare. Aceste teme coexista, cum am vazut, cu o serie intreaga de alte motive, de aceeasi culoare sumbra, depresiva, cu care se invecineaza prin acelasi izvor sufletesc si neaderenta practica la societatea existenta.

Un fenomen identic se constata si la Petica, in faza sa socialista, cind face si el o poezie a "dezmostenitilor', a "umilitilor', contemplati la fel sub aspectul funebru, o data a unei inmormintari proletare in ploaie:

De ce clntecele toate imi sint pline de jale? Pentru c-am pus durerea intregii lumi in, ele!

O serie intreaga de proiecte numai schitate, ramase in manuscrise, contin atacuri impotriva moralei servile, burgheze, a coruptiei politicianiste, a capitalismului afacerist. Intentiona sa scrie un roman cu titlul Lucratorul, un altul Revoltatii, in unele ar fi voit sa evoce figuri de intelectuali neconformisti, ne-intelesi, care se vor intilni cu socialismul. Parasirea socialismului de catre Petica face ca nici una din aceste teme sa nu se dezvolte.

O sinusoida ideologica destul de tipica pentru oscilarile si contradictiile epocii simboliste ofera si unele aspecte ale operii lui Emil Isac, simbolist pe o latura, socialist pe alta, printr-o alternanta a inspiratiei consolidata tot mai mult in sens social de evenimentele din 1907-1908, cind scrie Rugaciunea robilor, Plugarul roman, Boierul roman, Sinistru clopotele in acelasi timp, simbolismul revine cu temele sale curente (flori, toamna, nostalgie), dar, din nou, sentimentul social rasare puternic, atunci cind poetul evoca Muncitoarea in "zdrente negre', "zdrente hide', care plinge in timp ce coase, sau cinta copiii de proletari, Copii saraci, deveniti lucizi prin suferinta :

Copiii saraci, care nu s-au saturat

Niciodata,

Care numai au plins, au tusit si au maturat

Ziua intreaga, seara intreaga;

Copiii saraci, pe care soarta n-a uitat

Sa-i bata

Si pe care nimeni nu i~a saturat,

Copiii saraci s-au desteptat. Azi, da Dar vine miine jLant greu, ori alba pine, Sa ne aduca mine, Ori sa murim in singe

Copilul azi ne plinge,

Dar mine lantu-l fringe

Expresie a ideologiei "energiei', a fortelor vitale., este intr-o oarecare masura poezia muncii la Mihail Saulescu, dar structurata socialist, intrucit ideea de viitor justitiar, de transformare sociala, este peste tot infuza:

Munciti, luptati, iubiti!

As vrea sa stiu eu cine,

Cind voi visati mai fericiti,

Cind voi zburati spre ce e tot mai bine,

Va spune ca nu-i bine

Nici sa munciti - nici sa luptati - nici sa iubiti!

Evocarea gesturilor fundamentale, rituale ale muncii exprima aceeasi idee (In eternitate, Viata), peste care socialismul vine sa dea sens si speranta: Si toata munca asta era o sarbatoare, Lucrati, cu disperare de viata viitoare, Sperind ca viata asta va deveni mai buna!

Este si ceva tipic "simbolist' in privelistea acestei umanitati exploatate. Fetele noastre de fabrica au paloare si gesturi automate, par figurine intr-un decor trist. Copii de moti pe strazile din Cluj sint la fel "si palizi, si timizi, si tristi'. Sirena fabricii suna obsedant ("suna, tot suna '), ca un simbol al unei fatalitati sumbre. Contemplind aceste privelisti, poetul simbolist isi simte nostalgia mutata in revolta, si tendinta de schimbare a acestui regim de viata,, sau macar de inlaturare a lui prin evaziune, ia forma ideii de viitor, care va indrepta toate aceste stari de lucruri, in acest moment, revolta sentimentala /sau abstracta simte nevoia cristalizarii, si ideologia socialista, oferind o solutie, vine sa consolideze tocmai «aceasta dispozitie. Intr-o poema ca Viitorul infiltratia ideologica devine foarte precisa:

Toti oamenii ies la poarta,

Cerul e rosu

Pling toti. Si rid si blestema toti.

Arde. Arde.

Ori renaste lumea moarta.

Cerul arde si zeii pier toti,

Vine un nou soare

Vine o dimineata mare

Mizeria, exploatarea, vazuta la fel prin personificare ("ca un latifundiar roman'!), tine neindoielnic din acelasi izvor de inspiratie:

O.' neinduratoarea mizerie din lume!

in preziua intrarii in razboi, in 1915, multi simbolisti participau intens la evenimente, si fondul lor ideologic sufera transformari considerabile. Din simbolism ei pastreaza doar unele idei poetice si forme .de expresie. La Mihail Cruceanu, surprindem tocmai un astfel de moment tipic de interferenta. Proletarii contempla vitrinele luxoase. O clipa ideea de evaziune simbolista pare sa se furiseze. Dar ea este repede convertita in sens social (Vitrinele luxoase, in Altare noua).

Dezrobiti de suferinte si privind plin de uimire, Cu nesat, sublim lumina ce ne fura si ne-mbata Si traim o clvpa-n, lumea de atitea ori visata, Fara robi si fara lanturi, ca o vie inchipuire.

Si mai caracteristic pentru acest proces de partiala si intermitenta restructurare a simbolismului este cazul lui Bacovia. La acest poet, suprapunerea de teme nu se face numai in cuprinsul aceluiasi volum, dar uneori chiar si in aceeasi poezie. Peste imaginea burgheziei in "amurg', amestec de lux, desfriu si muzica de viori sentimentale, vin sa se adauge reflexiunile

,, filozof ului proletar' ("eu eram' va declara ulterior poetul¹), care noteaza in "cartea vremii':

Greve, singe, nebunie,

Foame,

Plinset modial

Pe cina lasa-amurgul flacari

Pe-un final ce se anunta

Pe-un decor miliardar

Serenada muncitorului (1914) este direct revolutionara, constituind un moment important in mersul ascendent al poeziei socialiste:

Eu sint un monstru pentru voi, Urzind un dor de vremuri noi, Si-n lumea voastra abia incap Dar am sa dau curind la cap.

O, dormi dar voi urca spre soare In zbor sublim, de-aeroplan Cu vise dulci, burghez tiran: E aurora-ngrozitoare

Din simbolism n-a mai ramas aproape nimic, decit doar persistenta ideii muzicale:

Cint serenada cea din urma.

Disputind mereu termenul individualismului mic-burghez, atit de accentuat uneori in simbolism, ideea solidaritatii isi face si ea drum in aceasta poezie, ori de cite ori socialismul lasa urme. inca de la Stefan Petica se puteau observa astfel de orientari, care nu mai pastrau din simbolism decit cadrul vesperal, cetos:

Ceva din mine in uliti, in ceata-nhorbotate, Ceva din mine umbla pribeag pe innoptate, in negre mahalale umile si sarace, Ceva din mine - alaturi de bolnavii lor zac.

Nu o data starile de recluziune, de izolare, cu melancoliile lor coplesitoare, ajung la saturatie, si am. vazut cum simbolistii percep uneori aceste realitati sufletesti cu neplacere sau ca o adevarata boala. Singuratatea este suferinta. Solidarizarea, in schimb, reprezinta viata, sanatate, si D. Anghel, o data, intr-o schita simbolica (Doua glasuri, in Steluta), evoca tocmai o astfel de situatie. Soldatul ranit, pierdut, ra-mine in viata doar atit timp cit tinguirilor sale urt alt glas, necunoscut, le raspunde din departare. Viata parea "cu putinta' doar pe durata vaietului din necunoscut. Este de fapt o parabola al carei sens exprima atit suferinta existentei izolate (pesimism, individualism, simbolism metafizic), dar si necesitatea solidarizarii, chemarea vietii, forta vitala pe care si-o transmit semenii (solidarism, socialism). Dezvoltin-du-se, aceasta idee ia la Mihail Saulescu forma intuirii sufletului colectiv, al "multimii'.

Iar suflet e multimea de forme ce tresare,

Din noapte si lumina, fantastic si barbar;

Tar suflet e multimea de glasuri si de vise,

Ce se inalta grele si cu aripi deschise,

Catina ca sa cuprinda, cu-o-ntindere-naltimea

- Atuncea cind, in noapte, viseaza greu Multimea.

Alte reactiuni de ordin ideologic vin sa se alature temelor critice si sociale, in simbolism, unde nu exista decit putin sentiment religios, crestin (Sagesse de Verlaine este o exceptie), pozitia poetului nu este numai una de indiferenta, ci uneori si de ironie sau de sarcasm.

Un ciclu de poezii de Ion Minulescu, Liturghii profane, dau masura acestei atitudini laice, sceptice, an-tireligioase. "Clopotele' strecoara doar ,,mingiieri desarte', sint glasul "profetilor ce mint'. Printre ei. in primul rind, Dumnezeu, idee total bagatelizata. Oamenii sint copiii sai "din flori' (Ruga pentru mintui-rea copiilor din flori). Poetul se simte inclinat sa cinsteasca "cu-o halba pe bunul Dumnezeu!'. Ca in Pastel profan, adevarata parodie a vietii monahale:

in pridvorul manastirii e noroi

(Fiindca maicile nu umbla cu galosi),

Si de-atitea cimpenesti cucernicii

Sfintii par satui

Si somnorosi,

Casca-n ritmul sfintei liturghii

Orientarea antimistica si anticlericala la poet era ansa mai veche, caci, inca din 1908, Liturghiile pro-Jane contineau avertismente ca acestea:

O, nu te-apropia de Manastire,

Caci crucea ei

Si negrile-i zidiri

N-adapostesc nici pace,

Nici iubire

O, nu te-apropia de Manastire

Caci clopotele care suna-n turla

Sint haitele de lupi flamimi ce urla!

In orasul "cu trei sute de biserici', intre multimea mistificata si casta clericala se dezbate un intreg proces:

Preotii-mbracati in negru ca si ciocli,

De trei ani,

incruntati privesc multimea alba adunata-n strada

Preotii-mbracati in negrul pasarilor mari de prada

Tremura cind vad multimea razvratita de trei ani!

Unde-i sfintul?

Unde-i sfinta fara nume?

Sa ne spuna

Pentru cine suna-ntruna clopotele de trei ani?

Cui trimitem noi atitea luminari

Si-atitia bani'!

Unde-i sfinta iertatoare de pacat?

Sa ne spuna

Si prin stil si prin idee poezia este net de factura nu numai simbolista, dar si simbolica pentru conflictul ratiune-religie, popor-cler. Astfel de atitudini anti-religioase in poezia simbolista a epocii sint putine.

Aruncind o privire indarat asupra totalitatii temelor simboliste, citeva constatari se desprind cu usurinta.

Interpretate si disputate in sensuri diferite, motivele de inspiratie ale acestei poezii releva nu numai un echilibru, dar chiar si o relativa superioritate a temelor viabile asupra celor depasite, perimate, cu implicatii negative.

Propriu-zis iremediabil inactuale apar, azi, in majoritatea lor doar temele evaziunii, "nevrozele'. si "misterele', in schimb, in lirismul simbolist, poezia vitalitatii, a orasului si a naturii, pe linga unele este-tisme si poze conventionale, exista in mod incontestabil si zone viabile compacte. Frecventa lor este revelatorie pentru orientarea generala a curentului.

in aceasta privinta, examenul temelor duce si la o alta concluzie. Imaginea simbolismului ca pura poezie a "evaziunii' nu corespunde adevaratei fizionomii a acestui curent literar. Formele "evaziunii', cum s-a putut constata, nu sint nici exclusive, nici cultivate in mod extravagant. Raportate la totalitatea motivelor si ideilor poetice simboliste, ele se dovedesc a fi in minoritate.

Adevaratul punct slab al tematicii simboliste sta in alta parte, si anume in inclinarea spre stereotip., maniera si monotonie, poate viciul de baza al curentului. Universul simbolist este limitat ca note fundamentale, iar acestea - destul de putine - sint tratate, in genere, ne varietur. Simbolurile, corespondentele, imaginile-cheie se repeta mereu, uneori pina la satietate. Din aceasta cauza o lectura prelungita a poeziei simboliste anemiaza sufleteste, oboseste, si in cele din urma plictiseste.

Limitarea si stereotipia temelor atrage dupa sine si o anume ingustare a perceptiei vietii. Viata nu este absenta in poezia simbolista, dar nici reflectata in totalitate. Aspecte importante ale universului liric, moral, social sint ignorate, cu toate infiltratiile de ordin ideologic, inaintat, care sint evidente. A urmari prin simbolism drama omului in profunzimile sale, cu toata introspectia destul de acuta $ suferintii in izolare si nostalgie, nu este cu putinta.

Aceeasi observatie si pentru dimensiunile si crizele vietii sociale burgheze, pe care simbolistii le sondeaza, le pun uneori in lumina, prin interferare, dar cu intermitenta. Cind poezia sociala se consolideaza definitiv, simbolismul ca modalitate practica dispare.

in sfirsit, fata de programele si intentiile ideolo-gico-estetice ale simbolismului, temele ramin uneori in urma ca realizare. Ele sint ceva mai reduse, mai sarace si mai palide decit anticiparea lor teoretica. "Practica' simbolista, asa cum apare ea examinind catalogul temelor, releva deci o anume insuficienta si incapacitate de traducere in imagine a ceea ce in "teorie' era limpede si recomandat cu precizie.

Documente similare

gramatica

Upload!

Trimite cercetarea ta!
Trimite si tu un document!
NU trimiteti referate, proiecte sau alte forme de lucrari stiintifice, lucrari pentru examenele de evaluare pe parcursul anilor de studiu, precum si lucrari de finalizare a studiilor universitare de licenta, masterat si/sau de doctorat. Aceste documente nu vor fi publicate.