Cuplul si infernul existential

Cuplul si infernul existential

Generatia de scriitori ale caror productii literare marcheaza definitiv primele decenii ale veacului trecut traia dramatic sub povara unui "sentiment escatologic de sfarsit de lume si () un sentiment eonic de inceput de lume"[1], dupa cum se exprima Lucian Blaga in Eonul dogmatic, iar una dintre marile obsesii ale acestora se concretiza in evitarea optiunii de teama limitarii si a contopirii intr-o colectivitate amorfa, meschina, in cautare de satisfactii imediate. Mihai Ralea nota: "Alternativa intre posibil si real, intre general si determinat, formeaza poate boala morala a sufletului contemporan. A alege inseamna a te limita, a te ingradi, a te imputina. A paria pe o singura realitate din toate cele posibile inseamna a renunta la bogatia infinitului"[2]Consecinta acestei tergiversari a optiunii o constituie nostalgia pentru alte existente posibile, miza pe autenticitatea trairilor si combaterea gregarismului. "Cu alte cuvinte, literar vorbind, fictiunea submineaza realul si realul e regandit in termenii fictiunii".[3] Se naste o literatura ce pune la colt pasiunile mediocre si stupide, o literatura ce intra in competitie cu viata, desi se grefeaza pe aceleasi probleme ale mortii, dragostei si sexualitatii.

Macinati de aceleasi obsesii si impovarati de sentimentul frustrarii, al nerealizarii, prozatorii interbelici isi vor razbuna destinul prin creatie, croind - dupa chipul si asemanarea lor - personaje memorabile care se zbat zadarnic intre idilic si tragic, eros si thanatos, vis si deziluzie, atractie irezistibila si respingere brutala. Cum bine sesiza acelasi critic evocat in randurile anterioare, prozatorii acestei generatii manifesta o pasiune innascuta pentru analiza care nu ar fi decat "un antidot (amanare) fata cu agresivitatea realului, un exod imaginar, o intarziere intr-o melancolie a imobilitatii"[4] Romanele lui Gib Mihaescu, precum si productiile ample ale contemporanilor sai (Anton Holban, Max Blecher, H. Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, G. Calinescu s.a) se dezvaluie cititorilor mai putin prin raportare la ele insesi sau la biografia celor care le-au plasmuit, cat mai ales prin racordarea la un context social mai general ce isi va pune decisiv amprenta asupra peisajului sufletesc al intelectualilor din primele decenii ale secolului al XX-lea. Respingerea realitatii istorice in favoarea unor realitati construite spectaculos in imaginatie devine conditia primordiala a existentei personajului (si a scriitorului) care "construieste inchipuiri si se lasa razbunat de ele"[5]. Fara indoiala ca, din aceasta perspectiva, opera literara devine proiectia in afara a unui fenomen iminent de filtrare a realitatii social-istorice prin sensibilitatea individuala a creatorului.

Mai mult decat la alti prozatori contemporani cu el, la Gib Mihaescu iubirea si dorinta se impletesc intr-un veritabil fir al Ariadnei menit sa-i ghideze pe protagonisti prin labirintul unei existente profane, dictand natura raporturilor interumane. Dupa cum afirma criticul Mircea Popa, "nimic si nimeni nu scapa acestei determinari psihologice si sociale, totul si toate se raporteaza doar la coeficientul de dorinta si aspiratie erotica pe care acesti eroi ii poarta cu sine. Lumea sa este lumea Erosului acaparator si devastator, sub influenta caruia protagonistii evolueaza, se schimba, se definesc"[6]. Chiar daca probabil unii comentatori ai operei lui Gib Mihaescu ar contesta vehement asemanarea dintre scriitorul nostru si Cervantes, indraznim sa intrevedem cateva puncte de congruenta, daca nu in ceea ce priveste reputatia celor doi si impactul operei asupra literaturii universale, cel putin din perspectiva intentiei comune ambilor, de a sarja, de a parodia efectele alienante ale unor realitati sociale meschine. Eroul gibmihaescian este atat de acaparat de dorinta (nu ca expresie a unui libido injositor), incat renunta la preocuparile marunte care i-ar asigura placeri imediate, faurindu-si un mit al unui ideal inaccesibil ce ii va favoriza redescoperirea propriului sine. Evoluand intr-o lume de relatii degradate pe fundalul unei societati burgheze ce transforma brutal fiinta umana, mai ales femeia, intr-un produs pentru consum, scriitorul tinde sa reabiliteze iubirea prin nota de idealism ce strabate viziunea despre Eros a protagonistilor sai.

In stransa legatura cu tema majora a romanelor in discutie - tema cuceririi femeii- remarcam o alta tema cuprinzatoare ce acapareaza si dirijeaza comportamentul eroilor prozei interbelice, in general, si anume tema cuplului. Dupa cum mentioneaza Mircea Popa intr-un articol citat, la Gib Mihaescu se poate vorbi despre o "dispunere si o strategie aparte a cuplurilor, care se prezinta in cea mai mare masura ca niste cupluri deschise"[7], destul de nesigure si neomogene creand cititorului un straniu sentiment de artificiozitate. Explicatia nu intarzie sa ni se dezvaluie, daca ne gandim la faptul ca, in majoritatea cazurilor "cuplurile" de acest tip nu se cladesc, cum ar fi natural, pe trairi autentice, solide, biunivoce, ci pe interese si motivatii straine dragostei. Stabilitatea lor este doar aparenta si nu se sfiesc sa isi consume viata intima in public. Echilibrul fragil care mentine o relatie conventionala se clatina la prima solicitare tentanta venita din exterior, desi, in cele mai multe cazuri nu presiunea dinafara atrage destramarea cuplului. Atata timp cat partenerii insisi se simt frustrati, neimpliniti intr-o relatie pe care ar fivrut-o altfel, e limpede ca se vor isca tensiuni si conflicte surde ce o vor mina din interior, subrezind-o. Cei doi parteneri care in mod normal ar trebui sa puna bazele celulei familiale par aici niste straini ce nutresc ambitii sociale si sentimente antagonice; sunt contrarii ce nu se vor putea nicicand reconcilia. Intr-o societate de parveniti, cu pretentii de intelectuali rasati, intr-o lume avida de autoritate, dar populata de fantose capabile de compromisuri abjecte si intimitati fara masca, doar pentru a promova in ierarhia sociala, iubirea s-a golit de sens, devenind un blestem al sterilitatii cuplurilor. Nici una din familiile despre care aflam in romane, nu este fecunda, nu cunoaste bucuria procreatiei. Or, stim bine, scopul unei societati sau al microstructurii familiale a fost dintotdeauna asigurarea existentei ei in viitor prin urmasi. Cuplurile lui Gib Mihaescu sunt sterpe, traiesc anarhic sub semnul provizoriului, caci nu exista acel liant care sa le consolideze. Neputand sa nasca viata, se vor deda mortii sufletesti prin practicarea unui erotism devitalizant. In aceasta situatie se gasesc sotii Zina si Vucol Cornoiu din romanul de debut, Bratul Andromedei, sotii Niculina si Serghie Balan din Rusoaica, sotii Polixenia si Banica Nisipoiu din Zilele si noptile unui student intarziat, sotii Georges Radu Serban din Donna Alba. Nici unul dintre personajele enumerate mai sus nu se mandresc cu titulatura de "parinte" si aceasta datorita faptului ca pentru ele iubirea este un surogat, o masca in spatele careia citim interese meschine, egocentrism si o acuta criza de comunicare sufleteasca de adancime. In toate aceste asa zise familii nu exista un singur copil, adica o speranta pentru o viata noua care "sa insufleteasca spatiul initial amorf, in care singuratatea si pustietatea se instaureaza suveran"[8]. Dupa cum mentionam in prima parte a acestui capitol, iubirea nu cunoaste aici implinire; exista un singur caz, mai degraba tragic, prezentat in Zilele si noptile unui student intarziat cand personajul feminin, Arina Velovan, se afla pentru scurt timp in postura de posibila viitoare mama. Dar cum la baza legaturii cu sadicul Noel sta o falsa perceptie asupra realitatii, Arina nu poate accepta jocul destinului si decide sa-si sacrifice copilul inca inainte de a se naste, scriitorul restabilind astfel ierarhia sterilitatii si a precaritatii cuplurilor imaginate.

Observam mai devreme cum Femeia, incercand sa scape de platitudine, se refugiaza in bratele unei brute ce ii va pecetlui destinul, grabindu-i sfarsitul. Atitudinea razvratita a Arinei se regaseste intr-o oarecare masura si in evolutia celorlalte eroine ale romanelor lui Gib Mihaescu. Am putea explica aceasta orientare spre exterior drept o stare de frustrare, o nemultumire profunda a Femeii in cautarea masculinitatii virile care sa ii prilejuiasca fericirea suprema si unica a maternitatii. Femeia lui Gib Mihaescu e nefericita inainte de toate pentru ca e vaduvita de instinctul maternal, simtindu-se mutilata sufleteste. Prin aceasta viziune, scriitorul pare sa sugereze o dramatica rasturnare a ierarhiilor valorice in lumea contemporana, culminand cu trivializarea erosului si contrazicerea credintelor traditionale de tipul celei enuntate de Ion Biberi: "Omenirea a vazut totdeauna in feminitate puterea de creatie a vietii, ingemanata tiparelor prime, arhetipice, ale fenomenelor originare ale universului."[9] Trauma afectiva traita de Arina a fost decisiva, femeia neafland dezlegare decat in moarte.

Absenta unor trairi autentice, asumate, antreneaza implicit vulnerabilitatea cuplului ce se clatina la primul obstacol. Spre exemplu, sotii Cornoiu din Bratul Andromedei aleg sa practice o viata de cuplu libertina, mondena insa mutarea temporara in capitala ii zdruncina temeinic. In timp ce reputatul Vucol Cornoiu oscileaza intre prima sotie, pe care o paraseste pentru ca o gasea prea anosta incat sa-i sustina ambitiile politice, si a doua sotie, Zina, mai potrivita pentru ascensiunea in ierarhia sociala, aceasta din urma se afla la randu-i in cautarea unui partener caruia sa i se devoteze intru totul. "Provincia e mizera si greu de suportat fara acest antidot precar, pare sa sune filozofia lor"[10].

Starea de echilibru fragil ce caracterizeaza relatia din interiorul cuplului gibmihaescian e si o consecinta iminenta a optiunii barbatului. Potentialul afectiv al barbatului e amplificat si stimulat de cucerire, de impunere a autoritatii si virilitatii sale in fata partenerei, cu scopul consolidarii cuplului si procrearii. Or, actiunile prinse in panza narativa ce se tese in romanele lui Gib Mihaescu nu lasa eroilor nici o sansa de implinire a cuplurilor dorite. Si aceasta, in primul rand, deoarece un fel de fatalitate planeaza ab initio asupra optiunii barbatului care "alege femei deja alese"[11] ravnind parca rivalitatea cu un "terzo incomodo". Ceea ce conteaza pana la urma, nu este atat obiectul acestei alegeri deliberate sau virtutile lui intrinseci, cat teama, izvorata din orgoliu, ca acest obiect disputat sa nu fie posedat de Celalalt. Dar optiunea nascuta din vanitate, nu inseamna oare mediocritate, invidie, imitatie tradusa prin inclinatia spre a dori ceea ce vor Ceilalti? Una dintre celebrele maxime ale lui La Rochefoucauld ar putea deveni sloganul ce conduce din umbra aspiratiile Barbatului gibmihaescian: "Dorinta exista si e adesea mai puternica decat orice interdictie; sau e puternica pentru ca exista interdictie"[12]. Vanitatea personajului trialogic este stimulata de prezenta obstacolului, a martorului interdictiei erotice. In opinia lui V. Popovici, "personajul trialogic este o reuniune a sa cu ceilalti: Eu + Tu + El. Fiinta sa poarta in sine un teatru perpetuu ce nu asteapta decat prilejul exterior, si poate nici pe acesta pentru a-si incepe reprezentatiile () El duce cu sine dorinta interzisa si pe calaul ei"[13].

Pentru personajele prinse in trama romanelor gibmihaesciene, dorinta nu este aproape nicicand liniara, caci nu izvoraste din trairi autentice, fiind determinata de o instanta superioara cu rol de mediator. Cu alte cuvinte, in cazul lor, literatura joaca rol de mediator intre diegeza/ trama evenimentiala si societate/ mediul in care se misca eroii. Teoreticianul dorintei triunghiulare, René Girard, explica: "Istoria nu este decat o forma de literatura, pentru ca ea sugereaza tuturor acestor personaje () sentimente si mai ales dorinte, pe care nu le-ar fi avut in mod spontan."[14] Cand spunem literatura, nu avem in vedere doar fictiunea artistica, ci si celelalte forme de informare livresca pe care si le insusesc eroii la un moment dat. Scrierile lui Gib Mihaescu aduc in fata cititorului stereotipia dorintei prin imitatie, personajele fiind construite fara exceptie pe acest principiu al imitatiei unui model regasit in cartile parcurse. Dupa spusele criticului contemporan, Ioana Parvulescu, "exilul si prizonieratul, ocupatii specific masculine, sunt indulcite de carti"[15]. Pana si aspiratiile lor spre un anumit statut socio-moral sunt o consecinta a confruntarii cu Cartea, cu universul livresc, fapt care ii transforma in niste bovarici aflati in cautarea poeziei vietii. Astfel, domnul Cornoiu din Bratul Andromedei este obsedat de figura lui Napoleon; doamna Cornoiu pare sa o imite pe nefericita Emma Bovary; Andrei Lazar, pe geniul creator si inventator de sorginte romantica; Ragaiac, pe Don Quijote, insa, in cazul sau insusi idealul Rusoaicei este tot un produs al imitatiei, sursa reprezentand-o lecturile din nume sonore ale literaturii ruse ( Dostoievski, Tolstoi, Adreev etc). "El cheama in ajutor literatura, crezand, ca orice incepator, ca aceasta il poate scapa de setea de viata, ii poate potoli revolta sangelui."[16]

Pe langa aceste influente livresti, eroii se lasa "mediati" si de cei din jur care le stimuleaza dorinta. De pilda, timidul Andrei Lazar nu o remarca pe Zina decat atunci cand ceilalti ( Nedan, Inelescu etc) ii dau de inteles ca si-o disputa fara succes. Ragaiac viseaza tot mai mult apropierea de himerica Rusoaica si datorita faptului ca in fiecare femeie nou intalnita vede o posibila "rusoaica"; la randu-i, acelasi Ragaiac devine mediator pentru Iliad, care-i imita dorinta. Mihai Aspru este atras cu o forta irepresbila inspre frumoasa Alba abia dupa ce observa ca ceilalti ( chiar si fetele) nutresc sentimente de profunda admiratie fata de mandra "necunoscuta" si dupa ce afla ca Ea apartine unui sot renumit pentru succesele in materie de justitie: "Si deodata s-a lasat tacere, comunicandu-se din grup in grup ca o fulgeratoare contagiune: trecea ea, Alba". Trecatoarea cu pas ferm si cu privirea "care nu se oprea nicaieri" cucereste subit intreaga asistenta. Mihai Aspru este electrizat. Senzatia e amplificata de prezenta contextului, a martorilor.

Potrivit lui Girard, exista doua tipuri de mediere: medierea externa apare atunci cand distanta prea mare dintre mediator si erou nu permite rivalitatea, in timp ce medierea interna face ca distanta redusa dintre mediator si erou poate facilita intrepatrunderea. De obicei, in medierea externa, autorul precizeaza modelul. Vucol Cornoiu este reprezentantul partidului politic din localitate iar ambitia lui este sa ajunga ministru; se trezeste mai mult decat matinal, indiferent ca are sau nu treaba ( situatie ce ne aminteste de ticaiala lui Farfuridi din comedia lui Caragiale), intr-un fel de exercitiu al spiritului si al mintii, menit sa-l conduca indubitabil catre succes, atata timp cat modelul sau, Napoleon "intai s-a invatat sa se scoale de dimineata, si pe urma a ajuns imparat". Mistificandu-se, napoleonidul Vucol o repudiaza pe prima sotie, Sultana, pe care in intimitate o alinta "Josefina", pentru a se casatori numaidecat pentru a doua oara - la fel ca si modelul sau -, de aceasta data cu o femeie frumoasa ce ii deschide drumul spre succes, atata timp cat majoritatea sustinatorilor politici se trag din randul celor veniti in casa lor mai degraba pentru a o curta pe mandra sotie. Dar modelul imparatului trebuie respectat cu rigoare, de aceea si micul Vucol viziteaza foarte des alcovul fostei sotii, trecuta acum in ipostaza amantei, pana cand ea decide sa-l ocarasca in public. Asadar, acest personaj apartine categoriei "filistinilor spilcuiti", cum spunea V. Nabokov[17], sedusi de bogatie si rang.

Lectura marilor romancieri rusi modeleaza aspiratia erotica a lui Ragaiac care insa, nu se va putea bucura de implinirea ei in planul real, cu atat mai mult cu cat insusi eroul nu prea evolueaza in acest spatiu, ci mai degraba in cel al propriilor fictiuni. Se evoca, adesea ironic, in romane figura boema a unui Don Juan transplantat pe taram romanesc in varianta Mihnea Baiatu ("Mihnea simti in el fiorul cavaleresc al Don Juanului salvator de Ilene Cosanzene in primejdie") sau Ragaiac (adica "Don Quijotte de pe Cerna"). In eseul despre eros, Ion Biberi recurge la o demonstratie plina de savoare filosofica, incercand parca sa reabiliteze cu argumente mitologice imaginea curtezanului de cariera : "Don Juan reprezinta insa adevarul realitatii masculine, care daca nu urmareste in lungul vietii apropierea absolutului, prin mijlocirea eternului feminin, nazuieste totusi sa intalneasca femeia unica, fiinta ingemanata de care fusese despartit originar, prin decretul zeilor () Don Juan ilustreaza cautarea femeii unice, in perindarea intalnirilor trecatoare."[18]

Cartile lui Gib Mihaescu sunt pe de o parte rezultatul fanteziei creatoare a scriitorului, dar pe de alta parte, trama lor si dinamica personajelor participante la demersul evenimential sunt conditionate de insasi capacitatea de autoiluzionare a acestora. "Toti acesti eroi se stimuleaza si se creeaza unii pe altii intru dorinta. Prezenta rivalului sau inventarea lui este de fiecare data o sursa de noua dorinta, de intensificare a patimei de actiune"[19], potrivit criticului Mircea Popa. In cazul lui Ragaiac, se intampla un fenomen de contaminare cu gustul dorintei pentru aventura erotica, propagat de soldatii si subordonatii sai, fiinte fruste traind prin si pentru instinct. "Dorinta metafizica este prin excelenta contagioasa"[20], spune Girard; Ragaiac mistifica mintea lui Iliad in care se instaleaza definitiv himera iubirii unice/ Rusoaica, iar aceasta imitatie inconstienta va starni dispute intre rivali. Dupa revenirea in micul targ basarabean, Ragaiac are prilejul sa o reintalneasca pe Marusea, o iubire mai veche. Tanara nu ii atrage atentia decat atunci cand intervine rivalul, Celalalt, in figura prof. Antimov cu care ea urma sa se casatoreasca. In aceasta competitie a medierilor se nasc triunghiuri conjugale ce se suprapun atata timp cat "personajul care joaca rolul mediatorului intr-un triunghi, joaca rolul sclavului in cel de-al doilea triunghi si asa mai departe"[21], dupa cum arata acelasi René Girard.

Mihai Aspru se lasa "mediat" in mod arbitrar de sotul Albei, reputatul avocat Georges Radu Serban, pe care si-l alege drept ideal pentru a putea ajunge la inima frumoasei si mandrei doamne. Modelul, odata asimilat, se conjuga in fiinta protagonistului cu idealismul trarilor si dezinteresul cavaleresc al actiunilor, favorizand triumful definitiv asupra orgolioasei Alba care i se daruie supusa. Manat de Dorinta si Iubire, Aspru se angajeaza intr-un duel de lunga cursa cu sotul Albei devenit simbol al unei clase vetuste ce trebuie sa dispara din tabloul social al vremii in favoarea alteia care se profileaza la orizontul istoriei. In studiul inedit despre sociologia romanului, unul dintre cercetatorii Institutului de istorie literara din Cluj, Mircea Popa, constata ca "Ideea de competitie care se pastreaza nealterata pe tot parcursul romanului face din aceasta carte a lui Gib Mihaescu un veritabil roman cavaleresc, dovada cea mai concludenta ca formele romanesti vechi se pot umple oricand de un continut nou, deoarece o schimbare calitativa in interiorul unei opere creeaza implicit si schimbari de forma ()."[22]