Din registrul ideilor gingase

Din registrul ideilor gingase

Prefata
 
  Cred ca se pot numi, cu aceeasi dreptate, gingase ideile care, in general, trebuie sa fie cunoscute oricui vrea sa treaca drept om cultivat, ca si acele despre care acest om trebuie sa pomeneasca totdeauna cu deosebita bagare de seama, daca vrea sa nu supere atentia societatii unde, in chipul cel mai util si cel mai placut, i se adaposteste persoana si i se apara interesele.
  Viata omului cultivat este grea astazi. I se impune, des si sever, sa cunoasca lucruri noua si sa vorbeasca despre dansele elegant si sigur. Mai ales pentru tineri, obligatia aceasta este constrangatoare. Pe cei maturi societatea nu-i sileste, cu acelasi zor ca pe tineri, la excese intelectuale. Conducerea afacerilor permite, in aceasta privinta, o dezinteresare care poate merge pana la cea mai senina apatie; apoi in tot cazul raman ceva idei cu care omul si-a ornat spiritul in tinerete, si acestea, administrate prudent, pot face bune servicii pana la anii venerabili.

  Noutatea este una din valorile nediscutabile. Legile naturale ale atentiei ii garanteaza cursul in toate domeniile vietii. Este o problema de elementara mandrie pentru omul cultivat sa afle cat mai repede noutatile, si tot atat de repede sa le adopte ori sa le respinga. In viata culturala lucrurile sunt astfel dispuse incat, obisnuit, afli noutatile gata legate de aprobarile si dezaprobarile cuvenite. Desigur, ramane loc destul pentru ca cei dificili sa poata introduce mici modificari personale in aprobarile si dezaprobarile primite de­a gata; totusi, acest loc se micsoreaza simtitor prin intensificarea culturii, dar mai cu seama prin accelerarea ei.
  Timpul si puterile trebuiesc economisite, iar obligatiile de cultura nu ne iarta sa ramanem in urma cu ideile. Datoria literatilor e sa usureze publicului aceasta economisire in asa chip, incat acesta sa nu-si puna in primejdie cultivarea anuala, lunara, saptamanala sau zilnica.

  Politica, morala si moravurile, arta, sportul, tehnica sunt materiile obligatorii pentru omul cultivat.
  Cantitativ cel putin, tehnica si sportul sunt in progres considerabil: ele au acum deplin prestigiu de salon, si devin amenintatoare pentru vechile materii culturale. Singura politica isi pastreaza, se intelege, importanta nealterata. Actual, politica financiara primeaza: e rar astazi omul cultivat care sa nu aiba doctrina financiara. Morala, religia si arta - traditionale obiecte ale scrisului care se numeste literar - se gasesc in relativa lancezeala. Totusi, ele persista a fi iritante si absorb inca destul timp si inteligenta chiar oamenilor celor mai moderni, cu tot dispretul sarcastic pe care-l arunca, la ocazie, asupra lor fanaticii sportului si ai tehnicii. Cand l-a suparat rau de tot o femeie, cel mai rece si mai mandru sportsman, incearca, vrand-nevrand, sa gandeasca asupra crizei morale si asupra modernismului sexual si cade in ispita sa citeasca foiletoane sau chiar carti pe care le ignora superb pana atunci.
  Si apoi o buna parte din femei au ramas aliate pretioase pentru literatii cari nu se pricep sa scrie despre tehnica si sport. Atentia multor femei interesante si placute este, chiar astazi, mult mai simtitoare cand li se vorbeste de arta sau psihologia moravurilor decat despre ultimele modificari ale motoarelor cu benzina. In sfarsit, trebuie luat seama ca o expunere tehnica are, inevitabil, caracter autoritar, si adeseori dimensii indiscrete, ceea ce displace profund sexului care reprezinta inca, prin o durabila traditie, l'esprit de finesse. Astfel, neglijarea materiilor literare continua a fi daunatoare cel putin intereselor sentimentale ale tanarului cultivat. E adevarat, de alta parte, ca tot mai multe femei distinse cultiva, de exemplu, cu minunata ardoare, automobilismul; cu aceasta creste in sufletul lor o curiozitate multipla si zeloasa pentru specialistii acestui sport, indiferent de clasa lor sociala. Conflictele rezultate din exagerarea unei asemenea curiozitati servesc fatal sa alimenteze cu ingrediente noua materiile literare. In acest chip se servesc unele pe altele si se impaca, pe incunjur si fara prealabila intelegere, interesele si pasiunile numeroase si diverse ale omului cultivat.

  Intre mijloacele de a produce noutatea sau - ceea ce practic e totuna - sentimentul noutatii este si reinvierea unor forme de gandire vechi care lunga vreme s-au odihnit, neglijate de atentia publica. In acest scop, atitudinea logica si eleganta este aceea a pocaintei. Se indica fireste in asemenea caz sa ne aratam patrunsi de parere de rau pentru uitarea de care ne-am facut vinovati fata cu ideile si moravurile stramosesti.
  Revenirea la idei si obiceiuri vechi, pe care le-ai uitat sau chiar le-ai prigonit, se poate opera dintr-o data, ca sub o inspiratie brusca si misterioasa. Asa procedeaza oamenii cu temperament: ei au eleganta dezinvolturii. Altii, firi adanci si potolite, prefera sa-si prezinte convertirea ca rod substantial al unor studii si meditatii lungi si anevoioase. In toate timpurile se intalnesc amandoua speciile de convertiti, si iluminati si meditativi. Convertirile foarte repezi - asa cum se intampla ele in politica, de exemplu - erau socotite, pe vremea burgeziei rationaliste, ca putin elegante. Dar, sub influenta unor filozofii moderne care au rasturnat valorile, s-a ajuns a se considera inconsecventa si izbucnirile nerationale ca o eleganta suprema a spiritului si a caracterului.
  Exista totusi inca oameni care pretuiesc consecventa si privesc neincrezatori transformarile prea vioaie ale spiritului, tot asa cum judeca de prost-gust schimbarea indiscreta a portului si a manierelor exterioare. Printre oamenii de acest fel se vor intalni, cred, cetitorii cei mai potriviti ai acestui volum.

  Evident, vremile de astazi obliga clasa burgeza sa-si revizuiasca ideile.
  Unii vor ca burgezia sa adopte simplu toate conceptiile impotriva caror aceasta clasa a luptat altadata. Aceasta revenire nervoasa si grabita la credinte si metode de viata din trecut se proclama astazi cu zgomotoasa pompa. Dar pompa si zgomotul nu sunt semnele unice, nici cele mai sigure, dupa care sa se evalueze vitalitatea adanca si reala a unor curente de idei. Oamenii cari n-au spiritul nervos imitator, nici injosit de apetituri si vanitati particulare se tin, in chip firesc, departe de grosolaniile modelor intelectuale sau politico-sociale. Singura atentia acestor oameni ma intereseaza si mi-a calauzit scrisul.
  Mobilitatea zapacita si caraghioasa, ca si imitatia prompta si de comica fatalitate constituiesc gratia amuzanta a unei specii animale care seamana ridicul cu a noastra. La oameni inconsecventa saltareata, rasturnarea usuratica a convingerilor, impreunate cu imitatia nestapanita, nu sunt decat reflexe dizgratioase, daca nu si degradatoare, ale mobilitatii acelei specii ce pare destinata sa parodieze omenirea sau, cateodata, sa faca din omenire o parodie a ei. 

Ideal si energie

  In 1915, pe cand maretul razboi era in toata splendoarea tineretii sale, iar norocul militar imbata inca alternativ ambele tabere cu ademenitoare cochetarii, batranul feldmaresal Von der Goltz canta, intr-un ziar foarte raspandit, cu simpla si sigura multumire, prohodul pacifismului - a carui grabnica moarte deschisese dintr-odata toate caile virtutilor eroice, atata vreme parasite. Cu solida consecventa, ataca venerabilul soldat miseliile care coplesesc pe oameni in vremuri de lunga pace. Dintre toate il suparase cu deosebire abuzul de prevedere si economie; fiindca slabiciunea aceasta ajunsese, cum se pare, un izvor de ticalosire fara pereche, in viata europeanului inainte de 1 august 1914. Sistemul asigurarilor pe viata, de exemplu, si mai ales organizarea asigurarilor uvriere umpleau de mare scarba pe feldmaresal; caci el, cu speciala patrundere a spiritului militar, descoperise numaidecat, in aceste pernicioase excrescente ale vietii pasnice, izvorul unor otravuri perfide, care ar fi putut ucide eroismul, obligatoriu si totusi sublim, al datoriei de sange.
  Nu incape indoiala: Von der Goltz a simtit exact si a intrebuintat ingenios contrazicerea perfecta dintre tipul clasic al razboinicului si organizarea minutioasa a prevederii cu termen lung. Trebuie amintit insa ca prevederea este o veche boala, care a infectat eroismul curat si genuin chiar de atunci de cand neprihanitii nostri stramosi au renuntat pentru intaia oara sa-si manance imediat dusmanii invinsi, fripti ori chiar cruzi, hotarand sa-i pastreze ca provizie pentru ospete viitoare, sau chiar ca instrumente de lucru, de cand adica temperamentul originar al omului a inceput sa se altereze si splendoarea perfecta a eroismului primitiv a inceput sa aiba umbre. Dar constatarea aceasta, ca mucegaiul pacifist venise inca din cele dintai vremuri sa manance virtutile, nu infirma, ci tocmai implineste ideile clare si sanatoase ale valorosului militar.
  Scurta vreme dupa aparitia studiilor sale generoase si utile asupra razboiului, Von der Goltz a avut norocul sa moara de ciupitura unui paduche exantematic, nepretuitul auxiliar al diverselor idealismuri eroice cu care se impodobeste lumea de cativa ani incoace. Pe pamantul sfant al Asiei, cuibul religiilor, al molimilor grozave si fantastic murdare, departe de lasitatile prudentei europene, si-a sfarsit batranul viata, in chip nu se poate mai frumos si mai exemplar pentru cei ramasi, nici mai armonic si mangaietor pentru sufletul sau militar. Orientul plin de mistica lumina si de paduchi, de sublima si rezignata intelepciune si idealistic dispret pentru sapun si celelalte miselnice desartaciuni ale Apusului a fost sortit sa primeasca, intr-o armonie oarecum miraculoasa, rasuflarea din urma a unui om care aratase atat de lamurit fundamentul adevarat al eroismului pur si consecvent.
  Era lucru vazut insa ca Europa toata, ea insasi, incepuse de mult sa lupte, cu subtila staruinta, in contra putrejunilor pacii. Virtutile capitale, zeci de ani inabusite, incepuse a fermenta in maruntaiele Occidentului bolnav de bunatatile inselatoare cu care-l imbuibase geniul practic si cel artistic, sustinute de o pace mult prea lunga. Si aceasta virtuoasa regenerare s-a indepartat, intocmai cum trebuia, dupa sentinta memorabila a lui Moltke: 'Cele mai nobile virtuti se dezvolta in razboi. Fara razboi, lumea ar dospi si s-ar pierde in materialism'. Si Virtute insemneaza doar Energie, adica tarie de vointa, iar vointa fara ideal este un nonsens. Cu aceste idei simple si clare in cap, Europa a inaugurat, acum 12 ani, regimul strict al virtutilor autentice
  Cine ar putea socoti exact in ce proportie a crescut, de vreun sfert de secol incoace, intrebuintarea cuvintelor energie, vointa, ideal, in debitul european, scris si vorbit, ar ajunge la numere mari de tot. Acest calcul eu nu-l pot face; dar cred ca ar fi si ciudat si nedrept sa mi se ceara atat de migaloase socoteli tocmai astazi, cand filozofii diverse se intrec, cu eleganta ardoare, sa discrediteze inteligenta si toate socotelile ei, si sa introneze, in materie de cunostinta, intuitia si instinctul. Am sa ma folosesc dar de acest drept, consacrat de ganditorii plini de vioiciune ai timpului meu, si am sa vorbesc din instinct, am sa luminez prin intuitie.

  Toti acei care nu sunt atat de energici si activi, incat sa nu mai poata gandi logic si ingaduit, se vor fi intrebat ce insemna acea obsesiune fanatica a vointei, ingrijorarea aceea alarmata, care nu se mai satura sa se tanguiasca de lipsa de energie, tocmai intr­o vreme cand lumea se storcea in munca productiva si inventiva, cu o febrilitate fara pereche. In publicistica europeana aparuse un fel de pedagogie politica, al carei ton fundamental era un tipat exasperat si exasperant dupa energie. Ce lucru pofteau acele capete - omenesti totusi, pe cat se parea - cand zbierau sau maraiau, fara preget si cu nervozitatea tampita a vracilor descantatori, cuvantul energie?
  Acum putem zice ca am inteles. Se pregatea cea mai stralucita explozie de energie pura din cate au fost, de cand vointa universala s-a incarnat in oameni. Schopenhauer spunea numai un simplu adevar cand dadea ca exemplu clasic de manifestare a vointei propriu-zise pe nebunii furiosi. Europa se pregatea dar pentru o formidabila activitate convulziva iar acei care conduceau pregatirea nu prea vroiau, se pare, sa afiseze clar rostul propagandei lor energistice; astfel, ea trebuia sa apara neinitiatilor ca o ciudatenie maniaca. Era o prudenta elementara din partea acelor care aveau sa-si pastreze in tot chipul sangele rece, pentru ca, sigur adapostiti, sa alimenteze energia furioasa a celor destinati sa intrupeze vointa sublimata, cat mai bine curatita si ferita de infiltrarile primejdioase si nesuferite ale inteligentei.
  Trebuie sa luam bine seama la aceasta impartire de roluri: ea este un semn mare al naturii razboiului modern. Cativa, din birouri, cafenele si redactii, tipa si se agita, cu sange rece, sa aprinza furie eroica, sa elaboreze, cum se zice, pregatire sufleteasca in ceilalti, care-si sparg capetele si-si spinteca pantecele, prefacuti in centre de energie distilata si rectificata la absolut. Cei dintai, vedeti bine, au realizat, pe seama lor, pacea perpetua, si duc pacifismul international pana la a face, cu o discretie generoasa, negustorie cu dusmanul; iar celor din urma le revine rolul, cu deosebire nobil si frumos, de a perpetua, cu cea mai pitoreasca energie, virtutile aspre ale stramosilor. Cum s-ar zice in stil modern: cei dintai sunt apolinici, cei d-al doilea dioniziaci - admirabila impartire si de gust, in drama sociala.
  Distributia aceasta, cu deosebire amabila si distractiva pentru cine are ragaz sa dea atentie contemplativa unor fenomene atat de simple si evidente, nu s-a obtinut, cred eu, cu mare greutate; cred, fiindca sunt convins in contra unor sfinte formule, ca astazi, ca si oricand, capitalul de vointa covarseste enorm capacitatea de reflectie in multimea umana; si asupra vointei se opereaza usor cu cele mai grosolane si mai simple sugestii. De aceea intreprinderea a reusit peste asteptarile celor mai scrupulosi idealisti, peste inchipuirea celor mai delicati imperialisti. Europa a intrat in aceasta epoca ilustra de actiune convulziva cu un avant si un brio vrednice de varsta cea mai juna a speciei noastre, pe cand vointa functiona absolut, neimpiedicata de retineri meschine si bolnavicioase. Regia a fost perfecta; drama se urmeaza cu un neasemanat pitoresc de surprize si de combinatii logice, fatale - un film miriametric, deliciu suprem pentru reporteri, voiajori de comert si samsarii gigantici care duc lumea, incarnari reprezentative ale timpului acestuia de colosala inflorire a vointei.
  Printre pregatitorii literari ai acestui vertiginos chef de energie, cine poate uita pe feciorul micului pastor saxon, pe vulgarizatul aristocrat Friedrich Nietzsche? Acest suflet de preot prin nastere, un evlavios deghizat in ateu, vesnic iritat de probleme de viitor si de mantuire, a fost idolul carturaresc al multor care pe fata nu-l marturisesc, ori il hulesc chiar, copiindu-l pe ascunsele. Un filolog genial si isteric, in fiinta caruia se amesteca micul-burghez neamt, hipnotizat inca de lustrul prestigios al cizmei iunkerului, cu un umanist poet, a carui minte era spasmodic zbuciumata de icoane din stravechea tragedie greceasca; pentru dansul catastrofa violenta si perpetua ajunge dogma suprema si singurul postulat nobil. Omul trebuie sa traiasca in primejdie continua, vesnic biciuit de emulatie, turbat de pofta de intrecere. Ideea de lupta dusmanoasa cu celalalt, in grad de obsesiune absoluta, rivalizarea ridicata la manie, extaz razboinic la paroxism.
  Un diavol insa, de cea mai infernala istetime si divin ironic, pandea soarta poporului care nascuse pe acest profet, care din amintirile vechimii inchipuise naluci smintite si marete. Si acest diavol a pus imparat, in capul poporului german, o incomparabila incarnare a spiritului commis-voyageur, o incarnare de o perfectie ciudata, trasnitoare, neverosimila prin chiar desavarsirea ei. Minte umpluta cu galagie pripita si grosolan fanfarona, vointa clatinata de ingamfari puerile, lacomie fara frau si cvasi dementa de a se amesteca in toate, betie plebee de costum si parada, idei ca din capul unui regizor de varietati care vrea sa filozofeze, semetii inutile si amabilitati alaturi cu drumul - in totul un balamuc de impulsuri incoerente, inzorzonate cu atitudini de panopticum, cu gesturi de gravura populara, cu bombastica cazona, cu literatura de supeu militar. Aceasta aratare a avut slujba istorica sa simbolizeze si sa calauzeasca energia patriei imperiale a lui Nietzsche tocmai atunci cand ea se arunca, cu avant disciplinat, peste marginile existentei sale pasnice. Profetul care vroia sa supuna viata unei solemnitati etern tragice a fost cu batjocura blestemat sa vorbeasca poporului care se supunea preaplecat celui mai umoristic simulacru, celei mai extravagante, mai rautacioase si mai reusite parodii a supraomului, cel imaginat cu atata cheltuiala de patos juvenil si de lirism grav si evlavios.
  Fara indoiala, exemplul este de o expresivitate prea concentrata, ca un caz frumos de patologie; fiindca in el se arata un popor intarziat, grabit si stangaci, incapabil sa-si invaluie cum trebuie impulsurile cu gentilete international consacrate; iar Zarathustra, in momentele lucide, se canta melancolic pe sine insusi: Ich bin, ach, nur Narr, nur Dichter!
  Indiferent: energomania este acum atat de universala, incat putem zice ca toata suflarea omeneasca, triburile europene, ca si popoarele Polineziei si ale Africei, armonizeaza astazi desavarsit intr-o razboinicie esentiala, aceasta fiind punctul unic, venerabil si solid omenesc, in care se pot impaca perfect varietatile speciei noastre.

  Elementele vointei sunt: sfortarea si scopul. Unele scopuri se numesc idealuri. Idealurile sunt scopuri prin excelenta nobile. De dansele ne apropiem numai prin eroism, moral - cum este, de exemplu, lupta sublima cu vorba si condeiul in versuri si in proza - ori material: cu capul sau cel putin cu spatele in bataia pustii si a spangii. Iar tehnica vointei in forma ei superioara si delicata se numeste, prin urmare, idealism. Idealistul, care nu-i decat idealist, are, la randul sau, nevoie de o tehnica speciala a vietii. El nu poate ramane inchis in 'turnul de fildes' al egoistilor - cladire bine cunoscuta din literatura moralei civice - ci se arunca in viata intensa, cu tot riscul functiunilor si misiunilor, al atributiunilor si retributiunilor fatale de care te leaga orice situatie activa sociala. Toate aceste fatalitati materialistice idealistul trebuie sa le imbratiseze cu eroica prudenta, cu pretul unor lupte sufletesti in care el nu poate triumfa decat daca mecanismul vointei sale este sigur si simplu.

  Wilhelm Wundt, astazi raposat, vestit profesor si autor de manuale filozofice, cu incomparabil succes de librarie, a scris, pe vremea razboiului, o carte - se intelege, din inspiratie patriotica - despre filozofie in legatura cu caracterul popoarelor. Acolo el spune, in stilul sau neutru si biurocratic, pe un ton de demonstratie sigura, ca la baza filozofiei franceze se gaseste vanitatea si setea de glorie, resorturile esentiale ale sufletului national (cum se poate vedea si din cantecul Marseillezei, unde zice: le jour de gloire est arrive), iar filozofia engleza, cu exceptii care se explica si se inlatura foarte usor, oglindeste, cu o fidelitate deosebita, caracterul distinctiv al anglo-saxonului: egoismul centripetal (cel frantuzesc, zice Wundt, este mai mult centrifugal), sau, mai direct spus: filozofie de oameni satui. Pana aici lucrul se prezinta simplu si amabil. Dar germanii?
  Ei au avut parte de idealism sau, mai lamurit: de ideea datoriei, cu supunerea catra vointa generala; un idealism care lucreaza deopotriva in sufletul naiv al omului de rand, ca si in constiinta luminata a celui cultivat.
  Trebuie marturisit ca era greu de facut o clasificare mai satisfacatoare, daca tinem seama de persoana si situatia autorului. In interesul expunerii mele insa cred ca pot sa completez pe Wundt astfel: deoarece filozofia engleza este a satuilor, propun sa numim, macar de dragul unei concizii elegante, idealismul filozofia flamanzilor sau, dupa voie, a insetatilor. Tot se zice in nemteste: das Dursten und Lechzen nach dem Ideal. Cu chipul acesta dam formulei profesorului o paralela destul de nimerita si cu rodnic inteles, mi se pare.
  Starea propriu-zis idealistica - zic eu acum, combinand explicatiile filozofului cu observatiile mele de mai sus - este starea acelui care asteapta, care n-a ajuns si se trudeste grozav sa ajunga. Rog pe cetitor sa faca aici singur aplicatiile necesare, daca este curios sa interpreteze in detaliu cele ce i-am spus pana acum, cu ajutorul formulei atat de comode inspirate de Wundt. Cadrul meu ma sileste sa trec numaidecat la alte constatari.
  In aceasta dispozitie a puterilor sufletesti, ori si ale trupului, pe care am numit­o stare idealistica, silinte indaratnice tremura sa se rezolve intr-o satisfacere, natural nestabila, dar a carei plenitudine trebuie sa tie cumpana sfortarilor crunte cari au impins spre dansa. Numaidecat se intelege ca pentru asemenea exaltare a energiei voluntare, conditia prima este o reducere a gandirii la forme simple schematice, o simplificare care sa se apropie de monoideism. Inteligenta trebuie atunci stransa in forme catehizmale, pentru ca vointa sa poata lucra suveran.
  Forma perfecta a vointei suverane este spiritul militar. Multimea oamenilor a simtit o dragoste calda combinata cu o tainica admiratie pentru manifestarile invariabil vioaie si colorate ale acestui spirit; fiindca el este perpetuarea statornica si dragalasa a insasi copilariei neamului nostru. Tipul militar este baiatul rasfatat si irezistibil al istoriei. La timp hotarat el porunceste, cu o incantatoare incruntare, sa i se dea pe mana tot ce se afla in casa. Mandru si frumos imbracat, el reprezinta forma cea mai seducatoare a atotputerniciei pamantesti. Candid si zglobiu, distruge, cu cateva miscari gratioase, toate materialitatile care nu-i sunt imediat consumabile; si astfel el ni se arata ca inger al idealismului curat, care vine sa ne invete a nu ne lega inima de cele pamantesti, a uita de grija meschina a viitorului, ci, asemenea pasarilor cerului si crinilor campului, sa ne lasam in voia Domnului, caci el este Dumnezeul tuturor ostirilor, a celor luptatoare, ca si a celor sedentare.
  Distrugerea generoasa de asa-numite bunuri materiale este semnul cel mai curat si mai luminos al intensitatii idealismului actual; si acei care se plang de acest efect izbavitor si sfant al spiritului idealistic dau numai dovada de o scandaloasa perversitate logica si morala. Suntem la o raspantie de mari solemnitati istorice: de aici, ori mergem vitejeste spre viata curat idealistica, purificata de toate scarbele complicate ale falsei civilizatii, ori ne intoarcem in mocirla materialismului din care abia am iesit. Iar regimul vietii de pura si simpla virtute, hotarat nu se poate obtine nici sustine numai daca perpetuam cu toata energia starea de razboi, pana ce vom reduce strict materialitatile la cele mai venerabile forme, la plugul de lemn si la ghioaga nestrunjita, atingand astfel gradul cel mai sublim de rafinare idealistica.
  Aici insa iarasi se invedereaza inferioritatea Apusului. Numai Rusia, sfanta si rurala, incalzita de suflul vechi al Asiei, ne mai da doar exemplul unui idealism autentic si consecvent in sublimarea pana la anihilare a blestematelor valori materiale. De la Rasarit, lumina, acum, ca si in toti vecii.

  Acum vreo cincizeci de ani erau foarte la moda studiile asupra inteligentei animalelor. Furnicile se distinsese eminent; lor li se consacra o literatura cu deosebire entuziasta. Mark Twain povesteste cum, atins de curiozitatea pasionata a zoopsihologilor, s-a apucat si el sa observe furnicarea. Rezultatul observatiilor n-au confirmat, pentru dansul, asteptarile teoriei. De cate ori furnicile lui intalneau un fir de pai ori de iarba care li se inalta in cale, ele nu-si urmau drumul, scurt, pe langa baza obstacolului, ci se urcau mai intai, pe o parte, pana in varf, si apoi de acolo se dadeau binisor jos, pe partea cealalta&ldots; Despre furnici aceasta se prea poate sa fie o gluma calomnioasa, dar pentru crizele istoriei umane, drama hazlie a lui Twain pare ca nu-i decat un exact simbol.
  Intelectualii, care nu-s decat intelectuali si nu-s absorbiti de practicarea energica a vreunui idealism oarecare, incearca uneori sa intrebe care ar fi bilantul crizei sublime in care ne gasim. Ca de obicei, intelectualii se arata a fi si acum intempestivi; de aceea sunt trimisi la plimbare, fara lunga explicatie, dar cu mult temperament. Fiindca pamantul sta pironit in zodia impintenata a cizmei militare, care de nimic nu se impacienteaza asa rau ca de socoteli complicate: simplicitatea este natura insasi a idealului in actiune.

Tipul politic
 
  In inteles psihologic si social, se poate numi politica: orice sistem de fapte si intentii prin care cauti a impune - pana la totala substituire, daca se poate, - vointa ta vointei altuia. Uzul comun, care tinea seama numai de intensitatea si generalitatea efectului practic, respinge intelesul politicii la activitatea de stat si pentru stat. Dar orice minte normala poate vedea ca aceleasi motive si atitudini, cu aceleasi metode si rezultate se constata, indiferent daca conflictele de vointa se intampla intre mucosi din clasele primare, intre mahalagioaice de temperament, intre dame care patroneaza opere umanitare rivale, - sau: intre Napoleon si Europa, ori intre Mussolini si orasul Danzig.
  In orice situatie politica, astfel definita, metodele pentru realizarea acelei substituiri de vointa despre care vorbim sunt aceleasi: pumnul, completat cu diverse aparate artificioase care-i imita efectele, intensificandu-le minunat; zbieratul viguros, adica forma cea mai perfecta a limbajului intuitiv, - mijloc de comunicare incontestabil superior limbajului rational, totdeauna migalos si tardiv; in sfarsit, amenintarea si fagaduinta, sublima pereche clasica de argumente sentimentale, al caror efect prompt este totdeauna asigurat, daca sunt prezentate intr-un stil absolut metaforic si hiperbolic. Toate aceste, sustinute si implinite prin eliminarea cat mai desavarsita a motivelor si faptelor care le-ar slabi efectul; fiindca aceste metode trebuie sa ramana product curat al silei sau al unei sugestii cat se poate mai putin intelectuale.
  Din ierarhia naturala a trebuintelor si, prin urmare, a poftelor omului, rezulta ca politica, in intelesul curent, adica activitatea de stat, coincide in buna parte cu aceea ce, in stiinta economica, se numeste: distributia bunurilor. In fapta dar, tipul politic este o fiinta care, prin calitatile sale materiale si sociale, se afirma cu deosebire destoinica a pune stapanire pe bunuri produse prin activitatea specifica altor tipuri umane. Asa a fost de la origini. Numai ca la inceput raporturile acestea erau simple si perfect transparente, iar astazi, peste masura complexe si greu de patruns. In cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte sa recurgem pentru a intelege raporturile cele mai comune dintre oameni, invingatorul devine barbat politic prin insusi faptul invingerii, iar invinsul, adversarul politic de adineaori, devine simplu bun de consumatie si cade sub guvernarea celui care l-a doborat, si acesta il administreaza, din momentul ce incepe sa-l rupa in bucati, pana la ultima faza a digestiei. De la acest caz cu totul luminos in esentialitatea lui general umana, pana la diversitatea vietii politice moderne, natura fundamentala si pozitia caracteristica a tipului politic raman aceleasi: el reguleaza impartirea si consumarea valorilor nascute prin fapta altor tipuri psihice si sociale. Tipul politic are dar slujba cu deosebire nobila de a pune stapanire pe produsele, materiale ori intelectuale, ale unor activitati radical deosebite de politica, pe care le putem numi in scurt activitati tehnice; iar operatiile prin care se perpetueaza aceasta stapanire se numesc, cu un termen solemn: organizatie sociala si de stat.
  Sa nu se grabeasca, ma rog, cetitorul a scoate, din cele scrise pana aici, concluzii ponegritoare asupra oamenilor politici. Tipul politic pur nu este fiinta simplu hrapareata pe care prea lesne si-o inchipuieste uneori prostimea necajita.
  Trepadusul electoral, reporterul ignar si neastamparat, seful de cabinet servil si obraznic, ori alte asemenea incarnari de elementare apetituri, nu sunt si nu devin tipuri politice, chiar daca ajung si raman la nivelul ministrabilitatii si la un regim sustinut de icre moi, sampanie, automobil si dame de nediscutata marca. Tipul adevarat politic gusta, se intelege, ca oricare altul, din aceste realitati, care oricum n­au direct a face cu viata de stat, dar fara a se putea opri la dansele; pentru ca lui ii este cu deosebire dat, nu sa se bucure de anume realizari ale vietii sociale, ci sa doreasca cu sete nestinsa a le stapani pe toate. Nu obiectul stapanit, ci stapanirea este tinta vointei politice. Sa poruncesti si sa fii ascultat fara impotrivire, sa fii admirat si lingusit cu cea mai fanatica stupiditate, sa te razbuni asa ca sa ingrozesti si pe cele mai plecate dintre slugile tale, sa dobori si sa strivesti pe acel care-ti sta impotriva, pana a-i lasa numai putere ca sa-si inghita otrava fara seaman a infrangerii celei de pe urma, - din aceste voluptati de o grozava simplicitate se tes visele si se realizeaza paradisele creaturii politice.
  Dar aceasta elementara sete de stapanire, trebuinta aceasta naiv salbatica de a supune, a smulge aprobare si admiratie fara margini sunt, in grad divers, atributele cele mai comune ale animalului prin excelenta social. De aceea este atat de comuna evlavia pentru tipul politic si ravna catre dansul. Numai tipului politic i-au dat oamenii din toate vremile, cu toata inima, brevetul de om mare. In cultul lui suntem crescuti; lui i se inchina carticica simplista de istorie nationala din clasa primara, ca si tratatul pompos de istorie universala de unde cetateanul matur isi completeaza cultura generala. Cate amanunte din dezvoltarea stiintei si a tehnicii afla scolarul in cartile hotarate sa-i vorbeasca doar tocmai de specia noastra considerata in afara si mai presus de animalitate? Ce stie el despre ostenelile atat de straniu ingenioase, despre toate draciile profunde si curioase cu care a intampinat omul greutatile perfide ale realitatii? Insa trantele galagioase, tragerile pe sfoara solemne, tot bagajul mahalagismului urias al vietii politice trebuie invatat bine pe dinafara; pentru ca nazbatiile crude, viclene ori brutale, ale creaturii politice, sunt tocmai pe potriva sufletului oricarui exemplar al speciei, pe cand istetimea tehnica si teoretica este un joc pe care rar numai il face natura cu unele din aceste exemplare.
  Nu toti acei care nu domnesc si nu se bat pentru domnie, si nici toti acei care produc valori materiale, stiintifice ori artistice, pot fi trecuti cu stricta dreptate la categoria pe care am numit-o tipul tehnic. Multimea mare lucreaza in aceste domenii nu din necesitate interioara, ci din intamplare si prin constrangere sociala. Dimpotriva: politica este vocatia naturala a majoritatii umane. Din impuls imediat, aproape orice om pofteste si practica cu deliciu functiunea de stapan; aproape oricui ii vine numaidecat bine sa recurga la siluire; sa caute lacom admiratia ori teama smerita si aprobarea fara rezerva a cat mai multor din acei cu care are a face. Succesul politic este acea valoare sociala pe care gloata o intelege mai deplin, la care jinduieste mai tare. Intre toate satisfactiile direct izvorate din viata sociala, cele mai palpabile si mai comun accesibile sunt sentimentul puterii si gloria, fie ele realizate intr-un fund de mahala ori pe continente intregi. Si aceste satisfactii groase sunt insasi conditiile psihologice cele mai generale ale sociabilitatii.
  Tipul eminent politic considera ca subalterne orice alte activitati in afara de a sa proprie: celelalte sunt meserii, numai a lui singura este o demnitate. In ingamfarea, mai mult ori mai putin prosteste purtata, a celor mai de rand partasi ai puterii publice, ca si in brutalitatile prototipice ale lui Bonaparte, care a maltratat in public pe batranul Lamarck pana l-a facut sa planga, iar pe istoricul Volney l-a trantit in nesimtire cu un picior in burta, creatura politica isi arata si isi justifica caracteristic superioritatea specifica de care se simte plina.
  In scurt, am numit tehnica orice activitate producatoare de valori materiale, ori stiintifice, ori artistice. Tipuri adevarat tehnice sunt, in inteles psihologic, numai acei indivizi care, prin naturala pornire, inventeaza valori stiintifice, artistice sau industriale, si se absorb cu autentica dragoste in munca prin care se creeaza astfel de bunuri. Multimii, care prin constrangere sociala si din intamplare numai serveste sa multiplice prin imitatie rezultatele acestei inventivitati, nu i se cuvine, strict psihologic, locul pe care l-am atribuit tipurilor inventive. Aceasta multime se compune din tipuri natural politice, oprite din sila sociala de a-si manifesta deplin si efectiv caracterul lor adevarat. Cand oameni foarte ageri au spus ca lenea este patima absoluta, ei s-au gandit, imi inchipuiesc, numai la activitatile acele pe care le-am pus aici in opozitie cu politica, fiindca numai acolo masa oamenilor se arata lenesa din fire, dar nicidecum in ce priveste setea de putere si procedarile elementare cu care ea se satisface.
  In creatia stiintifica, artistica sau industriala nu este loc pentru minciuna, nici pentru bataie, nici pentru zbierat: numai copiii, nebunii si salbaticii pot recurge la atitudini si procedari politice fata cu realitatile materiale ori spirituale, considerate ca obiecte de intelegere sau ca material de creatie sensibila. Sufletul omului tehnic neaparat se organizeaza intr-un fel cu totul deosebit de acel politic, si tinde a se opune cu atat mai exclusiv acestuia, cu cat el insusi este mai viguros diferentiat. In omul tehnic se realizeaza o fiinta energic deosebita de animalele violente care formeaza masa speciei. Oricat de rari sunt indivizii care intrupeaza aceasta fiinta noua, oricat de puternic apare inca animalul violent, viclean si hraparet chiar in majoritatea oamenilor de tip tehnic, hotarat este ca in sanul acestui tip numai se intalneste fiinta noua, specific omeneasca. Politica este insasi perpetuarea barbariei originare. Stapani ori stapaniti, aceleasi porniri primitive inspira vointele celor multi. Singur tipul tehnic reprezinta emanciparea autentica de aceasta primitivitate: el constituie exceptia adevarata in nivelul comun al speciei, fiindca singur el este o fiinta noua, care nu poate incapea in cadrele animalitatii, pe cand creatura politica, cu psihologia ei redusa la varietatile simplei violente si simplei viclenii, ramane o anexa zoologica.

  Merimee scria, din observatie proprie, astfel: Lord Palmerston are siguranta unui vechi ministru si gustul de aventuri al unui scolar. Imi pare foarte nesocotit, increzator in steaua lui si cu totul fara scrupule. Ar rasturna lumea ca sa aiba un succes de elocventa in parlament. Are toate prejudiciile si toate ignorantele lui John Bull, indaratnicia si ingamfarea acestuia. Iar despre Gladstone: imi pare in unele privinti un om de geniu, in altele un copil. Copil, om de stat si nebun, din toate aceste este cate ceva intr-insul. Deunazi reproduceau ziarele un portret al lui Lloyd George, schitat de nu stiu care ziarist sau politician englez; acest autor se arata cu deosebire impresionat de usurinta cu care premierul Angliei apuca, arunca si intoarce ideile, de vioiciunea cu care isi afirma si isi anuleaza atitudinile.
  Am dat cele doua constatari dintai, pentru ca sunt facute de unul dintre cei mai ageri si mai lucizi europeni ai vremurilor noastre; si le-am dat pe toate trei, fiindca se refera la oameni politici ai unei natii care nu se semnaleaza prin excese de vioiciune de nici un fel. Altminteri se poate intelege si fara nici un exemplu, ca mobilitatea infantila, latenta ori manifesta, trebuie sa fie caracterul natural al creaturii politice. Vointa in plina libertate n-are nevoie sa fie decat mehenghie; incolo ea se dispenseaza, natural si avantajos, de orice rigoare, consecventa si raspundere specific intelectuala.
  Printul Ludwig Windischgraetz, barbat politic si fost ministru al Ungariei, istoriseste urmatoarea teatrala intamplare de o stranie frumusete. Intr-un salon inchis al unui mare hotel din Budapesta, Tisza avea sa pranzeasca cu cativa prieteni politici. Cand am sosit, spune Windischgraetz, l-am gasit pe Tisza dezbracat de surtuc, jucand singur, cu ochii la lautari, fara sa ia seama la prietenii care mancau si vorbeau intr­un colt al salii. Juca fara sa scoata o vorba; numai din ochii lui mari facea semn vioristului, cand trebuia sa schimbe cantecul. Patru ceasuri intregi a jucat singur, omul acesta de peste cincizeci de ani, carunt, presedinte de consiliu. Isi juca triumfurile si planurile lui politice. Multi vor zice ca exemplul acesta pacatuieste prin perfectie: este rasaritean-meridional si maghiar. Desigur, in epidemia nationalista care zgaltaie Europa de cateva decenii, maghiarii s-au aratat sa fie 'cazul frumos' prin excelenta. Dar eu cred ca orice tip politic, independent de latitudine si descendenta, isi gusta triumfurile obtinute sau planuite tot asa de elementar ca si Tisza; numai ca nu toti jubileaza atat de vizibil. Pe cei mai multi ii supune si deformeaza o estetica sociala de provenienta nepolitica, o disciplina nascuta din uzurparile intelectului asupra vointei genuine. In ascuns, tot politicianul isi are clipele lui de ceardas. Caci n-are, in fond, alta vointa si alte voluptati decat acele ale primitivului care topaie in jurul ospatului asigurat sau al dusmanului prins, ceea ce adeseori e totuna. Efectele activitatilor nepolitice au prefacut creatura politica, asa ca in locul gambadelor autentice, ea ne ofera mutre grave, in care, pentru cei neatenti ori altfel slabi de duh, isi deghizeaza tumbele maimuta stilizata printr-o mimica solemna.
  Creatura politica are vocatia si slujba de a rezuma simplicitatea si violenta sufletului maselor; fizionomia ei caracteristica se va alcatui necesar din indaratnicii si capricii, ca la copii si la primitivi. Concentrata excesiv in actualitate, vointa politica este, in fond, neaccesibila judecatii consecvente; fiindca grupul politic si creatura lui n-au memorie exacta, nici raspundere, si toata structura vietii politice este astfel, incat individul politic este dispensat si aparat de raspundere si memorie. La intamplari de ordin intelectual, creaturile politice raspund prin solidarizarea pumnilor propriu-zisi sau deghizati.
  Cine n-are cumpat si rabdare va declara exagerate cele scrise de mine pana aici. Cu desavarsire frivola va fi o asemenea judecata. Referatul meu despre tipul politic este exact, dar ideal si schematic. In practica, activitatea acestui tip se loveste de greutati complexe care-i altereaza efectele, fara a-i putea schimba, se intelege, natura intima care coincide doar tocmai cu fondul elementar al animalului uman. Adversarul statornic si cel mai vatamator al vietii politice este omul tehnic. Prin fapta acestuia s-au intamplat cele mai adanci transformari in fiinta speciei: animalul s-a pervertit si s-a prefacut in om. Fiindca prin tehnica s-a nascut in fiinta noastra un interes deosebit pentru viata, si pamantul transformat de inventivitatea tehnica am inceput sa-l iubim cu o dragoste rafinata care ne-a saltat peste granitele animalitatii. Imbogatirea uriasa a realitatii prin tehnica a creat ocupatii care trezesc si absorb energiile bune si a format caractere noua, opuse acelora de care are cu deosebire nevoie politica. Multimea si diversitatea valorilor tehnice au dat fiinta unui organism complicat de cooperatie, si atunci insasi creatura simplu politica a fost silita sa se transforme intr-o creatura administratoare. Si aceasta a fost schimbarea cea dintai si cea mai directa pe care a suferit-o tipul politic, prin puterea discreta dar tenace a tipului tehnic. Dar natura politica cauta negresit sa dea activitatii administratoare o dezvoltare excesiva si parazitara, potrivit apetitelor sale elementare de putere, de glorie si universala acaparare. Iar viata tehnica se trudeste sa anuleze incalcarile absurde ale administratorului, care instinctiv se poarta astfel, ca si cum administrarea, iar nu producerea si utilizarea propriu-zisa a valorilor ar fi scopul absolut al colaborarii sociale.
  In acest conflict permanent, succesele groase sunt desigur tot ale creaturii politice. Tehnica insasi, dand nastere organismului administrator si intemeind supunerea, rabdarea si spiritul de toleranta, a pregatit un suculent bulion de cultura, in care tipul politic dospeste avantajos. Supunerea cronica ofera astfel de-a gata apetitelor politice hrana la care ele jinduiesc continuu. In societatea imbogatita si disciplinata prin tehnica, puterea se obtine fara vitejie; s-au cultivat dar inevitabil viclesugurile, lasitatile arogante ori taratoare, si toate pacatele mici si urate in care se incheaga energiile inferioare si echivoce. Mecanismul acesta minunat al supunerii si ingaduielii, care face posibil statul, permite tipului politic, stapan pe dansul, sa faca nerozii intr-o masura care in nici un domeniu specific omenesc n-ar putea fi atinsa. Fiindca acel mecanism, prin structura si intinderea lui, are o miraculoasa capacitate de a neutraliza prostiile individuale. Dar sa-si inchipuie cineva ce s-ar intampla cu un matematic, un muzicant ori un inginer care ar comite neghiobii echivalente cu cele pe care le seamana un barbat politic cu deplina seninatate in activitatea sa de stat, si va evalua usor cu ce marafeturi primitive se poate multumi, poate fiinta si prospera activitatea politica.
  De opt ani infloreste peste tot pamantul politica. State se distrug si se fabrica, partide si programe se inmultesc pe masura microorganismelor, presa se ineaca in obezitate si huzur -: in lumina acestor fenomene, ochii cei mai stupizi pot vedea conflictul radical dintre tehnica si politica. Una nu poate prospera prea mult, fara ca cealalta sa nu inceapa a se prapadi. Inflorirea politica este de-a dreptul orbitoare in pamantul fostei imparatii rusesti: consilii, intruniri, decrete, manifeste, brosura de propaganda, teatru de propaganda, tren de propaganda -; raiul creaturii politice. Dar atat. Pentru alte lucruri care nu se pot realiza prin decrete, brosuri si vagon retoric, nu mai e vreme nici putere. Bairamul cel mare al politicii acolo este, dar mai fiecare tara europeana isi are micul sau chef.
  Revolutie nu se poate face fara mizeria maselor, si masele noastre nu sunt mizere, - spune Bebel catre un tovaras rus, care-l intreba nerabdator de ce nu porneste mai curand rasturnarea generala. Intr-adevar, trebuie mizerie pentru ca politica sa-si dea floarea suprema: criza convulziva, revolutia. Dar mizeria tot numai politica o poate produce, pentru ca creatura politica nu poate sa-si inghita prea lunga vreme natura intima: violenta; si nu poate dura fara tranta si scandal grosolan. Numai asa ea se poate simti cu adevarat pe sine, isi poate da siesi deplina justificare - si astfel ea a nascut razboiul si mizeria, semnele cele mari de exuberanta politica.
  Macchiavel, in consecventa lui unica, era de parere ca ar trebui, din zece in zece ani, sa vie catastrofe purificatoare, care sa intoarca statele la stari primitive; fiindca aceste stari, dupa ideea lui Macchiavel, sunt adevarat sanatoase si robuste, iar artele pacii strica pe oameni. Oamenii politici n-au astazi consecventa florentinului. Cu groaza si inversunare se apara acum toti de raspunderea razboiului. Ca si cum faptul de a fi pornit o asa grandioasa operatie purificatoare nu ar fi o glorie fara pereche; iar revolutionarii rusi se declara inocenti de intamplarile materiale ale patriei lor, ca si cum un ideal social n-ar justifica indeajuns orisice. Evident, politica pura se strica, deoarece ea isi neaga esenta proprie si urmarile ei cele mai specifice.
  Realizarile tehnice au fost totdeauna un minimum hotarat de exuberantele continue ale zburdalniciei politice. Civilizatia - cum se numesc in total valorile tehnice - s-a produs pe apucate, s-a strecurat cum a putut prin valmasagul betiei politice.
  Este de inteles ca oamenii propriu-zisi, adica fiintele umane de tip tehnic, sa fi simtit inca demult rostul creaturii politice. S-au pornit copacii, zice Scriptura, sa-si caute imparat; maslinul, smochinul si vita n-au vrut sa se faca imparati, fiindca avea fiecare destul de lucru cu roadele lor frumoase si bune, dar spinul s-a invoit numaidecat sa fie mai mare peste toata padurea. Ca o concluzie optimista a acestei vechi intelepciuni destul de amare, vin vorbele lui Fichte care, intr-o vreme mult asemanatoare cu a noastra, visa astfel despre sfarsitul vietii politice: scopul propriu al statului este sa se faca pe el insusi de prisos. Se vede usor ca aceasta formula nu poate avea inteles decat din punctul de vedere al omului tehnic; singura existenta tehnicii a facut posibila o asemenea critica a statului si deci a naturii politice; pentru ca numai prin efectele directe si indirecte ale vietii tehnice, politica s-a alterat intr-atat, ca, in teorie macar, ea sa poata fi subjugata tehnicii si calificata dupa normele acesteia.
  Dar tocmai de aceea toata lumea n-are cadere sa invectiveze politica si sa se planga de dansa. Si daca totusi face aceasta, atunci toata lumea adauga numai o ipocrizie grosolana la plamadeala insipida de locuri comune pe care ea o ia si o da drept gandire. Caci toata lumea este aceea care da nastere si crestere politicii. S-ar putea sa nu semene plodul cu zamislitorul?

Feminism  
  Pentru noi, barbatii toti, femeia este un fenomen banal, obsedant si grav. Cu deosebiri, se intelege, dupa varsta, temperament, rasa si sfera sociala - dar nu prea mari, fiindca raporturile naturale si istorice de care vorbesc aici sunt doar din cele mai uniforme.
  Printre putinii ilustri pe care-i pomeneste lumea ca supreme exceptii, Spinoza si Kant, de exemplu, nu mai apar, de-aproape cunoscuti, atat de exceptionali cum obisnuit se crede. Kant nu a pierdut numai cateva clipe de tihnita reflectie pentru a­si intemeia sistematic hotararea de a nu se insura, ci a avut si un flirt foarte duios cand trecuse de saptezeci de ani. Spinoza a fost indragostit, ca cel mai simplu tanar; iar un alt mare izolat, Descartes, a avut un copil natural. In sfarsit, nu fara buna si delicata logica a imaginat legenda intr-o caracteristica apropiere cu lumea feminina pe Isus, straniul nostru zeu revolutionar. Norma este prin urmare absoluta; genii si zei sunt cuprinsi de dansa.
  Dar cea mai roasa banalitate se preface intr-o aratare misterioasa si straina ori de cate ori ea, prin cine stie ce ascunse intamplari ale gandirii, se rupe din lanturile greoaielor asociatii care nasc si nutresc toate banalitatile comode ale vietii practice.
  'Nu cred ca un om de rasa europeana, daca nu se va margini la superficialitati si aparente, va putea pricepe si descrie pe femeia japoneza intocmai cum este Rasa galbena si rasa noastra sunt cei doi poli ai speciei omenesti; sunt intre dansele deosebiri extreme pana la modul de a percepe obiectele exterioare, si cunostintele noastre asupra lucrurilor esentiale sunt adeseori contrarii. Nu putem niciodata patrunde cum trebuie intr-o inteligenta japoneza ori chineza; la un moment, cu o misterioasa spaima, noi ne simtim opriti de stavile cerebrale peste care nu se poate trece: oamenii acestia simt si gandesc 'de-a-ndoaselea decat noi'. Loti scrie aceste, cel vesnic indragostit de misterele celor mai departate strainatati. Fara indoiala, in locurile acele si in fata acelor neamuri in tot chipul departate, fiorul neintelegerii, farmecul iritant si descurajator al sufletului exotic ne ia cu o surprinzatoare violenta. Dar oriunde am fi, in curentul adormitor al vietii celei mai normale, ne impresoara, statornic si latent, exotismul claselor, instrainate una de alta prin hotare sapate in vremuri de luptele variate si indaratnice ale vietii istorice. Ca si portul arhaic, ca si fizionomia atat de ciudat sireata si naiva a taranului, haina pestrita a femeilor noastre, penele enorme bizar asezate pe cap, incaltamintea care le intepeneste piciorul intr-un unghi absurd, nu-ti apar acestea, in clipele rare de lucida si libera contemplare, ca simboluri pipaite ale profundelor instrainari sociale? Nu te izbesc atunci aparentele aceste, atat de viu desemnate si colorate ca semnele unei lumi de tot departate si stranii? Astazi, cand pornirea catra aplanarea si egalizarea istorica este mai violenta ca alte dati, deosebirile aceste capata un relief cu deosebire aspru.
  Astfel, femeia ne apare ca o exotica icoana. In farmecul ei, atat de bogat si de subtil amestecat, sentimentul straniului este, pentru acei capabili sa dam femeii o atentie mai putin vulgara, ingredientul cel mai specific, poate, si cel mai ascuns. Insa atotputernica atractie sexuala opreste de obicei pe barbat de a simti deslusit ca tocmai acea incantatoare instrainare mascheaza un ferment de straveche si temeinica ostilitate. Ca toti obijduitii, femeia ne dusmaneste, pe noi, stapanii tuturor drepturilor, cu o nealterabila si naturala persistenta. Iar noi, care ne-am bucurat altadata fara griji si discretie de puterile noastre, am intrat acum, asemenea zeului Wotan, pe calea fara intoarcere a concesiilor si invoielilor; iar de cand ni s-a intamplat aceasta, pitorescul atractiv al raselor si claselor pe care vointa noastra nedelicata le-a facut inferioare si nevoiase a inceput sa ia un gust suparator. Dorinta avem inca de a ne apropia cu o indulgenta ori chiar respectuoasa curiozitate de cultura preistorica a taranului genuin, atat de atragatoare pentru noi, ca una ce ne este asa de straina si ne pare asa de ciudata; dar vrajmasia este astazi prea manifesta pentru acei care suntem destul de lucizi, si dorinta aceea concilianta ori ramane o fada si echivoca conventie literara, ori este cu totul stricata de o iritatie amara, de o ingrijorare grava de care nu mai putem scapa.
  Oricum ar fi, mai greu de constatat fata de femei, mai usor fata de celelalte clase si rase obijduite, vrajmasia aceasta ajunge in zilele noastre atat de patenta, incat nimeni din noi, vechii stapanitori pe cale de a fi detronati, nu mai poate sa nu o ia in seama. In multe feluri, se intelege, poate fi luat in seama un asemenea fapt. Inainte de toate, rafuielile istorice trebuiesc facute cu politica; cred insa ca in orice buna politica este loc si pentru a spune de-a dreptul ce avem pe inima si in gand.

 Ca toti acei pe cari vointa celor mai tari i-a facut inferiori si nevoiasi, femeile sunt oameni fundamental practici. Omul a carui vointa este supusa altui om, silit fara incetare sa pandeasca si sa ghiceasca vointa acestuia, nu are cum, nu are nici cand fi contemplativ. Naivitatea specifica din care s-a nascut si traieste arta si stiinta pura, aceste caracteristice copilarii barbatesti, nu se poate si nu s-a putut gasi in grad simtitor la femeie. Nu se putea atunci cand sclavia era fatisa si brutala; nu se putea nici atunci cand a fost mascata cu tot felul de zorzoane sociale, asa cum s-a intamplat de la aparitia moravurilor cavaleresti incoace. Dupa aceasta prefacuta inovatie, femeia a fost silita doar sa duca o politica mai complicata; atata tot. Era inevitabil ca, instinctiv si de multe ori nedeslusit pentru ea insasi, femeia sa priveasca arta si, in general, orice atitudine teoretica ca un moft ori ca un ornament bun pentru alte anume scopuri pur vitale.
  La toti proletarii si oprimatii, aceeasi antipatie fireasca si explicabila pentru tot ce nu-i imediat util. Curiozitatea pentru obiect ca atare, naiva urmarire a formelor si transformarilor lui trebuiau sa ramana niste puerilitati desantate, pentru acel absorbit pana la ultimele puteri de lupta sociala in feluritele ei campuri. Pentru femeie intrebarea a fost si inca este cum sa rupa mai mult, cele mai adeseori in chip ascuns, din atotputernicia unui stapan, care, oricat de batjocorit ca individ, ramanea de temut prin formidabila si absoluta consacrare pe care i-o asigura traditia? Cum in sufletul acesta vesnic iritat de lupta, vesnic lacom de stapanire, ca orice suflet de sclav, ar putea, ar fi putut incape pofta si inteles pentru lucrurile cari, prin esenta lor, sunt cele mai departate de asemenea lupta, de orisice fel de lupta?
  In situatia aceasta de latenta sau evidenta inversunare pentru a ajunge, sau in satisfactia suprema si indiscreta de a fi ajuns, psihologia feminina a capatat acel cunoscut caracter de parvenitism specific. De aceea este cele mai adeseori atat de fals si dizgratios entuziasmul femeilor pentru activitatile pur speculative. De aceea rasfrangerea prea puternica a gustului feminin in arte a dat nastere la forme atat de deplorabile cum a fost poezia lirica franceza, si pe urma ei mai toata poezia europeana, de la inceputul secolului XVII pana la nasterea autenticului lirism modern. A fost ca o razbunare batjocoritoare din partea celor tinute la o parte de viata completa a spiritului. Din aceasta nedreapta oprire ne­a venit tot ce se cheama mièvre, tot ce-i strambacios si stramb, toata falsa pudoare, toate conventiile extraestetice, grosolan strecurate in arta sub cuvant de buna crestere, toate imbecilele deformari sentimentale, nascute din visele unor suflete vesnic ofensate de nedreptati fatise ori deghizate, vesnic tulburate de dorinta de a se smuci din legaturile absurde in care au fost incatusate.
  Gandirea stiintifica si cea artistica, ca forme de pur lux al spiritului, sunt produse ale unor doua foarte ciudate tipuri psihice omenesti. Un infim numar de barbati a fost, pe cat se poate sti, in toate timpurile diferentiat de natura pentru crearea si pastrarea, specifice acestor domenii, direct inutile, indirect exploatate pentru felurite trebuinte ale vietii sociale. Si, fiindca intre aceste exploatari figureaza si aceea de a intrebuinta arta si stiinta ca o parte deosebit vizibila a costumului de buna crestere, s-a intamplat ca femeile, in sufletul carora nevoile robiei au facut sa infloreasca special simtul ornamentului, au fost aduse, de la anume vreme incoace, sa se intereseze intr­un anume fel de aceste mijloace suplimentare de gateala. Iar o minciuna de salon, o farsa barbateasca, cusuta cu cele mai vizibile sfori, a venit (fireste, din partea barbatilor celor mai straini de productia artistica si stiintifica) sa consacre, sub forma unui dulce si atingator compliment, pretinsul gust si pretinsa dragoste naturala a femeilor pentru arta. Astfel s-au inchipuit gingasele inspiratoare, sfatuitoare si protectoare ale artistilor - ori, mai drept, nu atat ale artistilor, cat ale virtuojilor. Pentru ca este vorba doar de ornament social, si atunci virtuozul are negresit toata precaderea. Si influenta aceasta s-a exercitat inevitabil in gustul acela specific feminin pe care l-am schitat mai sus.
  Despre legaturile false, amaraciunile, dusmaniile crunte si catastrofele sufletesti cari au inflorit aici nu se mai vorbeste. Sunt banale. Literatura, din motive lesne de inchipuit, a exploatat cu preferinta aceste triste si comice trageri pe sfoara ale razboiului intersexual.
  Lupta fara ragaz contra barbatului si pentru cucerirea si stapanirea lui in marginile care i-au fost ingaduite, singura lupta aceasta creeaza si modifica sufletul feminin. Pentru activitati de lux nu poate fi loc nici deplin inteles in spiritul, in vointa aceea care nu poate vedea alte motive decat acele hotarate de pofta necurmata de a se ridica si de a stapani, pofta natural atotputernica in orice fiinta robita.
  Ca toti dezmostenitii, femeia traieste, in cutele obscure ale sufletului sau, din resentiment; este radical prepuielnica, totdeauna la panda, si fricoasa de a fi pacalita. Ca toti cei tiranisiti si inselati, ea banuieste in acele activitati care se afirma ca inutile ori ca caraghioasa nascocire de stapan trandav, ori cine stie ce teatrala inselatorie pusa la cale de tiran.
  Naivitate si inocenta poate avea obijnuita jumatate a speciei noastre doar numai in credinta ei ca are dreptate sa lupte fara preget si cu orice pret. Incolo, un practicism absolut o stapaneste. De aceea este si are sa fie un subiect excelent pentru politica, singura treaba pentru care deocamdata poate avea intelegere adevarata, apetit autentic si capacitati natural dezvoltate de conditiile vietii sale istorice. La intrunire, in agitatie electorala, in club, in Parlament, la vorba indaratnica si practic sumara, in sfarsit, oriunde este chestie de intrecere si de putere, acolo trebuie deschis drum larg supuselor noastre de pana ieri, care [se] sufoca nerabdatoare de a se arunca, cu toata lacomia acumulata, in neastamparul vietii publice, unde pana acum prea rar numai s-au amestecat ele altfel decat ca inspiratoare oculte si iresponsabile. Sa le liberam dar din ascunzatorile aceste, in care sunt nevoite sa se pituleze intr-un chip care nu-i nici frumos pentru aspectul, nici sanatos pentru mecanismul vietii cetatenesti.
  In felul acesta se va curati si singulara meditatie artistica si stiintifica de diletantismul cel mai fals si mai dizgratios pe care l-a nascut cel mai perfid poate din viclesugurile noastre fata de femeie. Dupa lungi vremuri de viata deplin libera, cand se vor fi sters din sufletul feminin semnele cele din urma ale celei mai curioase sclavii, se va deschide si mintea femeiasca in chip deplin si normal pentru luxurile superb naive ale spiritului.

Lucruri sfinte
 
  ' Les liens de simple camaraderie de quartier disparaissent ou s'affermissent en de veritables pactes inexprimes de devouement. Le ressort est plutôt l'egoisme que le besoin d'affection. On sent la necessite d'avoir tout près de soi un homme dont on puisse toujours attendre du secours On evalue, dans l'ami, sa valeur de sauveteur, son courage et aussi sa vigueur'. (Paul Lintier: Avec une batterie de 75. Souvenirs d'un canonnier, Paris, 1916, pag. 46-7.).
  Iata o informatie onesta si isteata - o vorba destul de neasteptata pentru cine cunoaste aerul bahlit de stupiditati sentimentale si de mofturi patetice care a clocit productia literara din anii de razboi. Aceasta marturie din experienta unui soldat destept cuprinde, mi se pare, interpretarea completa si cea mai cuminte a unui vechi fenomen social: prietenia pe viata si moarte, fratia de cruce, perpetuata literar prin perechile legendare si istorice, de la autorii antici pana la antologiile pedagogice de astazi. Razboiul a redesteptat prietenia vremilor eroice. Prietenia subliniata in cartile de morala, in toasturi si scrisori la zile mari, dar mai ales in groaznicul loc comun, cand universalul Mitica se plange ca nu mai este adevarata prietenie!
  Cuvantul acesta face parte din repertoriul bleg al substantivelor patetice, de care nu se poate lipsi prostimea de peste tot locul, de cand omenirea a inceput a se spoi cu dresurile moralismului. Moralism numesc eu acel sistem de ornamentatie personala, facut din vorbe, intonatii si gesturi, prin care oamenii s-au invoit sa schimbe intre dansii fagaduinti solemne de buna purtare. Aceste ornamente sociale au, precum se stie, destinatia sa dispenseze pe indivizii curenti de gandire proprie, de inventivitate morala. Se intelege lesne ca insasi functionarea esential automatica a acestor ieftine jucarii sociale le prelungeste inevitabil uzul, mult peste durata substratelor sufletesti din cari s-a nascut.
  Realitatea psihica este de mult transformata, dar formula solemna isi urmeaza orbeste cursul si ajunge pentru cei constienti trivialitate anosta sau ridicula. Asa s-a intamplat cu clasica prietenie, cu amorul, cu familia traditionala si cu alte lucruri sfinte. Multimea cu mintea moale si neutra le canta, regretandu-le si exaltandu-le dupa canoane rasuflate, mostenite stramb de la ganditori, ori mai adesea de la literati din alte vremuri. Perechea clasica de prieteni pana la moarte se forma, natural, in sanul culturilor primitive, restranse si razboinice; din insasi frecventa primejdiei si razboiului a putut naste din nou prietenia eroica, cum arata exact si patrunzator artileristul Lintier. Dar astfel de intovarasiri inceteaza treptat de a fi autentice, in masura in care se anuleaza viata razboinica.
  Sa cauti virtuti ale caror conditii de existenta au pierit nu-i decat o pioasa nerozie - daca nu-i cumva o grosolana strambatura. Cu cat societatea se pacifica si se umaniza, cu atat legaturile de felul acela ajungeau inutile si trebuiau sa dispara. Iar daca ne inchipuim procesul de pacificare - dreptatea si intelegerea pentru persoana altuia duse mult mai departe decat au ajuns ele real vreodata - vom simti indata acele intovarasiri epice si tragice ca depline anahronisme. Negresit, asa cum se gaseste astazi viata europeana, pornita violent spre un trecut cine stie cat de vechi, s-ar putea ca amatorilor de sentimentalism arhaizant sa li se deschida perspective de vaste satisfactii. Noua acestorlalti ne ramane in orice caz mangaierea gandirii lucide.

  Cu cat societatea, in total, ajunge sa fie un adapost mai sigur si mai complex, cu atat legaturile restranse si locale de aparare ori intreprindere isi pierd valoarea si, deci, vitalitatea; iar potrivit cu aceasta degradare a lor, se modifica parerile si simtirile noastre fata de dansele. La un grad mare de sociabilitate, prin urmare de siguranta reciproca, legatura indaratnica pana la fanatism mistic intre doi indivizi pierde orice inteles; dependenta dureroasa, ori chiar delicioasa, care rezulta de aici, se anuleaza - omul s-a individualizat si respira intens un maximum de libertate; se apropie dar de binele care pare sa fie cel mai scump fiintei vii. Legarea si desfacerea relatiilor individuale isi vor pierde astfel caracterul tiranic; barbaria vicleana drapata in patos moralistic va fi demascata si data pieirii inevitabile. O revarsare bogata de adevar intre oameni ar fi atunci cu putinta, fiindca realitatea sufleteasca, in formele ei genuine si imediate, ar sparge coaja de formule sarbede si imbecile in care ne-a incleiat constrangerea sociala primitiva. Iar energia imensa cata se distruge in inversunarile tragice ori comice, in care ne tine robi tirania straveche si animalica, ascunsa in dragostele noastre cele mai mandre si mai eroice, s-ar libera ca sa sporeasca neasemanat binele palpabil si frumusetea, ca sa invinga tot mai efectiv mizeria blestemata si dobitoceasca in care se zbate specia.
  Acum destul. Ajunge vehementa, pot zice entuziasmul cu care am sugerat aici fericirile viitoare, pentru ca tinerii simtitori si seriosi, caror indeosebi le vorbesc astazi, sa se inflacareze cat trebuie. Ei doar sunt de la natura pusi sa realizeze programul maret: tot omului sa-i fie bine si omenirea sa prospere. As vrea numai sa-i ajut mai direct in lupta complicata pentru ideal, si am sa le dau cateva analize si concluzii teoretice cu care ar putea sa-si justifice si orneze, la ocazii de lux, neindoielnica lor virtuozitate practica.

  Sufletul omului vechi se inchina imobilitatii. Pentru dansul fixitatea era fetis, iar schimbarea - raul radical. Superstitia unitatii si un cult copilaros al eternului formeaza temelia moravurilor si institutiilor create de sufletul acela vechi, adica foarte tanar si foarte simplu. Disciplina primitiva a societatilor asezate, mici, inchise si sarace il facuse astfel. Omul, pe atunci, se gasea ferecat de pamant si de grupul lui - era planta. Stramutarea ii era spaimantatoare; strainatatea, nenorocire absoluta. In constiinta lui stramta, uniformitatea era lege; interesele si pornirile lui erau putine, exclusive si tiranice. Pentru primitivul disciplinat, stapanirea era o trebuinta vitala, deci satisfacerea ei, o voluptate indispensabila; fiindca stapanirea era conditia si forma fundamentala a vietii sociale, prin ea mai ales societatea era posibila ca adapost unic si durabil.
  Bogatia insa, cresterea si concentrarea populatiei, usurinta de stramutare prefac sau distrug cadrele acele de viata simpla si aspra. Imobilitatea isi pierde prestigiul. Omul isi ia voie sa fie inteligent si curios, pierde respectul stupid pentru valori pretinse eterne, se indragosteste de noutate. Lucrul s-a intamplat in cetatile grecesti de pe la inceputul veacului al VI-lea inainte de Hristos, in imparatia romana, in orasele italiene care au pregatit Renasterea; si miscarea a culminat in omul actual, care a mostenit, acumulat, avutul acelor civilizatii revolutionare. Si, regulat, flasneta moralistilor se infiinteaza ca sa deplore pieirea Virtutilor strabune; iar romanta lor, sustinuta de corul neputinciosilor sau sarlatanilor diversi, este totdeauna o invectiva impotriva bogatiei, impotriva efectului ei celui mai specific: luxul in toate formele de viata. Aceasta platitudine, agrementata cu strambaturi stoice sau crestine, a impiedicat deseori si pe cei limpezi la minte sa vada ca nu avutia, ci tocmai insuficienta si, prin urmare, dezechilibrul in distributia bunurilor sunt raul radical: nestabilitatea culturii si riscul perpetuu de cadere in brutalitatea originara. Totusi, multimea oamenilor e sanatoasa destul ca sa nu dispretuiasca bogatia decat doar ocazional, in predici si satire - jocuri naive si picante, esential inofensive pentru practica serioasa care absoarbe zilnic puterile noastre cele mai bune.
  Daca in constiinta civilizata s-a lamurit tot mai adanc si mai precis primatul ideii si al faptei economice, asta-i un semn sigur de maturitatea viguroasa a speciei. Este o glorie din cele mai temeinice ale capitalismului modern si una din cele mai rodnice valori intelectuale, pe care forma din urma a culturii universale ni le va fi lasat - aceasta trezire maxima a constiintei economice si ridicarea ei la treapta de interpretare filozofica.
  Orice creatie se realizeaza insa prin distrugeri; si ponegritorii vietii moderne degeaba se sclifosesc elegiac pe ruinele moravurilor de altadata. Flasneta lor dogita porneste inevitabila, la cele mai trivializate raspantii, dezvoltarile ei rasuflate si false pe temele ferestraioase: Prietenie-Amor-Familie. Si asa scartaie tampit idila conventionala si anosta a Lucrurilor Sfinte.
  Inainte de toate, multimea si diversitatea impresiilor, prin urmare a intereselor care solicita sufletul omului modern, dau legaturilor individuale bazate numai pe afecte, inevitabil si din capul locului, o nestabilitate fundamentala. Cuprinsul experientei noastre e prea bogat pentru ca sa se poata organiza simplu, monarhic si cu lunga durata. Pe dinaintea noastra trec in scurta vreme prea multe fenomene interesante, pentru ca numaidecat unul sa ne fixeze, exclusiv si gelos, capacitatile intelectuale si pe cele afective. Sortii de a ne putea lega durabil de un individ trebuie sa scada prin insusi faptul ca viata moderna ne face sa cunoastem mult mai multi si mai diversi oameni decat era cu putinta sa se cunoasca intr-o comunitate veche, mica si imobilizata. Acest spor curat numeric transforma fatal legaturile individuale, deopotriva pe cele de prietenie, ca si pe cele erotice. Fixitatea, credinta pe viata, impuse unor asemenea relatii de moravurile vechi, devin tot mai irealizabile, iar obligatia unei asemenea fixitati, tot mai ineficace. Dogma legaturii pe viata desigur nu s-a putut naste decat in comunitati mici, sarace si inchise - in capul unor oameni cu o experienta nevoiasa, cu sufletul sperios si gelos prin insasi saracia lui. Iar pe langa frica excesiva a saracului pentru putinul care-l are, omul vechi avea mult mai tare in vedere forma si principiul insusi al legaturii solemne si prelungi decat pe individul de care se lega; asupra lui lucra inca puternic prestigiul asezamantului, al ordinii care­l stapanea dinafara, si prin care el insusi stapanea putinele lui bunuri. Abia diferentiat sufleteste, atentia lui pentru calitatile individuale era inca obtuza; pentru dansul persoana se confunda cu cadrul social, se topea in principiu si in norma augusta. De aceea el valorifica tovarasul sau tovarasa cu exces; dar nu pentru subtilele accente individuale, lui aproape imperceptibile, ci ca obiect de stapanire si folosinta unic. Si aceasta iubire in abstract era o garantie mai mult pentru stabilitatea legaturii.
  Pe omul modern, insa, tocmai individul il atrage. Atentia lui de fiinta extrem diferentiata urmareste pasionat valorile infinitezimale din care-i compusa persoana. Si aceasta atentie continuu treaza, libera si nervoasa, il obliga sa critice fara incetare, fiindca in sufletul lui mobil se oglindeste vibratia complexa si sinuozitatile capricioase ale individului de care s-a apropiat. Asa incat pentru dansul uniformitatea si lunga durata a legaturilor sunt cu desavarsire compromise. Realitatile individuale sunt diverse si nestabile; dragostele noastre sunt deci condamnate la un impresionism radical, deoarece realitatile individuale sunt pentru noi singurele valori din care se poate naste farmecul legaturilor de pur afect.
  Un tragic deosebit, enervant si amar, ar parea ca se iveste pe planul acesta de subtila exasperare a vietii moderne. Dar acest tragic ajunge, probabil, foarte rar la maturitate; fiindca sufletul nou isi afla usor mantuirea in elasticitatea si concilianta lui minunata. Si apoi omul modern este avar de libertatea lui mai mult ca de orice; stirbirea ei cat de usoara - inevitabila chiar in cel mai impresionist colaj - el nu o poate rabda mai mult, ci cauta cu pasionata graba sa-i redea integritatea absoluta. De altfel, in viata erotica atasamentul indaratnic si exclusiv este o prejudecata monogamica. De la natura, orice creatura tanara este indragostita laolalta de o suma de indivizi de celalalt sex, uneori de cativa din sexul propriu. Numai constrangerea sociala si economica, si apasarea, adeseori subconstienta, exercitata de traditie, ne impiedica sa ne dam clar seama de aceasta simultaneitate fireasca de indragostiri egal autentice. Iar cei mai multi n-au putinta, nici curiozitatea sa observe extrema diversitate calitativa a unor afecte pe care le numim cu acelasi cuvant sec si uzat: amor. De aceea constatarea acestei pluralitati a interesului erotic pare indragostitilor obisnuiti un paradox ofensator.
  Este doar bine cunoscut ca in toate societatile foarte prospere viata erotica devine, cum zic moralistii, usuratica: adevaratul Amor se pierde si este inlocuit cu frivola galanterie. Fara formula moralistica, fenomenul acesta inseamna numai ca, in asemenea epoce, se slabesc pana la anulare anume norme de constrangere sociala, si viata sexuala apare in forma ei originara. Fiecare are atunci o duzina de iubite sau iubiti, simultan - o suma de duzini, succesiv. Legarea de un singur individ este un efect de constrangere exterioara, economica si morala. Iar alegerea fatala dictata de geniul Speciei, perechea unica, ursita de natura sa procreeze un anume individ, e numai o copilarie teleologica a lui Schopenhauer, care astazi nu mai poate impresiona, cred, decat doar pe niste literati agiamii. Lasata in voia ei, si la adapostul unei prosperitati, prin urmare a unei libertati tot mai mari, dragostea sexuala se va face asemenea celorlalte satisfactii pur estetice. Si 'iubitul' se va turbura tot asa de putin ca 'iubita' este acum cu altul, intocmai cum era adineauri cu dansul, cat de putin ne turbura pe noi astazi daca ne gandim ca altul asculta simfonia, priveste tabloul, ceteste cartea pe care o ceteam noi ieri; ori mai general: ca si altul ceteste, priveste, asculta, si se bucura, prin urmare, in felul sau, de acelasi obiect de arta ca si mine. Dintr-un antic si rau obicei de a da prioritate masculinului, am inceput fraza de mai sus cu 'iubitul'; cetitorul modern va intelege ca nu-mi da prin gand sa revendic pentru unul din sexe vreun privilegiu de initiativa, nici sa inchid pe celalalt in pasivitate absurda. Reciprocitatea in asemenea stare de lucruri va fi naturala si de la sine inteleasa.
  Este totusi posibila pentru omul modern indragostire cu termen lung, exclusiv localizata asupra unei fiinte. Aceasta se intampla, desigur, tipilor cu o viata interna excesiva, a caror inteligenta si fantezie de neobisnuita intensitate pot scoate din obiectul dragostei lor o profunziune de impresii care nu se pot seca decat intr-o existenta intreaga. Dar aceste nu sunt cazuri normale. La astfel de anomalii se gandeste La Rochefoucauld cand zice ca 'adevarata dragoste' e ca strigoii: toti vorbesc de dansa, dar prea putini au cunoscut-o. Si ne explica aceasta asemuire cu observatia stralucita ca cei mai multi nu s-ar 'indragosti' daca n-ar auzi vorbindu-se de dragoste. Perspicacitatii miraculoase a acestui om nu i-a scapat nici aceasta maimutarie, cea mai desantata si mai neprevazuta din cate produce constrangerea si deformarea sociala.
  Eu am insa in vedere numai caractere istorice, prin urmare generalitati umane. Din observarea acestora indraznesc a prezice ca, de se va ajunge in viata erotica civilizata la un maximum de adevar, realitatea acestei vieti va fi foarte diversa, foarte mobila si totusi pasnica, pentru ca se va stramuta cu totul in domeniul estetic. Dragostea va fi atunci dezmierdare pura - adica absolut nealterata de piezise vanitati moralistice, deci fara indoiala mai delicioasa decat a putut fi vreodata.
  Actualitatea, negresit, e inca foarte amestecata din dulce si amar. Dar e cel putin interesanta, caci e plina de fagaduinti. Altfel, profetiile mele cum ar fi ele posibile?

  Trubadurii ziceau femeii iubite: stapana; si invatatii au gasit toata terminologia ierarhiei feodale transpusa in lirica provensala. 'Stapana' trubadurilor a trecut la poetii italieni din secolul al XIII-lea, si aici a fost, sub influenta teologiei mistice, inaltata la gradul de inger - Angel che par dal ciel venuta. Mai pe urma, prin reinnoirea platonismului la inceputul Renasterii, a ajuns 'ingerul' cu totul transcendental: si sublimizarea 'Stapanei' a mers asa de vertiginos, incat Ercole Strozzi, de exemplu, isi apostrofeaza dama - tocmai pe ilustra Lucrezia Borgia! - cu atributul superb: 'Cauza cauzelor'. Omul, desperat probabil de epitetele confratilor, a vrut sa le puna varf la toate dintr-o lovitura, si a ridicat, cum vedeti, pe adorata pana aproape de anulare. Dar platonismul literar a fost atunci o moda de scurta durata. 'Ingerul' insa a avut viata foarte lunga si, destul de degradat (cum de obicei se intampla cu astfel de plazmuiri literare), si-a ispravit cariera la mahala - Angel radios!
  In poezia curtilor europene de la secolul al XVII-lea inainte, adorata a fost adusa pe pamant, foarte aproape de nivelul adoratorului; se intelege, complimentata respectuos cu gratia si cu eleganta cea mai binecrescuta. De epitete teologice sau metafizice, nici urma. Romantismul apoi s-a napustit asupra iubitei cu pasiune revolutionara, a mangaiat-o si a maltratat-o cu ardoare egal de grozava - Honte à toi, femme à l'oeil sombre Adica: rusine sa-ti fie! E destul de tare; dar oricum tirada intreaga invedereaza ca tanarul, desi foarte suparat, se tine strict in marginile bunelor maniere. Vreo treizeci de ani dupa asta, un critic de mare temperament numeste tocmai pe aceeasi femme à l'oeil sombre - vache! Cu totul din alte motive decat acele pentru care o invectivase odinioara neobositul adorator Musset. Insa vorba-i vorba, si-i totdeauna simptomatica: evident, idolul era acum scos din slujba cu batjocura. Si sa nu uitam ca Barbey d'Aurevilly era altfel barbat foarte galant. A mai trecut putin si am ajuns sa cantam fara inconjur: 'Et je t'attends en ce cafe,/ Comme je le fis en tant d'autres/ Et ce n'est plus un lapin/ Que tu me pose, sale rosse,/ C'est un civet' etc. Intimitate perfecta prin urmare; si fara pic de afectatie. E desigur mai potrivit pentru noi cei de azi decat solemnitatea scrobita de altadata. S-a creat insa, din alta parte, un nou prestigiu. Amorului si Stapanei detronate. Anume, naturalismul a instaurat din proaspat cultul senzualitatii: altarul s-a stramutat de la fruntea si ochii iubitei la vale, catre spinare si pantece si mai jos. Cu un patos infrigurat a inceput sa se celebreze (documente caracteristice: versurile lui Maupassant, si cunoscutele lirisme venerice si obstetrice din romanele lui Zola) - sa se celebreze soldurile 'Evei' fecunde ori in tot cazul adorabile. Poezie, teatru, roman, pana la nuveletele din suplimentele cotidianelor, vibreaza de fierbinteala copulatiunii. 'Le grand geste d'Amour' a dat o noua inflorire retorica, care a venit ce-i dreptul foarte potrivit, fiindca toate celelalte se rasuflase din cale-afara. Dar si acest ingredient patetic al senzualitatii pure imi pare amenintat sa se piarda in misticismul crestino-budist, care a invadat acum in urma halele literare de pretutindeni.
  Asadar, de la 'Inger' si 'Cauza cauzelor' pana la 'sale rosse!' cariera e admirabil colorata si, daca o privesti asa in scurt, prapastioasa. Si nu are a face ca imprejurarile istorice, in special influentarea reciproca a claselor sociale, au facut ca stilul sa fie cand asa, cand altfel; hotarator este aici numai faptul ca aceste forme psihologice si literare atat de diverse sunt, pentru fiecare epoca, create tocmai de oamenii sai reprezentativi. Care-i dar intelesul acestei evolutii?
  Superficial, se pare ca avem in fata o degradare nu se poate mai trista si brutala. Dar nu-i decat o aparenta cu totul inselatoare. Toate aceste transformari in stilul si metoda dragostei formeaza unul din aspectele cresterii continue a adevarului in relatiile omenesti Ei da: 'sale rosse!' - dar e cel putin din toata inima. Supararea serioasa vine de acolo ca adevarul e inca prea putin si adesea impur. Prin inertie istorica, din lasitate compact acumulata in cei mai multi prin milenii de aspra disciplina sociala, forme si norme vechi si moarte pot sa umble ca stafii si sa invenineze realitatea noua si vie.
  Am aratat adineauri trezirea constiintei economice ca un semn deosebitor al omului actual. Aici cel putin simtirea si vointa lui sunt incontestabil sanatoase. In sanul civilizatiei capitaliste s-a desteptat, pentru intaia oara cu o asa deplina limpezime, gandul profund ca inaltarea fara preget a nivelului economic este conditia hotaratoare pentru realizarea efectiva a libertatilor nebulos visate si zadarnic urmarite prin copilaroasele idealismuri de pe vremuri. Posibilitatea luxului in toate formele vietii - ea singura va realiza emanciparea fundamentala. Fara dansa, autonomia persoanei, adica valoarea suprema spre care se indreapta constiinta civilizata, ramane un deziderat naiv sau un moft pompos. Se poate zice, dar, ca lupta apriga pentru imbogatire cuprinde in ea o virtute noua, care va scoate omenirea din lunga ei nevarstnicie plina de atatea accidente dureroase si ridicule.
  Acum, fiindca iarasi am prezis lucruri frumoase, si le-am spus iar cu silinta elocventa, revin numaidecat, pedagogic, la incurcaturile adese putin placute ale actualitatii.

  Nu demult o bucuresteanca foarte incercata intreba cu fina intentie pe un diplomat strain: care este tipul specific al donjuanului actual? C'est le banquier, madame'. Raspunsul se impunea oricarei minti capabile de observatie lucida. Acest rol prestigios si desfatator se impune bancherului norocos, chiar si fara vocatie naturala, fiindca momentul istoric este eminent financiar. Dupa cum Monsieur Lacarelle, din povestea lui Anatole France, indata ce ramane singur cu o dama, da nelipsit buzna s-o sarute, numai pentru ca, de dragul mustatilor lui superbe, camarazii ii zisese le Gaulois si-i crease prin anticipatie reputatia de curaj erotic popular consacrata acestui tip etnic, tot asa financiarul trebuie sa reactioneze oarecum profesional, cu grabnica tandrete, catre orice femeie strict demna de interes sexual, care patrunde in biroul lui. El atunci, oarecum din adancul constiintei istorice a timpului, simte si intelege imediat cum sta chestia. Fiindca chestia e unica, simpla si luminoasa; greseala, imposibila. Si ganditi-va cu cat mai anevoioasa, deci mai glorioasa, este azi functiunea galanta a omului de bani decat era acea a donjuanului vechi; acesta nici o alta treaba n-avea decat tocmai sa fie galant, iar bancherul nu-si vede capul de ocupatii cu totul straine de galanterie. Aici sta si superioritatea financiarului, si placerea deosebita de a avea a face cu dansul. Fiindca el este mult mai grabit decat Don Juan Tenorio. Iar omagiile substantiale, la care este obligat prin situatia lui, sunt mult mai elementar si precis determinate decat ale cavalerului, care de multe ori n-avea decat inima si spada. Si aceste omagii actuale sunt prin excelenta binefacatoare: ele ajuta sa creasca autonomia personala a fiintei care le-a agonisit prin gratia ei. Si, daca ne amintim ca bogatia inseamna libertate de miscare, sporire considerabila de impresii intense si variate, intelegem puternicul efect civilizator al amorului financiar, care preface individe simple si umile in persoane mandre, cu interese complexe si satisfactii intense de om cultivat.
  In afara de acestea, omul de bani figureaza, chiar in astfel de gingase relatii, ca un principiu, ca o energie abstracta si anonima; ceea ce face ca robia trecatoare catre dansul sa fie usoara si libera de umilintele crude ale robiilor trecute. Este oarecum o sclavie cu caracter moral, o supunere catre o idee, si nu catre un anume stapan. De aceea sunt absurzi acei care se supara ca femei adorabile si adorate reactioneaza cu gratiile lor intocmai ca fiscul in impozitul progresiv; in acest fel de a se purta strict dupa ierarhia financiara se arata tocmai silinta lor, mai mult sau mai putin constienta, inspre posibilitati decisive de viata din ce in ce mai civilizata. Iar lupta in contra mizeriei si barbariei trebuie dusa acum, in imprejurarile date; amanarea ei din asa-numite consideratii morale este un nonsens, caci actualitatea este factor ineluctabil.
  Prin caracterul simplu, expeditiv si oarecum abstract, pe care omul il da vietii sexuale, acest tip se arata a fi fermentul principal de distrugere al amorului traditional, care desigur nu-i decat o plata barbarie. Sa luam seama: aceasta fixare staruitoare si hapsana asupra unei fiinte este numai o ramasita din tirania animalica a primitivului, deghizata in tot felul de zdrente sentimentale mostenite de la poezia si morala cavalereasca. Luxul, largimea si varietatea constiintei civilizate sapa fara mila existenta acestui survival care se cheama destul de pretentios: dragoste pasionala sau - adevarata. Omul vechi avea multa vreme de pierdut, impresiile lui exterioare erau putine si sarace; omul actual este absorbit la extrem de munca si de agremente. Varietatea si savoarea acestor din urma - calatorii, sporturi, desfatari artistice si intelectuale de o complexitate excesiva - sunt o corvoada delicioasa. Ele creeaza o concurenta formidabila amorului vechi, cu scrisori enorme, cu dispute si impacari ridicul repetate, ca niste rituri puerile. In scurt, ca si religia, amorul si-a pierdut conditia esentiala de viata; nu mai e vreme de prisos. Rentierii singuri mai raman vechi in aceste domenii; pentru dansii se servesc acum reincalzite niste antice ingrediente religioase; tot printre ei probabil se intalnesc mai des si dragostele cele mai demodate. Dar rentierii sunt clasa cea mai sigur si irevocabil condamnata sa piara.
  Are sa fie o distractiva surpriza pentru observatorii de azi si de maine sa vada ce simplificari si reduceri executa, in metoda si stilul dragostei sentimentale, avionul, automobilul si alte aparate de sport eroic si pasionant, care se vor ivi de acum incolo. Restul il va face egalizarea politica si sociala a femeii cu barbatul, cand idolul adica va deveni cu totul simplu cetatean.
  Fara indoiala o asa venerabila constructie psihico-sociala, cum e Amorul, are viata indaratnica. Inca sunt oameni care stau legati, prin natura lor veche, de aceasta ciudata ruina, aci intunecata de posomorate disperari, aci luminata de bucurii copilaresti, toate egal de primitive. Si este natural ca tocmai femeile moderne sa vaneze bucuros asemene tipuri ratacite din alte vremuri - poate de dragul unui pitoresc cam teatral, care le amuza; poate si din dorinta cruda de a pedepsi pe vechiul stapan, care cu deosebita evidenta se arata in barbatul indragostit dupa moda veche; desigur si mai ales pentru puternica satisfactie a vanitatii, pe care le-o da adoratia simpla si oarba. Aici, in adevar, se poate prelungi in voie jocul traditional al rezistentei pudice si al geloziilor atatate si astamparate cu un gest si o jumatate de vorba - o delicioasa consolare si razbunare, de altfel, pentru micile sacrificii de vanitate impuse de erotica financiara, in care rezistenta e curat dezastruoasa, iar pentru pudoare nu-i timp.
  Trubadurilor iremediabili, care se incurca aiuriti in cazanul ametitor al vietii moderne, nu le gasesc decat un refugiu - si acela filozofic! Sa-si aduca aminte ca totul e imagine, totul in perpetua schimbare; ca prin urmare iubita e numai in tine, si nici macar o milionime de secunda nu-i aceeasi; cu atat mai putin cand a plecat de la tine cu altul, ceea ce iarasi nu-i decat o aparenta. Asa ne invata idealismul teoretic, si cu dansul se potriveste minunat vechea intelepciune crestina, care ne predica sa nu ne pierdem sufletul cu cele pamantesti, caci sunt numai amageli trecatoare, si sa nu ne inchinam creaturilor. Cu alte cuvinte, cand te desparti de Ea, gandeste-te la Teoria Cunostintei si la Evanghelie.
  Alta consolare? Inelul lui Hans Carvel. Dar un indragostit nu-l poate purta atat cat ar trebui ca sa-i fie in adevar de leac si cat ar vrea el sa-l poarte. E numai o pacaleala diabolica.
  Aceleasi forte care modernizeaza viata erotica, desfacand-o tot mai tare de greutatile morale in care sta blocata, ca s-o transforme in pura desfatare estetica, surpa si vechea Prietenie. Lupta economica si individualizarea, tot mai accentuate, rapesc orice consistenta camaraderiilor inevitabile. Negresit, ruperea lor nu mai e o catastrofa, fiindca dusmania universala e atenuata si sortii de noua si grabnica intovarasire foarte numerosi, potrivit multimii, concentrarii si stramutarii usoare a indivizilor in societatea de astazi. Unicul este si aici un nonsens; legatura cu termen lung inutila, daca-i cumva posibila. Se formeaza atunci o norma de cordialitate prudenta, cu deosebire, observabila in societati nordice foarte modernizate economiceste.
  La intalnirea dragostei sexuale cu prietenia si economia sta familia, care pretindea sa le lege pe toate trei prin autoritate. Ca unitate economica ea continua sa existe, galvanizata prin legi si prin tehnica vietii zilnice. Insa autoritatea parinteasca se surpa iute; societatea vrea sa trateze cat mai degraba si mai direct cu indivizii liberi, si-i smulge tot mai devreme de la camin. Publicitatea ocupatiilor, ca si a petrecerilor se face tot mai larga; si o tristete noua s-a nascut: tristetea sufocanta in jurul mesei, sub lampa familiala. Lupta generatiilor, fecunda dar inversunata, se da pe fata si este dusa uneori cu un cinism pe care l-au si exploatat splendid, ca pe un nou element de pitoresc psihologic, literati ageri - Wilde, Shaw, France.
  Tinerii sunt irevocabil convinsi de inferioritatea parintilor. Pater familias motaie resignat in fotoliu: fiindca nu mai inspira frica, el, pe toata linia, n-are dreptate. Nerabdarea de a nu-l mai vedea sau de a-l neutraliza complet de abia se mai ascunde. Interesele si forma moderna a societatii, impreuna cu trebuinta adanc naturala, deci legitima, a copilului de a iesi in lumea care-l solicita din toate partile, conspira inutil.
  In sfarsit, ideea hibrida, burghezo-romantica, a casatoriilor din dragoste a introdus otrava finala in acest asezamant care, de la origini, n-a fost de provenienta sexuala, ci economica. Eros in 'caminul conjugal', cu tumbele lui neprevazute! Asta insemna sa darami soba si s-o cladesti aiurea de cateva ori pe an, poate. Si s-a aratat evident ca dragostea s-a servit doar de casatorie, ca sa se adaposteasca atat cat poate ea sa stea la un loc - ca sa-si bata joc, cu alte cuvinte, de formula solemna ca ce s­a legat in cer nu se va dezlega pe pamant. Aceasta va fi fost aventura din urma, si destul de comica, a acestui lucru sfant care a facut nenorocita incercare sa se modernizeze la asa inaintata batranete.

Geniul organizator
 
  Normal, lucratorul invidiaza pe contramaistru, contramaistrul pe inginer, inginerul pe directorul general. Si la popoarele cu temperament viu, cu sociabilitate viguroasa si cu institutii liberale, cati cetateni nu jinduiesc, in ceasuri de visare fierbinte, la rangul de secretar general - ori, in sfarsit, la cel de ministru, suprema ademenire a vietii democratice!
  Care este sensul si valoarea invidiei ierarhice?
  De cand neindurata ironie istorica l-a adus pe Nietzsche, cel imbatat de mandra izolare, pana in gurile tuturor automatilor literari, ideea ca ravna si emulatia, ca atare, sunt eminent creatoare a ajuns o floare de foileton din cele mai pompoase. Pe filologul poet il fermecase rodnicia intelectuala si artistica in cetatile antice; el atribuia bogatia aceea rivalitatii sistematic iritate prin jocurile si concursurile publice. Mi se pare ca explicatia nu-i decat entuziasta si naiva. Cred ca nici chiar in grupari umane asa de mici ca cetatile grecesti, oricat de solicitata ar fi fost acolo dorinta naiva de a trece inaintea altuia, calitatea, si nici cantitatea produselor intelectuale nu puteau fi influentate direct si excluziv de premii si coroane. De dragul cununilor de stejar si a medaliilor de onoare nu se nasc capodopere, cum nu s-ar naste nici copii reusiti. Ca sa adaug un exemplu celebru: n-a fost poate om pe care sa-l fi mancat mai rau raia emulatiei decat pe Voltaire. Cu deosebire tragediile lui au fost, in mare parte, stoarse din spasmele unei pofte neinfranate de a se lua la intrecere cu vreun confrate celebru, viu sau demult raposat. Totusi pentru literatura tarii lui, cu atat mai mult pentru aceea a lumii intregi, aceste roade pripite si fade au fost in scurt si irevocabil anulate, fara consideratie pentru ambitiile furioase ale neastamparatului grafoman.
  In gandirea convulziva a lui Nietzsche, lupta si intrecerea sub orice forma ajunsese un tiranic fetis. Si cum lumea este infectata azi de un imperialism cu deosebire virulent, fetisul acesta a devenit vulgar. Sunt, insa, negresit, feluri de activitate, unde intrecerea, setea de 'inaintare', au prioritate esentiala. Pentru a lamuri aceasta functiune deosebita a emulatiei, am inceput vorba cu invidia ierarhica, si am pus in frunte pe lucrator. Silinta inversunata care stapaneste pe omul prins intr-un asemenea sistem social este tocmai pofta elementara de a scapa de munca propriu-zis productiva si a lua in mana comanda Nu stiu de ce malitiozitatea populara a dat exclusiv in spinarea tiganului dorul de a ajunge imparat. Acest dor stapaneste masa omeneasca toata. Cei liberi de aceasta pornire sunt exemplare cu totul rare, ciudate si, cum cred, deosebit de pretioase ale speciei noastre. Si nici nu poate fi altfel: dragostea autentica de munca productiva nu se poate intalni decat in acel tip uman care-i natural inzestrat cu o putere de inventie viu afirmata. Acest tip este, fara indoiala, o nimereala cu totul rara a naturii. In schimb societatea, prin formatiile sale ierarhice a trebuit, de la origini, sa starneasca si sa cultive pornirea elementara de a stapani si voluptatea, aroganta si lenesa, de a porunci. Neaparat, viata civilizata cere administrare organizata, si administrarea implica ierarhie. Dar activitatea administrativa este pur formala si prin ea insasi sterila; de aceea in ea se poate deschide loc pentru un urias parazitism, ascuns sub masca prestigioasa a puterii. Cu cat productia - aceea care-si merita numele - scade, cu atat activitatile formale cresc excesiv. Cu cat mai nebuna era distrugerea razboinica si saracirea izvoarelor de producere, cu atat mai grav si misterios vorbeau capii treburilor europene despre organizatie - un cuvant care, prin caraghios abuz, va ajunge curand, din magie, ridicul.
  Umflarea formalismului social este semnul vremii noastre, vreme de exces politic si negustoresc. Politica si negotul sunt formele cele mai evidente de activitate neproductiva, fiindca amandoua consista tocmai in manoperarea formala a valorilor rezultate din fapta creatoare a producatorilor propriu-zisi. Cand administrarea intampina greutati tot mai mari, viata politica se face tot mai intensa, si cu cat se imputineaza marfa, cu atat se inmultesc negustorii. Politica este un efect al dezechilibrului care se naste constant si fatal in organizatiile sociale. Acest dezechilibru este un fenomen normal al vietii istorice. La un grad oarecare dezechilibrul acesta absoarbe prea mult din energia societatii: atunci politica e in culmea infloririi - e revolutie: raiul politicianului pur se deschide pe pamant. Productia pozitiva cade la minimum, si inevitabil ploua cu 'idei organizatorice'. Acum cativa ani, cand rusii piereau, propriu-zis, de foame, ziarele, discursurile si trenurile de propaganda ale sovietelor duceau peste tot, cu delicioasa seninatate, vestea ca se va incepe imediat electrificarea totala a tarii. A fost probabil cea mai ilustra si umoristica 'idee' iesita din capul politicianilor, de cand exista politica. Drept vorbind, in starea de atunci a tarii rusesti, doar electricitatea putea sa-i fie de lipsa si de ajutor. Dar sa nu radem indiscret si farizeic. Mecanismul intregii vieti europene se hodorogeste ca o moara fara graunte.
  Cu cat valoarea reala scade, calitativ si cantitativ, cu atat se inmultesc biurourile, directorii, subsecretarii, inspectorii, misiunile si comisiunile. Bunurile se imputineaza, dar expresele, avioanele, limuzinele gonesc pline de carmuitori si intermediari, plini ei insisi de idei organizatorice. In viata publica europeana creste un vodevil monstru: barbatii de stat si oamenii de afaceri se agita si soptesc, cu incruntari de sibile, despre organizatie si numai despre organizatie, iar bunurile care urmeaza doar sa fie organizate dispar vazand cu ochii. Contrazicerea e completa si complet comica.
  Desigur activitatile formale - politica, afaceri, administratie - au o grozava putere de seductie. Ele sunt campuri pentru un diletantism indraznet, profitabil si glorios. Pe treapta cea mai inalta, se poate desfata incompetenta cu cea mai deplina autocratie. Lipsa efectiva de raspundere creste cu rangul. Si de zece ani spiritul dictatorial patrunde in toate capetele: cu cat sunt ele mai de duzina, cu atat mai oarba, fireste, si mai darza e setea de autoritate. Sufletul european este militarizat, si nicaieri ca in militarie nu triumfa atat de complet increderea ca totul e realizabil, toate merg bine, daca poruncesti tare. Cu optimismul acesta cazon, specific si indispensabil ofiterului de rechizitie, a intrat lumea in cheful razboiului; acum se trudeste, mahmura, sa se consoleze cu speranta in - organizare.
  In prospectul entuziast al Enciclopediei, Diderot apara si lauda cu aprindere meseriile, impotriva vechii prejudecati care le socotea irevocabil josnice. Fapta lui a ramas celebra: el a fost primul intelectual ilustru care a vrut sa reabiliteze mestesugurile. Succesul incercarii imi pare, astazi inca, destul de indoielnic. Nu pentru ca n-ar fi oameni care sa pretuiasca inteligent si drept munca material producatoare, ci pentru ca exista un vechi ciocoism, radical si universal uman, de care lumea nu se va curati usor. Acest fel de ciocoism este miezul industriei ierarhice de care am vorbit la inceput si care impinge pe individ cu atata putere spre activitati formale, este pofta de a sari de la munca productiva la betia comandei fara raspundere. Fiindca, pentru masa umana, problema intima este una: cum as face ca totdeauna celalalt sa asude, eu - sa organizez si altminteri toate sa fie bine?

Clasicii
 
  Clasicii sunt nume proprii de literati si artisti pe care le invatam in scoala, sau le aflam mai tarziu, din carti sau de la persoane frumos cultivate. Numele acestea sunt ilustre si vechi; in ele, fara sa fie ajutate de vreun alt cuvant, sta acumulata o mare putere de sugestie. De aceea si sunt o proptea folositoare pentru opiniile literare si artistice; fiindca in orice domeniu, omului ii vine comod sa traiasca autoritativ.
  Pana la revolutia romantica, numele vechi erau propteaua unica a gustului public. Pe incetul s-au strecurat si modernii spre treptele de cinste, si astazi sunt destui oameni care nu-i pomenesc decat pe dansii; asa incat avem doua puncte de sprijin, de putere aproape egala: numele cele mai vechi si mai cunoscute - numele cele mai noua, din ultima fascicula a celei mai moderne reviste. Dezvoltarea capitalista a culturii europene trebuia negresit sa puna in valoare noutatea ca atare - lansarea de articole noua este un caracter general al pietii de astazi. De unde vine totusi ca unii oameni se inchina celor mai vechi, altii celor mai noua marfuri artistice, nu-i usor de spus. Poti fi deopotriva elegant si cu anticii si cu modernii, pentru ca eleganta conservatoare si cea revolutionara sunt acum egal valabile. Dar constatarea ca ar fi existand spirite de la sine conservatoare, altele de la sine revolutionare nu explica nimic. Magarul filozofului nu piere de foame intre cele doua banite egal pline, pentru ca foamea, si nu egalitatea banitelor, il hotaraste: animalul incepe sa manance, indiferent de banita. In exemplul nostru, trebuinta de a avea numaidecat o parere literara este motivul hotarator; poate ca adeseori decizia vine ca in cazul magarului, indiferent de estetica antica si de estetica moderna.
  In practica zilnica, omul tine socoteala de gustul cercului in care se gaseste; se decide dupa sfiala ori dupa lipsa de consideratie pe care cercul i-o inspira. Oricum, primul pas odata facut, pentru clasici ori pentru moderni, staruim de obicei, pe drumul apucat, cu o indaratnicie surprinzatoare. Ambitia consecventei este o putere mare si oarba, chiar in lucrurile literare si artistice. Si consecventa este cu atat mai feroce cu cat mai neclare sunt in constiinta omului motivele specific estetice, daca cumva s-a intamplat ca astfel de motive sa intre in actiune. Dar interventia motivelor de acest soi este cu totul nesigura si rara. Atitudinile curente, in arta si literatura, sunt nu de natura estetica, ci sociala: sunt rezultate din trebuinta de a figura cat mai patent in cercul social al carui prestigiu ne farmeca mai mult.
  Cred ca, in general, ne-am inteles. Acum sa nuantam putin.
  In ciuda estetilor mofturosi, trebuie afirmat ca oricare cetatean are, natural, trebuinte estetice si prin urmare un gust al lui adevarat. Cetatenii dintr-un anume timp si loc au cam aceleasi trebuinte estetice si acelasi gust. Departarea in timp si deosebirea de dezvoltare istorica sunt obstacole mari in calea intelegerii. Este dar, in principiu, putin probabil ca Eshil sa vorbeasca unui parizian de astazi asa de clar ca Bataille ori Capus (fara sa tinem seama de deosebirea de limba), nici Knut Hamsun sa impresioneze pe un bucurestean, macar cat de destept si sensibil, in chip atat de adecvat ca dl. Radu Cosmin. Toata problema clasicilor se rezuma in aceste potriviri sau instrainari intelectuale, hotarate de timp si de treapta istorica.
  Bucuresteanul foarte cult are educatia intelectuala si artistica eminent si actual pariziana. Prin urmare, suplimentele dramatice sau narative de la l'Ilustration vorbesc viu si direct sufletului sau, iar Shakespeare, ori chiar Ibsen, ii sunt glasuri confuze, de pe alta lume. Si in scurt, celebritatile artistice de care ne despart sute ori mii de ani ne sunt, obisnuit, iremediabil straine, intr-un grad oarecare. Ele au un prestigiu savant: trebuie bataie de cap ca sa 'intelegi' asemenea lucruri, nascute in si pentru o lume moarta de veacuri. Frica sa nu para ignorant si dorinta sa treaca drept 'cunoscator' il opresc de multe ori pe cetateanul normal sa marturiseasca cinstit plictiseala imensa in care-l ineaca paginile cele mai clasice. Ar fi pretios si amuzant sa surprinzi exact sentimentele persoanelor culte, ale cunoscatorilor prin irezistibila vocatie, la cetirea corurilor lui Sofocle, a tiradelor lui Corneille, a paginilor de psihologie fara aliniate ale doamnei de Lafayette, a portretelor lui La Bruyère, pline de nume grecesti, fara noima, si de aluzii obscure, a versurilor de neindurata si adormitoare seninatate din Hermann si Dorothea, in sfarsit, a groaznicelor discursuri dramatice ale lui Schiller. Si nu-i vorba de aceea ca la departari de zeci de pagini intalnesti un rand ori un vers care iti irita o clipa atentia, ci de opera toata, intocmai asa cum iti sta inainte: Antigona si Rodoguna, Georgicele si Henriada, Ifigenia si Andromaca, Tasso, Afinitiile elective si (o grozavie suprema!) Wilhelm Meister, Wallenstein, Don Carlos, intocmai, vers, cu vers, rand cu rand, si - ce-i mai teribil - cuvant cu cuvant O, Apolon, demon farsor, cel ce ametesti atati oameni cumsecade cu 'modele' pe care dinadins le inspiri atat de divers si contrazicator, ajuta si lumineaza pe cetitor ca sa inteleaga ce-i spun si sa ma creada cat sufar pentru dansul, cand mi-l inchipui fata in fata cu operele clasice, intocmai asa cum sunt, fara sosurile de o mie de ori intoarse si drese, in care le tot incalzesc criticii si istoricii de toata mana! Cetateanul si capodopera, singuri-singurei: asta vreau eu. Dar e un vis absurd.
  Timpul omoara orice creatie intelectuala, in total ori in parte. Vesnica tinerete a eternelor modele este o fraza inepta, iesita din minti stramte si lenese. Cine nu-i pedagog, guvernanta sau ministru de instructie publica, si are si altfel mintea libera si treaza, isi marturiseste cinstit plictiseala iritanta care iti gatuie atentia in fata multor dintre cele mai definitive pagini. Dar cati oameni cetesc, observandu-se onest, dialogurile lui Platon, Iliada, pe Tit-Liviu, tragediile lui Racine, dramele istorice ale lui Shakespeare, tragediile lui Schiller? Iar, de alta parte, care om in stare sa asculte si sa priceapa nu ia seama ca in muzica secolului al XVIII-lea, consfintita ca absolut clasica, se repeta fastidios figuri melodice care pentru noi sunt cu desavarsire moarte, fiindca le simtim automatice, scoase din unul si acelasi sertar, trase pe acelasi calapod - ornamente goale de orice inteles si functiune estetica, balast revoltator care tine in loc atentia fara sa o satisfaca? Care om in stare sa vada estetic nu simte neplacut conventionalul abstract, si prin urmare insuficienta vizuala a atator ireprosabile bucati de sculptura greaca ori de pictura a lui Rafael si a posteritatii lui exasperante? Cine, daca exceptam cazul de cultura stupid unilateral sau de poza, se poate entuziasma cinstit de 'lirismul' corurilor lui Racine, dand cu piciorul in Verlaine? Dar pentru evaluarea clasicilor antici si a celor neolatini a intervenit de cateva zeci de ani, sub insuflarea peste tot nelipsita a nationalismului cotropitor, un marafet nou: fraza latinitatii - limpiditatea latina, seninatatea, simplicitatea, istetimea, delicateta - si cate alte mirodenii latine. Un adapost foarte binevenit pentru vanitatea mintilor gelatinoase, carora li se istovise ingrijorator repertoriul de platitudini estetico-culturale. Pentru clasicii francezi indeosebi se intrebuinteaza mult si un alt ingredient: ei sunt aristocratici absolut. Si superdelicatii juni democrati si june democrate (mai ales!) care orneaza, neaparat, saloanele de dupa razboi, sunt fanatici ai literaturii elegante de la Versailles. Democratie cu latinitate si ferventa pentru arta subtire. Le grand siècle - c'est du dernier chic
  Trebuie o fantazie neobisnuita, o cultura istorica tot astfel pentru a reinvia in catva formele unei vieti intelectuale de care te despart veacuri. Asta nu insemneaza ca istoricii de meserie sunt totdeauna eminent intelegatori ai celor trecute. De obicei, ei se inchid numai, cu solemnitate erudita, in admiratii intepenite si necontrolate, refuzand cu suficienta naiva si obtuza orice noutate: ei cunosc doar adevarul si frumusetea definitiva. Admiratia curenta pentru lucrurile vechi este un moft de educatie.
  Desigur, uzura sau moartea valorilor intelectuale sunt fenomene complexe. Gloriile trecute se intuneca si se lumineaza capricios, si forme vechi de arta pot sa reinvie, intr-o masura oarecare, in fantazia artistilor. La ceilalti, care nu-s decat public, simtirea si judecata estetica, in afara de gustul lor actual, adese nemarturisit, sunt cu totul nestabile si inconsistente. In materie de arta, masa este sugestibila aproape fara margini.
  Arta, indiferent de materialul in care se manifesta, este grai. Ca si graiul vorbit, ea isi schimba formele, pentru ca se schimba cuprinsul sufletesc care le-a zamislit. Este totdeauna o doza de strambatura sa vorbesti ca oamenii de altadata: aici e originea, aici e si condamnarea grimasei clasiciste. Fiecare vreme vorbeste pe potriva botului sau, a mintii sale. Pentru a intelege si reinvia vorbirea, prin urmare sufletul vremilor de mult trecute, trebuie o virtuozitate curioasa, oarecum nefireasca. Si sunt destule forme care cu nici un pret nu pot fi reinviate, si nici o forma nu poate ajunge a doua oara si intocmai la viata pe care a avut-o in sufletul care a creat-o si in sufletele celor din vremea si locul lui. Cetateanul normal n-are nici timp, nici alte mijloace indispensabile pentru asemenea acrobatii estetice. Are insa tot dreptul sa consume in pace articole artistice proaspete, asa cum ii sosesc - direct de la Paris.

Estetica utila si culturala
   
  La orice nedumeriri si in orice controverse estetice, un prieten, iubitor de oameni si de liniste, ma intampina cu vorba ca despre nici o lucrare de arta nu se poate zice cu deplina hotarare ca-i rea, fiindca, oricum ar fi, ea place grozav cel putin unui om: aceluia care a facut-o. Se intelege ca, fata de aceasta observatie, toate contestarile bazate pe o pretinsa ierarhie de valori estetice sunt, ca si nimicul fata de cel mai infim ceva: nule. Atat numai ca practica vietii nu rabda astfel de intelepciune, asa mult spirit conciliant cat se arata in maxima prietenului. Si mi se pare ca aici, ca si aiurea, practica are dreptate. Caci pasnica formula este, in fond, diabolica. Consecvent luata ea ar da roadele cele mai pernicioase, ar duce la indiferenta si anarhie, care sunt, oricand si oriunde, inceputul pierzarii.
  Oamenii, simtind ca binele suprem este cetatea si ca binele cetatii sta in unitate, au cautat inca din vechime sa afle cat mai multe si mai sigure mijloace pentru unificarea sufletelor intr-o ordine durabila. Intre aceste mijloace unul este estetica. Din ea invatam ce trebuie sa ne placa si cum sa ne imbatam de voluptatile artei, fara sa ne pierdem firea compromitandu-ne calitatea de cetateni seriosi. Caci placerile artei, mai mult ca altele, ascund sub o rafinata masca serioasa infernalele primejdii ale frivolitatii si ale epicureismului. A fost un mare noroc pentru oameni ca estetica au facut-o filozofii, adica inteleptii de profesiune, si nu cumva artistii. Cel putin a fost noroc mare ca nu estetica artistilor a fost luata in seama, ci a filozofilor si a celor inspirati de ei. Destul ca in politica lumea, rea si proasta cum este, nu a vrut sa asculte de filozofi; in arta macar binele public a fost, putem zice, salvat.
  Platon a rabdat ostenelile mai multor voiajuri in Sicilia, pentru a explica lui Dionis Tiranul, clar si simplu, cum se poate organiza si guverna perfect un stat. Dar tiranul, nepriceput si indaratnic, i-a refuzat intelepciunile cu o nedelicatete despre care nu se poate spune cat de departe ar fi mers daca nobilul filozof n-ar fi parasit, mandru dar repede, hotarele ingratului domn. Cat a pierdut atunci politica a castigat pe urma estetica. Din scrisul minunat al divinului atenian doua mari si scumpe adevaruri s-au mostenit in teoria artei: 1) Intr-un stat serios nu trebuie data prea multa stima artistilor; 2) Frumusetea unui obiect nu sta in ceea ce se vede sau se simte altfel din el, ci in ceea ce se gandeste despre dansul. Nu impresia intereseaza, ci definitia. Caci, in definitiv, trebuie sa spunem ca impresia este ceva senzual, prin urmare grosolan, o brutala iritatie materiala, mai mult dobitoceasca decat umana. Ar fi dar nepotrivit cu adevarata ierarhie a intereselor inalt omenesti sa dam prea mult din stima noastra acelora care-si trec viata construind asemenea grosolanii - artistilor. Si, in adevar, cetatenii seriosi din toate timpurile s-au conformat, in moderatia si rezerva lor fata de arta si artisti, sfatului cuminte insemnat sub nr. 1; de multe ori, probabil, fara sa-l cunoasca, ceea ce arata in chip stralucit ca divinul atenian, cu patrunderea proprie geniului, n-a cerut bunilor cetateni decat sa urmeze naturii lor intime. Atitudinea morala fata de arta a fost astfel statornicita pentru toti oamenii cumsecade.
  Nu mai putin utila este a doua invatatura platonica mai sus aratata. Acea interpretare sublim intelectuala a frumusetii este, mi se pare, cea mai solida baza pentru o estetica uniform obligatorie, eminent sociala sau civica, daca pot zice. Impresia sensibila si sentimentele legate de ea, inferioare si brutale chiar prin materialitatea lor, inchid oarecum pe om in el insusi, tind sa-l dezbine de semenii lui, sa-l singularizeze; sau, ceva mai rar, il indeamna sa recurga la o alta impresie sensibila pentru a talmaci pe aceea care-l preocupa, retinandu-l, si prin aceasta, tot in sfera inferioara a simturilor. Pe cand, daca esenta si valoarea frumusetii nu sta in aceea ce se arata, ci in ce se gandeste, in idee, o, atunci mantuirea este asigurata. Caci, in sfarsit, ideea este cuvantul, si cuvantul este eminenta legatura dintre oameni. Va intreb: la ce ar fi buna frumusetea si pastratoarea ei, arta, daca nu ca sa vorbim de ele? Arta orneaza pe om, ca si cravata. Unui om serios nu i se cade sa-si bata prea mult capul cu alegerea cravatei, dar nici nu poate iesi pe strada sau primi musafiri fara legatura de gat. Iar daca atarni in casa un tablou, el ramane un monument mut si mort, daca nu poti spune prietenilor ceva despre el. Se poate zice ca adevarata existenta a tabloului dureaza atata cat vorbesti de el, dupa cum valoarea i-o simti bine numai atunci cand il platesti. Un om de bine are prea multa treaba pentru ca sa mai priveasca un tablou, o data ce l-a cumparat si atarnat in salon sau in sufragerie. De altfel, chiar daca-l priveste, el nu se uita la colori si linii, ci la sufletul tabloului, la sufletul artistului, la sufletul societatii in care a crescut artistul. El priveste oarecum dincolo de tablou, dincolo de perete, pentru a contempla esenta spirituala, superioara si eterna, ale carei intamplatoare aparente sunt inselatoarele, trecatoarele si grosolanele pete de coloare de pe panza. Tot astfel muzica trebuie ascultata, poezia cetita cu o nobila distractiune, trecand usor peste materialitatile acustice, peste detaliile plastice ale acordului, ale vorbei si imaginei, pentru a prinde cat mai direct inalta unitate, miezul adanc sufletesc al lucrarii. Priveste si asculta cat de putin, gandeste cat de mult - acesta-i imperativul adevaratei contemplatiuni. De nu-l urmezi, te incurci in mizerii tehnice, ca un simplu zugrav sau un vulgar capelmaistru.
  In arta, comuniunea cat mai completa si mai superioara intre membrii cetatii nu-i posibila decat pe calea ideilor. Si este, trebuie sa recunoastem, un noroc minunat si de suprema utilitate, in cazul ce ne intereseaza, ca absolut orice lucru are ideea lui, ca notiune si ca prototip inteleasa, si ca fiecare lucru are mai mult decat una, deoarece poate fi definit si clasat aproape la discretie. Unul si acelasi exemplar zoologic uman poate fi definit ca: membru al unui partid politic, tata, fiu, sot, nepot, alegator, profesor, agent electoral, poet, prozator, consilier comunal, redactor de revista, amant, sot inselat, exportator, importator, amator de tablouri, avocat - din vertiginoasa bogatie de calitati am enumerat cateva din acele care se pot cumula fara suparare. Apoi, afara de ideile lucrurilor, sunt ideile noastre despre lucruri, dogmele si opiniile de tot felul. Acestea s-au inmultit, fireste, enorm in lungul vremilor, cele vechi au luat forme noi, si atatea altele necunoscute mai inainte s-au zamislit in fierberile istorice; ganditi-va la toate acestea si admirati orizontul ce sclipeste ca un imens perete de diamante. Gratie avantajelor specifice intelectului nostru, nimic nu-i mai usor decat sa introduci o randuiala folositoare in uimitoarea priveliste. Daca, vorbind de poezia sau de proza unui cetatean, il consideri pe acesta, de exemplu, ca tata de familie sau ca alegator, ori judecandu-i pledoariile si discursurile, il ai in vedere ca autor dramatic sau nuvelist, atunci procedarea d-tale este sintetica si unitara. Cine tinde la seriozitate trebuie sa procedeze astfel: sa tina seama adica de fundamentalul principiu ca un om ori un lucru trebuie judecat unitar si valorificat in totalitatea lui. Caci in ordinea inalt sufleteasca se pot - pretios privilegiu - aduna, nu ca in matematica, numai valori de acelasi fel, ci si de cea mai variata natura: prozator, alegator, tata de familie, profesor - si suma iti da valoarea persoanei. Astfel, ajungi sa intelegi, aproape pe nebagatele de seama, pentru ce proza lui te emotioneaza.
  Unitatea este, in general, o chestiune mare.
  Mai presus de orice, unitatea este idealul si metoda, ambitia suprema si baza elegantei baiatului cult. Dar ce este baiatul cult?

 Baiat cult, om occidental, spirit european sunt trei ziceri foarte iubite in stilul romanesc public.
  O recomandatie buna, de la un deputat catre un ministru, ori chiar de la o mijlocitoare matrimoniala de calitate subtire catre partida interesanta, nu este completa daca nu incepe sau nu sfarseste cu una din cele trei formule. Cea dintai este totdeauna preferata; probabil fiindca baiat straluceste prin farmecul fraged al tineretii si da nu numai valori actuale, ci sugereaza si sperante frumoase.
  Fara limita riguroasa de varsta, baiat cult se numeste acela care, in afara de meseria pe care o practica din necesitate materiala ori din pure sentimente umane sau patriotice, se intereseaza staruitor de tot ce e frumos si bun, cu deosebire de arte si litere. S-ar putea zice ca baiatul este cu atat mai cult cu cat isi trateaza slujba speciala cu o eleganta neglijenta si se da cu mai multa ardoare si literelor. Un baiat cult ideal ar fi, de pilda, un profesor de matematica care, intr-un concediu perpetuu, viziteaza cetatile artistice italiene si festivalele muzicale germane.
  Muzeul si sala de concert sunt insa mijloace prin ele insile insuficiente pentru a te informa despre arta. Mai intai, cu ele pierzi prea multa vreme. Apoi, in muzeu si in sala de concert nu afli de-a dreptul daca o lucrare de arta trebuie sa-ti placa ori nu. De aceea baiatul cult are cartea si, mai cu seama, revista, ca instrument preferat de educatie estetica. Revista este, daca redactia are principii solide, si spirit de disciplina in varietatea ei bogata, foarte unitara. Din ea baiatul cult invata a cunoaste toate artele. Pe cand un artist marginit in tehnica lui considera, de exemplu, muzica mai deosebita de pictura chiar decat proverbiala griva de proverbialul iepure, baiatul cult, printr­o superioara competenta, le imbina pe amandoua, fiindca le considera unitar si sintetic in esenta lor spirituala. In aceasta operatie il lumineaza mult criticul de arta.
  Criticul este un spirit ager si profund. El observa numaidecat daca o lucrare de arta este vesela, trista, sau nici asa, nici asa, daca in ea se vorbeste mai ales de o femeie, sau mai ales de Dumnezeu, de patrie, de tarani sau umanitate in genere, de fericire universala, de divort Iar din asemenea observatii criticul construieste sintetic conceptia generala a artistului si-l defineste: pesimist, optimist, crestin, pagan, socialist, poporanist, erotic, abstinent, umanitar, reactionar, care cum este dupa categoria lui - estetica. Cu alte vorbe, criticul arata cum si de ce s-a emotionat artistul si explica, prin urmare, baiatului cult pentru ce opera artistului il emotioneaza si pe el. Lucru de luat in seama: acest baiat se fereste sa zica altfel decat emotiune estetica; impresie sau atitudine estetica sunt vorbe prea slabe. In fata artei el se emotioneaza, fiindca e nu numai cult, ci si simtitor. Cu aceasta putem completa constatarile de la inceput: estetica culturala se bazeaza mai intai pe ideile lucrurilor si pe ideile noastre despre lucruri, iar apoi pe o emotivitate delicata. Fiindca este emotie si emotie.
  Cand, intors dintr-o lunga calatorie prin tari straine, treci hotarul patriei si iti adie miros de ardei copt, de porumb fiert sau de cojoc jilav, ai desigur o emotiune. Daca ratacind pe strazile unui departat oras apusean, auzi deodata o zdravana injuratura romaneasca, tresari - evident, de emotiune. Desigur ca nici un om cult nu va numi astfel de emotiuni - estetice. Sunt mult prea nedelicate Un tanar sade insa, in amurg, pe cerdacul casei de la vie si priveste spre camp. Arbori, soare care apune, vaci, caini, flacai, fete. Tanarul isi aduce aminte fara indoiala de o domnisoara cu care a fost logodit, sau aproape. O lacrima. Emotiune! De asta data hotarat estetica. Pentru moment, tanarul se considera ca un fin diletant, caruia soarta stupida i-a impus o cariera prozaica. Daca, fereasca Dumnezeu, domnisoara a murit, atunci lacrimile curg suficient cateva minute, si tanarul se simte artist prin fatala vocatiune. Usor de inteles: in acelasi chip in care se concepe estetica culturala se naste si o arta culturala care o satisface. Arta culturala se naste din emotiuni delicate sau tragice. Te emotionezi, sa zicem, de tarani, de arendasi, de domnisoare, de o nenorocire conjugala - si emotiunea se face nuvela, drama, sonet, tablou, romanta, eseu de critica in stil poetic si de intentie culturala.
  Intr-o societate europeana baiatul cult nu poate fi fara fata culta. Cine l-ar intelege cand vorbeste infocat despre arta si frumos? Pentru cine scrisorile lungi, cu filozofie si descrieri poetice, cu citate din Faust ori din Sully-Prudhomme? In sfarsit, ce sens ar mai avea cultura si estetica baiatului cult? Printr-o explicabila indulgenta lumea acorda, fara nici o alta pretentie, titlul de fata culta oricarei dame care a absolvit studii universitare. Totusi, o fata se zice cu atat mai culta cu cat satisface mai complet conditiile care definesc pe baiatul cult. Ca si el, fata culta, oricare i-ar fi ocupatia, iubeste fervent artele si literele, ceteste mult si multe reviste serioase si cu doctrina sigura. Abia cutez sa adaug ca aceasta fiinta este cu deosebire sensibila. Vibreaza la tot ce e frumos, bun, nobil, la toate durerile omenirii. Fiind simtitoare, are emotiuni frecvente. Din emotiuni rezulta intamplari, drame, in sfarsit complicatii diverse, psihologice, fiziologice, sociologice, de natura delicata sau violenta, dupa om, mediu si varsta. Caci si pentru fata culta varsta nu-i riguros delimitata, si cu dreptate: cultura, si mai ales estetica culturala sunt chestii de inima, si inima are, cum se stie, o tinerete cu deosebire durabila. Si cand o fata a trait, a simtit si a cetit, cum si-ar putea plati ea mai frumos datoria catre cultura daca nu printr-un roman (cel putin unul) - o, cu adevarat trait, carne din carnea si sange din sangele ei, cum se zice in stil cultural - sau un volum de versuri, o romanta sau macar un vals cantat? Fata culta confirma inca mai energic decat baiatul cult adevarul ca arta nu-i decat 'emotiune, iubire de viata, viata insasi'.
  Atmosfera de vibranta sentimentalitate in care traieste il face pe baiatul cult, cu atat mai mult pe fata culta, sa piarza fata de arta si artisti rezerva si masura recomandata, cu adanca intelepciune, de insusi parintele esteticii. Cultul pasionat al artei - la fata culta mai mult pentru artisti - este un fenomen modern caracteristic. Pentru a preveni excesele, popoarele prudente au canalizat pe cale educativa entuziasmul cultural. Doua natii, rude de aproape, si cu multa asemanare intre ele, deunazi indusmanite cu inversunarea proprie rudelor dezbinate, exceleaza in organizarea pasiunilor estetice.
  Estetica Lehrerilor si a pastorilor la germani, estetica fetelor batrane la englezi sunt formele cele mai instructive de organizare estetica a unei natii. Voiajul obligator in Italia, cu cetiri hotarate din Goethe, literatura cu probleme teologice, morale si pedagogice, peizaj si psihologie cat mai locale si rurale la nemti; roman in cel putin doua volume, si impresii de calatorie in cel putin trei, scrise pe mesele pensiunilor elvetiene si italiene, constiincios si staruitor cum s-ar impleti un ciorap de catre o Miss serioasa, plina de dragoste bine sistematizata catre toate artele si de cunostinti exacte si folositoare, la englezi. Dar de amandoua partile: totul e solid, util, cultural.
  De la Platon, la fetele batrane englezoaice si Lehrerii nemti! Nu cumva staruind atat asupra unitatii m-am lasat insumi ademenit de vrajele ei cautand, cu o consecventa la care singur n-am luat seama, sa-mi dezvolt intreg scrisul din invatatura unui singur filozof?
  Dupa Platon multe s-au schimbat. Baiatul cult de astazi dispune de o estetica noua, stiintific experimentala, psihologica, sociologica. Acum nu se mai lucreaza cu definitii si deduceri, se masoara cu aparate si se verifica prin anchete, minutios si obiectiv. Frumusetea se induce acum din statistica. Distribui chestionare la o mie de persoane, indiferent de sex, varsta si profesie; numai artistii trebuie exclusi ca suspecti de subiectivism si prejudecati estetice si tehnice. Apoi aduni voturile de apreciere estetica, cum aduni orice alte voturi. Ai, in sfarsit, ca mijloace noi de control, comparatia cu popoarele salbatice, cu copiii si nebunii, studii biografice asupra artistilor din multe timpuri si locuri. Din atatea toate trebuia sa iasa si a iesit o estetica noua, sau mai multe. Dar complicatia nu se opreste aici.
  Artistii afirma, cu dovezi, ca nici din laboratorii si din anchete psihologice cetatenii culti n-au aflat sigur care opera de arta e buna, care nu, si chiar nici n-au nevoie sa afle. Caci, din punctul de vedere artistic, toate teoriile sunt egal bune, adica indiferente. Iar pentru baiatul cult tot interesul se concentreaza asupra mijloacelor de a conversa despre arta. Insa artistii de natura mai hapsana adauga: ca chiar acei baieti culti care cultiva ca specialitate estetica stiintifica traiesc in mobile si cu tablouri de cel mai prost gust burghez, si sunt incantati de ele, ca se desfata cu o literatura de cel mai mitocanesc sentimentalism, desi in conferinte si alte manifestari publice citeaza numai clasici. Baiatul cult, zic unii, nu poate deosebi o pagina de Flaubert de una a lui Bordeaux, daca i-ai pune sub ochi cartea fara sa-i arati numele autorului; si nici o fuga a lui Bach de o bucata de bravura a lui Thalberg, daca demonul zetarilor ar interverti numele la tiparirea programului. Caci nici nu-i treaba cetatenilor sa faca asemenea distinctii. Treaba lor e sa cumpere cartile si tablourile, sa plateasca reprezentatiile si producerile muzicale Prin urmare, inca o formula de armonizare a raporturilor intre cetateni pe terenul artei, de asta data una mizantropica si aproape cinica. Socotind bine lucrurile, si pentru mine insumi, trebuie sa fiu, in definitiv, multumit ca am de ales. Pentru uzul social imi va fi comod sa-mi variez doctrina dupa moment si oameni. Destul imi e ca, ramas singur, sa zic raspicat despre oricine are un gust prea deosebit de al meu: ce enorm dobitoc! Si apoi sa rasuflu adanc si linistit.

Stil clasic

  Literatura franceza clasica seamana curios cu viata germana prusificata.
  Ratiune, ordine si, prin urmare, claritate - asa se numesc idolii esteticii in tot timpul pe care francezii unanim l-au consacrat ca varsta lor clasica. Sunt chiar virtutile rasei, se zice, care fatal au stralucit si au stapanit in toata vigoarea lor atunci cand spiritul national ajunsese la maximum de puritate si plenitudine. Nationale ori ba, aceste calitati au fost afirmate in teorie si consacrate in practica vremurilor acelora cu o consecventa strasnica. Trei oameni, seriosi, cuminti, cumsecade si cu carte, Malherbe, Vaugelas si Boileau, au lamurit si definit simpatiile literare ale timpului, punand la cale versificatia si retorica, gramatica si principiile generale de judecata estetica. Acesti vrednici jandarmi literari au alcatuit cu grija si nestramutata credinta canoanele clasicismului. Si este de luat in seama ca un drept-credincios ca Brunetière accentueaza tare rolul teoriei si al criticii in formarea artei clasice franceze. Cel mai frondeur dintre popoarele europene s-a lasat aci mai strans strunit decat oricare altul; pana intr-atat, ca vreme de doua veacuri aproape chiar glasul scriitorilor cu cel mai vadit talent poetic, ca La Fontaine si Racine, suna prozaic prin botnita clasicista. Versuri frumoase ca proza - a fost o vorba a veacului al XVIII-lea plina de concluzii.
  Generalitate si abstractie, antipatie radicala pentru individ, prin urmare pentru detaliul concret, pentru surprizele de linie si coloare. Ca efect total : suprimarea liricii si a pitorescului. Un stil dreptliniar, uscat, de o nemiloasa si istovitoare claritate, aspru si cenusiu; un stil numai din concepte scurse de tot sucul impresiilor si strict legate in definitii si explicatii. Nascut din disciplina si destinat sa disciplineze, stilul clasic a zidit acele constructii literare care aproape oricarui om de astazi ii raman totdeauna intru ceva iremediabil straine. O stranie impresie fizica de uscaciune si duritate ne lasa chiar cel mai simpatic exemplar de poezie clasica franceza. Pare c-ai avea nisip prajit in dinti, cenusa sub unghii, si te-ai fi spalat pe obraz cu lesie. Shakespeare si-a pus pecetea lui fierbinte pe sensibilitatea noastra literara; si tot ce a venit de atunci incoace in dezvoltarea artei care-si merita numele poarta intr-un fel sau intr-altul marca lui. Daca se zice ca acea literatura 'clasica' a fost un produs aristocratic si curtean, caracterizarea aceasta trebuie lamurita. Publicul in care n-a nascut era o aristocratie disciplinata si burgezita, iar producatorii acelei literaturi - burgezi curati, din nastere, prin crestere si caracter. Ce siècle de vile bourgeoisie, zice feodalul Saint-Simon, care poate in vremile acele e singurul 'artist' pe intelesul modern. Si n-o fi intamplare numai ca acea ordine literara a fost rasturnata mai cu seama de doi straini, plebeul Rousseau si cosmopolita baroana de Stael, si de feodalul viconte de Chateaubriand. In cultul regulei, al claritatii si economiei, cu deosebire in apucatura ostentativ didactica, vorbeste neindoios grijuliul, cumintele, practicul spirit al burgeziei. Preceptele de o politieneasca siguranta si rigiditate ale unui Malherbe ori Boileau, tragediile si odele intocmite cu asa clara, economica si prudenta gospodarie, perioadele cumpatat dezvoltate si fara surprize, versuri, strofe si tirade logic si explicativ cimentate, si atat de frumos curatite de orice imagine mai vie, nu seamana ele sugestiv cu o intreprindere de industrie nemteasca, cu stilul vietii municipale germane, cu Rechts gehen - Links fahren si Verboten3 mai ales Verboten? Totul prevazut, totul socotit, cu neclintita siguranta trasa deosebirea intre permis si nepermis: in scurt, triumful nediscutat al ratiunii, al calculului, domnia disciplinei si a prevederii. Scurt, curat si practic. Neindurata clasare ierarhica a genurilor literare, delimitare absoluta si disciplinara a competentei artistului, subordonare severa a individului catra gen, a impulsului adanc subiectiv catra obiectivul general, a impresiei catra ratiune, in Franta literara clasica; aceeasi disciplina, aceeasi gatuire a individului prin obiectivitatea sociala in viata Germaniei perfect industrializate de astazi. Imperiul instinctelor fundamental burgeze, literar intr-o tara, politic si social, peste granita, la dusmanul ereditar.
  Burgez si utilitar in literatura lui clasica, francezul s-a aratat liric, nestapanit, izbucnitor romantic si nepractic in luptele aspre ale vietii nationale. De aici si puternicul prestigiu istoric al mersului acesteia. Istoria acestui popor este un lux stralucitor, o risipa romantica de fapte surprinzatoare, excesive, ceva deosebit de colorat, frumos si emotionant.
  European judecata istoria politica si sociala a Germaniei este, din contra, nula, poate chiar negativa: oamenii acestia au trait, politic si social, numai lor insisi. Antipatia latenta ori patenta de care se bucura aceasta inchisa si intunecata ginte la cele mai diverse popoare, usurinta cu care aceasta antipatie se dezlantuie furios uneori se va fi sprijinind si pe aceasta obscuritate, pe acest tern egoism al istoriei sale.
  Este o fraza, odinioara banala chiar la vecini, in tot cazul irevocabil consacrata de nationalismul nemtesc: ca germanul este, prin esenta, adanc sentimental, liric si visator. Germanul tipic te intampina invariabil cu acest cantec cand vine vorba de filozofat asupra raselor. Pe aceeasi treapta de banalitate se afla dogma individualismului german, la care se anina numaidecat un mic panegiric al pornirii de nestapanita independenta, mai cu seama morala si religioasa - cum se vede in Reforma si in filozofia idealista, eternele glorii ale neamului. Drept ca nu numai germanii, ci ambele mari neamuri germanice au dat un tezaur de lirica intensa in literaturile lor. Dar nu cumva s-a cheltuit tot individualismul lor in literatura? Stiu bine ca, daca unui negerman ii pare ciudata acea minunata libertate interna care se acomodeaza asa de bine cu tirania cant-ului englez, cu politieneasca zugrumare a consistoriilor si ortodoxa supraveghere a scolilor germane, i se raspunde, cu un superior zambet, ca un strain nu poate patrunde adancimile sufletului germanic. Dar fata de fatala usurinta cu care oamenii de acest neam se grupeaza in Vereinuri4 si secte, ne va face, pe noi toti strainii, sa zicem totdeauna, cu tot respectul, dar si cu hotarata credinta: 'individualismul si libertatea interna' sunt fraze nationaliste. Nu si-ar fi randuit germanul viata atat de perfect politieneste, n-ar fi putut fiecare englez face din el un asa naiv si neinduplecat instrument de politie morala si religioasa daca o docilitate naturala, un spirit de turma esential si de violent practicism nu i-ar fi predestinat pentru acele forme de viata, in care traiesc ca in fireasca lor piele.
  Anarhisme atat de stridente ca al lui Stirner si al lui Nietzsche nu degeaba s-au aratat tocmai in mijlocul celor cu 'libertate interna', adica intr-o lume in care spiritul de turma este cu deosebita putere inradacinat. Dar se poate zice ca studiul raselor n­a scapat inca bine din mainile diletantismelor incepatoare; adeseori el nu e decat o pretinsa si expeditiva filozofie pentru patriotii care ambitioneaza teorii de efect. Clar ramane insa faptul amintit, ca, in cultura germanilor, lucrurile au mers pe dos decat in cea franceza. Si se cuvine sa amintim ca acea domnie literara, artistica, in scurt: teoretica a burgezismului in Franta, a creat, intre altele, o proza stralucita. Extrema disciplinare a nascut rafinarea extrema a constiintei literare. Supunerea constanta la reflectie, cerebralizarea lucrarii artistice a moralizat excesiv mestesugul scrisului, ducand sensibilitatea literara la o extrema incordare. Numai in o asa traditie de indaratnica prelucrare a unei limbi au putut sa apara problemele artistice care l-au chinuit pe Flaubert; prin ea numai au fost posibile revoltele literare moderne, prin ea literatura franceza a capatat caracterul de artistica maturitate care o distinge. Astfel, spiritul burgez va fi contribuit - ciudat efect! - la cea mai deplina emancipare a artelor, la estetizarea cea mai completa a literaturii de pana acum.
  Ce roade finale va da perfecta inflorire a aceluiasi spirit in practica vietii germane de astazi nu se poate inca bine imagina. Pentru moment, praktisch ori unpraktisch, cuvintele acestea de sonoritate acra si taioasa, sunt printre cele mai iubite celui mai liric dintre popoare. Ostwald chimistul, colegul vestitului Haeckel in episcopia monista, cel care lamurea ireplicabil popoarelor balcanice cum toata incurcatura lor vine de acolo ca n-au adoptat din vreme limba universala propusa de dansul, Ostwald chimistul a organizat o respectabila societate, cu programul de a lucra pentru unificarea formatului cartilor in Germania, daca se va putea in lumea intreaga, deoarece varietatea formatului este de un nepractic intolerabil.
  Invatatul Joseph Bedier, cunoscator, ca multi din generatia lui, a vietii germane, a scris memorabila vorba: les Allemands ont l'art d'utiliser les imbeciles. Aici sta doar unul din marile secrete ale conceptiei burgeze. Economia e zeul. Cum sa scoti toata valoarea din ciurucurile pe care, oarba si nepractica, le arunca natura cu superb lux in viata? Caci e vorba de multi, de mult, si e vorba de repede, fiindca pentru multi. Intr-o nemereala aproape divina s-a intalnit dresura prusiana cu idealul american; rodul este germanul de astazi. Este burgezul ajuns in culmea spre care se catara de veacuri. Mecanizarea perfecta a fortelor celor mai intim omenesti, regulare cronometrica a mintilor si vointelor, roadere si pilire a sinuozitatilor individuale pana la contururi simplu geometrice, inlocuirea persoanei cu o definitie numerotata si absorbirea ei in comunitate, viata redusa la un imens si continuu pensum, suprimarea neprevazutului - Links gehen, Rechts fahren - si mai ales Verboten! Spectacol de o curioasa maretie, ceva pe dos si exotic pentru neamurile de moda veche Poate ca acesta-i inceputul socializarii perfecte si finale, tinta oricarei 'societati', prin esenta si definitie. Atunci in viata aceasta de azi sufla aerul uniform si fad al lumii viitoare.
  Neastamparata persoana care a pus in circulatie vorba despre Germania visatoare a observat ca germanii sunt flatteurs avec energie et vigoureusement soumis. Iar Goethe confirma aceasta judecata scriind: 'Vrei sa-ti dominezi natia, tu, scriitor german, incepe prin a o face sa creaza ca exista cineva care vrea s-o domine. Vor fi toti atat de intimidati, incat lesne se vor lasa stapaniti'. Mi se pare ca nu se aminteste destul de des practicismul hotarat a cel putin doi filozofi germani, Fichte si Kant. Grija de a nu atinge cumva fundamentele sfinte ale comunitatii, de a nu le cerceta originile este atat [de] vadita peste tot la supusul, timidul si prudentul functionar prusian, incat se poate intelege de ce Nietzsche l-a acuzat de superficialitate. Si e drept sa zicem ca diplomatul Hume si jurnalistul Voltaire au fost neasemanat mai autentici, mai efectiv razvratiti decat profesorul din Koenigsberg, carui unii oameni gasesc original sa-i anine calitatea de revolutionar si sfarmator de idoli.
  Si iarasi prea mult se uita ca Faust isi incheie cariera, dupa razboaie si cuceriri, destelenind pamanturi, taind canale, acoperind marile cu flote. Timid la inceput, cand abia ridicase capul din carti si avea nevoie de tot ajutorul diavolului ca sa intoarca mintile unei fetite de mahala, intreprinzatorul profesor sfarseste cu imperialism de stil mare. Fiindca oricat de variate talmaciri ar permite vastul carnet pe care Goethe si-a insemnat aproape toate intamplarile sufletului si mintii sale, eroismul acela economic da adevaratul final capriciosului poem, nu canafurile mistice care-i atarna la urma. 'Nu cred sa existe spirit mai larg decat acel al unui mare negustor'. Bunavointa si intelegere fata de negustori nu-mi inchipuiesc sa fi aratat vreunul din marii poeti de sange mai categoric de cum a aratat-o, prin vorbele aceste, fiul unui burgez din Frankfurt, indragostitul de toate clasicismele, Wolfgang Goethe.

Neintelegeri inocente intre public si artisti
 
  Imi povestea foarte vesel Panait Cerna, poetul, cum niste admiratoare aprinse ale versurilor lui s-au suparat amar afland ca autorul e scurt de trup, grasuliu, lat in spete si rumen la fata. A fost pentru ele o dureroasa nedumerire: nu stiau cum sa impace poeziile cu chipul omului. Negresit, erau niste biete fete, inimoase si crude la minte. Exemplul e prea bun Dar eu cred ca multi oameni, indiferent de varsta, sex si calitate sociala, poarta in minte un tip al artistului, fizic si moral, care aduce mult cu visul fetelor oarecare; le lipseste celorlalti numai indrazneala naiva ca sa-l dea pe fata direct si complet.
  De vreo suta de ani, artistul, pentru masa publicului european, trebuie sa fie inalt, subtire, cu obrazul lungaret, palid, cu par mult si frumos - daca se poate ondulat. Adeseori, artistul poarta, chiar astazi inca, o deosebita uniforma - n-o mai descriu; prea e cunoscuta. Pe urma, trebuie sa fie om tare simtitor, cu nervii delicati. Daca se poate chiar bolnavi. In sfarsit, i se cere sa aiba multe intamplari in viata, mai ales de dragoste - si sa fie om nepractic. Fara indoiala, acest ideal nu-i creat din stricte observatii biografice si printr-o minutioasa statistica. A iesit din capul literatilor romantici care l-au varat neaparat in capul publicului. Si fabricarea acestui ideal s-a intamplat tocmai atunci cand artistul se emancipa printr-o zgomotoasa razvratire contra burgezului. Burgezul a primit docil autoportretul naiv flatat al literatului - fiindca, zvelt ori burtos, artistul, din punct de vedere al intereselor serios burgeze, ramane un subiect secundar. Cateodata amuzant, decorativ si instrument comod de satisfactii vanitoase.
  Felurite resturi de gandire primitiva fac pe omul de mijloc, cel cu intelectul slab diferentiat, sa-si inchipuie pe orice om vestit ca un buchet in care sunt legate toate perfectiile. Evlavia masei publice catre ceea ce se cheama arta o formeaza niste rudimente de curiozitate admirativa catre persoana artistului, care e, adeseori, om cu vaza. Arta insa, pentru gelatinoasa gandire comuna, este un fel de sport si industrie sentimentala, producatoare de obiecte consacrate, nu se stie clar de ce, ca valori ornamentale de care educatia si viata negresit trebuie sa tina socoteala. Sa ne amintim ca pentru gandirea si uzul comun, aceste valori privesc mai ales pe femei, cel mult pe oamenii tineri de ambele sexe. Barbatii maturi sunt, in principiu, scutiti de a se interesa de arta. In liceele noastre, istoria artelor o invata numai fetele. Si muzica este, in practica si dupa ideile comune, mai mult treaba femeiasca.
  Oamenii care au cercetat de aproape istoria artei si natura tipului artistic stiu ca nu exista legatura intre mutra, caracterul moral si talentul omului; ca multi pictori, muzicanti, ori chiar poeti vestiti, sunt ori au fost cu desavarsire lipsiti de orice alta forma de 'inteligenta' decat acea a mestesugului lor; ca, in general, talentul viguros este unilateral, si numai in mintea cetoasa a diletantului 'geniul' se prezinta ca o inghetata cu filoane multicolore si cu gust de tutti-frutti. Evident, diletantul isi vede atunci propriul lui spirit, inform si difuz. Este o intrebare pentru filozofi, mai mult inca pentru pedagogi, sa cerceteze ce parte poate, real, sa ia omul de mijloc la viata artistica. Aceasta viata este exclusivista, ca orice domeniu de extrema diferentiere. Arta in ea insasi priveste pe acei care-i dau nastere. In principiu, artistii o produc numai pentru dansii. Ea este rezultatul unei experiente eminent subiective. De aceea, deopotriva nu are sens obligatia de a se supune unor postulate estetice pretinse universale, si nu exista nici un drept obiectiv de a interveni in judecarea lucrarilor artistice. Arta izoleaza constiintele in grupe de tipuri natural inrudite. Numai stiinta si practica le leaga, prin obligatie rationala si sila exterioara, anuland asperitatile irationale ale experientei subiective. Desigur, arta se poate interpreta si ca vehicul pentru idei popularizabile. Astfel, in toate vremile, ea a slujit intentii religioase ori altfel practice. Dar se intampla ca chiar oamenii intrucatva deprinsi sa gandeasca, confundand acest fel de a intrebuinta arta cu existenta si natura ei specifica, isi inchipuie ca arta implica obligatie pentru totalitatea cetateneasca si fac din cultivarea ei un paragraf de civism. Aici isi gasesc neaparat punct de sprijin acele idei primare despre tipul fizic si moral al artistului - artistul ca om mare in general si, se intelege, ca invatator de lucruri mari si nobile si apostol-erou. Se poate zice sumar ca toata teoria filozofica asupra artei e deformata de asemenea confuzii, caci, in mare parte, ea a rezultat din interese straine artei si artistului. Nu din studiul tipului artistic si al experientei sale specifice s-a scos teoria artei, ci din intentii simpatice tipului filozofic. Drept vorbind, fetele care s-au necajit asa de rau ca Cerna era scurt si gros se gaseau in intelegere deplina cu traditia filozofica care, din vechime, a pus ca ideal suprem un mozaic de perfectii naiv si neverosimil.
  Filozofic ori popular imbracate, asemenea visari despre o personalitate perfecta sunt, deopotriva, numai jocuri ale diletantilor. Artistii sunt nevinovati de stupiditatile sentimentale ale fetelor, ca si de postulatele solemne si vagi ale filozofilor. Artistul este un mestesugar; obligatiile si prestigiul lui nu-si pot avea originea, nici ratiunea decat in calitatile lui special producatoare de valori estetice. In capul diletantului insa arta este un fel de eleganta morala care duce la celebritate, si intotdeauna au fost diletanti care, ca oameni de bine, plini de excelente dar laturalnice intentii, s-au amestecat unde nu le era locul si au fabricat valori pseudoartistice - marda estetica cu pretexte nobile. Acestor nepoftiti le sunt natural simpatice si stupiditatile sentimentale ale fetelor, si dezideratele pompos imprecise ale moralistilor - si ei fac ideile curente despre arta si artisti.
  Ar trebui mai des amintit ca pictorii refuza lui Goethe aproape orice pricepere in pictura, cu toate ca universala excelenta s-a ostenit foarte zelos sa cocheteze cu aceasta arta; ca Whistler a tagaduit violent lui Ruskin si lui Oscar Wilde orice competenta in judecata artei sale. De la Delacroix pana la Max Liebermann, artisti seriosi au scris lucruri de mare pret pentru a defini arta si a o apara de amestecul nechematilor de tot felul. Si oameni nepartinitori si priceputi dau dreptate pictorilor.
  Omnicompetenta este o iluzie caracteristica literatului care, prin cariera oarecum, este adus sa vorbeasca despre orice. Si insusi materialul de expresie al literatului, vorba, prin popularitatea ei, implica un diletantism esential si cronic. Ca material pentru dezvoltari literare, este incomparabil mai avantajos, de exemplu, sa insiri generalitati morale si fizionomice despre persoana unui artist decat sa analizezi o lucrare a lui in ea insasi.
  Adoratoarele fragede ale lui Cerna luau desigur poeziile lui drept scrisori de dragoste adresate lor, si de aceea inchipuiau pe autor dupa dorul inimii si dupa lecturile lor sentimentale. Poeziile erau pentru dansele pretext de literatura intima. Cu alte forme si alte intentii, dar tot atat de straine vietii estetice, criticii si sugestibilii lor cetitori iau bucuros operele de arta ca pretext de mahalagisme pe seama artistului, deghizate literar.

Sentimentalii
 
  In corespondenta lui Voltaire cu Frederic cel Mare vine deseori vorba de lacrimi. Pentru poezii, pentru tragedii mai ales, cateodata si fata de intamplari triste netrecute prin poezie, barbatii acestia se intrec in plans, si, desigur, nu fara mandra multumire, isi anunta unul altuia frecventa si bogatia lacrimilor. Asa era si pe atunci: 'verser des larmes' era o eleganta obligatorie.
  Dinadins am pomenit, ca exemplu, pe acestia doi, - oameni deosebit de isteti si practici, care treceau cu vointa lor peste orice, ca sa se vaza in trasaturi cat mai groase puterea ciudata a unei mode psihologice. Cand regele cel atat de sensibil a dat ravas de drum filozofului, el spunea intimilor: l-am stors ca pe o lamaie, nu mai aveam ce scoate din el. De partea lui, filozoful sensibil facuse contrabanda cu hartii de valoare saxone, pe care Frederic tocmai le interzisese in Prusia - un gheseft minunat intre atatea altele ale patriarhului. Acest literat care-si amesteca, cand vroia, lacrimile umanitare cu ale prietenilor regali sau altii, nu se oprea sa traga pe sfoara un vecin de mosie pentru cativa stanjeni de lemne. Si doar omul care tine taraba de sensibilitate, macar si sporadic, are inainte de toate aerul ca suferintele altora il ating mai mult ca orice Se dovedeste tocmai ca manifestarea eclatanta a sensibilitatii nu opreste pe om sa-si vaza teribil si fara rezerva de treburile care-i sunt exclusiv si imediat folositoare.

  Moda lacrimilor a trecut de mult. Intr-o nemereala de geniu, Caragiale a numit lacrimile: balele melancoliei. Vorbele aceste stralucite rezuma o stare de suflet a unei epoci intregi: noua ni-e scarba sa ne dam pe fata sensibilitatea - si tocmai celor mai autentic sensibili dintre noi ni-e scarba. O pudoare noua s-a nascut in omul civilizat, pudoarea sentimentului. Desigur, aceasta achizitie este rezervata unei minoritati. Incolo, daca lacrimile fizice sunt aproape total demodate, lacrimosenia ca intentie si maniera, ca esenta de stil, este marfa tuturor raspantiilor. Sentimentalitatea este procedura cea mai grosolana pentru a da, pe intelesul celor multi, o idee avantajoasa despre persoana noastra morala. Este lucru insemnat ca toate brutele, si cele mai brute intre brute, adora romanta sentimentala, in muzica si cuvinte. Si e destul de straniu ca popoarele inapoiate, deci aspre la suflet si crude, au o muzica eclatant sentimentala, iar cele mai adevarat imblanzite au una de ton energic, demn si voios. Stilul doinei, ca sa vorbim scurt, caracterizeaza muzica neamurilor care, la suparare, spinteca burtile, taie urechile si nasul, scot ochii, prajesc pe jaratec - trateaza prin urmare, cu o fantezie excesiva sensibilitatea aproapelui. Aici negresit, nu poate fi vorba de prefacatorie, ci se dovedeste numai ca intre atitudinea sincer sentimentala si afinarea reala a sensibilitatii poate sa existe un raport invers - exista poate totdeauna.
  Lasand la o parte formele materiale ale sentimentalismului, lacrimi, suspine, intonatii si mutre induiosate, definim fondul lucrului astfel: sentimentala e acea dispozitie de suflet care porneste de la gandul ca lumea este facuta cu totul dinadins pentru noi, si exista numai pentru ca sa irite sensibilitatea noastra. Este banal ca aproape fara incetare toti ne ostenim sa potrivim cat mai bine realitatea cu simtirea noastra, si ca, in stare normala, nici o clipa nu ne paraseste convingerea ca putem sa o potrivim intrucatva. Aceasta face ca in multimea mare a oamenilor, cu rezistenta intelectuala slaba, usor se naste credinta ca realitatea este din capul locului alcatuita cu totul de dragul nostru. In intelesul acesta sentimentalismul este puerilitatea esentiala a masei umane, si aceasta se arata in gustul literar, in visurile si impulsiunile politice ale multimilor. De cate ori realitatea dezminte prostia sentimentala, omul simplu se supara fara masura, de cate ori pare sa o confirme, omul se bucura si se topeste intr­un optimism duios. Pe asemenea suparari si bucurii se intemeiaza atitudinile estetice, morale si politice ale multimilor.

  In politica, se intelege usor ca opozitiile trebuie sa se arate sentimentale, sa manifeste cat mai indiscret sensibilitate pentru durerile oamenilor, sa intareasca pana la exces credinta elementara in mai-binele absolut. Aceasta prioritate a sentimentalismului se face cu atat mai evidenta, cu cat mai multa parada se face de stiinta in politica. Una din cele mai precise forme de asa-numita politica stiintifica este materialismul economic. Pe urma lui Marx se repeta cu tantosa hotarare ca raporturile politice depind exclusiv de felul productiei. Se intelege insa ca felul productiei intr­un anume timp nu depinde de sentimentele, nici de visurile cuiva. Dar aceasta constatare teoretica este cu desavarsire neplacuta in practica - politica nu se poate face cu dansa. Atunci partidul acela, care tocmai revendica pentru dansul cu glorioasa convingere stiintifica doctrina materialista, a impartit foarte abil lucrul in doua: excluziv pentru cartile savante se rezerva doctrina pura, ca nu se pot fabrica forme politice in contra fatalitatii economice; iar in discursuri si brosurele se pastra buna si vechea metoda a fanfarelor si atacurilor sentimentale. Si asa marxistii puri au putut face, in Rusia feudal-agrara, stat comunist, cu imperturbabila eleganta teoretica, fara sa le pese cat de putin de realitatile economice. Desigur, un exemplu delicios de triumf al sentimentalismului pur in politica. Adica: sentimentalismul e pur, fireste, de partea multimii; in sferele de sus, e politica pura, asa cum se face ea de cand lumea, nepatata de vreun moft stiintific. Cetitorul distrat sa nu se grabeasca a-mi aduce aminte ca guvernul sovietic a facut exproprieri, prin legi sau lasand avutul unor clase la discretia indivizilor cu speciala initiativa in materie de rechizitie fara bon, si ca aceste maniere nu sunt deloc sentimentale. Desigur, nu. Dar deposedarile si improprietaririle simple si sumare au servit sa intareasca ideea sentimentala: ca prin ele se creeaza forme sociale si de stat comuniste. Asa, dupa jumatate de veac de ironii teribile din partea socialismului stiintific impotriva celui sentimental si utopic, s-a aruncat incolo, la moment politic oportun, tot bagajul de postulate stiintifice si s-au adoptat procedarile drastic populare ale rapirii sumare, garnisite cu vechile si vesnic tinerele uzante sentimentale.
  In literatura, atitudinea sentimentala serveste, cu manos succes, a da unui anume public ideea avantajoasa despre sensibilitatea umana a scriitorului (cea artistica nu e in chestie), si totodata a face pe acest public sa creaza ca are cine sa poarte cu duiosie de grija durerilor si, cum se zice, aspiratiilor sale celor mai scumpe. Aceasta se obtine foarte frumos prin alegerea subiectelor si aranjarea lor in vederea sentimentelor si aspiratiilor scumpe de care vorbim. Literatul sentimental pare necontenit sa arate cu degetul cand spre inima lui, cand spre a publicului. Iar subiectele si stilul constituiesc pentru dansul o manusa roza in care isi imbraca mana cu care gesticuleaza emotionat. La noi, literatura lui Vlahuta si a domnului Bratescu-Voinesti este un exemplu atat de perfect, incat trebuie renuntat sa-l explicam celor care nu-l simt numaidecat, la simpla numire a celor doi maistri.
  Insa cei care nu inteleg numaidecat - si cu atat mai mult cei care nu inteleg nici mai tarziu - se grabesc aici sa triumfe cu ajutorul bunului simt si zic: daca in viata practica nu e recomandabil sa consideri lumea facuta numai de dragul sentimentelor omului, cel putin in arta avem dreptul sa ne-o inchipuim indreptata si impodobita absolut dupa trebuintele inimii. Dar eu cred ca, nu numai in campul orisicum anodin al artei oricine are dreptul sa incerce a potrivi lumea dupa cum il indeamna inima, ci ori in ce directie; fiindca, strict vorbind, inimii nu i se poate obiecta nimic. Cat priveste simtirea si dorintele, nu-i nimic de spus omului care seamana ananas in Groenlanda sau infiinteaza in Patagonia stat aidoma cu cel englezesc. Totul e, cum privesti rezultatele. Si, in aceasta privinta, se intampla ca chiar arta se dovedeste a fi mai putin libera decat isi inchipuiesc cei ce sunt oameni cu inima duioasa si numai atat. Literatul sentimental lucreaza din dorinta sa arate ca lumea e facuta sau - daca e si mai aplecat la visare - ca trebuia sa fie facuta dinadins pentru sensibilitatea lui si a publicului care-i seamana. Acest literat nu izbuteste sa creeze figuri vii, cum se zice, ci numai scheme, in genul inger sau in genul monstru, scheme pe care experienta adevarat estetica le face sa apara imediat caricaturale si false. Fiindca si creatia artistica se loveste inevitabil de imperativul blestemat al realitatii. Orice sentiment si dorinta poate fi materie de arta, si nu de asta poate fi discutie. Dar acela care nu deosebeste visurile sau interesele lui sentimentale de infatisarea necesara a lumii, ci se serveste de ele pentru a le strecura piezis drept imagini de viata, se gaseste, cu intreprinderea lui artistica, exact pe treapta celui care cultiva ananas la cercul polar. Despre acest rezultat publicul acestui scriitor nu prinde de veste niciodata, ceea ce-i cu atat mai bine pentru reputatia scriitorului, desi cu atat mai rau pentru arta ca atare.
  In arta ca si in politica sentimentalismul primeaza. Arta curenta nu poate fi estetica, politica nu poate fi stiintifica. Exista astazi o coincidenta care mi se pare instructiva: arta comuna se face din ce in ce mai sentimentala pana intr-atat ca nici farsa, nici opereta nu mai sunt suferite fara condimente duioase; persiflajul curat si vesel al comediilor lui Labiche sau din libretele lui Offenbach pare cu desavarsire neacceptabil; iar, de partea ei, politica se concentreaza tot mai esential in tehnica ciomagului. 'Sensibleria' veacului 18 s-a inecat, printr-un faliment grozav si rusinos, in teroarea revolutiei celei mari. Cine stie ce sfarsit va avea sentimentalismul colportat astazi de comis-voiajorii propriu-zisi care populeaza teatrele si bioscoapele, ajutati de cei literari care, in toata Europa, fabrica sau propaga literatura de bune intentii in stil sirupos si tehnica de torta cu figuri

Mecanizarea scrisului
 
  Nu e vorba aici de scrisul cu sila. Despre cruzimea si tristetea constrangerii sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, in timpurile noastre, destul patos, si tanguios si indignat, de catre specialistii iubirii de oameni.
  Omul de condei e adeseori nevoias. Si, daca cercetam cu exacta curiozitate motivele scrisului, ajungem la un bilant trist humoristic Dar eu vreau sa vorbesc de scrisul fara nevoie, chiar fara nevoia vanitatii pure, de scrisul emancipat, ajuns tabiet, cum e tigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul. Exemplu bun este, cred, Goethe. Desigur, si la alti risipitori de vorbe scrise, chiar daca au lucrat sub biciul nevoii, intervine, intr-o proportie oarecare, si scrisul tabiet. Astfel a fost cu putinta chiar poezie lirica numai ca tabiet.
  Sa nu amestecam lucrurile. Altceva e moda care obliga odata pe orice gentilom sa stie a 'improviza' stihuri galante, si altceva e stihuirea reglementara si tacticoasa pe care o am eu acum in vedere. Imi da in gand o presupunere: poate ca versul este, ca atare, o momeala deosebita pentru a face din scrisul literar o activitate cronica, un narav. Poate ca, in creier, calapoadele ritmice se inmultesc si se intaresc pana a deveni o masinarie tiranica. Schiller a spus lucrul acesta foarte pretios pentru psihologia poetului: ca el se pomenea cu scheme ritmice in minte, si schemele cereau cuvinte, si asa se facea poezia. Dar despre puterea versului stiu ceva mai bun decat cazul lui Schiller: cunosc un om si prost si detracat, care pastiseaza, fara osteneala, nici socoteala, stilul poetilor celor mai buni, in asa fel ca sa insele pe cei mai sireti cunoscatori.
  Scrisul ajuns tabiet face pe om nesimtitor fata cu capitalul sau de inventivitate natural si adevarat. Se plagiaza o viata intreaga pe sine, adeseori cu deplina, cateodata cu mai putina naivitate. Negresit, fiindca ii face mare placere scrisul lui, placere asemene unei scarpinari periodice, executate cu maiestria mecanica a obiceiului organic. Cine stie cat la suta din literatura toata se va fi nascut din aceasta stare intelectuala inocenta care e scrisul tabiet! Remy de Gourmont admira glumet cele 35 de volume scrise de Paul Adam in 17 ani. Dar puterea tabietului e doar relativa; altii s-ar uita cu aceiasi ochi la raftul foarte lung in care abia incape Remy de Gourmont. Fratii Goncourt, Rosny si Leon Frapie au luat 'boala' scrisului ca motiv de romane. De spaima, probabil, si din mustrare de cuget.
  Slabirea ori chiar ruperea controlului propriu, care se intampla in scrisul mecanizat, favorizeaza indaratnicia stranie in privinta dimensiilor pe care trebuie s­o aiba pasta literara. Astfel, dimensiile lucrurilor literare sunt rareori naturale. Nu dinauntru se hotaraste ce si cat are sa fie, ci din mersul cotidian si oarecum rotativ al scrisului. Asa incat tabietul explica productia si da masura fecunditatii. Si e nedrept sa dam vina, pentru dimensiile unei opere, numai editorilor, regizorilor si redactiilor care comanda pe masura.
  In aceasta problema nu ajunge sa avem in vedere numai lungimea si grosimea literara. Cu toate ca si ele sunt lucruri de adanca insemnatate, si e bine sa luam seama ca indicatia in kilometri pe afisele filmelor (in Romania, din motive de idealism excesiv, nu s-a adoptat, mi se pare, felul acesta de intelegere intre artist si public), zic: indicatia in kilometri a dat pe fata un mare secret din psihologia productiei poetice a vremilor cu mult inaintea filmului, si a celei de azi in afara de film. Dar nu trebuie sa ramanem la volumul absolut. Montaigne a scris, toata viata, o singura carte. Tocmai de aceea e usor de vazut in ea tabietul scrisului, chiar daca altfel n-am sti nimic despre regimul autorului. Caci fata de inventivitatea propriu-zisa (si doar numai ea face controlul cu putinta) chiar cartea unica a acelui om se arata - prea mare.
  Unii oameni, indragostiti de harnicie palpabila, au socotit ca un mare noroc pierderea unei parti din literatura veche. Altminteri, zic ei, apasarea anticilor asupra modernilor ar fi fost prea mare; le-ar fi slabit prea rau curajul de a scrie. Asemenea oameni slavesc desigur activitatea si vointa mai mult ca orice in lucrurile intelectuale. Printre ei sunt desigur multi cetitori cu orice pret. Fiindca cetitul, ca si scrisul, devine tabiet, functioneaza prin urmare cu o reducere ciudata a activitatii propriu-zis intelectuale. Daca s-ar fi pastrat mai multa literatura veche, modernii n-ar fi scris mai putin. Incurajarea la scris, deci si scrisul-tabiet, ar fi crescut proportional cu doza scrisului mostenit. Gradul contagionarii sta in raport drept cu masa contagioasa.
  Cine ceteste fara tabiet, dar cu bagare de seama, vreo opera voluminoasa si celebra vede, aproape fara exceptie, saracia justificarii interne a masei literare care-i sta in fata. Cea mai ciudata, poate si cea mai instructiva proba o dau colectiile lirice, pentru ca acolo caracterul intim personal, prin urmare spontaneitatea si accentul unic al fiecarui rand e doar lege.
  Omul prins in tabietul scrisului uita periodic ce a scris el si ce a cetit la altii. Si asa creeaza zilnic, ori de mai multe ori pe zi, daca e adevarat harnic. Fara indoiala, spiritul burgez apusean si structura sociala corespunzatoare, cu tendinta lor fundamentala de a preface in meserie absolut orice stare si atitudine, cat de interioara, a favorizat frumos scrisul tabiet. Opera lui Goethe da un exemplu deosebit, tocmai pentru ca la dansul inventivitatea exceptionala face fond eminent, asa incat ceea ce e scris reglementar si tabetliu sa fie cat mai vizibil in totalul operei.
 
 Motivele scriitorului
 
  Onorarul si gloria, mai intai. Situatia financiara a omului poate face ca unul din aceste doua motive grele de actiune scriitoriceasca sa cantareasca mai mult decat celalalt. In sufletul scriitorului traieste uneori foarte viguroasa setea de putere. In veacul XVI, Pietro Aretino avuse stiinta si norocul sa combine frumos onorarul cu gloria si puterea, caci el a descoperit santajul (numit, la ocazii, si schimb de bune procedee), lucru pentru care a ramas celebru, pe cata vreme scrierile lui, inca de mult, nu mai sunt cunoscute decat eruditilor. Si adevarat: cu ajutorul genialei inventii a lui Aretino - era pe atunci tocmai epoca marilor descoperiri in toate directiile - un om de condei poate tine piept chiar barbatului politic, adica insusi detinatorului puterii supreme. Dar acest detaliu intervine relativ rar printre motivele care pun condeiul in mana omului.
  Schimbul acesta energic de bune procedeuri este limitat si organizat cu delicatete tacuta, in anume sfere de interese si aspiratii cateodata de ordin ideal, cateodata nu. Puterea pe care raspandirea o da unor anume institutii de publicitate le impune inevitabil si foarte efectiv atentiei unor institutii cu caracter economic, sau mecenilor doritori de a procura glorie protejatilor de ambe sexe, trecandu-i din salon in vaza publicului mare. Dar aceste sunt forme institutionale ale meseriei scrisului organizate colectiv, si eu am in vedere mai cu seama psihologia individuala a scriitorului.
  Motivul onorarului este imediat, luminos si simplu. Dar efectul dimensiilor unei opere, impuse de conditii financiare, poate merge pana acolo incat sa influenteze genul si arhitectura, stilul si chiar inspiratia producatorului, care ajung astfel sa depinda de onorarul la care aspira artistul.
  Gloria se coloreaza insa variat, dupa orientarea diversa a ambitiilor. Produc unii literatura numai pentru a fi luati in seama de o femeie, altii ca sa-si apropie numele de acel al unei celebritati, ori ca sa patrunza intr-un cerc social sau intr-o literatura straina ilustra. Au facut altii poezii si nuvele pentru a-si da in vileag cu zgomot fericiri intime, legitime ori nu, ori pentru ca sa se publice ca martiri ai unor suferinte tot atat de intime si casnice In sfarsit, pentru a-si fixa reputatie de oameni foarte sensibili, umanitari, milostivi, eroici, si alte caractere insemnate la rubrica stiuta a lucrurilor bune si mari.
  Nu vorbesc aici despre dreptul de a intrebuinta cu material de arta orice fel de intamplare traita, ci de faptul ca omul scrie literatura anume pentru a trezi curiozitate admirativa sau compatimitoare pentru persoana lui. Literatura este atunci un mijloc de poza, pueril si impudic. De partea lui publicul e totdeauna lacom dupa persoana, cea neliterara, a scriitorului. Negresit, cele doua lacomii conspira cu aprindere. Cateodata si literatii devin public in aceasta privinta. Pe Mirbeau l-a surprins si induiosat fara masura jurnalul cusatoresei Marie-Claire. O muncitoare care-si scrie viata e lucru neasteptat si emotionant; Mirbeau nu era numai artist, dar si cetatean combativ, cap inflamabil foarte si inima aprinsa pentru popor. Dar toate aceste virtuti n-au a face cu valorile de arta, si focul lui Mirbeau l-au stins foile humoristice. Cazul lui Romain Rolland este si mai exemplar, fiindca el insusi s-a permutat romancier si membru al umanitarismului literar din curat si eminent profesor de istoria muzicii, cum era la inceput, si din natura - un literat fara motive literare, ci numai din bune si umane intentii. Si astfel Rolland s-a entuziasmat 'literar' de un proletar roman care a incercat sa se omoare, a invatat frantuzeste si are energia, adevarat induiosatoare, sa scrie in aceasta limba atat de inospitaliera incat adeseori strainii nici nu iau seama ca truda lor pentru a fi primiti de dansa e cu desavarsire zadarnica.
  In estetica suburbana se zice, cu ton satisfacut si rezolutiv, ca omul cu pricina scrie pentru ca are ceva de spus. Eufemism diplomatic, ca sa nu zica, fara inconjur, ca literatura e sat fara caini - idealul scump si ascuns al diletantilor cu ambitie. Este fapt de experienta banala ca, in literatura, constiinta artei si rutinei tehnice se escamoteaza, cu deplina seninatate, in favoarea bunelor intentii. Fara indoiala, formula e adusa bine: incearca sa dovedesti ca domnul de care-i vorba n-a avut ceva de spus! In domeniul literar, masinaria elementara, aparentele grosolane ale artei se imita repede. Si iata inca un motiv de productie literara: copiarea simpla si semiinconstienta a unor procedari stilistice care sunt echivalente literare ale cravatelor si mansetelor debitate prin balciuri.
  Ciudat ramane dupa toate aceste insusi prestigiul specific al practicii literare. Oameni care altfel se bucura de glorii stralucitoare si manoase sunt ispititi sa literarizeze - si raman real nelinistiti daca nu dau urmare ispitei. Hotarat, scrisul oarecum literar orneaza si pozeaza pe om, nu stiu cum si nu vad clar de ce. Este oare in joc vreun primat al inteligentei care se impune fara exceptie? Dar inteligenta isi manifesta deplin puterea si aiurea decat in literatura. Iar popularitatea se obtine mult mai intens pe alte taramuri. Ce complex obscur de prejudicii vechi si comode or fi operand in constiinta sutelor de mii de Bostandaki, laolalta cu milioanele lor de admiratori individiosi?
  Motivul cel mai rar, poate, al activitatii literare e talentul pur si nevoia de expresie care-l insoteste, fiindca rara este potrivirea fericita intre talent si vointa bruta neaparat trebuincioasa realizarilor lui.
 

Cetateanul si literatura lui
 
  Pierre Mille judeca inutila si ridicula discutia care nu mai inceteaza, prin reviste si ziare literare, asupra intrebarii daca scriitorilor li se cade sa aiba, ca scriitori, opinii politice. Daca nu ceteam acestea, negru pe alb, nu mi-as fi inchipuit ca asemenea discutie mai traieste, si inca atat de tare ca sa plictiseasca pe un om cuminte si destept. Iar daca tema discutiei continua sa fie asa de simplista cum scrie Pierre Mille, s-ar parea ca ne gasim in fata unei imbecilitati stranii si fara leac, specifica literatilor.
  Cine o fi interzicand scriitorilor sa aiba opinii publice? Asa numitii esteti cumva? Dar estetismul proclama indiferenta subiectelor: materialul artei este infinit, alegerea temelor sta absolut in voia artistului. Banuiesc ca tocmai acei care vara peste tot interese politice sau altfel practice, strecoara cu egala abilitate, cand dogma care interzice, cand pe acea care impune scriitorilor sa aiba opinii politice. Este un moft advocatesc foarte vizibil; numai neatentia publicului curent este destul de vasta pentru ca sa nu-l vada. Nu e vorba sa nu aiba scriitorul opinii politice, ci sa nu le aiba pe acele care imi sunt mie antipatice si protivnice partidului meu. De obicei, asemene dorinti nu se marturisesc scurt si simplu.
  Gherea spunea totusi aproape de-a dreptul ca ar fi bine sa se patrunza toti literatii de socialism. Maiorescu insa parea sa condamne absolut orice urma de idee politica in operele literare; dar e de insemnat ca exemplele care-l suparau erau tocmai literatura cu tendinta socialista si acea cu tendinta poporanista: si putem banui ca se desfata fara rezerva cu 'invectivele' lui Eminescu si 'sarcasmele' lui Caragiale. Va fi fost oare placerea lui tot asa deplina si pura, cand cetea batjocurile 'revolutionare si antimonarhice' ale lui Heine, si cel putin tot atat de reusite, estetic, ca si cele 'antidemocratice' ale lui Caragiale?
  Imparat si proletar supara pe socialisti; concluzia bucatii este pesimista si reactionara. Dar in poemul acesta de filosofie politica impartialitatea artistului este exemplara; elocventa proletara si reflectiile Cezarului sunt tratate cu aceeasi scrupulozitate estetica. Se intelege, acest amanunt scapa din vedere acelor care evalueaza poezia numai in vederea lecturilor la club sau a cantarii in cor la manifestatii. Intrebuintarea literaturii poate fi civica, domestica sau exclusiv particulara; - poate fi si estetica. E de insemnat ca numai in acest din urma caz intervine suparare. Din idei platonico-crestine multiseculare si-a tesut europeanul mediu o haina de zile mari, in stil ascetic. Placerea, pura si simpla, este condamnabila. E lucru frivol, egoistic, pierzator de suflet. Marturisirea ei directa are totdeauna o savoare cinica. Trebuie sa notam insa numaidecat ca acelasi om mediu, care face scandal pentru cusururile abia perceptibile ale unei mancari, pentru greseli imaginare ale croitorului sau altor furnizori de infrumusetare personala, manifesteaza ascetic pentru arta cu tendinta. Fiindca altfel arta nu mai e serioasa. Astfel o lucrare literara fara concluzii politice sau moralistice gros subliniate, despre care nu s-ar putea spune mai mult decat ca e placuta, se gaseste, prin aceasta, condamnata ca bizarerie frivola. Placerea culinara si croitoreasca se bucura de superba si deplina libertate. Placerii pe care o da o constructie de sonoritati si imagini nu i se recunoaste drept o existenta si valoare proprie; ea trebuie sa fie scuzata prin opinii social utilizabile. La mancare, imbracaminte si confort, toata prostimea se compune din esteti absoluti si pasionati. Acestia toti, cand e vorba de literatura, se fac moralisti puri. Un ascetism neprevazut izbucneste fervent; idealurile, interesele superioare ale neamului sau ale omenirii sunt numaidecat mobilizate cu stoica asprime.
  Patronii stoici ai literaturii exploateaza nelipsit ambitia artistilor slabi de inger: li se da a intelege ca este cetateneste nedemn sa produca valori intelectuale care sa nu fie decat placute. Se gasesc insa artisti capabili sa-si inaspreasca cat de tare viata, numai din vointa de a crea lucruri exclusiv frumoase, deci exclusiv placute. Flaubert este aici exemplul cel ilustru; si in cazul lui se vede bine cat de mare este neintelegerea intre arta literara si patronii seriosi ai literaturii. Epicureismul acestora in alte domenii, mai sus pomenite, ne face sa banuim ca ascetismul lor in materie literara este numai semnul unei viguroase insensibilitati.
  In cartea literara se vorbeste de oameni; ea, vrand nevrand, cuprinde, intr-un fel oarecare - idei. Cand Domnul Oricine citeste literatura, el nu poate sa nu o considere ca instructiva. Iar cand filozofeaza despre literatura, el, inainte de toate, nu permite autorului sa se degradeze pana a fi simplu 'amuseur' public - fiindca Oricine este omul seriozitatii eminente si absolute. Este, ce-i drept, estet absolut pe terenul valorilor culinare sau croitoresti, dar infiereaza cu pecetea frivolitatii placerile intelectuale lipsite de justificare civica patenta. 'Oricine' este contemplativ cu stomacul si dupa indicatiile jurnalului de moda. Incolo nu admite decat civism sever si este, fara rezerva, pentru arta cu idei.
  Trebuie in adevar o abstractie bolnavicioasa pentru ca sa vezi in poeziile lui Eminescu altceva decat pesimism, in Caragiale altceva decat antipatii reactionare. Un cetatean propriu-zis este o fiinta plina de opinii solid marginite. Indoiala si eclectismul sunt infirmitati neiertate cetateanului de suprema obligatie. El nu are voie sa inceteze lupta pentru idei nici macar atat cat i-ar trebui ca sa reflecteze asupra lor. E drept ca ideile sunt date si sacre. Este o fericire minunata, ca in orice carte literara se gasesc idei. In fata ideilor, un om serios nu poate ramane rece: pe loc trebuie sa le adopte sau sa le atace. Daca ideile sunt curat politice, cartea este eminent civica.
  Din punct de vedere al seriozitatii cetatenesti, am lamurit acum fundamentul teoriei ca si al practicii literare. Am rezolvat cred si cearta despre obligatiile politice ale scriitorilor. Toata greutatea era sa nemerim exact punctul de vedere; pe urma adevarurile s-au desfasurat lesne, unul din altul. Cu toata asprimea, trebuie sa constat ca argumentarea mea este riguroasa; concluziile mele, folositoare.

In procesul intelectualilor 

  Mi se pare ca despre intelectuali se vorbeste de la o vreme ca despre o clasa sociala. Fiindca muncitorii manuali formeaza, propriu-zis, o clasa sau clase, s-a grabit lumea sa-i faca si pe cei intelectuali tot o clasa. In felul acesta se poate disputa in bloc si confortabil despre intelectuali, mai ales contra lor.
  Multa lume este foarte suparata pe dansii. Si eu inteleg bine de ce. Fara exagerare, intelectualii sunt singuri vinovati de tot ce se intampla in viata societatilor, daca luam vinovatia in intelesul cel mai strict; maximum de luciditate in momentul faptei, prin urmare maximum de raspundere. Alte clase sociale, bancheri si industriasi mari sau mineri sindicalizati pot dispretui si uri pe intelectuali, dar aceasta e numai o stare de sentiment, mai mult ori mai putin vaga. Singuri intelectualii au fost in stare sa prepare filosofic discreditul inteligentei, sa dea prestigiu de argumentare dispretului si urii altor clase si meserii fata de intelectuali. Sigur, acesta-i cel mai pompos si rafinat caz al lichelismului, pe care, deunazi, Henri Barbusse si Camil Petrescu il dadeau in spinarea intelectualilor.
  'Afara ticalosilor! - ticalosi, Maria Ta', ca pe vremea lui Karkaleki.
  Evident, intelectualii fac totul, deoarece ei creeaza tehnica, si tot ei creeaza si ideile.
  Doar fizicii si mecanicii puri, Becquerel, Herz, Maxwell, Röntgen si nu mai stiu care, au facut posibila toata tehnica radiografica, si radiofonica; iar nu contramaistrii care supravegheau turnarea surupurilor, nici bancherii care finanteaza negustoria cu raze si unde. Financiarii si contramaistrii sunt inocenti cu desavarsire de orice inventivitate, prin urmare de evolutia productiei, in inteles nedemagogic al cuvantului Intelectualii au fabricat oricand religia si politica. Ei au facut budismul, crestinismul, socialismul - ei si numai ei. Cine dracul avea sa le faca daca nu ei? Nimic nu poate fi fapt istoric, daca nu trecea prin capul intelectualului, si fara aceasta lamurire intelectuala, viata societatii n-ar avea alt nivel si alta semnificatie decat o bataie intre doi tarani de la o piatra de hotar.
  Toata lumea are aerul sa stie acestea. Oricare prostanac zambeste de asemenea lucruri - de la sine intelese, fiindca dobitocul nu-i in stare sa-si clarifice ca nimic din ce crede el ca stie nu i-ar fi dat in gand lui singur, nici milioanelor de semeni stereotipi ai sai.
  Ei asa: intelectualii poarta vina intreaga a vietii istorice, pentru ca ei reprezinta luciditatea societatii. Dar mi se pare ca nu aceasta eclatanta particularitate o au in vedere acei care-i dojenesc sau batjocoresc pe felurite tonuri. Aceasta dojana si batjocura exploateaza diverse confuzii. De pilda, se inventeaza o clasa a intelectualilor. Procedura imi pare stranie. Aci trebuie sa avem in vedere nivelul economic. E naiv sa postulezi solidaritatea otelita intre un om ca regretatul Robert de Montesquiou si domnul Panait Istrati, intelectuali, se intelege, si unul si altul Un intelectual, de exemplu Henri Barbusse, are o incantatoare vila pe Riviera; alt intelectual piere de foame in negurile Kopenhagei. Iar lichelism se poate face si catre plutocratie si catre 'masa poporului' - dupa cum te hotarasti sa descoperi genii, eroi sau sfinti, ori numai acolo, ori numai dincoace. Si daca vrei sa faci confuzia cat mai masiva, poti acuza si pe Molière ca n-a inventat comunismul.
  Cum vad, acei cari se intereseaza special cum am zice, de soarta intelectualilor iau lucrurile prea de tot vast si liber: dactilografe, contabili cu patru clase primare, dramaturgi si poeti lirici, copisti de subprefectura, matematici, advocati, moase, medici - toti formeaza clasa intelectualilor. Se pare ca e cu desavarsire neglijabil faptul ca medicilor, contabililor si advocatilor, prin natura meseriei lor, le merge bine si multor poeti lirici foarte prost, tot prin natura meseriei lor. Si se cere sa fie solidar contabilul cu lefi si tantieme de 30 000 de lei pe luna, cu romancierul care asuda sau degera prin redactii pentru a-si incheia la timp foiletonul, ca sa nu moara de foame. Nimic economic nu-i leaga pe acesti intelectuali - de! - Iar despre legaturi 'intelectuale' si morale nu-i serios sa vorbim.
  Comunistii, cand isi varsa fierea peste 'clasa' intelectualilor, se gandesc la gazetarii si brosuristii nationalisti, imperialisti, razboinici galagiosi - in general reactionari de varii grade si nuante, dar ei vorbesc simplu si sumar de 'intelectuali'. Ca si cum comunismul 'stiintific' (ca altfel doar n-are haz) nu s-a format si limpezit in capul unor intelectuali, ca si cum satirizarea sangeroasa a spiritului si sufletului, ca si a chipului fizic burgez nu au facut-o tot intelectualii - si inca 'burgezi' ei singuri, cum se zice.
  Trebuie sa ne amintim ca felul muncii intelectuale izoleaza caracteristic: intelectual nu se lucreaza in ateliere, cu sutele de insi care executa, in acelasi timp, acelasi lucru, din aceeasi materie, cu aceeasi forma si dimensie. Rasfirarea producatorilor intelectuali e impusa de natura lucrului.
  In ochii oamenilor practici - politiciani, financiari, uvrieri - activitatea intelectuala, chiar in intelesul pe care i l-am dat eu, nu are valoare palpabila. Pe aceste clase practice le intereseaza incomparabil mai tare masa imediata si repejunea actuala a productiei decat inventivitatea tehnica care exclusiv depinde de intelectuali. Din cauza prioritatii interesului precipitat al productiei momentane, s-au facut concesii lucratorilor manuali, s-au lasat la o parte intelectualii ori li s-a dat cu piciorul. Deosebit de inutilitatea patenta a unor produse intelectuale, deosebit de faptul considerabil ca lucratorii manuali formeaza masa amenintatoare cu greva si rascoala. Intelectualii nu formeaza oaste pentru razboiul civil, dupa cum nu formeaza nici clasa, adica o grupare determinata si caracterizata prin anume interese economice. Aceasta-i superioritatea cea mai eficace a muncitorilor manuali. Si lucrul acesta il pierd din vedere acei care vorbesc, impacient si cam confuz de lipsa de vlaga si solidaritate a intelectualilor.
  Daca are dreptate Barbusse, ca lichelismul este calitatea constitutiva a intelectualului, atunci cei mai rau situati in meseria asta sunt acei cari nu vor sau nu pot sa fie lichele, nici la dreapta, dar nici la stanga. Asemenea indivizi se pun, va sa zica, impotriva naturii.

   Intelectualul
 
  Intelectual curat se poate numi, cred, numai omul obsedat de inteligenta: acela care, normal si necesar, opune realitatii trebuinta si capacitatea pura de a intelege, fara nici un respect pentru orice alte interese pe care viata, cu vigoarea ei indiscreta, le impinge obisnuit pe primul plan al sufletului. Atitudinea aceasta este rara si monstruoasa. Rara, probabil fiindca un minimum de lucrare intelectuala este prea de ajuns pentru a realiza o adaptare deplin placuta si prielnica organismului; si se cuvine sa o numim monstruoasa daca ne uitam numai o clipa la cursul tipic al vietii, cu conditia ca, pentru acea clipa macar, sa fim insine intelectuali in intelesul stabilit mai sus.
  Montaigne, La Rochefoucauld, Anatole France sunt, printre oamenii vestiti, exemple cat se poate de complexe, mi se pare, pentru tipul pe care-l avem in vedere. Toti trei s-au aratat in vremuri de mare fierbere istorica, si toti trei s-au dovedit stangaci si inutili pana la comic cand au incercat sa ia atitudini active, adica radical straine naturii lor intime.
  In trecut era foarte primejdios sa fii intelectual pe fata; de aceea este adeseori greu de gasit si verificat realizarile istorice ale tipului. Descartes a fost poate un intelectual curat; oarecare conversatii ale lui, nu demult date la lumina, te fac sa crezi ca toata risipa lui baroca de argumente teologice a fost poate numai o prudenta. Si Kant poate si-a ascuns intelectualismul radical sub distinctia intre postulatele practice si cele teoretice, asupra careia el staruie cu o grija care cam bate la ochi. Silinta pe care o pune omul acesta supraprudent pentru ca sa adaposteasca la loc de respect idealurile consacrate are uneori un aer curios de naivitate sireata.
  Goethe, impecabilul poseur, isi facuse o a doua natura din atitudinea lui prea bine sustinuta de critic universal aprobativ si oarecum ex officio al tuturor celor vazute si celor nevazute. Rolul acesta de prelat optimist panteist, pus sa blagosloveasca regulat universul, coloreaza toata fiinta intelectuala a omului. Din aceasta atitudine de perpetua binecuvantare a scos Goethe regula de a dezaproba in bloc orice negatie si orice critica, sub cuvant ca trebuie respectata absolut creatia, si a condamnat absolut, de pilda, arta caricaturii. Prin acest costum tesut din superbe blagosloviri este greu sa zaresti formele adevarate ale acestei inteligente exceptional de intense, si nu se poate hotari in ce masura seninatatea lui ceremonioasa trebuie inscrisa la rubrica neeufemistica a unui je m'enfichisme simplu si salubru. Nu se poate sti, prin urmare, ce atitudine reala era sub aceasta protectie a universului care avea un aer foarte diplomatic. La Nietzsche, in sfarsit, tot excesul de critica a fost numai un provizorat: el era de la inceput idolatrul zvapaiat al unei umanitati inchipuite din visuri literare si din stravechi dogme moralo-teologice.
  La cei trei dar, numiti la inceput, ca unii ce mi se par a fi cazurile cele mai unilaterale si mai pure, rog pe cetitor sa se gandeasca ori de cate ori voi scrie aici cuvantul: intelectual. La toti trei gandirea pluteste intr-un aer specific, rece si tare, care stimuleaza fara sa osteneasca si satisface fara sa sature. Dorinta libera si curata de a sti si a intelege vibreaza neobosita in fiecare rand scris de dansii. Montaigne si La Rochefoucauld au incetat, curat numai prin vechimea lor, de a mai fi suparatori. France este actual inca si supara. El a facut oarecum literatura imposibila. Aluziile arheologice, jocurile indaratnice de rationament, parodiile istorice sunt ca o farsa continua pentru cetitorul mediu, domol la minte, si a carui cultura este asa de generala incat se pierde aproape in totala inconsistenta.
  Sa distingi fenomenele si sa le descrii cu bagare de seama, sa precizezi prudent - aceste sunt operatii prea obositoare si devin indata nesuferite pentru multimea oamenilor. Asemenea lucrari mintale cer mult timp, dau adeseori concluzii negative, desfac si leaga ideile altfel decat cum sunt obisnuit legate si - ceea ce-i mai rau poate - dau impresia ca operatia nu se poate sfarsi niciodata. De aceea ori de cate ori omul neganditor se loveste din greseala de sfera gandirii curate, el se supara, fiindca simte acolo ceva care nu-i este de folos imediat, ceva foarte strain si prin urmare dusman. Peste toate aceste, omul neganditor simte inca, la caz de asemenea intalniri din greseala cu semnele gandirii stricte, ca in aceste ciudate lucrari se arata o putere speciala, care nu poate fi, cu oricat necaz s-ar pune el impotriva ei, nici anulata si nici macar vremelnic oprita. Si aceasta constatare il supara mai mult ca oricare alta, caci el vede atunci in fata lui o forta nu numai nelamurita si straina, dar si indestructibila.
  In forme felurite, vointa impulsiva se zbate impotriva mintii curate, care tinde sa o subjuge si sa o desalbaticeasca. Lupta aceasta este veche ca lumea, si nu cred ca ar putea cineva anunta cu hotarare cum se va sfarsi. De zece ani acum vointa triumfa cu o incomparabila pompa. Dar mai demult poetii ii anunta victoria, filozofii se intrec sa justifice smintitele ei obraznicii, palavragii de toate culorile varsa cu patos mofturi rasuflate peste ispravile ei cele mai absurde. Iar prostimea din toate clasele inghite multumita aceasta atmosfera antiintelectuala si exact potrivita intelectului acestei prostimi. In orice autentica incarnare a spiritului comun, in orice grupare, cenaclu, secta, partid, ceea ce loveste si amuza cu deosebire este silinta fierbinte cu care se cultiva lenea gandirii si harnicia vointei.
  A zice scurt ca cei mai multi oameni sunt prosti este un pseudoparadox vulgar si simplist.
  Majoritatea speciei noastre pare, intr-adevar, ca se compune din imbecili de temperament, dar este banuiala ca solicitarile practice dezvolta atat de tare lenea de a gandi, incat capitalul manifest de inteligenta s-ar putea sa fie mult prea mic fata de acel latent.
  Atat interesele imediat practice, cat si vanitatea atotputernica imboldesc draceste pe om sa iasa in evidenta, prin urmare sa stie ceva, sa judece, sa generalizeze, cum s­o putea, despre ce s-o putea, repede, simplu, hotarat.
  Acest valmasag de negandire este, fireste, improductiv. Inventivitatea intelectuala nu poate fi in saloane, in cafenele, in goana publicisticii zorite; ea presupune elaborare inceata, se dezvolta capricios si greu. De la formulele autentice pana la circulatia vulgar foiletonistica, produsele intelectuale se degradeaza treptat. In generalizari stupide sau in imbalari sentimentale descoperim, cu ciudata surprindere, urmele schimonosite ale unor delicate si departate ganduri.
  Dar, se intelege: tocmai in zona cea mai de jos a foiletonului ambitia inventivitatii este puternic incordata. Acolo se cearta oamenii cu deosebita vioiciune pe tema originalitatii. Acolo se constituie dogma elegantei usoare, a inspiratiilor subite, a talentelor saltarete, care din nimic scot pietre scumpe - o intreaga estetica si psihologie panglicareasca, buna sa pacaleasca novici, cata vreme n-au apucat sa intre si ei activ in masinaria aceea vicleana si puerila.
  In aceste forme ale spiritului neganditor efortul intelectual este un moft. Nu este nici nascut, nici condus din pornire autentica, ci un marafet pus la cale din necesitati practice, fie ele trebuinte imediate vitale, ori numai simpla vanitate. Totul este aici nu sa ajungi dupa legile specifice ale intelectului la rezultate pur intelectuale, despre a caror efecte practice sa se avizeze ulterior, ci numai de a ajunge repede, cu un minimum de efort intelectual, la efecte pur practice.
  Astazi lumea toata se gaseste in stare de voluntarism acut. Intelectualii propriu-zisi, daca mai sunt vizibili, sunt deopotriva dusmaniti din doua parti: de lumea conservatoare, ca si de cea revolutionara. Ei sunt atat de putintei si de mititei, si lumile aceste asa de mari si grozave, incat intelectualii la mijloc se arata, iertati-mi vorba, destul de caraghiosi.
  In general le trebuie mult tact intelectualilor ca sa nu fie caraghiosi, cand se intampla sa fie aruncati in vreun scandal, indiferent daca e acela un razboi de cafenea ori rafuiala unui contingent intreg. Intelectualului, autentic sau si de simplu amatorlac, nu-i sade bine sa stea au-dessus de la melee, fiindca si asa e mult prea aproape de dansa si poate sa-l arda, ci sa se poarte asa ca si cum la melee ar fi tocmai la departare potrivita pentru ca s-o observe cat mai limpede.
  Putina vreme dupa armistitiu, un muzicograf util, care are slabiciunea onesta sa se creada romancier filozof, impreuna cu un cvasi povestitor, au vrut ca, impreuna cu intelectualul pur Anatole France, sa organizeze un fel de opozitie universala si generoasa.
  France e acum batran de tot si a fost totdeauna rezervat si nonchalant.
  Nu stiu anume ce s-a pus atunci la cale si nici nu importa prea mult. Presupun ca organizatia fiinteaza onorabil si se misca domol, fiindca nici nu se poate altfel. Cred insa ca intelectualii din natura n-au de ce sa se organizeze ca atare. Colaborarea lor se face fara organizatie si fara premeditare, si numai asa poate avea specifica valoare. Sindicalizarea inteligentelor este un nonsens. Sa fie, acel care are de la natura chemare, intelectual cat mai competent pe seama lui - destula munca va avea pentru o viata de om, fara sa se mai incarce cu delegatii, congrese si misiuni.
  Dar si altminteri intelectualii, de orice specie, n-au nevoie sa se ingrijoreze special si direct de soarta lumii. Hartia tiparita este inca la pret bun. Orice tanar care se simte intelectual, asa ori asa, isi poate realiza vocatia imediat in forma subzistentiala, numai condei iute sa aiba si sa ia bine seama la struna pe care si-o alege, fiindca nu toate au rasunet egal pe piata.

Literatii si violenta    
  'Daca revolutia s-ar fi facut sub Ludovic XIV, zicea Rivarol, Cotin ar fi trimis la ghilotina pe Boileau si Pradon n-ar fi lasat sa-i scape Racine' Vestitul om de spirit adauga ca numai multumita fugii peste hotar a scapat el insusi de razbunarea unor literati satirizati de dansul, care se facuse jacobini. Intre acestia, unul ilustru: Saint-Just.
  Istorici insemnati ai Revolutiei fac parte stralucita literatilor in cruzimile teroarei, si unul din ei, Albert Sorel, dupa ce se sprijina pe vorbele lui Rivarol traduse mai sus, aduce, spre explicare, si acest aforism al lui La Rochefoucauld: salbaticia naturala face mai putine crime decat amorul propriu. Tonul certurilor intre literati era, in secolul XVIII, salbatic destul - dar cred ca nu mai mult decat acel al polemicilor de ziar si brosura in momente de criza acuta din zilele noastre, de pilda pe vremea afacerii Dreyfus. Si apoi, sub teroare, nu scad oamenii in majoritatea lor, indiferent de meserie, la acelasi nivel elementar omenesc de frica si ura?
  In inversunarea lui fara frau impotriva Revolutiei, Taine s-a napustit cu speciala furie asupra oamenilor de carte si condei, si furia lui pare sa fi facut oarecum dogma istorica. Procedarea este prea patimas sumara pentru a sluji la o evaluare exacta a cruzimii dupa categorii sociale. Stabilirea unor asemenea procente ale terorii ar fi lucrare instructiva; grea insa si migaloasa excesiv. Ar cere o istorie a persoanelor detaliata la extrem. Este prea usor si simplu sa arunci afirmatia generala ca fara otrava condeiului teroarea ar fi fost simtitor mai slaba. Cei care, in timp de asemenea scandal social, se ocupa cu macelul, macelaresc si fara inspiratie literara - si Dumnezeu stie cat ajung sa ceteasca acestia si ce caz fac de cetit! Ar fi usor si distractiv sa se faca o contraproba cu bucati alese din maretul pamflet al lui Taine insusi; s-ar arata atunci ce sanguinar literat a fost acest profesor de istoria artelor, si ce indemnuri grozave la ura, si crunta si veninoasa, impotriva literatilor din secolul XVIII debordeaza din paginile lui. Ce noroc pentru acestia ca erau raposati! Taine este un furibund dascal de teroare, un sfatuitor de maceluri rafinat, deci primejdios la culme. Si in exemplul acesta se vede, ce-i dreptul, cum ura se incordeaza deosebit intre oamenii de aceeasi meserie: literatul Taine spumeaza cu speciala pornire contra literatilor Revolutiei.
  In realitate, sub teroare, cei ce par conducatori, si intre dansii acei care scriu ori vorbesc (si bat cu deosebire la ochi prin aceasta), sunt dusi de spaima maselor care au in mana nu condei, ci cutit, pusca, ciomag, iar in suflet poftele simple ale omului natural. Teroarea a facut-o multimea de apasi ai Parisului, oaste flamanda sporita nebanuit cu imigratia rurala dintr-o serie de ani cu ierni aspre anormal si cu recolte mizerabile. Violentele literare ale sefilor erau rasfrangerea groazei lor fata de multimea care dicta, cu totul neliterar, dar cu un ton si cu mijloace care nu admit replica, stilul general al momentului.
  Un alt amanunt imi pare mai interesant, pentru noi, cei de astazi, in aceasta problema a rolului literatilor in vremuri de violenta. Oamenii veacului XVIII, si literatii indeosebi, erau patrunsi de sentimentalism umanitar. Se topeau de duiosie universala si divinizau neamul omenesc. Optimismul lor despre fiinta noastra nu avea margini: pentru dansii istoria, de la ei incolo, avea sa fie o pastorala dulce si continua, deoarece firea adevarata a omului este eminent angelica. Dar intelectualii zilelor noastre? Exista desigur un sentimentalism propriu veacului XIX si XX; e circumscris insa in straturi de tot joase ale vietii intelectuale de astazi. Fruntasii poarta, cum se stie, semnul unul scepticism netemperat de vreo slabiciune sentimentala. Sunt pesimisti hapsani, si un dispret sustinut si aspru pentru omenire este tonul lor sufletesc fundamental. Naturalism neindurat in arta si in gandirea generala, mizantropie inveninata a lui Schopenhauer, doctrina delirant aristocratica a lui Nietzsche, ura si dispret neimpacat, la artisti si alti intelectuali, contra 'burgezului', contra celui de meserie mai putin contemplativa - cu aceste condimente e dres spiritul literatului modern.
  Ca sa ramanem la exemplul pretios de mai sus, se poate dori ceva mai intunecat si aspru decat gandirea lui Taine? Certurile lui Voltaire cu Freron ori cu Rousseau sunt copilarii galagioase, si un Voltaire era doar plin de ganduri zambitoare si de simtire trandafirie - ori, cel putin, se credea absolut dator sa le afiseze. Dar iadul intreg, de cand e, n-ar intrece teroarea pe care ar putea sa o monteze un literat hranit cu Taine, cu Schopenhauer, cu Nietzsche, ori cu duzinile de scribi care s-au agatat de dansii. Ca sa ma ingrozesc mai putin, starui sa cred ca rolul literatilor in teroare nu are sa primeze niciodata. Primitivii care o aduc si o practica sunt si au sa fie aceiasi si neliterari. In tot cazul, daca, intr-un vis urat despre o eventuala teroare europeana, te gandesti la pregatirea sufleteasca a literatului modern, te cuprinde o stima fara margini pentru moderantismul cel mai radical.
 

Aplicatie freudista    
  La douazeci de ani i se intamplase lui Carl Spitteler, cel mort de curand si repede proclamat principe al poetilor germani de astazi, sa aiba o dragoste fara noroc. Din aceasta suparare el a scos o tema literara si planul unui roman - era literat prin vocatie irezistibila. Planul acesta din tinerete l-a executat poetul la varsta de saizeci de ani. O jumatate de secol aproape l-a preocupat subiectul. Romanul intitulat Imago, aparut in 1906, este rodul copt atata vreme.
  Un tanar, plin de calitati rare, iubeste: femeia nu se arata vrednica de dragostea lui. Tanarul sufere adanc, dar cu demnitate, si se adaposteste mandru in imparatia senina si aspra a gandirii si a poeziei grave. Povestea intelectualului hipersensibil si mandru (fiindca e nestramutat convins de eminenta lui in ierarhia umana), care se indragosteste plin de asteptarea nediscutata ca trebuie sa devie idolul femeii, este o tema foarte mult purtata prin literatura vremilor noastre. Ingredientele psihologice ale situatiei sunt diverse. Vanitatea naiva, timiditatea si stangacia intelectualului nematur prepara acestuia o infrangere erotica si o jignire usturatoare a amorului propriu. Asa-numitii oameni dintr-o bucata nu pot uita asemenea suferinti; viata toata le poarta cu ei, neimpacati cu lumea aceea pe care, 'in cercul ei stramt, norocul o petrece'. Cred ca in aceste profunde suparari fara leac se arata puerilitatea specifica intelectualului. Aproape oricine a observat copii stie cat de indaratnic se supara ei cand sunt nebagati in seama, cum nu vor sa vie la masa si resping imbufnati prajitura dupa care suspina in ascuns, cum se inchid in tacere indaratnica si se ascund in fundul gradinii. Aceasta revolta mandra a copiilor care au fost trecuti cu vederea tocmai cand le ardea grozav sa ocupe atentia afectuoasa, ori poate si admiratia celor mari, se regaseste, cu aspectele proprii sufletului adult, in psihologia poetilor si ganditorilor certati cu lumea cea absurda si rea in distribuirea bunatatilor ei. Slabiciunea intelectualului in domeniul practic il face sa fie un pasiv iritabil, care ajunge sa-si inchipuie ca bunurile si onorurile de orice fel i se cuvin de-a gata, printr-un drept exclusiv, fundat in excelenta naturii sale. Aici e originea puerilitatii radicale a intelectualilor afectati de o sensibilitate si un orgoliu hipertrofic. E posibil ca la unii din ei dezechilibrul sa ia nastere cu preferinta in viata erotica. In cazul acestora, interpretarile sexualiste ale lui Freud pot fi la locul lor.
  Spitteler spune singur ca romanul sau este o confirmare a teoriei lui Freud: in tinerete, eroul n-avusese indrazneala, nici putinta sa-si lege viata cu femeia pe care o iubea. Mai tarziu o intalneste maritata cu altul; si atunci se dezvelesc amintirile dragostei fizice, nabusita atata vreme. Dar eroul e om prea serios; femeia ii pare prea frivola. Ispita sexuala este invinsa de o chemare sublima - omul serios se devoteaza artei si meditatiei solitare. Nu-i intamplator, poate, ca pe erou il cheama Victor, invingatorul; Spitteler e omul simboalelor cu inteles moral, pana la alegorie incluziv.
  Semnificativ este numele pe care poetul il da artei inspiratiei sale: Stapana cea aspra. Unul singur din poemele lui, Primavara olimpica, are mai mult de 18 000 de versuri - Iliada are mai putin de 16 000. Si acest colos metric e patruns de adanc pesimism, masa aceasta de versuri este hranita de un statornic dispret pentru omenire. Fara indoiala, numai o muza foarte severa poate inspira asa formidabile monumente. A scris Spitteler si lucruri mai putin sumbre, Fluturii, de pilda, opera publicata pe la mijlocul carierei sale poetice; dar aceste erau - zice el insusi - numai un intermediu, ca sa se intareasca pentru continuarea operei maxime.
  Poetul acesta era din neam de pastori, invatase teologia, a fost chiar el pastor scurta vreme. Este explicabil ca viata sexuala a unui copil cu fantezie si nervi iritabili, crescut in astfel de casa si in asemenea invataturi, sa fie turburata de conflicte grave. Suflete ca acestea sunt focare de probleme si evenimente morale. Acolo, asa-numitele deziluzii in dragoste, mai exact: ofense ale mandriei sexuale, intamplari altminteri banale si nelipsite aproape in cariera oricarui debutant in erotica, pot fi dezastre care nu se mai repara. Pentru un tanar cu o viata interioara excesiva, constatarea ca lumea nu-i nici macar atat de logic si drept intocmita incat, cu necesitate oarecum divina, cea dintai femeie care-l turbura sa-l si adore imediat, nemarginit si perpetuu, il surprinde zguduitor si il raneste incurabil, ca un blestem nepatruns al naturii sau ca o monstruoasa nelegiuire a oamenilor. Atunci se poate ca energia si demnitatea sexuala, ofensate mortal, sa se transforme in energie poetica si sa rodeasca in multe zeci de mii de versuri. Poate ca in cazul acestor tipuri extreme care nu vor sa primeasca de la viata, in nici o parte a ei, decat ori tot, ori nimic, constructiile lui Freud isi afla potrivita, dar totusi relativa aplicare. Fiindca nici aici nu e de inteles ca erotica perturbata sa fie izvorul unic al productiei poetice.
  Pansexualismul doctorului vienez este o obsesiune personala consumata ca teorie medicala cu pretentii filozofice. Autorul acestei doctrine, la constituirea careia a contribuit poate si simplismul grabit, caracteristic disciplinelor empirice care ar vrea sa fie exacte, este probabil el insusi 'cazul' clasic din care a iesit 'teoria'. Afara de specificii bolnavi erotici, oamenii sunt manati mult mai violent de apetituri economice si de setea suprema a stapanirii si a gloriei decat de pofte si ambitii sexuale. Pentru ca sa nu ia seama la aceasta eclatanta evidenta, observatorul trebuie sa fie robit cu totul unei idei fixe.
  Multimea oamenilor se consoleaza lesne si simplu de primele insuccese erotice, ca si de cele urmatoare. Putini au memoria sexuala asa de nenorocita ca Spitteler si eroii lui. Putini raman cu sufletul zdruncinat si nemangaiat pe urma primelor intamplari de dragoste, pana intr-atat, incat sa fim redusi a explica viata lor toata prin astfel de perturbari disproportionate si unilaterale. Obstacolele pe care viata civilizata le pune in calea instinctului de reproductie iau proportii grozave numai pentru cateva suflete, uneori de elita, dar mai adesea simplu bolnave din nascare printr-o nenorocita imperechere a orgoliului cu timiditatea si stangacia sociala. Lumea mare este mult mai sanatoasa si rezolva greutatile psihologice si sociale ale activitatii erotice mult mai lesne si multumitor decat isi inchipuiesc psihiatrii bolnavi de obsesiuni, fie ele cat de original si amuzant manifestate.

Cuvantul in libertate
 
  In vagon. O doamna tanara vorbeste energic unui domn carunt despre Einstein Domnul intreaba, cam lenes, ce a descoperit Einstein. Doamna se mira si explica. Trenul uruie tare. Domnul increteste fruntea, ca si cum i-ar da in ochi o lumina neplacuta. Doamna intareste glasul si da multa siguranta tonului: 'Einstein - nu-i asa? - un invatat, profesor - in astronomie erau lucruri cunoscute - nu-i asa? - care se stiau, in parte, dar el - nu-i asa? - le-a dat adevarata demonstratie'. Vocea doamnei s-a descurajat. Domnul ostenit, descreteste fruntea, intoarce capul in partea opusa. Zgomotul trenului a slabit. In coridor, un tanar, a carui intreaga persoana grasa pare patrunsa de un optimism fara conditie, zice tare catra un camarad: matematica e chestie de bun-simt.
  Cunoastem toti pe Einstein, pe nu-i asa (?) - si bunul-simt, mai ales. Intalnirea acestor trei motive de cultura consacrata mi s-a parut o frumoasa si instructiva armonie. De un an numele acelui matematic este o fanfara deosebit zgomotoasa in lumea europeana cu stiinta de carte. Sa nu raspunzi la acest semnal, cu un capital cat de simplu macar, este lucru umilitor pentru omul constient de obligatii intelectuale. Dar matematicii, indeobste, se pazesc cu groaza de a vorbi profanilor despre mecanica noua; cei cu excesiva prudenta afirma cu staruinta ca ei singuri nu inteleg lucrul si, in afara de descoperitor insusi, abia doi ori trei oameni in toata lumea il pot intelege. Unii incearca totusi sa lumineze prin conferinte si articole de revista. Succesul unor asemene intreprinderi nu ar putea fi serios evaluat decat prin anchete asupra ascultatorilor si cetitorilor. Tanara de care pomeneam vorbea tocmai sub impresia unei conferinte: dupa fraza impanata cu cei cativa nu-i asa (?), foarte convins accentuati, persoana si-a incheiat vorba, avand hotarat aerul ca a istovit tot materialul intelectual obtinut in ascultarea conferentiarului. Presa zilnica, ca totdeauna, isi face harnic datoria: teoria relativitatii lui Einstein (asa se zice in formula ziaristica nu numai comoda, ci, cum vedeti, si nitel amuzanta) vine la rand in rastimpuri dese, fiindca articolul este inca proaspat si iritant. Totusi, chiar tipul cu cele mai favorabile idei despre capacitatile sale intelectuale nu poate afla aici liniste deplina: nedumerirea pare fara leac. Pentru noi latinii doar exista un paliativ mai sigur. Einstein este ovrei-neamt, ceea ce, fata de noi, ii creeaza o dubla inferioritate, si din cele mai grele. Asa ca depinde numai de abilitatea fiecaruia sa scoata de aici mijloace tari de glorioasa rezistenta in contra acestui plicticos subiect.
  Pentru nu-i asa (?) am nadejde ca unii din cetitorii mei pastreaza inca sensibilitate potrivita, desi intrucatva blazata. Nu-i asa (?) este un ornament verbal intrat in circulatie intensa acum vreo opt ani - cam in aceeasi vreme cu mentalitatea. Acest din urma produs cultural s-a uzat insa mult mai repede; la 'Capsa', mi s-a parut ca se zambeste cateodata la emiterea acestui sonor pentasilab. Cu toate ca nu-i asa (?) a patruns de mult pana la carciumari, factori postali, brigadieri si picheri de sosele, multe persoane propriu-zis culte tot mai socotesc aceasta interogatie parazitara printre trufandalele elegante ale vorbirii subtiri, in asteptarea unei alte noutati echivalente care va veni nu se stie cand si de unde. Trebuie luat aminte ca nu-i asa (?) nu-i numai o gateala ritmica. Pe deasupra vazuta, aceasta inevitabila grupa se arata ca semnul unui exces de respect catre spiritul ascultatorului: nu vreai adica sa-i arunci cu prea multa siguranta parerile d-tale in fata, ci consulti la fiece pas si pe ale lui. O delicatete cu totul aleasa. Dar dupa felul de tot inform al intrebuintarii (trenul, nu-i asa? a plecat la 5 - bolnavul a murit, nu-i asa? acum un ceas - aseara, nu-i asa? nevasta imi zice de la gara iai, nu-i asa? tramvaiul 15 sau o birja), poti lesne intelege ca ai inainte o floare de sonoritati ori absolut independente, ori exploatate vizibil spre a castiga vreme intarzierilor perfide, desi normale ale gandirii comune. Doamna care explica pe Einstein se arata, din acest punct de vedere, intr-o situatie cu deosebire nevoiasa: tot discursul sau era in evidenta primejdie sa se reduca la o serie de nu-i asa-uri deznadajduite.
  In total, conversatia din vagon si ecoul din coridor, atat de surprinzator acordat situatiei intelectuale determinate de inovatiile lui Einstein, era un preparat aproape complet pentru a ilustra prestigiul cuvantului in varietatile sale hotaratoare. Einstein - nu-i asa? - bun-simt: seria era perfecta.
  Cuvantul in absoluta libertate are, de cand se pomeneste de societatea omeneasca, un prestigiu unic. Din vechi vremuri i se cunoaste valoarea propriu-zisa magica; in timpuri mai pozitiviste, acest fel de putere a vorbei a luat tot mai mult caracter ornamental. Ca si alte manifestari ale colaborarii sociale, vorba isi are, in afara de functiunea ei specific practica, una indirecta, in care exista ca forma de lux - un pseudolux, pentru ca functiunea aceasta a vorbirii nu este estetica, ci sociala. Costum si gateala. Sistem de semnale sonore, dupa care sferele sociale convin sa se recunoasca si sa se afirme cu speciala afectare de viata intelectuala.
  Aproape deodata cu nu-i asa (?) a napadit in vorbirea oraselor noastre o prefacere fonetica care urmeaza inca sa schimbe, cu fanatica staruinta, orice s intre vocale, sau intre n si vocala, in z. Propagarea acestei inversunate zazaieli poate fi obiect de observatie instructiva, cateodata si hazlie. Unde a inceput fenomenul nu stiu. Acum cincisprezece ani, asemenea pronuntari ar fi fost taxate si tratate inca drept rostoganisme. Putin inaintea razboiului schimbarea a pornit cotropitoare. La provincialii cu multe treburi in capitala se putea constata, aproape dupa fiecare intoarcere din Bucuresti, ca sunetul cel nou a pus stapanire inca pe un cuvant, rareori pe doua deodata.
  Este insemnat lucru spiritul de supunere al cetatenilor fata cu modele verbale: fara consacrare de la centru, nu cuteza nimeni sa treaca de la azist si conzist, de pilda, la seziune si conceziune. Acum inca se urmeaza intocmai, cu un tempo doar ceva mai accelerat. Ultimele consacrari pe care le-am insemnat - regizor, agreziune, kermeza - s-au produs la intervale de cateva saptamani una de alta. Fenomenul este fara indoiala constient: omul intoneaza noua lui achizitie cu o ingrosare de glas si cu un complex de convingeri in figura astfel incat sa nu te indoiesti ca ai in fata o persoana care stie ce se cuvine. Toata fiinta este patrunsa de o satisfactie solida, care spune: sunt la curent, in rand cu lumea care stie. Cu putina osteneala s-ar putea stabili, de ex., data cand au fost luate de miscare numele proprii, si cred ca as putea spune saptamana ori chiar ziua in care cunoscuti de ai mei au schimbat numele d-lui general Pressan in Prezan, al familiei Rossetti in Rozetti. Pentru majoritatea compacta, impotrivire in asemene cazuri nu incape. Dar se intampla indoieli curioase. Am printre rudele mele o rusoaica; familia si prietenii ii zicem obisnuit Sonia. A fost nu demult o vreme de scurta criza pentru numele acestei fete: unele prietene, mai ales in momente de deosebit afect, au incercat de cateva ori sa-i zica Zonia. Dar cuvintele straine, cu deosebire numele proprii, sunt cateodata indaratnice. Schimbarea n-a prins. Mi se pare chiar ca s-a ras de ea, cu toate ca tinerele persoane care o riscase nu se gandeau sa glumeasca, ci, dimpotriva, faceau figura dulce si grava.
  Totusi, nici limbile straine ca atare nu sunt absolut aparate contra puterii unor astfel de curente verbale. Nu cred ca azister, inzister si sezion, surprinse de mine in conversatie frantuzeasca delicat bucuresteana, sa fie intamplari unice. Nu-i vorba, aceasta pronuntare, cum am zice 'prin noi insine', a limbii frantuzesti, in situatia cu totul respectabila a tarii noastre de astazi, vine, intre frati latini, ca o libertate foarte frumos justificabila din puncte de vedere inalt culturale.

 Valoarea ornamentala a cuvantului sta in raport drept cu caracterul meridional al societatii. Sufletul meridional este in mare parte o tesatura de vorbe: insasi vointa si sentimentul omului de miazazi sunt esential impletite in verbalism. Ambitia de a se valorifica verbal este aici cu deosebire iritabila. Fara indoiala, la orice neam de oameni cuvantul are o specifica putere de sugestie; capacitatea graiului de a transmite sumar vointa si miscari de temperament este, probabil, conditia prima a valorii sale curente. De aceasta zona practica vorbirea se indeparteaza, in directii diverse, dupa intentiile stiintifice, ori estetice, ori de simpla elocventa, carora alernativ, cateodata si simultan, vrea sa se supuna. Culminatia activitatii elocvente este cuvantul in libertate, voluptatea eminent sociala provocata de ornamentul verbal. Sociabilitatea excesiva a omului de miazazi se semnaleaza aici mai tare ca in orice alte forme de existenta psihica. Este fapt de elementara observatie ca la noi convorbirea, adica dialogul cu substrat de efort intelectual propriu-zis, reuseste greu si rar; in schimb, se discureaza neostenit, cu aplecare puternica spre emanciparea absoluta a sonoritatilor verbale.
  Hipertrofia caracteristica a vietii verbale dezleaga cuvantul de obligatiile lui intelectuale. Formula, calapodul simplu ritmic, ornamentul fonetic, vocabule consacrate prin mode uneori misterioase sunt exploatate cu agresiva energie, cu un fast violent. Astfel, acel Z nou a inceput si incepe la orice progres nou, cu o articulatie sensibil emfatica, iar formule ca nu-i asa (?) fac pe vorbitor sa treaca prin stari de tot vecine cu imbecilitatea patologica.
  Din aceste atitudini de plastronare verbala omul trage un capital respectabil de satisfactie imediata si de optimism cronic relativ la persoana lui intelectuala, si tinde, fireste, sa intretie acest izvor gras de siguranta multumita in orisicare domeniu de cultura obligatorie. Politica si diverse forme hibride moralo-literare sunt, prin esentiala lor lipsa de precizie, locurile special prielnice exploatarii cuvantului in libertate. Pe aceste terenuri indoielnice creste cu spor baliverna comuna literara. Astfel, un tanar de rasa elocventa bucuros paraseste studii neplacute si slab promitatoare de grabnica glorie, pentru a combina cu ardoare formule verbale care-i pot asigura cota satisfacatoare la bursa intelectualismului practic. Fenomen banal, dar eminent simptomatic pentru puterea vanitatii verbaliste: poeziile de dragoste insasi se fac, obisnuit, nu de dragul femeii; motivul hotarator este admiratia imitatorie pentru calapoade verbale, adunata cu dorinta atotputernica a omului de a se publiciza cu orice pret. Nu domnisoara inspira pe tanar, ci textul lui Henri de Regnier. Neaparat va intampina aici oricine ca supunerea catra forme traditionale, estetice ori altele este un fapt din toate vremurile, cu totul general si inevitabil. Dar acelasi oricine uita aproape regulat ca de vreun veac si jumatate intelectualul european traieste sub dogma originalitatii individuale si se glorifica de ea fara multa discretie. Dupa o suta cincizeci de ani de regim afisat al originalitatii, simtul real pentru valoarea diferentelor individuale nu pare sa se fi subtiat intr-un grad care sa ne distinga. In modele verbale, imitatia ovina pare sa se ingroase in forme din ce in ce mai tampite.
  Unul din efectele cele mai triviale ale capitalismului modern a fost intensificarea absoluta si exterioara a productiei. Efectul acesta sta mai presus de orice deosebiri calitative: autocamion, drama lirica, sonet sau irigator - toate se supun legii de multiplicare la maximum. Astfel, pe cand sistemul economic in care suntem stransi impinge cu toata puterea la o actiune suprem cantitativa, in viata intelectuala persista, cu veche autoritate, postulatul originalitatii individuale - o afirmare nu se poate mai categorica a diferentierii calitative ridicate la rang de obligatie ideala si normativa. Financiarii, samsarii si comunistii unifica, in perfecta indiferenta, turnatoria de surupuri cu cercetarile de mecanica cereasca, poezia lirica cu dactilografiarea unei reclame, si sunt incurabil convinsi ca pot evalua orice creatie omeneasca excluziv in ceasuri si minute. Si fiindca aceste puteri supreme tind sa reduca pana la anulare problema valorii calitative, se intelege ca majoritatea neutra si compacta, desi urmeaza prin inertie sa postuleze originalitate, se simte bine intr-o pasta din ce in ce mai groasa de marda intelectuala, care adesea nu-i diferentiata altfel decat prin multiplicitatea materiala si prin celelalte caractere externe ale exemplarului dat in consumatie. Iuteala insasi a producerii si a consumarii toceste brutal capacitatea de a simti nuantele si a stabili distantele valorilor intelectuale. Cuvantul se dezleaga de reflectie, si verbalismul creste in proportii enorme.
  Pentru ca o miscare contrara si corectiva sa fie aici posibila, ar trebui ca si consumatorii si debitantii verbali sa practice arta inceata a cetitului - a cetitului liber de ambitia exploatarilor excluziv ornamentale a textelor. Aici negresit ne intampina alte intrebuintari si valori ale cuvantului decat acele rezumate si maltratate de mine mai sus. Mai intai, cetitul este o ocupatie muta. Se ceteste desigur uneori cu glas tare, si aici am putut observa cazuri de o virtuozitate aproape misterioasa, in care se arata iarasi puterea vasta si multipla a verbalismului. Am cunoscut oameni care, in fata unor texte cu totul straine de educatia lor speciala, si prin ele singure foarte grele, gaseau bogatii si diversitati de intonatii minunate, care dadeau impresia intelegerii celei mai sigure. Cu un scurt examen, discret subtilizat, asupra cetitorului, te puteai indata convinge ca omul cetise ca intr-o limba lui absolut necunoscuta. Astfel de miracule ale aptitudinii simplu verbale in plina ei inflorire sunt cu putinta, cum banuiesc, curat numai prin multimea calapoadelor ritmic sonore care poate umplea capul unui verbalist.
  Intrebarea daca si intrucat a inteles un text si-o pune foarte rar cetitorul de cultura curenta. De obicei, el admite implicit ca intelege fara conditie orice se tipareste sub oarecare vagi categorii literare. Cand n-a inteles, nu simte ca n-a inteles. Memoreaza cateva legaturi de vorbe, inform rupte dupa inspiratia locurilor comune celor mai actual valabile - pentru a le repeta vartos indulcite, de pilda, cu vomitive nu-i asa-uri.
  Scriitorul care-i altceva decat un imitator verbal obliga implicit pe cetitor sa se cerceteze pentru a-si evalua capacitatea de intelegere fata de materia si forma scrierii. Fiindca un asemenea scriitor a plecat doar de la o experienta proprie neverbala, si de acolo a ajuns la cuvinte; iar cetitorul trebuie sa faca acelasi drum in directie opusa: de la cuvinte la un cuprins de cunostinte neverbale, pe care trebuie sa-l creeze el, cetitorul, urmand si rezistand sugestiilor scriitorului. Un adevarat chin, o strasnica pierdere de vreme - ori mai drept: o lucrare nerealizabila, pentru un cap plin de sonoritati verbale si vesnic imboldit de o sociabilitate fara astampar. Cum sa nu cedezi seductiilor cuvantului in absoluta libertate?
  Baza psihologica a multimii mari de vocatii literare o formeaza diversele puteri de seductie ale cuvantului, cimentate prin vanitati si alte diverse interese libere de orice control specific intelectual. Restul il implinesc conditiile pietii. Dar natura n-a inteles sa se oblige a diferentia talente in masura cu cererile tot mai nervoase ale comertului modern. Prin enormitatea masei si iuteala miscarii de productie, platitudinea literara curenta trebuie sa apara infioratoare. Si spectacolul urmeaza tot sub auspiciile dogmei care obliga in principiu pe debitantul intelectual sa fie original. Iar ca sa fie comedia mai desavarsita, sicul cel mare impune literatilor, de vreo cateva zeci de ani, sa profaneze doctrine extraaristocratice - Nietzsche, coafat adeseori frantuzeste de politiciani literatori parizieni.
  Neaparat ca infinitele prostii sonore se desfasura cu atat mai provocant cu cat, in mediul considerat, debitul verbal este de la natura mai nemilos.

Sat si mahala
 
  Fundatura Orfeu - Fundatura Osiris - Strada Morfeu - Strada Jupiter, a Venerei, a Sirenelor, a Filomelei, a Fortunei - toate aceste se afla in Bucuresti, si-i putin probabil sa fi fost inventate altundeva.
  Intre originalitatile capitalei romane aceste nume de strade mi se par vrednice de consideratie. Pitorescul cel mai specific al Bucurestilor este desigur acest pitoresc poetic al numelui strazilor. Petre Ispirescu, culegator tipograf, este cunoscut ca adunator de povesti scrise in limba oarecum populara. Mai putin cunoscut pare sa fie ca acelasi tipograf-apostol cultural a scris, tot in limba oarecum populara, legendele mitologiei antice. Acestea sunt cuprinse in colectia cu titlu duios patriarhal: Din povestile unchiasului sfatos. De dansele imi aduc aminte cand soarta glumeata imi scoate in cale un nume de strada dintre acele scrise mai sus. Parintii capitalei s-au intalnit la gand si in zel cultural cu tipograful literat; poate s-au inspirat de la dansul. L-au intrecut evident, prin originalitatea metodei de a strecura cultura clasica in straturile populare - desigur, in primul rand printre gardisti, birjari si factori postali. Cercetarea rezultatelor acestei intreprinderi de cultura ar fi un subiect frumos pentru o teza de doctorat in istorie si statistica. Pe cat stiu, contributiile la istoria Bucurestilor, si in special a culturii bucurestene, nu se afla a fi prea numeroase. Dar eu, si dintre cetitorii mei acei cari la fel cu mine se emotioneaza de Fundatura Osiris si de Strada Filomelei, nu putem astepta concluziile unor cercetari indelungi si erudite. Exista o nerabdare nobila de a filozofa asupra lucrurilor care ating interese inalte sufletesti, si e nefiresc sa inabusim aceasta nerabdare de dragul migalosiei istorice, oricat ar fi ea de respectabila ca atare.

  S-a mai facut in vreun oras roman incercarea de a duce atat de departe cultura clasica prin numiri de strazi cum s-a facut in Bucuresti? Si ce deosebire este in aceasta privinta intre Muntenia si Moldova? Fiindca problema nu priveste decat vechiul regat. La aceste intrebari inca nu se poate raspunde preciz. Numai pentru atat mi-as lua raspunderea: ca meritul initiativei il au consiliile comunale bucurestene; si, poate, zelosul culegator tipograf si propagator de cultura in limba oarecum populara, Petre Ispirescu, bucurestean neaos daca el cumva a fost inspiratorul literar al acelor consilii. Sau poate consilierii si tipograful au fost, fiecare pe seama lor, numai reprezentantii spiritului aceleiasi culturi specific bucurestene.
  Pentru a pretui felul si valoarea acestei culturi in punctul care ne intereseaza, trebuie stiut ca numirea strazilor s-a facut nu numai pentru raspandirea cunostintelor de mitologie antica, ci mai toate materiile principale din invatamantul secundar superior au fost trecute in nomenclatura drumurilor interurbane. Intentia de a instrui populatia bucuresteana avea dar un orizont din cele mai vaste. Sa luam seama la exemple:
  - Psihologie si morala: Strada Pacientei, a Sapientei, a Placerii, a Sperantei, a Prudentei, a Servitutii (ori intervine aici notiunea juridica?), a Regenerarii.
  - Istorie: Strada Licurg, Termopile, Mucius Scevola, Strada Campoducelui! (numele unei dregatorii oarecum stravechi, pastrat intr-o cronica dovedita ca apocrifa); Strada Turtucaia (unde s-a mai pomenit atata obiectivitate istorica?).
  - Fizica si cosmologie: Strada Aurorei, a Serii, a Crepusculului, a Ecoului, a Zefirului (la Ecou si Zefir pare c-ar fi si oarecare intentii de poezie lirica delicata), Strada Inundatiei (fizica aplicata la edilitate stiintifica).
  - Geologie: Fundatura Ghetarului I si II (doi ghetari, ca sa se stie ca nu-i doar numai unul pe lume).
  - Geometrie: Str. Segmentului.
  - Astronomie: Str. Cometei.
  - Chimie: Str. Glucozei.
  - Zoologie: Str. Tigrului, a Rinocerului.
  - Filozofie: Str. Timpului.
  - Muzica: Str. Lirei, a Armoniei, a Melodiei.
  - Religie si estetica: Str. Simbolului.
  - Botanica: (exotica) Str. Cedrilor.
 
  Sunt insa nume de strade la care banuim intentia culturala fara s-o putem preciza. De pilda, este o strada a Coloniei. Sa fie colonie de la colonizare? Atunci ar fi rost pentru o lectie de istoria romanilor, cu anexe patriotice, fireste. Dar daca e vorba de orasul Colonia? Atunci intentia culturala e geografica. In cazul acesta ar fi poate mai adevarat in gustul si spiritul culturii bucurestene s-o numim: Strada Odicolonului Exista apoi o strada Gratioasa, una Emancipata (asa! Nu cumva: a Emanciparii), alta Gentila, in sfarsit una Rumeoara. Gentila si Gratioasa s-ar putea intelege ca motive pentru lectii de estetica cu aplicatii folositoare persoanelor de sexul gingas. Str. Emancipata pare sa comemoreze cine stie ce lupte civile dupa care o parte din mahala s-a eliberat de tirania celeilalte; compara aici Strada Servitutii, ai carei locuitori au fost poate prea lasi, incapabili de revolta. In cea Rumeoara va fi zacand o idilica amintire a vreunui sentimental parinte al urbei, amator de epitete consacrate in poezia populara.
  Dar eu am facut lux de interpretare. Cuvintele aceste toate, indiferent de domeniile terminologiei carei apartin, au fost alese pentru ca sunt cuvinte radicale, cum se zice profund bucuresteneste.
  Asta sparge ochii: Strada Pacientei, a Sapientei si a Segmentului, a Inocentei si a Glucozei, Fundatura Osiris si Fundatura Ghetarului - asta e Mitica in delir cultural.

  Sunt peste toata Europa, cu deosebiri locale felurite, doua straturi de cultura: una este cultura taranului, alcatuita din elemente preistorice si istorice foarte vechi. Ea este rasfrangerea vie a unor vremuri de mult trecute. Cealalta cultura este a boierilor si a burgezilor autentic instruiti, cultura orasenilor carturari.
  Fiecare din aceste feluri de cultura isi are prestigiul specific. Cultura taranului are prestigiul vechimii, este curata, naiva, inchisa in ea insasi. Farmecul ei straniu il da tocmai inchiderea aceasta exclusiva in vechimea ei. Cea oraseneasca are prestigiul luptei neobosite a speciei cu greutatile pe care neincetat i le pune inainte experienta cea fara capat. In izbanzile si infrangerile spiritului sta farmecul viu al culturii acesteia. Dar intre sat si cetate sta mahalaua: truda sterila de a imita cultura urbana adevarata. Produsele de cultura cele mai dizgratioase, caraghiosul intelectual si estetic in formele cele mai umilitoare pentru specia umana acolo se zamislesc, la mahala. Romanii au avut pana spre sfarsitul secolului XVIII o cultura urbana cam de treapta celei apusene din veacurile X-XIV. Si, fara crestere normala, au sarit in al XIX-lea secol. Negresit, fenomenele specifice culturii de mahala trebuiau sa se arate cu deosebire in capitala, unde importul de cultura se facea cu nemiluita. In Bucuresti cu deosebire trebuiau sa se fabrice modelele lui Caragiale cele mai caracteristice. Vor fi fost in joc, afara de aceasta cauza de ordin social, si motive hotarate de natura psihica a populatiei muntene, vreo vanitate agresiva specifica acestei populatii? La aceasta vor avea sa raspunda demografii.
  Atat insa trebuie amintit, ca moldoveanul Creanga, dupa ce a invatat carte oraseneasca, si-a pastrat intreg sufletul, gandirea si vorba taraneasca. Iar Unchiasul Sfatos de Bucuresti zadarnic ingramadea taranisme si arhaisme in bazarul lui de carturar targovet, fiindca fara veste i se intampla sa zica, in plina poveste populara, ca 'Neagoe era curagios', si sa faca propaganda pentru cultura vitelor; sa scrie, intr­o povestire istorica despre oastea moldoveneasca, ca avea 'spirit si inima'. Acelasi Unchias Sfatos de Bucuresti cauta inscriptii pe la biserici, polemizeaza politic cu 'Adunarea Nationala', cu subprefecti si notari, vorbeste de diligenta care pune in legatura 'centrul judetului' cu nu stiu ce orasel, e nemultumit de popas, deoarece 'statiunea fiind mica, n-ai unde sa-ti pleci capul (!)', se plange intocmai ca la sala de intrunire impotriva 'oamenilor nostri de la stat', si insista, din zel foarte cultural, asupra 'spiritului de propasire' si asupra 'boldului (asa!) de propasire' in provincia romaneasca. In sfarsit, regreta din suflet ca tovarasii lui de calatorie isi bat joc de credulitatea unor tigani, si nu se gandesc ca si printre acesti 'nenorociti' se poate gasi un 'cap primitor de propasire' De altfel, tot ca Unchias Sfatos, Ispirescu scrie, in cea mai pura bucuresteneasca: ochii mi se izbeste
  Capacitatea artistica a taranului Creanga si incapacitatea apostolului-tipograf bucurestean n-au desigur nimic a face cu deosebirea pe care vreau sa o arat aici, caci nu talentul celor doi e in discutie, ci stilul, adica spiritul lor.
  Amandoi sunt reprezentativi.
  Unul a ramas, cu toata invatatura de carte, figura curata a unei culturi de sine statatoare. Pe bucurestean, zelul sau literar si moral, oricat de onest, nu l-a scapat de schimonosirea inevitabila si respingatoare proprie cultivatilor de mahala.

 Spre viata usoara
 
  Nu demult scria un pedagog - i-am uitat numele - ca trebuie sa bati copilul indata ce-ti vine sa-l bati. Iritatia care-l facea pe copil sa te supere si supararea d-tale isi gasesc astfel solutia naturala si salutara. Oprirea acestui curs normal al lucrurilor nu-i decat o anomalie vatamatoare, printre atatea altele nascute din asa-numita viata civilizata. Nervozitatea moderna ar fi, zicea pedagogul, puternic nutrita prin inabusirea sistematic generalizata a unei asemenea porniri eminent umane, strict respectabila ca atare.
  Desigur nu exagerez spunand ca toti cunoastem din experienta intima setea de a lovi; multi dintre noi, voluptatea loviturii date. Este evident ca operatia trebuie sa aiba cu atat mai bun efect asupra nervilor cu cat esti mai asigurat ca vei ramane pana la sfarsit in rol activ; altfel, tratamentul poate duce la complicatii pernicioase nu numai nervilor, ci si altor organe pretioase. In cazul copilului succesul este special garantat, superioritatea fizica fiind aproape absolut asigurata educatorului. Eu insumi am neglijat pana in momentul acesta sa-mi intreb copiii daca anume gesturi ale mele, paterne si naturale, pe care au avut ei sa le inregistreze in frageda copilarie, au facut sistemului lor nervos, in afara de momentana emotie derivativa, vreun bine esential si durabil. Daca cumva n-au avut decat deceptii in aceasta privinta, atunci, cu voia publicului, ii rog aici, in fata lumii, sa ma ierte; ceea ce vor si face, cred, fiindca procedura mea solemna nu-i poate lasa nesimtitori. Luati seama, va rog, aceasta nu­i o simpla explicatie in familie, ci, dupa cum se va vedea indata, un paragraf cu deosebire semnificativ in discutia unor probleme de insemnatate universala.
  Cat priveste nervii mei, n-am aflat nici un folos pe urma acelor fapte prompte si rasunatoare. Din contra: iritatia simpla si superficiala dinaintea faptului era inlocuita cu una complicata, patrunzatoare, care ma mina indelung. Ceea ce dovedeste, probabil, ca sunt un perfect degenerat; notez aceasta in interesul celor cari sunt ca mine. Foarte putini, desigur - pentru binele patriei noastre si al omenirii intregi.
  In adevar, despre noi, europenii din sud-est, nu se poate zice ca ne-am stricat nervii oprindu-ne pornirile vioaie inainte de a-si fi dat roadele palpabile de care vorbim. Terenul nostru sufletesc este tot asa de binecuvantat in acest domeniu ca si pamantul nostru negru, vestit, ah! odinioara, pentru granele sale. Sosirea in Bucuresti era pe vremuri o delectare aleasa pentru contemplativii cari veneau din Apusul departat. Dupa zumzetul surd si tern al garilor occidentale, te chemau la viata dintr­odata ecourile strasnice ale Garii de Nord. Dumnezeule, ce splendide mitralii de sudalmi, ce apostrofe, ce ghiontuieli si cate alte manifestari dramatice, din culoarul vagonului de dormit pana la picioarele monumentului din piateta debarcarii! De sus in jos, strict ierarhic, treceau leit-motivele cu trompetica sonoritate, prin dezvoltari si agremente dupa temperament si clasa sociala, de la clientul ursuz si autoritar, prin hamali, gardisti, birjari, pana la tiganusii de pe scarile din spate. Fireste, culminatia sonora era la cei de jos; maximul de vitalitate trebuie sa fie in rarunchii natiunii. Acolo reciprocitatea replicelor e nesecata, concertul ajunge la complexitati de o neinchipuita savoare Ce program de poem simfonic, pentru tinerii maistri romani! Dar aceasta schita este numai o icoana din trecut; astazi atentia noastra este prea blazata pentru a se mai lasa trezita de asemenea maruntisuri delicate.
  Fereasca Dumnezeu, nu cred ca orice emotie se descarca, la noi, in palme si alte varietati din sfera comunicarilor extreme, dar aproape orice emotie duce la zbierat, si doar avem natura emotionabila! In tot cazul, semnele temperamentului nostru sunt din cele mai favorabile.
  Acest dramatism robust nu insemneaza numai ca suntem, din mila istoriei, ramasi mai aproape de starea naturala; el corespunde si caracterului fundamental al societatii noastre, care-i, de sus pana jos, aristocratica. Aristocratul se distinge prin aptitudinea de a comanda; iar comanda, in plina ei inflorire, aluneca lesne spre procedarile simple si linistitoare de nervi de la care am pornit. Aici intervine totusi o deosebire de vechime: aristocratul proaspat este pur si simplu grozav; iar la noi circulatia sociala a fost asa de libera, incat lumea noastra misuna de comandanti ridicati repede din grade tare inferioare si cari, se intelege, se manifesteaza cu exces. Suntem foarte individualisti, zic oamenii cu carte. In vorbirea simpla exclamam, gandind acelasi lucru unii de altii: ce strasnic mitocan! Iar sexul gingas, ciripeste: tout m'est du. Delicios - insa tot acolo vine.
  Fata de aceasta realitate sociala, ma feresc cat pot de compatriotii acei cari, deunazi, cu prilejul unei recolte ceva mai bogate de argumente pugilatorii in viata noastra publica, se ziceau scandalizati: sunt desigur niste vajnici ipocriti, daca nu cumva niste subversivi cari au pus gand rau energiei noastre nationale. Sa luam seama: ne gasim la o cotitura a istoriei. Aceasta formula, putem zice: geniala, a cotidianelor noastre nu se va repeta niciodata destul. Si aceasta cotitura memorabila deschide tocmai o stralucita cariera bataii. Ar fi si de mirare sa nu fie asa. Razboiul a sporit colosal prestigiul lovirii fizice. Este un punct castigat: fiindca argumentul cel mai firesc, cel care ispiteste mai tare, care vine in gand mai iute oamenilor celor multi este numai acesta. Adorabil de simplu, surd sau trosnitor, te face sa-ti tresara maruntaiele de placere cand il aplici, de sete de a-l intoarce majorat cand il primesti.
  Toata creatia teoretica a veacurilor, orice stiinta si intreaga logica sunt aberatii monstruoase fata cu aceasta unica expresivitate originara. Mai intai, gandirea este perversitate. Este un chin absurd sa-ti clarifici idei, o truda groaznica sa le asezi pentru a le putea trece in mintea altuia. Este o tortura sa distingi nuante, sa observi schimbari, sa fixezi fapte, sa generalizezi raporturi. Pe cata vreme sa dai o singura palma zdravana este o desfatare superba, minunea brusca si divina care te libereaza de incurcaturile exasperante ale reflectiei. Palma rezuma stilul epocii: are concizia expresionista si spontaneitatea bergsoniana. Este une donnee immediate, emanciparea mandra de mizeriile ridicule ale inteligentei In Bergson si Nietzsche inteligenta singura s-a declarat pernicioasa si, pocaita, s-a robit impulsivitatii pure. Noi, in partea locului eram de mult luminati in aceasta privinta; dar confirmarea filozofica a unei practice oarecare nu-i niciodata lipsita de eleganta. Generatiile viitoare se vor dispensa probabil de asemenea lux, care pe noi, oamenii vechi, ne atrage inca.
  Singura violenta realizeaza sinceritate absoluta, fiindca distruge radical miorlaiturile sentimentale si mofturile intelectuale din care-i tesuta suprafata obisnuita a sufletelor. In aceasta privinta se stabileste chiar o proportie interesanta: superdelicatii de meserie, care-si exploateaza ostentativ sensibilitatea, sunt adeseori brute desavarsite. Fenomenul este cu deosebire frecvent si usor observabil la parveniti se intelege; si sunt societati intregi cu suflet de parvenit. Cunosc gratioase persoane, d'une sensibilite exquise, qui n'aiment que ce qui est fin, le fin du fin, care plesnesc si ghiontuiesc, indata ce le vine bine, cu o usurinta si o verva demne de cel mai nealterat rural.
  Daca semnele nu inseala, lumea a luat, sigur si harnic, drumul mantuirii. Pe incetul - si nu prea incet - vom scapa de povara chinuitoare a civilizatiei, cu infranarile sale iritante si strambaturile care neaparat se nasc din atatea opriri, abateri si subtilizari a pornirilor celor mai naturale. Nu vedeti cum insasi materialitatea civilizatiei, toata urzeala aceasta de fleacuri friabile provoaca setea noastra sanatoasa de a sparge? Intreg aparatul tehnic, toata aceasta complicata canalie de sticla fina ori groasa, de portelan straveziu, de lame, fire si cuisoare metalice, exaspereaza curat numai prin dimensiile si articulatiile sale mofturoase, incurca sfantul nostru spatiu, isi bate joc de vioiciunea mandra a miscarilor noastre naturale. Toata mecanica aceasta, care se ranjeste asemenea unui dobitoc perfid, este nervilor nostri o zadarire, o ofensa in orice clipa. Ce calm si senin trebuie sa fi fost Stramosul, in pestera lui plina de poezie, de baligar si de suflu mistic, unde nu vedea decat un topor si trei cutite de piatra! Si superficialii se mira, ori se indigneaza chiar, cand nobilul legionar in campanie pulverizeaza cu nesatiu toate pernicioasele nimicuri cate nu-i incap in sac si in tureatca cizmei
  In vremurile de adevarata intelepciune, carturarii cuminti au priceput ca tehnica este de la diavol. Adanca patrundere! Au trebuit multe veacuri pana cand tu, deliciosule Bergson, sa pui capat ratacirii, strecurandu-ne in suflet, cu finetea ta elegantisima, acest adevar vechi si profund: mecanica este fructul inteligentei; inteligenta falsifica tot ce atinge; ea este esential inferioara, plebee si, in fond, stupida Eram un intelectual de moda veche, robit prejudiciilor pozitiviste. Neuitata imi este clipa in care am spart primul pahar, aruncandu-l cu necaz in tavan; pot zice ca atunci m­am desteptat de-a binelea din somnul rationalist in care zacusem atata vreme; atunci sugestiile subtile ale profetului intuitionist si-au dat rodul dintr-odata. Si am inteles, prin 'elan vital', adevarata constitutie a sticlei, si m-am luminat de ce lectiile domnului Poni asupra siliciului imi pareau aride si oarecum ostile. Ca toate pretinsele stiinte, chimia traditionala se dovedeste a fi un sistem fals, nenatural, protivnic instinctelor, singure creatoare de adevaruri superioare. Notele rele pe care le-am luat la acest obiect si la altele inrudite cu dansul ma consacra martir al adevarului: glasul sfant al instinctului striga in mine contra pozitivismului clasic.
  Violenta sistematica intre oameni si violenta asupra inutilitatilor absurde ale tehnicii: acesta va fi inceputul propriu-zis al vremurilor noua, al vietii normale si usoare. Dar violenta este numai o aripa a nobilului front; cealalta este misticismul. Duhul blandetii in care se imbraca acesta ne face sa uitam lesne inrudirea lor profunda. Amandoua aceste metode elementare de viata se nasc din osteneala inteligentei, din resentiment impotriva greutatilor complicate ale tehnicii intelectuale si manuale. Pofta irezistibila de satisfactie simpla, imediata, usoara, este cuibarul in care clocesc deopotriva misticismul si violenta. Sufletul primitiv se razbuna, animalul vrea sa muste, sa urle, sa se scarpine, sa motaie si sa viseze, asa cum ii cere viata profunda a maruntaielor.
  Intre toate greutatile neintelese care apasa omul civilizat, cea mai nesuferita, poate, este acea stiintifica; nici o alta nu-l supune la o asa puternica denaturare. Sa desfaci atentia cu totul de apetiturile elementare, fiziologice ori sociale, pentru ca s­o fixezi asupra existentei lucrurilor, independent de raporturile acestei existente cu dorintele si nerabdarile tale, este o fapta fundamental perversa. De aceea, omenirea normala, poporul, ca si boierii, dispretuiesc, mai mult sau mai putin politicos, aceste apucaturi, le trateaza de curiozitati si rad de dansele. Boierii sunt ocupati sa domneasca, poporul ravneste sa le ia locul, intre aceste tabere, absorbite de functiuni asa de serioase si constiente de importanta lor, sta omul teoretic, tolerat foarte de sus si protejat fara exagerare, cateodata urat, totdeauna nitel ridicul. Atitudinea teoretica este jignitoare si subversiva, fiindca-si permite sa se indoiasca si sa critice, fara nici un respect de puterile societatii, fara frica de efectele indoielilor si negatiilor sale. Adevaratul tip teoretic are o rezistenta intelectuala suparatoare, este dar putin sugestibil, nu formeaza usor masa si-i greu de disciplinat. Insemnati ca omul normal modern, incurcat de rezultatele palpabile ale tehnicii, si-a facut numaidecat formula de consolare: nu in capul si in laboratoriile savantilor, ci in atelierul si la masa tehnicianului practic se fac inventiile utile, se creeaza valori serioase!
  Evident: omului normal procedura stiintifica trebuie sa-i apara ca o sicana absurda, ca un moft pueril; concluziile ei sunt obisnuit fragmentare, complicate, fara utilitate imediat palpabila, si mai cu seama, neinteligibile, il plictisesc deci mortal. Stiinta incepe a trezi publicul atunci cand promite sa repare in zece zile plamanii cei mai gauriti de oftica, sa dea legatura comoda cu planeta Marte si capacitate de flirt consecvent septuagenarilor, sau sa invie mortii cu injectii de adrenalina. Apoi, se intelege, trage fiecare cu urechea cand prin culoarele laboratoriilor miroase a rost de afaceri. Dar atentia si intelegerea ajung la paroxism cand vine vorba de comunicare directa cu raposatii, de ploaie cu flori si fructe din lumea cvadridimensionala, ori cand spiritul actual al unui financiar se restrange amabil si face loc, in corpul d-sale, spiritului transcendent al lui Caragiale. Ce profund idealist si dezinteresat trebuie sa fie fondul naturii omenesti, deoarece chiar genii eminent practice cad sub farmecul nobil al spiritismului! Si in care parte este cursul valorilor mistice atat de ferm ca la anglo-saxoni? Unde-i centrala Burselor religioase, unde se trag atatea candide cecuri asupra infinitului ca la dansii? Astept din zi in zi ca aceasta minunata combinatie de geniu practic cu geniu mistic sa organizeze o Bank of religious business5, cu ghiseuri perfect amenajate, pentru Astral, Prana, Kama-Rupa, Manas, Budhi, Atma
  Sa nu uitam ca astazi energia si ordinea britanica fundeaza o ratiune sociala impreuna cu Asia, cuibul neistovit al religiilor, ca si al molimilor si verminei! Acolo, in sfanta Indie, venerabila Annie Besant, in relatii directe si cotidiane cu Fiinta Suprema, cultiva, libera de scrupulele nesanatoase ale inteligentei pamantesti, spanacul mistic, tropical, colosal, si ingrijeste cu zel evlavios de circulatia prompta si imbelsugata pe piata universala a acestei minunate plante depurative, cu care se vor curati radical spiritele de otravurile stiintei si filozofiei oficiale, cu care poate se consoleaza chiar corpurile de lipsa tot mai mare, pe piata materiala, a comestibilelor vulgare.
  Este fara indoiala o fericire sigura si absoluta sa frecventezi personal Cauza cauzelor, ori cel putin sa cunosti exact numarul, figura, culoarea si resedinta fiintelor sublime care poarta corespondenta intre Dumnezeu si oameni, sa patrunzi inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor prin simple permutari de litere si cifre din Biblie, sa analizezi si sa reconstruiesti realitatea fizica, mai ales pe cea metafizica, numai cu ajutorul lui 7 si al multiplilor lui. Ce excursie delicioasa si reconfortanta prin tot domeniul experientei si dincolo de hotarele sale, numai cu cateva vorbe si cifre in minte, ori mai bine fara nimic, in stare de pura inocenta intelectuala, ca un dulce ingeras! Ce stiinta minunata, totdeodata profunda, usoara, amuzanta si imediat utila! Orbi si pervertiti acei care ne chinuiesc copiii si tineretul cu programe clasice, reale, moderne, cu licente, doctorate, examene de stat. Invatati generatiile tinere numai multiplii lui 7 si lasati-le sa mediteze singure (ori mai bine, perechi-perechi de ambe-sexe), la sanul inspirator al naturii aparente, pentru ca sa patrunza tainele naturii ascunse, prin 'intuitie' si 'elan vital', spre gloria 'evolutiei creatoare'!
  Slava, inchinare si multumire vesnica razboinicilor feluriti, dar legati prin fireasca solidaritate, batausi, haiduci, politisti, mandri legionari, voua, preoti vigurosi ai violentei sfinte si eterne! Recunostinta si pomenire pana in vecii vecilor lui Nietzsche, profetul sublim si convulziv, gratiosului Bergson, simplei si dulcei Annie Besant, tuturor teosofilor, antroposofilor, magilor, samanilor si cabalistilor, geniilor entuziaste ori subtile care ne-au dezrobit din lanturile inteligentei hapsine, ne-au spalat sufletele de venin rationalist, ne-au aruncat in dantul superb al instinctelor si al intuitiei!
  Cetitorule, te rog, daca nu ti-ai luat inca definitiv ramas bun de la inteligenta, priveste si judeca o ultima data, dupa regulele ei invechite si anulate de modernismul care te ademeneste cu toate formele sicului irezistibil, priveste figurile care populeaza astazi localurile de lux; uite-te la burdufurile de seu care chiftesc prin dancinguri, in sleeping, in restaurantele delicate, in limuzine de marca mare, si spune-mi daca in slabele licariri de suflet care clipocesc sub pleoapele lor porcine nu se vede clar osteneala profunda a dobitocului de a sta, artificial, pe doua picioare, si ca de-abia se tin sa nu se lase, natural, in patru labe! Pozitia solida si fireasca, baza adevaratei vieti intuitive, normale si usoare.

Ciomagul candid    
  Tanguirea impotriva ilegalismului, cand amar jeluitoare, cand tipacioasa, este un loc comun romanesc. Negresit, plangerea porneste, regulat, contra autoritatii, fiindca autoritatea este aceea care face ilegalismul palpabil. Asa cere, de altfel, si lupta politica, cu tactica ei simplista. In teorie insa, si daca lasam la o parte separatia care se face, vulgar si practic, intre autoritatea constituita si societatea unde se naste si hraneste aceasta autoritate, problema ilegalismului apare mai putin comoda.
  In felul lor, romanii au realizat o lume de supraoameni. Nietzsche a venit prea tarziu si inutil, pentru noi. Pateticul filosof ar fi fost umilit sa cunoasca realitatea noastra sociala. Exista in stilul nostru national si cotidian, un element de o sonoritate simptomatica: este emfaza cu care invocam, in ocazii nu totdeauna grave si nici macar solemne, autoritatea propriei noastre persoane. Mie, indraznesti?! - pe Mine vreai sa?! - Am sa-i arat Eu! - cu Mine nu se! E, fara nici o indoiala, ton de suveran. Suveran fara eticheta; in stare naturala. Asa dar cu atat mai impunator. Pentru a sublinia distanta, i se opune lui Eu, Mie, pe Mine - un ma umilitor, incununat adesea cu o salva de formule, furios colorate, asupra originii si altor iremediabile inferioritati ale celui pe care-l zdrobim sub autoritatea noastra elementar cotropitoare. Si izbucnirea elocventa se sfarseste - tot in stil autocritic - cu clasica fagaduinta de palme, picioare, rupere de urechi, si alte sanctiuni pipaite de grad si mai infricosat.
  In aceasta particularitate stilistica se descopere plastic ilegalismul ca morav si caracter distinctiv al societatii noastre. Intrebuintarea foarte grabnica si atat de naturala a emfazei autocratice in viata curenta este semnul unui individualism superb. Ne stapaneste normal avantul de a ne considera, fiecare si imediat, ca izvor suprem de autoritate special coercitiva. Suntem gata sa legiferam in scurt si din proprie putere. Rationalitatea inceata a dreptului obiectiv si general obligator este cu desavarsire antipatica temperamentului nostru radical aristocratic.
  Spun ziarele ca profesorul Matei Cantacuzino, afland sfarsitul violent al prefectului politiei din Iasi, a varsat lacrimi; fapta tanarului student clatinase brutal icoana in care veneratul jurisconsult isi fixase credinta despre blandetea si rabdarea neistovita a sufletului romanesc. Indraznesc a crede ca aceasta imagine traditionala de supunere blajina este de o provenienta si unilaterala si naiva: ea rezuma, probabil, insasi mirarea clasei stapanitoare fata de rabdarea nesfarsita a clasei supuse, - si supuse oriental, adica la discretie.
  Avem a face cu o iluzie patriarhala si patriotica; si asemenea iluzii sunt destul de puternice pentru a insela pana si spiritul unui legist cu deosebire ager si experimentat. Supunerea muta a unei clase robite a fost luata drept caracter al societatii intregi si stilizata cu poetica duiosie. In realitate indarjirea emfatica este un semn izbitor in toate clasele noastre: el invedereaza un individualism anarhic, inevitabil intr-o lume prea putin deprinsa cu viata legala.
  Pentru violenta noi, in majoritate, avem o simpatie candida, care usor ajunge la adoratie. Nu insemneaza nimic, in principiu, ca pana azi practica insasi a violentei s-a marginit la geamuri si capete sparte, la barbi smulse, la pumni si ciomege - aplicate unei anume clase, sau unui anume neam. In ce priveste distribuirea violentei, detaliile din 1907 au aratat ca distinctiile confesionale se anuleaza grabnic odata ce porneste in plin razvratirea unei clase. Inca de pe atunci deceptia a fost amara si grava, pentru ca oamenii nostri asteptau ca bataia se va da pe nationalitati. Rasculatii insa n-au tinut seama deloc ori prea putin de aceasta asteptare patriotica. Acum, jocul cu sperante de batalie nationala urmeaza: ceea ce dovedeste ca fatalitatea istorica nu ingaduie ca oamenii sa traga foloase din patanii chiar cat de deochiate.
  Fara indoiala este astazi un amanunt nou in istoria violentei la noi: n-a mai fost pumn ori palma, ci foc de revolver - si indreptat asupra unui functionar superior. Avem alarma noutatii, - si o nedumerire foarte instructiva si aproape amuzanta. Lovitura e antisemita; ar fi prin urmare caz de bucurie, dar a fost data asupra unui functionar roman, si aceasta incurca lucrul. Antisemitismul devine incomod rau pentru romani chiar, de unde pana acum fusese un sport usor si oarecum politico-higienic. In adevar, intamplarea aceasta pune capat unei epoci de violenta frivola in care am huzurit atata vreme cu exceptiile, in definitiv destul de rare, ale rascoalelor taranesti. Tocmai in gravitatea faptei zace, poate, un germen bun. Deoarece candoarea ilegalismului nostru traditional se ingrasa bine si din frivolitatea vietii noastre publice: violentele politice erau fapte de baieti fara pedagog sau de boieri dupa chef. Acum locul chefului bataus il ia actul grav; farsa brutala e data la o parte de drama posomorata si ingrijoratoare.
  Mai inainte tragedia, de natura publica ori privata, era particularitate rurala; violentele orasului erau indeobste tarasconade, mai mult ori mai putin plictisitoare ori amuzante. Acum incepe surtucarul a fi sangeros. Si aici insa noutatea e numai de grad; pornirea simplist autocrata de a-si face singur dreptate exista din vechi, deopotriva in oras ca si la sat Poate ca teama sa nu cadem din emfaza violentei comice in cea tragica ne va indemna sa meditam asupra ilegalismului adanc inradacinat in noi toti, inzorzonat cateodata cu flori de stil patriarhale despre blandetea ireductibila si concilianta fara margini a 'poporului' nostru.

Revolta contra istoriei
 
  'Oamenii mari sunt necesari, vremea lor este intamplatoare', a zis Nietzsche in superba formula romantica. Mai tarziu, hipertrofiat de paralizia generala, isi exalta gandul asupra lui insusi: 'secolele or fi ceara in mana mea'.
  Acest erudit 'defroque' a parasit tagma filologilor trantind, cum zice, usa dupa dansul, a atacat cu vehementa de transfug iluminat spiritul si opera istorica a veacului sau, fara sa ia seama cat de mult il stapaneau credintele si visele umaniste; si poate cele mai copilaresti dintre toate. Elevul manastirei protestante Schulpforta, pepiniera de filologi, camaradul renegat cu dusmanie de Wilamowitz si cu dragoste de Erwin Rohde, isi alcatuise, cu adevarat umanist, o filosofie a istoriei din istoricii, inca mai mult poate, din tragicii antici. Ideile lui sunt, in aceasta privinta, rodul unei poetizari originale si violente a eroilor legendari din drama greaca, a oamenilor celebri naiv dichisiti de biografismul tendentios al clasicilor. Prinsa in dogme de filolog clasic si in imagini prestigioase de poet, gandirea lui Nietzsche a ramas pana la sfarsit nevarstnica. El vedea oamenii celebri si lumea din jurul lor dupa chipul eroilor si al corurilor de tragedie. Activitatea si pasivitatea istorica, el le despartea in chipul cel mai simplist posibil.
  Dar, in general, mintea literatului imagineaza greu, adeseori fals, structura reala a vietii istorice. Fiindca e lesne in literatura sa faci ce vrei, sau aproape, literatul conchide simplu ca in politica omul 'mare' face orice-i trece prin cap. Este cel putin discutabil, chiar daca in literatura si in arte se poate reveni efectiv la forme vechi, numai prin simpla putere a talentului, cum se zice. Probabil ca nici in domeniul acesta al luxului celui mai liber si copilaresc, reinvieri intocmai ale stilurilor trecute nu sunt realizabile. Incercarile de acest fel sunt sterpe, duc la parodie involuntara ori la pastis bizar. Oricum, viata politica si sociala nu se poate plazmui din initiativa fantaziilor individuale. In fata aforismelor celebrului filolog-poet, se cuvine sa punem vorba unuia care stia de aproape ce-i politica. Bismarck zicea: unda fert, non regitur; si pe el, cel putin, nici un om intreg la cap nu-l va suspecta de slabiciune pentru conceptia democratica a istoriei.
  Intelegem insa ca o clasa stapanitoare, in primejdie sa-si piarza situatia, trebuie sa iubeasca cu deznadejde filosofia care, oricat de orbeste si oricat de fantastic, ii promite viata lunga, si prospera, dincolo chiar de marginile pe care i le-au prescris conditiile istorice, si oarecum in contra acestor conditii. Filosofia istoriei, nu inventata, dar stralucit poetizata de Nietzsche, poate fi inteleasa ca fenomen de aparare burgeza. Aceasta clasa, in delirul unei crize grele, e setoasa de a reinvia orice trecut, ca trecut, si ca garantie pentru fixitatea puterii sale; si e dornica sa creaza ca o reinviere a trecutului e o chestie de vointa, atarna de silintele oamenilor tari in care spera, pe care-i asteapta, ii cauta, ii inventeaza cu nervoasa si puerila nerabdare. Astfel in burgezia mare se poarta, ca suprema eleganta, monarhismul si diverse ortodoxii religioase.
  Cand un profesor de literatura sau un diletant ramas pe dinafara de cursul viu al vietii literare se incanta pe sine ori spera sa-si fericeasca prietenii cu tragedii clasice de proprie fabricatie anahronismul este prea de tot secundar si se anuleaza usor si fara durere. Anahronismul politic si social e lucru grav si costa scump. Si printr-un joc logic, dar de o ironie diabolic pitoreasca, anahronismele spre trecut se fac tot mai violente si deochiate, pe potriva anticipatiilor pe care vor sa le impuna istoriei revolutionarii extremi. Sunt atunci momente de rivalizare teribila; dreapta se zbate in utopia trecutului, stanga in cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare sa-si fi pus la cale o bataie de joc statornica: aceasta intrecere nebuna in utopii el o rezolva, fara exceptie, printr-o realizare mediocra, care e ca un dus deopotriva batjocoritor pentru cei doi concurenti, infierbantati de asteptari direct opuse si egal amagitoare. Fara metafora: viata politica este taramul vointei si al instinctului; cand aceasta viata trece printr-un maximum de intensitate, vointa izbucneste in toata stupiditatea ei constitutiva.
  Este filosofic si distractiv sa intelegi ca Nietzsche, poetul desperarii burgeze, avea despre oamenii mari si viata societatii aceleasi idei, adica aceleasi vise naive care se perpetueaza din stravechi timpuri in masele populare, oricare ar fi ele, conservatoare ca si sovietice. Cei doi vrajmasi, deopotriva razvratiti contra necesitatii istorice, unul cu deznadejde, celalalt cu nerabdare, se zbat in convulsiile unui profetism imbecil si popular. Aristocrata autentica e singura stiinta. Dar ea nu da decat nuante, rezerve si temperari. E radical inaccesibila maselor, poetilor si - oamenilor tari.

Burgezie romantica  
  Acum de curand un ziarist german, Werner Mahrholz, scria in vestitul cotidian berlinez Vossische Zeitung despre criza burgeziei. Scriitorul constata ca aceasta clasa, pe care razboiul a aruncat-o intr-o prefacere radicala mai mult decat pe oricare alta, a avut puterea sa reziste cu succes spartachismului si sa realizeze 'statul burgez' care, dupa logica, ar fi trebuit sa ia fiinta acum treizeci de ani, odata cu domnia lui Wilhelm II. In afara insa de acest rezultat palpabil, burgezia germana arata o dezorientare profunda. Mahrholz vorbeste de romantismul acut al acestei clase, care se imbata de amintirea trecutului si-l poetizeaza fara masura. Dar romantismul acesta se loveste de experienta amara a degradarii economice. Zbatandu-se intre visul aurit al trecutului si cruzimea realitatii de astazi, burgezul german nu e in stare sa inteleaga marile inovatii politice pe care le traieste. In spiritul sau persista amestecul incoerent de divagari fantastice si pretentii economice brutale care-l caracterizau in timpul razboiului.
  Sub domnia lui Wilhelm II stapanea, in diversele sfere ale burgeziei, un puternic avant economic, combinat cu un fel de 'estetism' in care se adapostea lipsa totala de interes si initiativa politica a clasei intregi. Neputinta politica ascunsa sub acest estetism facea sa dureze contrazicerea fundamentala a societatii germane: un stat burgez in structura lui reala urma sa fie stapanit de o 'casta militara feudala'. Iar in momentul de fata, burgezia si, indeosebi, burgezia mare doreste si spera intoarcerea acestei stari de lucruri. Ea crede in reinvierea acestor forme feudale, fara sa se gandeasca la contrazicerea dintre zdruncinarea economica a tarii si persistenta unor asemenea forme. Astfel burgezia sta oarba in fata catastrofei sociale care caracterizeaza epoca noastra. Clasa aceasta isi pierde tot mai mult independenta economica, se proletarizeaza cu alte cuvinte, si in aceeasi vreme viseaza un vag neofeudalism.
  Astfel se prezinta starea de spirit si situatia de fapt a burgeziei germane.
  Cred ca tabloul poate fi precizat si pentru luminarea altor burgezi.
  Romantismul de care vorbeste ziaristul german nu-i un simplu derivativ moralo-literar. Dorul acela dupa trecutul aurit are o semnificatie serios 'burgeza': este regretul dupa rentele pierdute. Intelegem bine de ce trecutul acela putin indepartat este asa de poetizabil. Un plus de drepturi politice, o constitutie democratica republicana, legi electorale, legi de presa si paragrafe confesionale cat mai largi, nu consoleaza de pierderea confortului economic. Neofeudalismul, de care burgezul e indragostit cu atata foc, cuprinde in el fagaduinta unor venituri la adapostul carora s-ar putea visa fara amaraciunea pe care trebuie sa o inghita burgezul cu fiecare insuflare de aer libertar. Si nici ca s-ar putea sa fie altfel. Daca s-ar fi surpat numai 'casta militara feudala', daca o asemenea deplasare pur politica ar fi fost cu putinta, burgezia germana ar fi salutat republica cu ireprosabila frenezie, si cu stralucit avant s-ar fi aruncat in viata politica. Atunci criticii sociali n-ar fi avut cum s-o mustre ca nu intelege profunda semnificatie sociala a momentului, nici n-ar fi trebuit sa o indemne a salta de bucurie privind inceputurile unei lumi noi, de pe acum chiar plina de ademenitoare fagaduinte.
  Rentierul si intrucatva orice intelectual pe care statul vechi burgez il hranea pentru ca sa practice o profesie de lux, se gaseau, fata de visteria acestui stat, intr-o situatie asemanatoare aceleia pe care, sub vechiul regim, o avea nobilimea franceza fata de caseta regelui unde se varsau mai toate veniturile tarii. Razboiul insa a aruncat statul vechi burgez in faliment; pensionarii lui, adica rentierii si salariatii sai cu profesii de lux, trebuiau sa fie cei dintai si cei mai rau loviti. Grija cea mare a statului prins in criza era satisfacerea uvrierilor indarjiti care aveau in mana lor intregul aparat tehnic al tarii.
  Probabil ca suprimarea rentierilor si devalorarea meseriilor intelectuale de lux este in sensul dezvoltarii fatale a marelui capitalism. Proletarizarea rentierului si a intelectualului altadata bine situati ar fi, in cazul acesta, un fenomen burgez, un detaliu de americanizare, cum s-ar zice, a societatii europene. Ca urmare a acestei proletarizari sau amenintari de proletarizare, se face o deplasare energica a unei mase considerabile de tineri burgezi spre cariera afacerilor. Fiul de profesor, de pastor ori de magistrat nu se va mai face docent de istoria artei, de sanscrita sau de biomecanica, ci functionar in bazaruri, in banci, in fabrici.

  Intamplarea este revolutionara si dureroasa. Saracie napraznica si rasturnare a unui intreg regim de viata, taiere brutala a unei traditii de veacuri. Fiindca, din nenorocire, in familiile de liber-profesionisti germani se crease o ereditate profesionala. Toata lumea aceea de pastori, profesori sau rentieri, savanti fara slujba oficiala a fost brusc aruncata in groazele mizeriei si silita, sub pedeapsa de pieire, sa-si intoarca pe dos fiinta intreaga, sa-si inabuse instinctele, deprinderile, gusturile ei esentiale. Au de ce sa fie uluiti nenorocitii acestia. Ce au patit, ajunge ca sa-i faca obtuzi fata de fagaduintele splendide cari le zambesc din sanul marilor prefaceri ale momentului maret de astazi. Lumea aceasta, in general, nu cunoaste obiectiv clasa muncitoare si nu intelege socialismul in adevarata lui natura. Si daca vreunul din aceasta lume l-a inteles altadata, lovitura economica il face acum sa renunte orbeste la aceasta intelegere. Este memorabil ca economistul Sombart, omul cu asa larga pricepere pentru cele mai extreme inchipuiri sociale, scrie astazi doua volume de brutala polemica contra oricarui socialism si numeste in bloc aceasta doctrina o scornitura evreiasca pe care tatarii numai o pot aplica si numai slavii o pot suporta.
  Si asa, rentierii, si in general intelectualii proletarizati, se fac romantici si privesc indarat. A fost un noroc pentru acesti oameni ca aveau din capul locului o viata intelectuala intensa. Cartile sunt mangaiere si ajuta pe om sa-si impodobeasca nenorocirea - cu romantism. Criticul german de care vorbim, si altii ca dansul, judeca burgezia neadaptata ca si cum revolutia s-ar fi facut de ea si in folosul ei exclusiv, si o acuza ca nu se entuziasmeaza de formele vietii celei noi. Dar revolutia a fost facuta, daca nu de uvrieri, desigur insa de frica lor, si aceasta au simtit-o strasnic pe pielea lor paturile burgeze incriminate de nepricepere si apatie politica. Asa intelegem ca acestei clase nu-i poate intra in cap sa caute ajutor si consolare la muncitorimea industriala, intelegem si rostul visurilor sale romantice. Neofeudalismul burgezului german nu-i simplu cult mistic si patriotic pentru 'casta' militara feudala. Burgezul stie ca sub 'tirania' acelei caste avea viata foarte placuta.

  Dar nu numai romantismul politic al burgezului se afla astfel lamurit ca un 'vis de aur', (in care formula numele metalului nu-i simpla metafora), ci intreg misticismul literar si filosofic din Germania de dupa razboi isi are aici izvorul ascuns si efectiv. De o bucata de vreme presa ne semnaleaza, mi se pare, o slabire a modei mistice in literatura germana de diverse genuri. Incepe adaptarea. Efectele filosofice si literare ale marcii-aur isi fac aparitia. Daca Spengler isi va reedita acum cartea lui vestita despre criza culturii europene, poate sa o modifice asa incat sa nu mai conchida ca s-apropie sfarsitul lumii. Asta avea rost in primii doi-trei ani dupa revolutia din 1918 si pacea de la Versailles

Un popor nepolitic
 
  Un biograf al lui Bebel, Hellmut von Gerlach, observa ca vestitul agitator a fost alaturi de boierul bavarez Georg von Vollmar, un mare inspirator de disciplina militara in Partidul Social-Democrat German. Acestor doi se datoreste mai ales caracterul eminent national care, cu toate unele aparente contrarii, a stapanit in fond gruparea pana la criza provocata de razboi. Biograful acela aminteste ca, in frageda-i tinerete, Bebel a dorit fierbinte sa intre voluntar in armatele austriace care plecau impotriva Italiei, la 1850 - era prin urmare partizan pe fata al asupririi nationale. Iar, pe vremea lui, tanarul ofiter de cavalerie Vollmar, demisionase din oastea bavareza, ca sa intre in slujba papei, contra lui Garibaldi si a patriotilor italieni. Fara indoiala asemenea fapte de tinerete nu cantaresc prea greu. Totusi, pentru interpretarea figurilor si sistemelor istorice nu se cade sa le trecem cu vederea, fiindca orice fapta lasa urma in formarea persoanei si ramane ca semn si explicare a orientarii sale ulterioare.
  Cand acum vreo douazeci de ani s-a publicat corespondenta lui Marx si Engels, multi cititori s-au mirat sa vaza ca cel din urma dintre cei doi patroni ai socialismului revolutionar se ocupase, cu o surprinzatoare dragoste, de stiinta militara. El izbuteste sa castige pe Marx pentru lecturi de tactica si strategie si se invoiesc sa scrie articole militare pentru o enciclopedie americana. Inca de la 1859 publicase Engels anonim o brosura despre care s-a vorbit cu admiratie in statul major german, in cercurile caruia s-a si crezut ca autorul este un general prusian. In timpul razboiului franco-german scria Engels lui Marx, batandu-si joc de Liebknecht, care credea tare in victoria francezilor si efectul revolutionar al unei asemenea victorii: 'In adevar, un popor care mananca intruna pumni si picioare e chemat sa faca revolutia sociala!'. Si Engels se entuziasmeaza, intocmai ca un ofiter tanar si patriot, de atacul prusienilor contra danezilor la Duppel, si e mandru c-a profetizat victoria prusiana de la 1866 si a simtit 'puterea enorma' pe care a dovedit-o oastea germana chiar din primele lupte in 1870. Vorbind de granite militare, el scrie ca, un lat de deget numai de s-ar ceda pe linia Memel-Cracovia, toata granita de est ar fi primejduita, care si asa, din punct de vedere militar, e mizerabil de slaba. Si cu toate ca e in contra anexarii, ii explica lamurit lui Marx justificarea militara a incorporarii Alsaciei si Lorenei. Iar sistemul militiilor il condamna, caci acestui sistem, crede Engels, se datoresc pierderile enorme de oameni si bani in razboiul american.
  Pe la 1857, Engels ca si celebrul lui prieten, credeau ferm ca revolutia generala sta sa izbucneasca si zice ca studiile militare de care se entuziasma el pana intr-atat aveau sa aiba curand 'insemnatate practica'. 'Numaidecat m-apuc de cercetat organizarea actuala si tactica elementara a armatei prusiene, franceze, austriece si bavareze' - si, din acelasi avant militar, facea, tot pe atunci, multa calarie si umbla aprig la vanat. Eu cred ca nu atat asteptarile si planurile revolutionare ale acestui entuziast sunt aici de luat in seama, cat pornirea si interesul elementar al socialismului pentru lucrurile militare. Pana si in el se vede germanul tipic. Astfel, chiar partidul eminent opozitionist in imparatia germana era sustinut in adancul sau, de spirit national si militar, si contribuia astfel, in mare masura, sa dea vietii publice nemtesti caracterul asezat si potolit pe care i l-am cunoscut pana deunazi, sa intretie in popor cultul lucrurilor militare.
  Dupa aceste exemple nu ne mai miram cand Maximilian Harden ne povesteste despre proaspatul democrat Rathenau, cum nu se putea consola de a nu fi fost primit la examenul de ofiter, cum lingusea pe Kaiser si pe junkeri, cum se inchina lui Ludendorff si credea pana in ultima clipa cu docilitate perfect militara, in victoria deplina a germanilor Si nu-i splendid sa vezi burgezii germani, necajiti si scandalizati, plangandu-se cu aer grav, ca de o nenorocire serioasa, ca imparatul - a fugit de sub steag in fata dusmanului? Fehnenfluchtig - asta e vina cea mare a Kaiserului. De toate poznele si nazdravaniile politice cu care si-a ilustrat domnia Wilhelm II nu se pomeneste; sunt pozne si nazdravanii de drept divin. Cu situatia militara insa, trebuia Kaiserul sa fie in regula. Oricum, era si el mobilizat, si a plecat de la front (ori din spatele frontului, dar asta-i indiferent), fara permisie in regula sau ordin de demobilizare. Asa ceva nu se iarta; si ce-i dreptul, militar vorbind, nu-i frumos deloc.

  Evident, toata atentia curioasa si pasionata cu care alte popoare urmaresc faptele politice era la germani inchinata militariei, singurul element interesant, pentru dansii, din ceea ce alcatuieste viata publica si mecanismul de stat. Si aceasta indiferenta politica facea extrem de potolita si dulce viata in Germania, asa de dulce si potolita, incat intelegem ca poporul acesta a avut, incomparabil mai mult ca altele, siguranta imbatatoare ca, chiar in razboi si dupa razboi, idila nu poate sa nu continue. Se putea altfel? Toata masinaria in care traia supusul german se arata atat de solida, ca trebuia sa dea impresia vesniciei. De aceea cred ca nicaieri nu se vor fi afland atati oameni bolnavi de mirare ca lucrurile au iesit asa d-andoaselea de cum promitea stapanirea si cum credeau neturburati supusii. Desigur sunt si acum acolo multi care nu pot intelege si nu-si pot crede ochilor ca e cu putinta sa fie in Germania altfel de cum a fost pana - pana cand? Evident: pana cand a dezertat Kaiserul si a inceput, cu alte cuvinte, sfarsitul lumii.
  Germanul dinainte de razboi era un anahronism politic in zeci de milioane de exemplare. Intre ei te odihneai delicios de trepidatia si galagia societatilor super-politice, cum e (spre binele si mantuirea noastra de altfel) cea romaneasca. Si acolo se-ntelege, iti strica petrecerea cultul prea fervent si oarecum preistoric, al militariei. Dar, pentru un roman, era totusi o variatie: somnul politic in imperiu era un supliment de distractie foarte reconfortant.
  Vazand si auzind pe germani de aproape si mai lunga vreme, simteai ca intre ei si Europa sociala si politica din veacul XIX statuse, ca un perete de sticla: oamenii acestia vazusera destul de clar si intelesesera intrucatva cele ce se intamplau peste hotar, dar nu traisera zilnic din acestea. Ici traiau in ideile, normele si moravurile cu care traisera stramosii in secolul XVIII. Vremea veche, die gute, alte Zeit - a durat, se poate zice, in Germania pana in pragul razboiului.
  Dar acest spirit nepolitic, aceasta evlavie naiva pentru stapanire, nu erau simple curiozitati istorice. Perfecta functionare administrativa a statului era izvorul din care se adapa apatia politica si optimismul national al supusului german. E de insemnat ca organismul administrativ al Prusiei, impus intregului imperiu, a fost in stare sa se adapteze la viata capitalismului modern. Nu trebuie uitat insa ca el s-a adaptat numai partii tehnice si practice, iar nicidecum ideologiei si aspiratiilor politice proprii acestei vieti. Si nici chiar tehnicii capitaliste nu a fost in stare sa se adapteze in total organismul prusian. In el, indaratnicia militara era prea tare. In criza suprema, militarul, cu asentimentul prea plecat al burgeziei orbite de religia mondirului, a luat exclusiv asupra lui conducerea intregii masini. Si fiindca intelepciunea militara, in domeniul politic si administrativ, se reduce la 'a strange surupurile', le-a strans pana ce au plesnit cu masina cu tot.
  A zis odata Bismarck ca in poporul german, se gaseste totdeauna destul curaj militar, dar rareori curaj politic. Si mai de mult vorbise Goethe de nedestoinicia politica a natiei sale. Asemenea judecati nu pot fi valabile decat foarte trecator. In destul de scurta vreme, spre surprinderea si necazul vecinilor, nemtii au aratat ca pot sta, in tehnica si negot, printre cei dintai. Lumea cealalta credea si vroia ca ei sa fie pe veci filosofi, poeti, filologi si alt nimic. Acum i-a batut soarta sa invete politica si au deschis scoala cu un brio destul de frumos: in patru ani aproape 400 de asasinate politice. Inaugurarea, daca nu-i splendida, e cel putin clasica si solida. Aprecierile lui Goethe si Bismarck sunt, de pe acum chiar rasuflate.
  Daunazi, la un curs de geologie intr-o alta scoala din Germania, profesorul arata, in treacat, si inocent de orice intentie politica, cum o parte din coasta Frantei se scufunda cu vreo doi milimetri pe secol. Studentii, transportati de ideea cataclismului care ameninta pe dusmanul ereditar, au aplaudat sa se darame Institutul Germania veche urmeaza inca sa traiasca in asemenea reactiuni copilaresti. Energiile serioase sunt fatal orientate altfel. Nemtii, deveniti vrand nevrand cetateni, au sa se osteneasca de a se intrista ca Imparatul s-a demobilizat din propria putere, dand astfel exemplu rau frontului si au sa priceapa ca nici o imparatie, macar nemteasca sa fie, nu se surpa dintr-o insubordonare militara, fie chiar a Kaiserului in persoana. Atunci vor fi complet inactuale versurile lui Heine: Und als ich auf dem Sankt Gotthard stand,/ Da hört' ich Deutschland schnorchen;/ Es schlief da unter in sanfter Hut/ Von sechsunddreissig Monarchen.

'Sufletul slav'
 
  Pe piata culturii curente 'sufletul slav' este o floare de stil foarte comuna, care incepe chiar a se vesteji. Fusese, curand dupa inceputul razboiului, lansata ca trufanda de la Paris, se intelege. De aceea si la Bucuresti se zicea mai mult pe frantuzeste - l'ame slave, cu intonatie suava si delicat emotionata. Deveneai interesant daca ajungeai sa-ti gasesti urmand spita neamului, ceva sange slav. Prin slav se intelege, in uzul elegant al cuvantului, numai rus si polonez - prestigiul rusilor este pasionalitatea si misticismul, al polonezilor gratia exquise. Sarbii, cehoslovacii si altii, sunt ca si cum n-ar fi; sunt istoriceste destul de obscuri si mai ales fara nici un lustru aristocratic.
  Putina vreme inainte de revolutia rusa traia si gazetarea la Petrograd un ziarist francez - nu mai stiu cum il chema - care agata neobosit in articolele lui l'ame slave la toate colturile - negresit, cu epitete entuziaste: sufletul slav e candid, violent, dulce, fugos, adanc, visator, copilaros, si mai ales: impenetrabil, dar in definitiv, fermecator peste masura. Acest lirism catra sufletul slav a tinut, cu remarcabila fierbinteala, pana la revolutia bolsevica. Cateva saptamani dupa ce 'l'ame slave' a facut explozie de-a binelea, acelasi gazetar francez arunca soldatilor sovietici epitete de alta sonoritate: unsurosi, puturosi, pacatosi. In scurt 'sufletul slav' se imputise pentru narile gingase ale parizianului.
  In treacat, e potrivit sa amintim ca Franta generoasa pusese inca alte capitaluri decat lirism trandafiriu - si mult mai grele la cantar - in afacerea cu 'sufletul slav', care ameninta acum sa nu mai fie deloc placuta, sa-si piarza, prin urmare, orice haz poetic. Sufletul acela fermecator se aratase sa aiba prea mult imprevu. Inertia admirabila a locurilor comune a fost, se intelege, mai tare decat surpriza dureroasa in domeniul practic, si sufletul slav a continuat sa existe literar si sa faca servicii de sic poetico-filosofic in conversatii delicate, in discursuri si toasturi aprinse, in romane si piese de teatru. In pauze de concert, aceste doua cuvinte decorative se aud inca foarte mult: muzica ruseasca se afla in circulatie atat de intensa si comuna incat a ajuns marfa de admiratie vulgara, fara control nici nuanta.

  Mai interesanta totusi decat intrebuintarea literara a sufletului slav este, cred, deceptia pe care a provocat-o in adoratorii ei comuni revolutia bolsevica. Mi se pare ca dintr-o asemenea intamplare s-ar putea intelege cat de gresit este sa taxezi in bloc 'sufletul' unei natii. Popoarele sunt alcatuite din clase, si asta nu-i lucru neglijabil. Despre sufletul, mai precis, despre interesele hotaratoare ale claselor, romanele si reportajul sentimental nu informeaza serios. Si nu numai de clase trebuie sa tina socoteala cine vrea sa cunoasca o natie, ci si de situatia ei in timp. Nemtii au fost odata poporul 'ganditorilor si al poetilor', pe urma, dupa nu prea multa vreme, popor strasnic de negustori, industriasi, soldati. Acum ei incep sa invete politica, lucru cu totul nou pentru dansii, si de pe acum chiar dovedesc un talent destul de frumos pentru aceasta dramatica ocupatie. Astfel, cu vremea, aspectul 'sufletului' popoarelor se schimba considerabil. Numai diletantii naivi nu stiu asta; iar politicianii momentului ignoreaza dinadins acest adevar, pentru ca sa arunce in capul multimii locuri comune simpliste si sonore.
  Momentul istoric trebuie avut mai cu seama in vedere, pentru a intelege intrucatva caracterul unui grup uman. Si cu deosebire nu trebuie uitat ca avem a face cu momente, nu cu caractere vesnice. Rusia era si este o tara social-bolnava: contrastul intre formele politice si realitatea economica si intelectuala era acolo excesiv. Schimbarea formelor politice ajunsese obsesie; rusul trebuia sa fie inevitabil monoman, fanatic, desperat sau credincios de ultima naivitate.
  In Berlin traia un profesor de filosofie, Alois Riehl. Dascalul acesta e destul de putin cunoscut afara din tara lui. Cursurile sale erau asa de greu de urmarit, incat si nemtii cari se destinau filosofiei le ascultau de doua sau trei ori ca sa se foloseasca adevarat de dansele - era un cap de o subtilitate rara, si omul avea obiceiul sa vorbeasca oarecum ca pentru gandul lui, nicidecum ca pentru ascultatorul care trebuie initiat. Nu stiu de ce Riehl avea admiratori ferventi printre rusi. Si inca cum! Am vazut tineri rusi cari stiau doar o suta de vorbe nemtesti, si veneau totusi sa-i asculte evlavios cursul de teoria cunostintei. Dupa o lectie grozava despre logica matematica a lui Boole, am intrebat pe unul din tinerii aceia credinciosi despre interesul lui atat de fierbinte pentru Riehl. Mi-a raspuns, chinuindu-se greu cu vorbele nemtesti: 'Riehl iti da o conceptie de viata' Aveam desigur a face cu un om prea religios, care dintr­o lectie despre asa-numitul calcul logic, tinuta intr-o limba lui aproape neinteleasa, extragea direct - 'o conceptie de viata'. Era aproape intocmai situatia unei batrane tarance catolice care asculta latineasca preotului. Desigur asa puteri simple si uriase trebuiesc, ca sa se rastoarne imparatiile. Un rus foarte europenizat si cat se poate 'desrusit', caruia ii aratam nedumerirea mea in privinta compatriotilor lui fata cu filosoful cel atat de greu de inteles, mi-a spus: Ce-ti bati d-ta capul! Rusului i-a intrat cine stie cum in minte ca Riehl poate da argumente contra tarismului. Atata-i ajunge.

  Acum, care om, avand cat de putina rigoare intelectuala, va putea zice cu hotarare ca aceasta ciudata stare religioasa a tanarului rus din anul 1900 este un caracter fix al sufletului rusesc, necum al celui slav in general? Pana astazi rusii s-au aratat sa fie artisti de mana intai, eroi, martiri, apostoli. E serios sa afirmi ca n-au sa fie niciodata negustori, industriasi si organizatori proverbiabili?
  Toata experienta istorica vorbeste energic, oricui vrea si poate sa inteleaga, de maleabilitatea extrema a speciei noastre si a grupelor sale. Plicticoasa si descurajatoare este, in fata acestei experiente atat de luminoase, tenacitatea platitudinilor pretinse etnografice cari dospesc indaratnic in mintile trandave, hranite acolo de ignoranta literatilor si de procedarile grosolane ale agitatorilor. Pe rusi, diletantismul vulgar ii trateaza cand de ingeri sublimi si incomparabil interesanti, cand de iremediabile brute aziatice. Psihologia popoarelor, practicata astfel, este un joc pueril, fastidios si inept; - nu totdeauna inocent, fiindca adesea in el se ascunde lene mintala sau rea credinta, ori si una si alta.

Marxism amuzant
 
  'Geometria, asa cum se invata, este stiinta ideii burgeze de spatiu'. Nu mai tin minte daca aceasta definitie foarte noua a unei stiinte foarte vechi a gandit-o serios un marxist de extrema puritate ori e numai inventia unui adversar caricaturist. Oricum ar fi, ea ni se pare placuta si instructiva, pentru ca rezuma pitoresc si exact inversunarea cu care socialistii luptatori au cultivat ideea de clasa. Sa nu ne oprim insa la formula aceasta care pare glumeata. De dragul dreptatii numai, trebuie spus indata ca, in clasa burgeza, s-au aratat sa fie mai multe geometrii deosebite, ca s-au iscat, intre burgezi, contestatii de la aceste geometrii, ca prin urmare burgezii au mai multe si diverse idei de spatiu. Fiindca si Gauss, si Lobacevski, si Riemann au fost hotarat burgezi, ca si Euclid; si n-am aflat sa se fi dovedit ca geometriile neeuclidiene ar fi luat nastere in alte clase sociale, ca produse necesare si specifice ale acestor clase si din lupta lor cu burgezia. Ramane dar asigurata burgezilor calitatea de a-si inchipui spatiul in mai multe feluri. Deloc nu vreau sa hotarasc daca aceasta varietate in gandirea acelei clase este un merit sau o infamie. E sigur insa ca, dupa tactica luptei de clase, se poate sustine, cu egala violenta, si una si alta.
  'Lucratorul care mananca carnati si primeste cinci franci pe zi stie foarte bine ca patronul lui e un hot si carnatul hranitor si placut. Dar sofistul burgez, cheme-se el Pierson, Hume sau Kant, zice ca nu-i asa: parerea aceea a lucratorului este personala si subiectiva, si el ar putea gandi cu acelasi drept ca patronul ii vrea binele si carnatul e curea tocata, fiindca omul nu poate cunoaste lucrul in sine'. Astfel denunta, cu subtilitate, Paul Lafargue cum burgezia conspira, sub masca filosofica, impotriva proletarului. Rusul Lenin da mai de-a dreptul: filosofilor el le zice curat dusmani. De Mach, fizicianul si renovatorul impresionismului filosofic al lui Hume, spune ca a vandut stiinta cum a vandut Iuda pe Mantuitorul - filosofia lui Mach este pentru stiinta ce a fost sarutul lui Iuda pentru Hristos. Pe Chvolson, profesorul de fizica din Petrograd, il face las din banda neagra (ciornoiesotnik), fiindca a facut lui Haeckel niste obiectii de detaliu privitoare la teoria cunostintei. Haeckel, profesorul de biologie care a dezlegat, in sfarsit, toate Enigmele Universului, pare sa se fi bucurat de aprobarea deplina si fierbinte a fruntasilor revolutiei ruse.
  Am avut cinstea sa fiu prezentat lui Plehanov, pe cand era inca Mare-Maistru al marxismului rusesc. Am avut si durerea sa-l supar tare fiindca nu credeam in Haeckel. Plehanov era numai credinta, din cap pana in picioare, asa ca pentru alte calitati si atitudini mintale nu mai era loc intr-insul. Si mi se pare ca multi din 'inteligenta' ruseasca erau asa. Pe Kant nu putea sa-l sufere: filosofia lui este subiectiva (!), zicea Plehanov, si prin urmare reactionara.
  Vorba celebra si aparent paradoxala, ca 'intelectul dicteaza naturii legile lui' il exaspera pe marxistul rus ca o injurie personala. 'Daca-i asa, poftim de invie un mort cu intelectul d-tale!' - si Plehanov radea crispat, plin de multumire acra si febrila
  Lenin clarifica oarecum situatia hotarand ca filosofia lui Kant corespunde partidului cadet rusesc. - In cercetare mai de aproape ia un alt 'inteligent' revolutionar rus, Chuliatikov, filosofia apuseana. Filosofia nu-i lucru nevinovat, zice foarte iscusit Chuliatikov. Ea este o arma care se faureste contra clasei muncitoare. Idei, concepte, reprezentari, simturi, lucru in sine, fenomene, subiecte, obiecte, atribute, energii, toate acestea simbolizeaza clasele sociale si raporturile dintre ele. Sunt semne conventionale, inventate de conspiratia burgeza. Si, de pilda, sistemul lui Descartes prezinta lumea dupa tipul organizarii unui atelier de manufactura. Ideea de timp la Descartes rezulta din introducerea orelor fixe pentru inceputul lucrului in atelierele din secolul al XVI-lea. Lumea in conceptia lui Spinoza este un imn inchinat capitalului triumfator - de aceea l-a si dus la groapa cu atata cinste pe Spinoza toata floarea burgeziei olandeze. Manufacturist este si Dumnezeu asa cum il intelege Leibniz. Dar mai ales Hume si Kant sunt reprezentantii adecvati ai manufacturismului in filosofie. Fiindca in Germania capitalul nu avea inca suficienta elasticitate, Kant concepe sufletul in chip static! Ideile filosofice ale lui Mach si ale lui Wundt simbolizeaza organizatia intreprinderilor capitaliste.
  Un prieten al lui Lenin ar fi spus ca marele dictator a invatat toata filosofia burgeza in sase saptamani. Socotind rezultatul, putem zice ca timpul acesta n-a fost prea scurt; ca filosof, Lenin are evident varsta aceasta. Te poti intreba insa, de ce a studiat Lenin filosofia burgeza si de ce a scris o carte de peste patru sute de pagini despre dansa? Fara indoiala un dusman asa perfid cum e burgezia trebuie atacat si sfaramat pe toate taramurile. Dar cred ca Lenin, Chuliatikov si oricare altii ca dansii, fac exces de prudenta. Trebuie sa fie cineva prea fanatic sau prea distras, ca sa nu vaza ca burgezul insusi face prea putin caz de filosofie si nu ascunde cu prea mare grija aceasta lipsa de consideratie. Alarmele revolutionarilor contra filosofiei ii par desigur burgezului surprinzatoare si comice. Lenin denunta o teribila conspiratie, si burgezul se intreba mirat: da ce are a face? Cinstit vorbind, el nu-i cunoaste pe acesti tovarasi de conjuratie. Desigur ideologiile morale si religioase slujesc interese, si interesele sunt felurite dupa clasa sociala. Dar nu toate detaliile unei ideologii se pot desface, ca firele dintr-o tesatura simpla, de-a dreptul din structura economica a societatii Si in sfarsit ce nevoie are un revolutionar de atatea explicatii? Carti groase contra filosofiei, lucratorului nu-i trebuie. Pentru uzul revolutionar se poate regula la iuteala filosofia burgeza intr-o brosura sau in doua trei discursuri. Iar spiritele revolutionare mai riguroase au doar pe Haeckel; inocenta lui filosofica este adorabila si simplicitatea gandirii sale e deplin curata de vicleniile filosofilor clasici, conspiratori impotriva proletariatului.
  De demult socialistii au produs, potrivit tacticei politice, si volume groase si brosurele. Volumul pentru intelectuali, brosura pentru lucratori. Si adeseori ce se spunea in volum nu se potrivea intocmai cu ce se spunea in brosura. Aceasta divergenta a crescut pana s-a dat scandalos pe fata, in criza socialismului de dupa razboi. In fata catastrofei imediat amenintatoare, unii din fruntasii miscarii si-au adus aminte mai mult de ce era in volum, au luat atitudini moderate si au proclamat metode pasnice; altii s-au tinut strict de brosura pentru lucrator - brosura era totdeauna mult mai violenta decat volumul, - si acestia au facut bolsevismul. Cata vreme criza cea mare era inca de domeniul viitorului departat, sefii se invoiau ca lucratorul trebuie necontenit atatat, ca sa nu adoarma constiinta proletara. Acum insa Kautsky si altii se mira si se supara ca multi lucratori europeni, dar mai ales 'intelectualii' revolutiei ruse au luat lucrul ad litteram. Mi se pare ca rusii iau totul ad litteram. Si pana la revolutie nu cred sa fi fost mai grozavi cetitori in Europa decat rusii. Ceteau oamenii negresit stiinta apuseana - ca ce alta aveau sa ceteasca? Productia filosofica si stiintifica propriu ruseasca era aproape neglijabila. Cu deosebire ceteau rusii carte nemteasca. Definitia geometriei, de la care am inceput vorba, a fost pusa in circulatie de nemti. Pare sa fie o gluma; rusii insa au luat-o probabil, ca serioasa. Ei sunt seriosi teribil.
  Au fost in Rusia oameni cari au zis ca trebuie radical suprimata orice legatura cu Apusul. Nu sunt deloc autoritar; n-as fi fost in stare sa opresc cu sila pe Chuliatikov, pe Lenin si Plehanov, sa ceteasca filosofie apuseana. Daca insa ar fi putut fi induplecati cu binisorul sa nu ceteasca, eleganta lor intelectuala ar fi castigat. Paguba nu cred c-ar fi fost pentru proletari, nici mare profit pentru dusmanii lor, din aceasta abtinere. Mi se pare ca acesti oameni, luptandu-se cu filosofia au pierdut timp, ceea ce pentru un socialist nu poate fi decat foarte regretabil. Nu vreau sa socotesc ca si­au ostenit si temperamentul in asemenea lupta, pentru ca aici natura lor este de o bogatie extrema. Din contra, temperamentul trebuie sa si-l osteneasca asemene firi, cu orice pret, ca sa nu debordeze prea des. Dar de ce sa si-l osteneasca tocmai cu filosofia?

Genii agitate
 
  'Lumea merge incet spre intelepciune', a zis odata Voltaire. De multe ori a zis el dimpotriva Mi se pare demn de insemnat ca Anatole France a transcris amplificand tocmai aceasta sentinta optimista a patriarhului iritabil si satiric. France zice: incet dar sigur omenirea realizeaza visul inteleptilor. Poate ca amandoi isi vor fi facut in minte rezerva: mai mult incet decat sigur. Fiindca despre amandoi putem banui ca accesele lor de optimism umanitar erau mai mult sau mai putin facute de dragul ideii progresului, si pentru ca sade frumos filozofului sa fie macar uneori cat se poate de conciliant fata cu lumea cea mare.
  Fara indoiala, lucrul e plin de greutati. Mai intai, inteleptii singuri nu s-au inteles intre ei asupra visului pe care-l viseaza. Aproape fiecare viseaza altfel. Care din atatea vise il va fi ales multimea spre realizare? Si apoi, trecerea visului dintr-un cap intelept in acele, orisicat, mai putin intelepte, ale celor multi care sunt chemati sa-l realizeze, a avut mai totdeauna asa efecte modificatoare, incat inteleptul cadea, in fata lor, la grele ganduri. De obicei, inteleptii se tin departe de fierberile vietii.
  E greu de hotarat intrucat aceasta rezerva a inteleptilor fata cu norodul cel mare, rezerva care uneori merge pana la instrainare, a impiedicat pe cei multi sa realizeze mai repede visele inteleptilor.
  Trebuie amintit indata ca norodul n-are vreme, nici putere, si la urma urmelor nici gust, sa se intereseze de ce trece prin gandul filozofilor. Cred ca aceasta imprejurare lungeste si ingreuiaza mai cu seama drumul de la intelept la cetatenii cari au sa-i prefaca ideile in fapta. Oamenii au deci sa aleaga intre doua explicatii, sau sa le impace cumva pe amandoua. Pentru acesta e necesar sa nu uitam ca au existat si intelepti cari s-au amestecat foarte de aproape cu lumea. Nu vorbesc cumva de apostoli si profeti: persoana si functiunea acestora nu are rost decat prin multime si pentru ea; ci de ganditori propriu-zisi, de genii, cum am zice, stiintifice.
  Socrat si Giordano Bruno sunt, mi se pare, cele mai perfecte exemplare de intelepti neastamparati. Socrat a fost desigur un geniu stiintific. A fost doar cel dintai, cat se poate sti, care si-a dat seama de natura ideilor generale, prin urmare de valoarea constiintei stiintifice insasi. A avut insa originalitatea sa renunte la stiintele propriu-zise, sa se intoarca de la dansele cu dispret chiar, ca sa faca excluziv morala 'stiintifica' si aplicata. Fiul moasei ateniene s-a devotat, cum zicea, sa moseasca spiritele, pentru a le face sa deosebeasca preciz binele de rau. Dupa judecata lui, omul face rau numai din nestiinta, ori mai exact: fiindca nu cauta sa defineasca riguros ce e bine. Socrat avea apucaturi mistice: vorbea adeseori de un duh care-i da sfaturi, de glasuri care-i spun ce sa faca in caz de nedumerire. Si l-au vazut oamenii pe malul marii, stand vreme lunga in nemiscare de fachir. Fara sa atingem cat de putin caracterul hotarat eroic al vietii sale, il putem numi, cred, un apostol pedant si humoristic. Vorbim, negresit, de metoda purtarii sale in public. Si putem adaugi ca trebuie sa fi exasperat lumea ca un copil dracos si farsor pana la perversitate. O viata intreaga au rabdat atenienii sa le iasa in cale peste tot si oricand, l-au rabdat sa-i inchizitioneze fara preget cu ironiile lui chitibusare. Platon, se intelege, potriveste dialogurile asa ca adversarii lui Socrat nu zic mai mult decat da, nu, desigur sau din contra - replicile lor sunt rareori altceva decat ison deghizat. S-ar putea zice ca atenienii si-au inghitit multa vreme obiectiile, si de aceea au replicat, la urma si dintr-odata, atat de brutal. Lunga gluma pedanta s-a sfarsit intr-o tragedie simpla si posomorata.
  In fond, Socrat voia sa revolutioneze constitutia si societatea ateniana. Care a fost, din acest punct de vedere, rezultatul amestecului acestui intelept, cu multimea neinteleapta? Modificarea sociala si politica a Atenei, ca si a Greciei intregi a hotarat­o puterea macedoneana, fara indoiala cam altfel decat inteleptul care visa societate organizata dupa stiinta, adica pe intelesul lui, dupa morala. Prin teoria ideilor, Socrat a pregatit nasterea logicii ca stiinta; in filozofia teoretica dar, locul lui este printre cei mai mari. Moartea lui l-a asezat intre martirii ilustri. Ce pretuieste insa, in special, agitatia lui, colocviile lui ironice chiar prin staruinta si repetarea lor, obsedante ca ticurile personajelor de comedie?

  La fel se pune intrebarea pentru celalalt exemplu de intelept febril. Giordano Bruno, ca tanar calugar dominican, atrage atentia necajita a superiorilor prin ideile lui neortodoxe asupra treimii. Pe urma se inflacareaza de teoria lui Copernic, fuge din manastire si din Italia, calatoreste, se agita si se cearta, prin Franta, Anglia, Svitera si Germania, pentru astronomia cea noua. Viata aceasta, una din cele mai convulzive in istoria intelectualilor, se sfarseste la Roma pe rugul ereticilor. Ce valoare efectiva a avut acest delir stiintific si metafizic pentru acreditarea ideilor lui Copernic?
  Charles Renouvier, filozoful, publicase acum cincizeci de ani o carte ciudata, Uchronia. Acolo scrie el istoria Europei cum ar fi fost, daca imparatia romana s-ar fi intarit asa ca sa tie in frau pe barbari, iar crestinismul n-ar fi fost in stare sa-i surpe, in chip revolutionar, institutiile si moravurile. S-ar putea incerca tot astfel un joc istoric, daca am imagina viata intelectuala scotand din ea geniile agitate, intrucat sunt agitate, si nu numai genii.
  Spiritele contemplative sunt natural dispuse sa nu pretuiasca agitatia. Goethe, contemplativ extrem, zicea ca toti entuziastii (Schwärmer) ar trebui spanzurati inainte sa implineasca 30 de ani. S-a gandit el cumva la varsta lui Isus? Ar fi fost in stare, cat era de pagan. E amuzant insa ca chiar un intelept asa de stralucit prin linistea lui se gandeste atat de grabnic si radical la violenta. Aceasta da de banuit ca atitudinile extreme sunt naturale chiar pentru naturile cu aparenta de sublima seninatate. Tot Goethe spunea doar despre el insusi ca are spiritul prea conciliant pentru a putea suporta tragedia. Totusi, ar fi fost de parere ca impotriva lui Isus poate, impotriva lui Socrat desigur, masurile de siguranta s-au luat prea tarziu.

 Trepte istorice
 
  Spunea deunazi foarte drept d-l I. Teodorescu despre bulgari ca nu se cuvine sa­i hulim, asa, fara nici o masura, pentru asasinatele lor politice (cam prea remarcabile, in adevar, de o bucata de vreme), ci sa cautam a intelege bine pe ce treapta istorica se gasesc ei astazi. Si d-l Teodorescu ne aduce aminte ca, de exemplu, englezii se macelareau intre ei groaznic, nu mai mult decat acum cateva sute de ani, iar azi stau in fruntea tuturor neamurilor. La acest indemn spre o evaluare mai dreapta a popoarelor, in deosebitele puncte ale vietii lor, vreau sa adaug urmatoarele:
  Acum doi ani a publicat un neamt, dr. E.I. Gumbel, jurisconsult de meserie, o brosura cu titlul Doi ani de asasinate politice; iar anul acesta a reeditat-o - din brosura s-a facut volum solid, si pe coperta sta, se-ntelege: Patru ani de asasinate politice (Vier Jahre politischer Mord. - Berlin-Fichtenau, 1924). Lucrarea, constiincioasa si strict juridica, este un fel de dosar rezumat al tuturor asasinatelor politice din imperiul german, de la caderea monarhiei incoace.
  Dr. Gumbel da urmatorul bilant:
  Crime ale partidelor din stanga - 22.
  Crime ale partidelor din dreapta - 354.
  Crimele partidelor din dreapta au fost pedepsite, la un loc socotind, cu 90 de ani inchisoare, ceea ce da, una in alta: 3 luni de cap. Iar cele 22 de crime ale partidelor din stanga s-au rasplatit cu 10 condamnari la moarte si 248 ani de inchisoare.
  Inceputul s-a facut la 11 ianuarie 1919; sapte comunisti asediati in localul ziarului Vorwaerts au cerut sa capituleze si li s-a acordat viata. Au iesit fara arme, cu steag alb; au fost dusi numaidecat in curtea unei cazarmi si impuscati fara nici o alta procedura. Intre dansii s-a intamplat sa fie si un redactor al ziarului, care venise tocmai sa-si vada de slujba, si a fost impuscat numai asa, din graba, si pentru ca s-a nimerit sa fie acolo Pe urma a urmat uciderea lui Liebknecht si a Rozei Luxemburg, a lui Eisner, a lui Rathenau, atentatul contra lui Harden. Publicul european nu cunoaste, indeobste, decat aceste nume vestite; foarte putin banuiau, pana la publicatia lui Gumbel, ca victimele obscure trec mult de trei sute. Pentru o tara asa mandra, pana mai deunazi, de 'ordinea' ei exemplara, cifra e frumoasa.
  Spre a caracteriza lucrul ceva mai plastic, se poate cita, de pilda, represiunea miscarii separatiste in orasul Pirmassens (in Bavaria renana), cu care ocazie studentii din Heidelberg au gatuit si au ars de vii oameni, au varsat bidoane cu benzina in burtile spintecate ale victimelor.
  Din descompunerea armatelor nemtesti care ocupase Rusia, ramasese o suma de trupe care se tot miscau in preajma granitelor poloneze, si traiau de capul lor, batand chiar moneda si rechizitionand (mai cu seama!) dupa pofta inimii, adevarat ca pe vremea razboiului de 30 de ani, un anahronism de toata frumusetea. Cu aceste osti a facut Kapp lovitura contra republicii, in martie 1920. Lovitura n-a reusit, mai ales din cauza grevei generale a lucratorilor industriali. O data salvat, guvernul republican a luat in solda lui trupele care statuse sa-l rastoarne, si le-a trimis sa potoleasca, cum trebuie, pe grevistii care-l salvase. Din aceeasi armata s-au nascut si societatile secrete reactionare, in sanul carora se organizeaza violenta politica. Gumbel cunoaste si descrie vreo saizeci de asemenea organizatii, si adauga ca desigur numarul e mult mai mare.
  Ce putem intelege din acestea?
  Desigur, mai intai ca pentru evaluarea nivelului istoric al unei natii, trebuie sa despartim numaidecat politica de celelalte domenii ale vietii sociale. Despre germani, nu se poate zice ca stau altfel pe treapta istorica a bulgarilor, si totusi, iata, cand fu vorba de conflicte politice grave, ce bine incep sa semene aceste doua popoare! Era vorba statornica printre germani, inainte de razboi, ca 'asa ceva la noi in imperiu nu e cu putinta'.
  'Asa ceva' erau, de ex.: atentatele si represiunile din Rusia, mai ales, ori din Balcani, cateodata. Felul acesta de fariseism sau de naivitate nationala se intalneste pretutindeni. In Germania cea atat de conservatoare si sigura de imutabilitatea ei asemenea pronosticuri categorice erau cu deosebire consacrate printre formulele curente ale mandriei nationale. Isi faceau oamenii socoteala fara sa gandeasca la surprizele ironice ale istoriei. Si e desigur particular de amuzant si pitoresc sa vezi cum tocmai in tara 'ordinei' prin excelenta, chiar partidul clasic al 'ordinei' a devenit, in cateva luni, cuibul conspiratiilor si al violentei in politica.
  Multimile traiesc de azi pe maine, se bucura, cat se poate, de favorurile momentului si dispretuiesc, fara pic de spirit crestin, necazurile si pacatele vecinului. Este fara indoiala firesc si sanatos sa te bucuri de pace, cu toate bunurile pe care ti le harazeste, o data cu dansa si in clipa de fata, norocul. Dar nu-i frumos sa-ti completezi bucuria aceasta zambind pe sub mustata de nenorocirile celor de peste hotar; si e orbire proasta sa uiti ca orice om si, inca mai mult, orice societate poarta cu sine germenii acelorasi mizerii si uraciuni proprii speciei intregi.
   Simt de clasa
 
  Rasturnarile economice au creat parvenitismului o actualitate acuta. Declasarile in sus si in jos se precipita in anii acestia cu o profunzime cataclismala.
  Imbogatirea prin ea insasi nu are alt efect decat sa dea omului putinta sa saza in altfel de casa, sa poarte alte haine, sa frecventeze alte cafenele si spectacole, sa vaza alte locuri decat acelea care ii erau impuse de saracie. Toate aceste inca nu insemneaza stramutare de clasa. Trebuie o speciala ambitie si deosebite interese pentru ca omul sa inceapa a se trudi ca sa se vare intr-o clasa al carei prestigiu il imbata. Mi se pare ca se poate constata, spre lauda multor imbogatiti de razboi, ca se multumesc sa consume bunatatile care le-au devenit accesibile, ramanand cu totul curati de orice arzatoare ambitie sociala. De aceea parvenitismul propriu-zis este mai interesant, poate, in epoci de prefaceri relativ calme decat in vremi de prabusiri catastrofale.
  La noi, dupa alarma din 1907, clasele cele mai de sus au inceput, cu oarecare sistema, sa manifeste un interes foarte cordial catre micii burgezi intelectuali, cu preferinta accentuata pentru acei de origine rurala. Rostul acestei miscari este evident destul: trebuia imblanzita si pe cat se poate fermecata - macar indirect, prin odraslele ei orasenizate - o clasa care se dovedea a fi interesanta in grad ingrijorator. La organizarea acestei cochetarii sociale au servit bine oarecare idei sentimentale ale traditionalismului istoric: cele doua clase, taranii si boierii, au parfum de vechime, poarta pecetea pitoreasca a trecutului departat si lesne poetizabil. Efectele sociale ale acestui flirt intre clase nu se pot arata in scurt. Probabil ca el a facut sa se nasca si fortifice in sufletele acelor mici burgezi intelectuali sentimente conservatoare. Oamenii tineri de aceasta categorie sociala sunt natural impresionabili pentru prestigiul exterior, estetic oarecum, al clasei boieresti, si lesne ademeniti chiar de cea mai slaba atentie gratioasa din partea acesteia. In mica burgezie, in intelectualii si mai ales in intelectualele acestei paturi, simtul de clasa este prin excelenta nestabil. Dezorientarea si clatinarea care constituie starea psihica a parvenitului se produc acolo grabnic si intens.
  SPERIAT este o vorba romaneasca de o minunata ciudatenie, care arata pipait fizionomia celor social dezorientati. Alegerea acestui cuvant cu inteles foarte viguros nu poate fi o intamplare. Este vulgara vorba ca societatea noastra, sub influenta irezistibila a unor civilizatii straine, a sarit dintr-odata mai multe trepte istorice, in loc sa paseasca incet de pe una pe cealalta, cum ar fi fost sanatos sa fie. Dar nu se observa de ajuns, mi se pare, ca aceasta saritura a dat societatii noastre, in total, caracter de parvenit fata de societatile straine care - au SPERIAT-o. S-a format la noi, pe urma acestei sarituri istorice, intre altele, un parvenitism politic si cultural: unii voiau ca Romania sa fie numaidecat o Franta ori o Belgie, altii o Prusie, altii, mai putini, poate chiar o Anglie. Alaturi cu aceste bovarisme politice s-a nascut un parvenitism exterior, de mutra, de vorba si de port; au aparut astfel si apar inca romani-francezi, romani-englezi - acestia toti sunt, neaparat, mai mult ori mai putin speriati, desi capacitatea noastra de imitatie e in adevar respectabila.
  Parvenitismul acesta al culturii noastre fata de alte culturi a sporit si complicat pe acel intern, de clasa, foarte energic si fara de asta; parvenitul era silit sa copieze si mutrele unei clase nationale si formele unei culturi straine. Distanta sociala si morga par sa fie la noi mai nesigur accentuate ori cu mai putina consecventa si sistema decat in alte societati. Circulatia intre paturi, ori chiar contrabanda sociala au fost poate mai libere decat aiurea. Pastrarea stricta a distantei sociale este probabil si o chestie de vechime, de descendenta foarte constienta si de datini; si putine lucruri din viata noastra sufleteasca se arata sa fie vechi, sa aiba prestigiul trecutului departat. Si aci se vor fi simtind efectele sariturii de care vorbeam.
  Eu insumi mi-aduc aminte ca, acum cateva decenii, se formase in Moldova un simt de clasa burgez. Am cunoscut familii in cari, desi credincioase adanc politicii boierului Lascar Catargiu, se zicea cu serioasa convingere: suntem 'negustori', nu suntem boieri. In adevar, erau mosieri, se intelege; dar tocmai asta lamureste valoarea cuvantului. Casatoria unui astfel de 'negustor' cu o boieroaica era ironizata cu ingrijorare: exista dar frica de apucaturile deosebite ale unei clase, de altfel sincer respectate, si mandria pentru ideile si felul de viata al clasei proprii. Pe cat stiu, aceasta afirmare a simtului de clasa, la o patura, alta decat cea boiereasca, a fost de scurta durata. A urmat apoi, in miscari mai iuti ori mai incete, repezirea in sus, care da societatii noastre o nervozitate deosebita. Fiecare baietan, dar mai ales fiecare fetica de functionar, liber-profesionist sau comerciant cu dare de mana, se consuma febril ca sa aiba intrare in cele cateva saloane ai caror stapani poarta nume istorice.
  Iar sferele de sus, si cele de mai sus, continua astazi, din motive prea evidente, sa fie dispuse democratic, ceea ce creeaza o foarte frumoasa armonie intre cei de jos, cari se ghiontuiesc ca sa se vare, si cei de sus, cari au interes sa primeasca. Sa primeasca totdeauna astfel, incat cel care intra sa simta ca ramane, intr-un anume grad, pe dinafara.
  Acei cari se vara in clasa considerata ca cea mai de sus, fara sa aiba legaturi de sange cu dansa, raman, orice ar face, totdeauna la usa sau pe aproape. Drept vorbind, sfortarile parvenitului semnifica negarea principiului claselor nobiliare, adica negarea idealului dupa care tocmai umbla el cu limba scoasa. Omul fara simt de clasa este o caricatura cu deosebire mizerabila si stricatoare de apetit. Romanul trebuie sa o fi vazut in exemplare si numeroase si monumentale, pentru ca sa gaseasca o asa stralucita si surprinzatoare aplicatie participiului speriat.

Paradisul impreciziei
 
  In mintea noastra exista o categorie de cunostinti care contrasteaza eclatant si straniu cu toate celelalte; atat de straniu, incat cel dintai european care a filozofat asupra acelui fel de cunostinti, Pitagora, a fost cuprins de emotie mistica si le-a proclamat esenta prima, originea si modelul a tot ce exista. Sunt cunostintele matematice. Lor singure le apartine, strict vorbind, definitia preciza si generalizarea riguroasa. Domeniile experientei pot fi cunoscute exact numai in masura in care matematica poate sa le stapaneasca. Gandirea matematica are o consecventa unica: orice abatere apare imediat ca nepricepere, ca nebunie, ca gluma proasta. Dincoace de hotarul matematicii se desfasura paradisul impreciziei; cu atat mai bogat si inflorit cu cat ne departam mai mult de acest hotar. Aici isi afla locul metafizica, morala, religia, istoria, teoria politica - si cum altfel se mai cheama constructiile intelectuale cu care oamenii adese isi ascund numai, sub aparente si cu pretentiuni logice, poftele, visurile, gusturile in care se intrupeaza pornirea lor fundamentala: setea de putere. Aici nu mai e vorba de simboluri cu inteles strict ca in limba matematica, ci de asa-numite idei, de produsele acelea inconsistente si difuze ale gandirii comune, cea totdeauna practica si grabita.
  Este adevarat ca de vreo suta de ani si mai bine aceste domenii ale impreciziei au ambitionat sa arate ca pot fi 'stiintifice'. Dar intreprinderea nu pare sa fi reusit multumitor; cel putin filozofia cea mai moderna a gasit de cuviinta sa rastoarne valorile: stiinta exacta este astazi denuntata ca conventie dictata de nevoi practice si care deformeaza arbitrar realitatea imediata. Bergsonismul va fi ajutat, probabil, cu folos la delimitarea clara a stiintelor si metodelor. Dar Bergson e una, si bergsonistii literari alta. Acestia au pus la cale o razbunare ciudat caracteristica a spiritului literar contra pozitivismului care triumfase, ce-i drept, cu o graba cam indiscreta pe la mijlocul veacului trecut.
  Toate triumfurile sunt discrete. Al bergsonismului, intrucat este condus de literati frivoli sau extatici, s-a aratat, poate, mai fara masura, mai pueril decat al pozitivistilor. Bergsonistii literari sunt imperturbabil siguri ca au ingropat stiinta exacta. Banuiesc ca aici zace o bucurie ascunsa, bucuria de a fi distrus o disciplina, si tocmai pe cea mai straina si mai neplacuta literatului. S-a deschis astfel, sub protectia unui autor filozofic, drum neingradit sofismului impudic si incompetentei fara scrupule. Prostia si frivolitatea diletanta se pot rasfata acum oricat de mitocanos, dospind glorioase in cuibar decorat cu embleme filozofice.
  Cheful acesta imi pare prematur. Cunostintele acele care nu sunt apte a fi tratate matematic sunt totusi inevitabil supuse spiritului exactitatii. Mintea noastra tinde neindurat la precizie, indiferent de obiectul spre care se indreapta. Intrucat e robusta si lucida, mintea sufere tot asa de putin mofturi sau stupiditati sentimentale (fie umanitar duioase sau obraznic imperialiste) in istorie, in filozofie ori in teorie politica, ca si in fizica sau in mecanica cereasca.
  Inversunarea contra inteligentei stiintifice, speranta desantata de a compromite cugetarea abstracta si rationamentul sunt nerozii ridicule si totdeodata un simptom semnificativ de istovire cerebrala. Trandavia creierului european ar trebui sa fi ajuns aproape de ultima tampenie, daca l-am judeca dupa larma locurilor comune cu care literato-filozofi intuitionisti ametesc lumea mare, uluita si speriata de ce a vazut si patimit de zece ani incoace.
  Cred ca pentru mintea europeanului de astazi este o chestie de indispensabila curatenie si sanatate sa se spele si dezinfecteze de pretinsul primat al sentimentului, al instinctului - de toate mofturile intuitioniste. Metafora si celelalte mijloace de vorbire sugestiva trebuie lasate artei literare; acolo isi au loc firesc si cinstit. Dar cat e vorba sa analizam lucrurile, respectandu-le asa cum ne sunt impuse ele de experienta, si de a comunica cat mai deplin aceasta analiza, sa ne tinem cuminte si aspru de legile cugetarii abstracte, ale inteligentei prin excelenta. Argumentarea nu-i un joc steril. A gasi raporturi intre idei este o viguroasa fecunditate a spiritului si o sporire reala de cunostinte. In ea, judecata isi simte puterile proprii si bogatia ei independenta de experienta. Faimosul 'bloc intuitiv', misterios invocat de filozofii literati, masa tainica in care zac bogatiile originale ale spiritului este o inchipuire informa si lenesa, iar in practica adesea numai un pretext solemn al neputintei sau al trandaviei mintale.
  Izvoarele inspiratiei sunt cu totul ascunse, si bogatia mintii nu exista real si actual decat in lumina simboalelor - vorbe, linii, colori, tonuri muzicale. Inventia consta in executie, zice Max Liebermann, pictorul. Observatia lui este cu deosebire memorabila. Nimeni nu va suspecta pe acest pictor impresionist de intelectualism excesiv. Si daca pentru o arta asa de putin 'discursiva' ca pictura, un om cu experienta si agerimea lui Liebermann si-a rezumat astfel practica unei vieti intregi, cu cat mai valabila este formula lui pentru activitati pur intelectuale? In 'blocul intuitiv' zac deopotriva si prostiile cele mai nesabuite, si lucrurile bune. Expresia singura, adica simboalele pot numai sa dea valoare vietii interne - singura expresia este creatoare.
  Prin urmare: inapoi la precizie, la rationalitate consecventa si responsabila! Postulatul acesta merita sa fie afirmat fata cu enorma obraznicie in care coopereaza, inconstient ori perfid, lumea sarlatanilor si a improstitilor razboiului.
 

Conspiratia esentiala
 
  Intre toate trivialitatile moralistice, nici una poate nu se rosteste cu asa senina si stupida siguranta ca apelul la sinceritate. Spune-mi sincer - n-ai fost sincer - trebuie sa fii absolut sincer - eu sunt sincer si cer oricui etc., etc. - asa se aud miticismele solemne care ies automatic din gurile majoritatii robuste si nediferentiate, ori de cate ori se ivesc explicatii serioase intre prieteni. Atunci, nelipsit, se si incepe vorba cu: daca-mi esti - daca erai - daca vreai sa-mi fii adevarat prieten.
  Este stiut ca imbecilul care te interpeleaza astfel vrea numai sa-ti smulga o aprobare pentru persoana lui, aprobare care sa ajunga cat mai aproape de admiratie. Si pentru ca e imbecil, merita sa-l ineci in protestari admirative cat mai impudice. Imbecilitatea este o putere naturala absoluta; fiind si absoluta si naturala, revolta impotriva ei nu incape, obiectii n-au sens, pentru ca obiectiile sunt ale inteligentei; astfel, ramane loc doar pentru admiratie si frica Dar e un joc distractiv si consolator sa supui gandirii lucide postulatele cele mai neroade.
  Fapt banal este ca oamenii se dezaproba sincer si complet numai in caz de dusmanie fatisa. Si atunci fiecare ramane incredintat ca dezaprobarile pe care i le arunca dusmanul sunt mincinoase. Ideea excelenta pe care fiecare o are despre propria persoana ramane, in acest caz, nealterata, ori infloreste chiar; fiindca din fiecare injurie a dusmanului scoatem, prin rasturnare, o lauda. Dar in afara de cazul de vrajmasie pe fata, fiecare din noi traieste inchis intr-un cerc de reticente si disimulari, pe care­l intretin natural cu o foarte mare grija toti ai nostri, incepand de la cei mai de aproape. Este conspiratia esentiala fara care traiul impreuna n-ar fi suportabil. In jurul fiecaruia din noi circula, in ascuns, constatari si aprecieri dureroase ori jignitoare; si fiecare luam parte la alte cercuri in care sunt la fel inchisi altii. Societatea pasnica a oamenilor care tin, cum se zice, unii la altii, nu-i posibila decat daca fiecare din noi este sistematic impiedecat de a cunoaste anume fapte si judecati care-l privesc de-a dreptul si a caror cunoastere l-ar jigni peste masura de dureros.
  Durata si buna functionare a acestor conspiratii prietenesti sunt garantate deopotriva de catra conspiratori, cari, ca oameni ce sunt, disimuleaza natural si automatic, si de catra protejatul si rasfatatul pe care el il tin captiv, fiindca si el, ca om ce este, primeste neturburat de gandiri critice aprobarile chiar cat de deocheate ale cercului. Sunt indivizi cari fac parada de autocritica, obisnuit nebuloasa ori cu totul falsa: omul isi inventeaza defecte amabile sau prestigioase pe care nu le are, ori vorbeste de calitatile lui recunoscute cu aluzii vagi, menite sa provoace laudele prietenilor. Si-i explicabil ca acest soi de oameni, si in general acei cari fac profesie de patrundere psihologica, sunt cu deosebire aiuriti cand cercul conspiratiei amicale se rupe, si rasfatatul respectiv se poticneste violent, lasat dintr-odata liber si fara protectie in fata adevarului care, atunci, e cu atat mai ofensator cu cat mai mult te-ai increzut in agerimea mintii tale. Caci pretentia de agerime este aici o pura desartaciune: conspiratia prietenilor este una din cele mai robuste si mai esentiale produse ale vietii sociale. Largind putin aplicatia zicatorii, se poate spune aici cu deosebita hotarare: tout le monde a plus d'esprit que Mr. de Voltaire. Negresit, oricat de solida este natura acestei conspiratii, pornirile si interesele elementare ale individului izbucnesc uneori oarbe si violente, cercul de pioasa disimulatie se rupe, si atunci conflicte serioase sau comice pornesc cu atat mai amenintatoare, cu cat inlantuirea lor este necalculabila, fiindca nimeni nu stie exact cum este compus cercul acela de minciuni vitale, ci compunerea lui se da pe fata tocmai prin rupere, prin proportiile si sfarsitul scandalului.
  Este ciudat si hazliu de constatat cum fiecare aromeste in dulce impacare cu persoana lui, uitand aproape constant ca el insusi face parte din atatea cercuri in care stau prinsi altii, cercuri a caror natura comic si intrucatva inocent vicleana o constata zilnic prin propria lui colaborare.
  Ca toata viata noastra interna, parerile si sentimentele despre ceilalti, indiferent cat de dragi ne-ar fi, sunt intr-o modificare continua; numai Dumnezeu si noi singuri stim ce ganduri grozave fulgera cateodata prin fundul mintii noastre despre acei caror le dam cea mai solida dragoste, cel mai autentic respect. Noroc ca aceste miscari sufletesti se petrec atat de repede! - dar nu destul ca sa nu le observam destul de des si de limpede. Si fata cu aceasta mobilitate vertiginoasa si subtila a atitudinii noastre reale si intime fata de ceilalti, si cand e vorba de persistenta cu orice pret a vietii sociale, pe d-nul Mitica il apuca filozofia si ne intreaba de sinceritate!
  Alceste al lui Molière nu-i un imbecil, dar se poarta, in anume imprejurari, ca si cum ar fi. De aceea in intentia poetului si a contemporanilor lui cuminti, acest tip era hotarat ridicul. Numai modernii sentimentali au cautat sa coloreze elegiac si melodramatic caracterul acela comic hapsan.
  Nici o valoare nu poate fi, cu buna judecata, pusa mai presus de viata. Adevarul este numai un mijloc, pe langa altele, in serviciul acestei valori supreme, care le conditioneaza pe toate celelalte. Este sigur ca apostolii simplisti ai sinceritatii nu sunt capabili sa realizeze in imagini clare ce ar fi daca viata noastra interna s-ar da continuu pe fata in toata mobilitatea ei tumultuoasa. A fost una din functiunile vitale ale vietii sociale sa creeze sisteme de mascare si stilizare a haosului intern pentru slujba comunicarii exterioare si in interesul traiului in comun. Si nu mai socotim ca sinceritatile curente nu sunt doar pornite din setea de a realiza adevar, ci sunt simpla rautate si obraznicie plebee.

Toleranta  

  Cuvantul este de cateva veacuri steag de zile mari, ori chiar mici, si a trecut de la treapta de formula noua si revolutionara la banalitatea cea mai comoda. Anatole France vorbeste despre unul care ani de zile intra gratis in teatrele pariziene, dandu­si numele repede la control: raposatul Scribe (feu Scribe)!
  In felul acesta circula, indelung si sigur, idei - cuvinte adica de un indiscutabil prestigiu.
  Nu-mi da in gand sa arunc toleranta printre ideile raposate. Dar cu cat mai intens circula o idee, cu atat imi pare mai naturala trebuinta de a-i preciza valoarea prin control.
  Iata doua documente de o claritate scandaloasa.
  'Sunt acum la moda oarecare idei noi pe care eu nu le pot aproba, pe care nu le voi aproba niciodata. Tineti-va de cele vechi, fiindca acele sunt bune; cu dansele au trait stramosii, si le-a mers bine, de ce n-am trai si noi tot asa? Cine ma slujeste trebuie sa predea in scoala ce poruncesc eu. Cel care nu poate sau nu vrea, sau imi vine cu idei noi, acela sa plece, sau eu il voi indeparta.'
  Imparatul Franz al Austriei vorbea asa catre profesorii liceului din Laibach la inceputul secolului trecut. Astfel se intelegea in vorba pe atunci autoritatea suprema cu cetatenii, fara inconjur. Cu vreo cincizeci de ani mai inainte, un mare duce de Saxa-Weimar ameninta cu o jumatate de an temnita pe supusii care 'discutau' prea mult Este elementar: cu cat mergem indarat, cu atat autoritatea se arata mai categorica si drastica; cu cat venim mai aproape de vremurile noastre, relatiile intre puterea suprema si cetateni sunt mai diplomatice. Formal, orice lege, ca si orice ordonanta autocratica porunceste cu deopotriva autoritate. Pe langa fiecare paragraf se subintelege imperativul: poarta-te asa cum iti ordon, ori, de nu, intrebuintez contra ta violenta. Deosebirea sta in cuprinsul insusi, mai aspru ori mai bland, implicat in lege. Autoritate toleranta este o contrazicere, deoarece autoritatea este tocmai granita pozitiv determinata a tolerantei, si e exterioara acestei din urma. Gandirea comuna, patrunsa de postulate libertare, uita lesne aceasta, si lesne se strecoara in sufletul oamenilor convingerea ca e numai o chestie de timp si vointa sa ne mantuim, odata pentru totdeauna, de antipatica sila exterioara. Asteptarea aceasta este o iluzie adanca si adanc naiva a multimilor moderne. Iluzia aceasta este fara indoiala indispensabila pentru lupta pe care timpul nostru, prin chemare istorica, trebuie sa o dea ca sa inlocuiasca o suma de constrangeri vechi si tot mai nesuferite cu altele, noua si tolerabile. Utilitatea unei asemenea iluzii sa nu ne impiedice de a vedea ca ideea tolerantei este o limita dupa care se orienteaza vointa noastra fara sa o poata atinge vreodata.

  E clar: invocarea tolerantei, in domeniul politic si social, este adesea o cochetarie de esenta ori naiva, ori destul de ipocrita. Fiindca acolo sunt in prezenta raporturi de putere, prin urmare de vointa, lucrul se incheie totdeauna intr-o intransigenta oarecare, inaccesibila argumentarii logice, si sfarseste dar cu intoleranta, fiindca intoleranta i­a fost originea. Este aci in joc contradictia elementara a vietii practice: premisele sunt imperative de vointa si sentiment, iar de asemenea premise omul leaga 'demonstratii' in forma logica - leaga demonstratii atunci cand nu poate face altfel, cand adica e impiedecat sa impuna celuilalt, pe loc, vointa lui curata. Intre vointa pura si argumentare se incheie totdeauna si natural legaturi nesincere. De aceea promisiunea de a 'intelege' si 'respecta' opinii deosebite de ale noastre nu trebuie data usuratic. Invocarea tolerantei, cuvant plin de farmec idilic, cere speciala prudenta - daca lasam la o parte cazul de viclesug pe de-a intregul.
  Toleranta este conditia dintai pentru ca sa devie reala si simtita libertatea, bunul nepretuit la care viseaza atat de aprins oamenii. Nimeni astazi, cat tine lumea civilizata, nu viseaza toleranta fara inconjur. Dar actualitatea, cu apucaturile ei dictatoriale, face cu deosebire ingrata situatia apostolilor pasionati si naivi al acestui fermecator ideal. Cata vreme lupta de interese, intre clase si deci intre indivizi, va ramane asa de aspra cum este de zece ani incoace, toleranta va intampina, in practica cel putin, la fiece pas, ofense ironice sau brutale. Daca e drept ca anume clase sociale sunt istoric chemate sa aplice anume idei, aplicarea aceasta se subordoneaza inevitabil intereselor acelor clase, si interesele sunt intolerante.
  Pentru ideile umanitare, vremurile de azi sunt grele.
  'Tout ce qui est pouvoir est stupide', zicea, naiv si ursuz, Flaubert.
  Mai politicos se poate spune: fundamentul puterii este, in esenta, irational: orice putere constituita exclude intr-un grad oarecare toleranta, adica impacarea oamenilor prin 'intelegere', deci prin inteligenta. Toleranta este o idee regulativa, cu ajutorul careia criticam formele istorice ale puterii, iar nu un principiu care sa faca puterea de prisos.
  In practica politica, intrebuintarea ideilor este comoda: acolo ele se arunca si se retrag repede si fara multa grija. Teoria are insa datoriile ei de stricteta si eleganta. Conflictele de putere intind ideilor curse si le compromit prin contraziceri cand triste, cand comice. Si nu vad, pentru idei, alta aparare decat sa se curete prin critica, de inflorituri cu cari le-a alterat o circulatie banal idilica, deopotriva lipsita de controlul teoriei precize, ca si al practicii serioase.

Chestia dezarmarii dupa strictul bun-simt
 
  Fanfara dezarmarii pare ca se potoleste. In ziare slovele care notau acest dulce cantec se fac tot mai marunte. Telegramele si reportajul, cu sprinteneala lor neistovita, au sarit acum la alte chestii. 'Dezarmarea' si 'diplomatia fara secret' sunt doua zvonuri politice care, de la armistitiu incoace, vin si trec in chip foarte saltaret. Dar 'diplomatia fara secret' pare, de la o vreme, sa fi amutit cu totul; probabil fiindca practica internationala da zilnic si violent pe fata candoarea fara margini a acestui postulat. 'Dezarmarea' insa pare ca ar fi o formula mai durabila. Fara indoiala e o treaba foarte serioasa la mijloc; fiindca inarmarea costa scump teribil - si Dumnezeu stie ce nevoi grele apasa sau ameninta statele europene. Problema dezarmarii nu-i literatura. Si eu, pentru ca fug cat pot de literatura, urmaresc cu grija zvonurile de dezarmare.
  Din tot ce am cetit ori auzit asupra acestei probleme, doua idei m-au impresionat cu deosebire. Una, a lui Macdonald: ca razboaie n-ar fi daca n-ar fi inarmari; alta, a unui distins ziarist roman: ca razboaie nu s-ar putea face daca n-ar vrea popoarele sa iasa la bataie. Indraznesc sa afirm ca in aceste doua extrem de judicioase propozitii se rezuma, in chip surprinzator de complet, toate greutatile dezarmarii si ale pacii generale. In adevar: daca nu mai sunt arme, sau daca poporul nu vrea sa le poarte, razboiul este, evident, imposibil. De unde urmeaza ca nu sunt contra lui decat doua leacuri serioase: ori suprimam armele, ori convingem popoarele sa nu puna mana pe dansele.
  Aceste doua idei ilustreaza minunat preceptul ca nu trebuie sa mergi prea departe cu cercetarea cauzelor. Dupa cum se stie, sirul cauzelor este fara capat, astfel ca de la ideea dezarmarii, spre exemplu, mintea poate ajunge din cauza in cauza, pana la nebuloasa din care s-a desfacut sistemul planetar, si de acolo inca mai departe. Evident, ar fi abuziv si oarecum patologic sa urmareasca cineva pana intr-atat lantul explicatiilor. Cand zici, insa, scurt si limpede: cauza razboiului este inarmarea - sau: razboi nu s-ar face daca n-ar vrea oamenii sa se bata, simti numaidecat un fel de odihna a mintii, desavarsita si sanatoasa. Ne aflam atunci in plina si senina desfatare a bunului-simt. Bunul-simt este acea dumnezeiasca moderatie care ne opreste cuminte gandirea de la orice exces. El ne impiedica sa toarcem prea mult firul cugetarii, sau, cum se zice, sa-l despicam in patru, ori chiar in mai multe, si, la timp potrivit, pune frau fantaziei, care-i totdeauna gata sa innebuneasca furios.
  In scurt, bunul-simt reteaza si tiveste gandirea asa ca sa o faca pe potriva intregii umanitati, ii asigura adica un maximum de curs social.
  Asupra dezarmarii a mai cazut si o alta vorba aducatoare de bucurie: s-a hotarat ca de acum incolo razboiul se socoteste crima daca cineva il porneste fara sa-si fi luat voie de la instantele cari au sa judece neintelegerile intre state. Era, ce-i dreptul, aproape de mintea omului ca, o data ce se va fi legiferat complet asupra razboiului, fapta razboinica va fi dreapta, cand se va conforma legii, ori crima, cand va calca legea. Dar e bine ca s-a spus categoric adevarul acesta, ca sa inteleaga deplin toti ca de acum inainte, in anume conditii hotarate de lege, vom putea numi din toata inima razboiul - crima.

  Lasand putin sloboda fantazia, se poate sa ne intrebam asa: daca pricina razboaielor este inarmarea, de ce se inarmeaza lumea? Sau asa: daca razboiul se face fiindca oamenii vor sa se bata, intrebam scurt: de ce vor oamenii sa se bata? N-am indrazneala, nici puterea sa repet cetitorului cate raspunsuri am auzit, numai eu singur, la aceste intrebari, fara sa mai socotesc pe celelalte, nenumarate, pe care le vor fi auzit altii. La intamplare insemnez aici urmatoarele:
  Statele se inarmeaza, pentru ca sa se apere unele de altele, ori sa se robeasca unele pe altele. Sau: norodul merge la razboi fiindca e disciplinat militareste, adica stie de frica, deoarece se gaseste intre doua focuri. 'On en fusille une douzaine pour donner du coeur aux autres', zice o vorba buna a lui Voltaire.
  Fantazia insa fierbe de neastampar si intreaba iarasi de ce au trebuinta statele sa se apere unele de altele, si de ce voiesc ele sa se robeasca unele pe altele? Sau: de ce norodul se lasa disciplinat militareste si nu da la cap celor care-l pun intre doua focuri?
  Aici raspunsul cel mai aproape de mintea omului, adica de bunul-simt ar fi, pare-se, acesta: statele au nevoie sa se apere unele de altele fiindca exista primejdie ca unul din ele sa atace pe altul. Si inca: statele doresc sa se robeasca unele pe altele fiindca e foarte placut sa ai robi, si glorie pe deasupra. Iar la cealalta intrebare se poate raspunde: poporul se lasa disciplinat fiindca omul este, in general, disciplinabil, si, o data disciplinat, de frica, porneste incotro il impinge disciplina. In sfarsit, dand si mai multa indrazneala gandului, vom raspunde mai departe: omul este disciplinabil fiindca-i sociabil si sugestibil. Iar (si acum facem un pas considerabil cu fantazia), deoarece unii indivizi si unele grupe se intampla a fi mai tari decat alti indivizi si alte grupe, rezulta ca cei mai tari disciplineaza neaparat pe cei mai slabi. Si natura (aici fantazia face un salt mare de tot) ii face pe unii mai tari, pe altii mai slabi, pentru ca nu poate nimeri sa-i faca pe toti deopotriva - sau, mai popular: natura, cand fabrica indivizi, nu-i potriveste, ci-i nemereste. La aceasta constatare pare ca s-ar opri mintea nu c-ar fi doar multumita, ci obosita si descurajata
  Romanul, cand se necajeste rau, ori pe un lucru neinsufletit, ori pe o fiinta vie, absolut indiferent de categorie si specie, raporteaza ori, mai exact, trimite acel lucru sau acea fiinta la originea lui naturala.
  Nu stiu daca cetitorul a luat bine seama la profunzimea filozofica cuprinsa in acea formula, stralucitoare de limpiditate concreta, pe care prejudiciile unei educatii cu totul nenationale ne opresc s-o rostim tare, atat de adese cat o avem in inima si pe limba. In adevar, formula de care vorbim insemneaza evident ca romanul, desperat de cusururile obiectului, il trimite, cu un fel de resignare fatalista, la originea si cauza lui cea mai patenta, ca si cum i-ar zice: esti asa de nereusit, incat numai daca te-ai mai face o data din inceput s-ar putea alege ceva de tine; sau, poate, chiar mai pesimist: nici daca te-ai intoarce acolo unde te-ai nascut, ca sa te mai nasti a doua oara, tot n­ai fi bun de nimic. Injuratura noastra favorita este, cum vedeti bine, o imagine care simbolizeaza cu cea mai originala exactitate doctrina 'revenirii perpetue' a acelorasi forme de existenta - die ewige Wiederkunft a lui Nietzsche. Totodata ea rezuma o atitudine de o rara cumintenie in fata cauzalitatii si absurditatilor in care ea ne invaluie. Cu geniala pornire mintea romana se transporta la cauza cea mare si esentiala, si dintr-o lovitura taie firul explicatiilor obositoare.
  De teama ca nu cumva cetitorul sa-mi aplice si mie acea aspra si filozofica formula romana, pun capat explicatiilor despre dezarmare. Il rog sa ia seama ca nu le-am insirat decat pentru a pune in cat mai evidenta valoare bunul-simt cu toata strictetea lui. Am facut, cum se zice, proba prin contrar. Explicatia serioasa si cuminte ramane numai acea cuprinsa in propozitiile eminent judicioase si complete: razboaie n-ar fi daca n-ar fi arme, sau daca oamenii n-ar porni la bataie.

Frivolitate pompoasa
 
  Exista un fariseism foarte vizibil si dizgratios, caracteristic diletantilor cu pretentie. Oamenii de acest fel iau cu atat mai usor atitudinea competentei serioase cu cat se feresc mai abil de a o pune la adevarata incercare. Diletantul pretentios este un domn prin excelenta dificil, care stie sa se pazeasca de raspundere cu minunata maiestrie. Desi altfel 'diletant', poseda virtuozitatea considerabila de a-si masca incompetenta si a speria prin severitatea judecatii sale.
  Este admis fara cercetare ca jocul de hazard, luxul in imbracaminte si hrana, flirtul si dansul, circul, teatrul de varietati si cheful cu lautari sunt lucruri esential frivole. Sa te dai prea mult lor este hotarat fapta rea, dupa judecata oamenilor seriosi. Trebuie marturisit insa ca acei care-si trec viata in aceste frivolitati consacrate (si, in fond, oarecum venerabile) au adeseori onestitatea sa marturiseasca aceasta fara inconjur, si nu cauta sa treaca drept altceva decat ce sunt. Dar exista frivolitati deghizate, care scapa lesne din vedere tocmai oamenilor seriosi; despre aceste mofturi in vestmant pompos vorbesc aici.

 Vanitatea este divers si intens stimulata in societatile civilizate. Este foarte placut, si adeseori profitabil, sa obtii cat mai ieftin prestigiul competentei. Astfel se nasc diletantii cu pretentie de autoritate. Posibilitatea existentei acestora este fundata economic in formele diverse ale parazitismului social. Rentierii, dar mai ales sinecuristii de sub diverse etichete sunt detinatorii frecventi ai acelui diletantism fara modestie. Acest tip social alcatuieste trupa anosta a asa-numitilor cunoscatori si protectori de arta, sau propagandisti pentru arta si cultura, precum si acelor care, fara treaba si cu semiinvatatura, ard in entuziasm pentru stiinta. Sunt oameni care, din lipsa unui talent bine afirmat si liberi de constrangerea unei ocupatii exigente, frunzaresc istorie, arheologie, economie politica ori chiar matematica sau medicina, incurca circulatia in expozitiile de arta, si ocupa fara justificare interioara salile de concert. Unii, facand astfel, raman destul de inofensivi; multi ajung agresivi, fiindca dogmatizeaza fara bataie de cap.
  Se poate intelege de ce in lumea modern burgeza acest tip social trebuia sa infloreasca indiscret. Competenta speciala si desavarsirea ei, adica virtuozitatea, sunt fenomene adanc esentiale spiritului burgez si structurii sociale nascute din el, de la cele dintai inceputuri in viata breslelor. Cand Ludovic XIV a zis lui Boileau, care sustinea ca Molière este cel mai mare poet al vremii: nu credeam, dar aici te pricepi d-ta mai bine - regele biurocrat a vorbit in adevarat spirit burgez. Burgezul a adus in lume prestigiul muncii, si cu munca s-a introdus neaparat postulatul maiestriei, al crearii cu maximum de incordare a facultatilor naturale, disciplinate prin o invatatura traditional specializata. Aceste sunt cele din urma valori decizive consacrate de societatea civilizata. In ideea de munca si de competenta riguroasa, socialistii sunt copiii autentici ai burgeziei; ei nu fac si nu pot face decat sa corecteze inconsecventele acesteia. Si daca munca specializata si complimentul ei logic, virtuozitatea, ajung sa fie resortul si valoarea primara in societatea burgeza cu cat ea se dezvolta in sensul naturii sale intime, cu atat mai subreda devine situatia diletantismului, indeosebi a celui mascat si cu pretentie de competenta.
  Ca sa intarim acestea cu un exemplu specific burgez, sa ne amintim ca, pe masura ce se strica tehnica economica prin zdruncinarile anacronice provocate de razboi, tot mai numerosi se faceau oamenii de afaceri diletanti, tot mai dezastruos misunau negustorii improvizati, cu procedarile lor primitive, spre spaima si indignarea negustorilor adevarati. Fara indoiala, acest diletantism practic era de alta si mult mai grea insemnatate decat acel din domeniul ocupatiilor de lux. Acest din urma intretine insa un spirit fals si ofenseaza bunul-gust. Acesta nu-i indiferent pentru economia generala a culturii.
  Acel care nu vrea, sau este altfel incapabil sa-si disciplineze riguros energia, in sensul unei virtuozitati oarecare, se afla in contrazicere radicala cu orientarea vietii moderne; si dezvoltarea acestei vieti anunta suprimarea acestui tip ramas din vremuri cu o structura sociala astazi inlaturata, cel putin in principiul ei. Exista o estetica a valorilor sociale care e un indicator pretios al directiei pe care o ia viata istorica. In anume timp, anume atitudini si tipuri sociale incep a fi dezaprobate prin reactie imediata. Ele dezgusta si supara, fiindca stau in calea pe care cultura paseste cu necesitate. Astfel, omul modern simte tot mai tare ca ineleganta frivolitatea mofturoasa a asa-numitilor amatori de arta, stiinta ori filozofie. Subterfugiile prin care diletantii activitatilor serioase fug de raspunderea la care ii impinge, cu ironica fatalitate, nechibzuinta lor ambitioasa, se dau pe fata compromitator si cad in ridicul. Silinta grea pentru a obtine desavarsire tehnica, in orice domeniu, este eleganta proprie vietii moderne. Si nu numai diletantul care nu-i decat diletant cade sub aceasta condamnare, ci si acei cari, prin cerintele serioase ale specialitatii lor, sunt adusi sa treaca ocazional peste marginile ei. Caci si istoricul care, in expunerea lui, improvizeaza la iuteala filozofie istorica ori stiinta sociala, si oratorul care crede ca reimprospateaza patos antic, si filozoful care diletantizeaza in matematici sau in istorie se expun dezaprobarii dictate de necesitatile vitale ale culturii. Iar purul amator, cu fluturarile lui, altadata gratioase, ajunge o paiata care plictiseste inainte chiar de a fi comica. Acest tip insufletit de pofta de a face pe dificilul fara sa stie bine cum si fara sa aiba cu ce nici nu-si poate justifica altfel, inaintea lui, nici a celorlalti, nulitatea lui practica si estetica decat prin atitudini nebulos cartitoare. Este normal si distinctiv pentru acest soi de om ca nu-i in stare niciodata sa ajunga la 'chestie'; soarta lui este sa o caute fara sa o cunoasca.

  In structura complexa a civilizatiei actuale, aprecierile asupra oricarui produs de cultura sunt nevalabile si inelegante daca se reduc la simple atitudini de vag sentiment, formulate in fraze, cum se zice, literare. Asemenea aprecieri au rost numai cand ele patrund in tehnica proprie a produselor de cultura. Ce simti, te priveste pe d-ta; ca sa aiba valoare pentru altul trebuie sa-ti deslusesti simtirea punand-o in relatie amanuntita cu structura obiectului despre care pretinzi sa comunici cu altul, eventual sa faci autoritate in fata lui.
  Este o infirmitate din ce in ce mai urata sa nu cauti din toate puterile a realiza o virtuozitate oarecare. Lucrul e regretabil pentru diletantii blanzi si modesti, care vor sa-si motaie viata in papuci, schimband din ceas in ceas o carte cu alta, fara nici o legatura intre dansele, sau plimbandu-si prin muzee creierul si nervii neputinciosi cu cari s-au nascut. Acestia fac mila fiindca sunt un balast inofensiv, si societatea pare ca e gata sa fie absolut nemiloasa cu balastele de orice fel. Dar eliminarea prin distrugerea economica a diletantului care-si intoleste frivolitatea incurabila cu marafeturile unei competinte expeditive si nescrupuloase este un fenomen salutar; si­i frumos ca fatada culturii sa fie desavarsit spalata de acest mucegai care se indaratniceste sa para decorativ.

Pentru libertatea gustului
 
  Este acum lucru dovedit: sunt in Bucuresti oameni care nu deosebesc stilul lui Haydn de stilul domnului Gheorghe Enescu.
  La un concert al Cvartetului Rose, executantii au intervertit, fara sa previe, ordinea bucatilor anuntata in program - si publicul a aplaudat furios pe Haydn si a strigat cu desperare: Autorul! Criticii au izbucnit in ras amar si s-au pornit sa moralizeze publicul. Fireste: intre public si critic este solidaritate si vrajmasie totodata, oarecum ca intre elev si pedagog. Se parea, in adevar, ca elevul se compromisese drastic. In fata cvartetului vienez, ma rog! Nu-i vorba, noi, romanii, mai ales astazi, ii trimitem la urma toata pe nemti - acolo de unde au venit Atat ar mai trebui, sa nu putem face la noi acasa ce vrem. Dar intre noi e bine sa ne explicam putin.
  Oamenii bine informati despre viata muzicala romana imi spun asa: era pana acum fapt verificat aproape de atatea ori cate concerte a dat domnul Gheorghe Enescu in fata compatriotilor lui, ca legatura sincera si cea mai calda intre artist si ascultatorii sai se stabilea, in anii din urma, pe Humoresca lui Dvorjak. De ce tocmai pe aceasta bucata, e treaba criticilor de specialitate sa cerceteze. Diletantii sensibili mi-au sugerat ca aici lucreaza delicat oarecare inrudire tainica intre sufletul slav si cel latin, sa zicem chiar: daco-latin
  Dar trebuie sa asteptam rezultatele unei analize riguroase istoric-estetice. Pana atunci ramanem la constatarea simpla si sigura ca bucata ceruta totdeauna cu foc de catre publicul roman de la maistrul sau iubit este documentul autentic pentru oricine vrea sa inteleaga legatura intre acel public si acel maistru.
  Si daca publicul si-a manifestat asa hotarat sensibilitatea muzicala, de ce sa-l tinem legat pentru mai mult? Humoresca lui Dvorjak - asta stie publicul.
  Ajunge E in adevar drept sa-l tratam deodata asa de aspru pentru ideile lui despre stilul lui Haydn, acel al lui Enescu, de pilda, sau despre alt fapt de muzica care n-are direct a face cu Humoresca lui Dvorjak?
  Desigur, in publicul concertelor din orice tara se gasesc destui oameni care nu pot deosebi pe Haydn de Enescu; probabil numai ca in unele tari acesti oameni stiu ca exista altii care se pricep sa deosebeasca stilurile, si hotarat lasa pe seama acelor cunoscatori initiativa si raspunderea oricarei manifestari in sala. In alte tari structura publicului nu-i atat de ferma si rationala, si initiativa manifestatiilor o au uneori cei care nu dispun decat de multa energie fizica si de entuziasme diverse extramuzicale.
  Se intelege ca o intervertire in ordinea bucatilor, fara stirea unui asemenea public, poate da pe fata foarte hazliu alcatuirea lui intima.
  Numarul acelor care, in arta, se decid dupa motive estetice este infim. De aceea este foarte gingas lucru sa cercetezi oamenii asupra cunoasterii stilurilor. Starea naturala a omului normal dupa cetirea unei carti, ori in sala de teatru, ori in expozitia de pictura, este nedumerire si curiozitate (mai mult sau mai putin prudent stapanita) de a afla ce trebuie sa creaza despre carte, despre piesa, despre panza, lucruri a caror ratiune de a fi ramane in fond mai totdeauna neinteleasa pentru dansul. El stie ca exista o ierarhie in producerea si cunoasterea operelor de arta. Masura in care omul normal are constiinta de aceasta ierarhie este felurita, dupa tari si timpuri. In societatile foarte primitive disciplina artelor o tin preotii si magii; in cele foarte cultivate, intelectualii special instruiti pentru aceasta; iar societatile in doi peri se bucura de o libertate vioaie, cu efecte neprevazute, uneori foarte vesele. La primitivi situatia e simpla: gustul e uniform si sincer manifestat. Pentru civilizati si fractiuni de civilizati, duplicitatea este inevitabila in arta. Pentru ca productia este extrem de abundenta si diversa; iar de alta parte exista o ierarhie si o disciplina care ameninta si opreste continuu pe omul de bun-simt sa-si dea pe fata gustul autentic.
  Sunt nenumarati oamenii cari cumpara si admira ce nu le place, cari ascund cu mare grija ce le place, si inca altii, mai nenorociti cari nici nu apuca sa ceteasca, sa auza, sa vada ce le place, fiindca urmaresc cu mare zel frumusetile dictate de sus. Este destul de ciudat poate ca si in domeniul artei se stabilesc autoritati, si mai ales ca sunt ascultate. Pentru omul normal producerile specific artistice sunt, in fond, indiferente, si situatia acestui tip de umanitate generala fata de opera de arta este o perplexitate pe care cauta sa o mascheze cat mai bine cu ajutorul foiletonului de arta. Acestui om de mijloc nu-i trebuie orchestra simfonica, ci lautari; nici pictura nascuta din vizualitate artistica, ci cromolitografie sentimentala. De aceea dezvoltarea tehnicii artistice este de neinteles daca o raportam la rudimentarele trebuinte estetice ale omului normal. Si cred ca tocmai indiferenta esentiala a tipului acestuia fata de creatia specific artistica explica mai ales formarea autoritatii in materie de arta. Omul de bun-simt isi adaposteste indiferenta si perplexitatea sa naturala fata de opera artistului printr-o ipocrita sau maimutareasca supunere la opiniile dictate de critica. Trebuie amintit ca de la romantism incoace, critica, urmand unor dispozitii intelectuale generale, s-a departat de public, s-a indusmanit chiar cu dansul si, ceea ce-i si mai dezastruos pentru cetitorul docil si de bun-simt, a adoptat adeseori un stil excesiv de poetic, facut din metafore si comparatii vertiginoase, din transpuneri extravagante de senzatii - cuvintele, tonurile, colorile schimbate fantastic unele prin altele: o perturbare grozava a regnurilor naturii fizice a parut indispensabila pentru a exprima originalitatea fara seaman a intelectualului modern. Iar omul de mijloc inghite supus si pastreaza credincios acest stil, si fricos si stangaci il intrebuinteaza pentru a tine pas cu modernitatea, la care cu nici un pret nu poate renunta. Astfel, il auzi si pe dansul vorbind de pianisti care sculpteaza tonurile, si de versuri care miroase a iasomie.
  Omul de mijloc este astazi, in judecarea artei, cu deosebire uluit; criticul ii vorbeste de miresmele unui ton de vioara, de savoarea unei fatade arhitectonice - si-l maltrateaza fiindca nu deosebeste stilurile. Apoi nu-i cuminte acel care se tine hotarat si din toata inima de Humoresca lui Dvorjak? Ce tonuri sculptate, ce acorduri cu parfumuri! Iata o bucata care are valoarea, profund semnificativa, ca se poate fluiera usor si placut, si-i asa de dulce, si cu delicioasa melancolie iti aduce aminte de un sfarsit de chef delicat, cu lautari absolventi de conservator!
  Dar autoritatea criticilor este, dupa cum se vede, o fatalitate absoluta. Omul de bun-simt rar scapa (ca in exemplul de mai sus) de tirania ei. Spun drept ca atunci cand se manifesta liber in arta, omul de bun-simt mi-e drag si il stimez din toata inima, fiindca-i onest si are haz. Daca, cine stie de ce - din eleganta de esteti probabil - nu vroim sa-l instruim (si cu transpuneri lirice nu se invata oamenii a deosebi stilurile si a intelege tehnica artistica), bine e sa-l zapacim cu metafore ametitoare, si din amuzant, cum poate fi adeseori, sa-l facem cu desavarsire ridicul?
  Cu cat critica e mai diversa si mai individualista, cu atat e mai putin apasatoare; cu atat mai tare inlesneste libertatea gustului pentru omul de bun-simt si-l desface de obligativitati la care nu-l putem supune decat daca vroim sa fim ironici. Scoli si directii accentuat si unitar organizate incurajeaza in omul normal lenea de a gandi, care si asa ii este naturala, si fac din el un poznas automat de formule.
 

Analogii penibile    
  'Bogatul este un talhar (Sfantul Vasile) - bogatul este un hot; trebuie sa se faca toti deopotriva, dandu-si prisosul unii altora; mai bine ar fi sa fie toate bunurile in comun (Sfantul Ion Hrisostom). Bogatia este totdeauna facuta din furt; daca n-a furat cel care o stapaneste acum, au furat strabunii lui (Sfantul Ieronim). Natura a facut sa fie toate in comun: proprietatea privata este o uzurpare (Sfantul Ambroziu). Dupa buna dreptate, toate ar trebui sa fie ale tuturor; nedreptatea a facut proprietatea privata (Sfantul Clement)'.
  Comunismul acesta al sfintilor parinti era numai o eleganta literara si morala, un reflex inocent al comunismului practic din vremurile dintai ale crestinismului. Ca rechizit retoric el se gaseste pana si la Bossuet - o dovada cu deosebire amuzanta pentru longevitatea stranie a florilor de stil. In Rusia actuala, comunismul, in practica, s-a impacat, in scurta vreme, cu tot felul de infamii burgeze individualiste, dar pentru mentinerea cursului literar al ideilor comuniste, in toata splendida si platonica lor strictete, oameni sunt si acum impuscati cu duzinele. Desigur ideea comunizarii si a impartirii egale este cea mai usor de trezit in capul saracimii, si agitatorii din toate vremurile nu au lipsit sa recurga la dansa. La timp potrivit, apostolul marxist a pus la o parte tot moftul socialismului 'stiintific', si a strigat tovarasilor, scurt si simplu: luati bogatilor ghetele si lasati-le papucii - si a facut revolutia Pe urma sa ne amintim sinoadele socialiste care se tin lant de cateva decenii, cu certuri nesfarsite asupra buchii marxiste, si asteptarea extatica a realizarii comunismului intreg - intocmai ca certurile pe evanghelie si asteptarea imparatiei lui Dumnezeu, cu doua mii de ani in urma, - cu aceleasi ocari inversunate, cu aceeasi stramtare si strambare a mintii, acum ca si atunci.
  Alaturi de ura impotriva bogatului si condamnarea lui radicala, statea, in revolutia crestina ca si in acea comunista de astazi, o ura, tot atat de veninoasa poate, impotriva intelectualului. Pentru fanatic, intelectualul este diavolul, fiindca intelectualul se indoieste. Entuziasmul pentru stiinta, afisat de socialismul contemporan, s-a dovedit a fi, in practica, o fraza de parada: in mase ura contra carturarului este fundamentala, este ura catre monstrul neinteles. Si agitatorii, cei din imparatia romana ca si cei de astazi, o hranesc cu aceeasi grije ca si ura impotriva bogatului. In revolutiile recente, fenomenul s-a dat violent pe fata.
  Negarea cu orice pret a bogatiei si a invataturii, atunci ca si astazi, rodea corpul civilizatiei - negare hranita de ura elementara a saracimii, ura careia apostolii din totdeauna ii dau o haina de postulat moral.
  Conditia civilizatiei este viata urbana; ruralul este, intr-o masura oarecare, om preistoric, oprit la satisfacerea trebuintelor elementare ale creaturii, prins, cum este, in munca excluziv destinata indestularii acelor trebuinte. Cred ca ruralului din orice parte a Europei ii va fi - cu mici deosebiri de grad - oricand lesne sa renunte la produsele vietii propriu-zis industriale si urbane. Si daca va intra in delir, le va distruge cu cel mai natural entuziasm, si probabil cu sentimentul delicios ca a pus cu totul mana pe dansele si izbuteste, in sfarsit, sa se sature de ele. Pentru moment cumpara parfum si pudra; asta nu insemneaza ca n-ar fi gata sa renunte, de hatarul unui chef social formidabil, la sapun, la drum de fier, la telegraf, medic, scoala, la toate fleacurile urbane, la care se uita asa de des el cu viclean dispret. Unul din cele mai clare efecte ale razboiului a fost o strasnica pornire de taranizare a Europei. Si tara cea mai perturbata si mai gata la orice este astazi Rusia, cuibarul prin excelenta rural, urias si haotic.
  La descompunerea societatii antice au operat ruralii intr-o vasta masura; caci ruralii erau doar barbarii - tarani si ciobani. Efectul hotarator al acelei binecuvantate transformari si purificari prin barbari, cei atat de sarbatoriti in mintea simplista a romanticilor nationalisti, a fost tocmai stricarea vietii urbane. In Galia, cea mai oraseneasca intre provinciile imperiului, se poate cu deosebire clar urmari cum puterea a trecut de la cetati la fermele si satele germanice. Negresit, in orase lumea saracea groaznic de greutatea birurilor - si fenomenul incepe sa aiba in viata de astazi o analogie cu deosebire penibila.
  Inchiderea economica a statelor, tot mai inversunata si mai oarba, poate sa sugrume din ce in ce mai strans circulatia bunurilor pe care sa intemeiaza viata capitalista si probabilitatea razboaielor frecvente si locale creste potrivit cu acest nationalism acut. In razboiul local si frecvent este Evul-Mediu. Ce vor lasa in picioare razboaiele nationale or putea regula acele civile - alternativ sau simultan.
  Ca decor si costum pentru aceste analogii in structura interna a vremurilor noastre si acea a civilizatiei vechi la sfarsitul ei, servesc exploziile religioase - intuitionism, antroposofie, teosofie, spiritism, 'stiinta crestina', - un alai de carnaval mistic, in care se amesteca, multumita aiurelei desavarsite si vanitoase a milioane de semidocti, tot felul de resturi din bucatariile metafizice europene sau orientale, ori din visarile fruste ale Pieilor-Rosii. Si lumea incepe sa misune, ca si in primele veacuri crestine, de aventurieri religiosi si taumaturgi, spre ameteala definitiva a unei societati bolnave, minate de plebeizare - prin urmare cu rezistenta intelectuala adanc compromisa.
  Inainte de razboi se zicea ferm ca civilizatia moderna nu poate fi expusa la o catastrofa asa vasta, si oricum rusinoasa, ca cea antica, fiindca productia moderna are o putere covarsitoare. Pe atunci planau mai toti intr-un optimism dulce si absolut. Razboiul are grozav aerul sa ne spuie ca s-ar putea intampla si altfel; si rusinea noastra s-ar putea sa ajunga cel putin tot asa de mare ca a celor vechi.
  Imi pare ca la astfel de analogii trebuie sa ne gandim fata de criza civilizatiei - daca e vorba de gandit Indeobste lumea prefera vomitiuni patetice, in stil apocaliptic; astfel ca problema acestei crize a ajuns o tema favorita a flasnetelor literare de toate formele si dimensiile.

Explicatie finala
 
  Razboiul, reabilitand violenta, a varsat in viata europeana cantitati mari de sinceritate; siluirea e doar o pornire eminent imediata si naturala in majoritatea indivizilor din specia umana. Din punct de vedere sufletesc, rezultatul autentic si direct a fost de a da pe fata aceasta pornire.
  Insa criza nu a fost simpla; efectele ei trebuiau sa fie variate, si uneori sa se contrazica ciudat.
  Nimeni, de pilda, din cei cu raspunderea suprema a trebilor publice europene nu vrea sa-si atribuie gloria de a fi dorit si inceput razboiul, ci toti vor sa arate ca se trudesc sa asigure pacea.
  Scribi, robi ai claselor conducatoare, porunciti anume sa vocifereze, cu patos de cafenea, un nietzscheism de raspantie, se ciocnesc de altii tocmiti sa tamaieze masele, pe cele de sus, ca si pe cele de jos, cu arome crestine anume drese pentru uzul actual. Astfel, violenta sau caritatea evangelica pot fi pe rand adorate, cu mondena gratie, de aceiasi oameni.
  Barbati de stat cocheteaza cu aspiratiile cele mai indiscrete ale feminismului, si viseaza totusi sa reinfiinteze familia patriarhala, in toata rigoarea disciplinei sale antice. Iar reactionari vehementi invartesc, la ocazie, ochi dulci spre lucratorii cei mai rosii.
  Criza razboinica a revarsat un amestec original de adevar, de contraziceri desantate si grimasa.
  Consecventa este o povara, pe care omul obisnuit o arunca fara scrupul in viata de toate zilele, sau chiar in cea oficiala si solemna; si usuratic el adopta idei a caror origine n-o stie si al caror rost n-are timp nici putere sa-l inteleaga, ca sa se apere de obiectii nu totdeauna usor de priceput pentru mintea lui simplu practica.
  Astazi clasa burgeza intampina multe greutati ideologice, si in spiritele comune se produce o aiureala din mijlocul careia rasar atitudini autoritare fara alt fond decat o nervozitate aroganta foarte stangaci consumata. In nedumerirea aceasta ideologica, burgezia isi cauta uneori adapost in filozofia unei alte clase, si se face, fara chibzuinta si fara bun-gust, stegarul nobilimii de sange, desfasurand un conservatorism inutil pompos, de simpla maimutareala. Dar, fara indoiala, doctrina insasi aristocratica si conservatoare nu se reduce la astfel de manopere cabotine; ea poate fi, astazi, reprezentata serios si fundata inteligent. In Romania, de exemplu, oameni eminenti au dat forma stralucita, si logica si estetica, unei doctrine conservatoare potrivite tarii acesteia. Totusi, societatea romaneasca intarzie, in unele privinti, atat de surprinzator in faza imitatiei primitive, incat, acum proaspat, infloreste la noi un conservatorism pur francez - sau mai preciz: burbonic - care desigur face figura pitoreasca, dar si foarte bizara in patria lui Carp si mai ales a lui Eminescu.
  Atitudinile aristocratizante ale burgeziilor apusene sunt adeseori, ele singure, imitatii putin gratioase si de slaba valoare practica. Copiile sud-est-europene ale unor astfel de imitatii vor figura, probabil, numai ca un paragraf marunt in istoria amuzanta a vremii noastre.
  Luciditatea aspra si rece este traditie in clasa burgeza si principiu al civilizatiei uriase pe care aceasta clasa a creat-o. Primatul inteligentei formeaza temelia bunului-gust al burgeziei si nobletea spiritului ei specific. Oameni ca Norman Angell, Keynes si Caillaux dovedesc ca aceasta traditie a inteligentei este vie, ca luciditatea burgeza nu s-a topit toata in frigurile prin care trece astazi lumea.
  Am credinta ca o clasa, ca si un om, se poate adapta chiar celor mai aspre si complicate incercari, fara a se deda la tumbe si grimase. Cetitorul a vazut desigur ca tinta celor cuprinse in aceasta carte e mai ales sa denunte contraziceri si strambaturi sufletesti si sociale, care vin sa poceasca din ce in ce mai des si mai dizgratios fizionomia omenirii cultivate.