|
|
|
CELE 4 MITURI ROMANESTI
Miorita, o metafizica a mortii
In istoria exegezei mioritice s-au conturat mai multe directii de
cercetare, fiecare destinata sa lamureasca 'esenta' si sa descopere
'geneza', adica secventa de timp si mediul socio-profesional in care
a
aparut si s-a dezvoltat dramatica si enigmatica poveste a pastorului.
Cand 'esenta' a fost cautata in geneza, cercetarea a capatat caraeter
limitativ si absolutizant. Directia etnografica, reprezentata prin
nume de marca (C. Brailoiu, Ion Muslea), a sustinut ca sensul poemei
ar fi determinat de obiceiuirile de inmormantare. Mai precis, de
reprezentarile terifiante despre strigoi sau de o lege prescrisa in
traditie, dupa care tanarului nelumit trebuia sa i se insceneze o
festivitate alegorica de tipul moartea-nunta.
Sunt argumente pentru a sustine ideea, insa problema nu ni se pare
bine pusa, din doua motive. Unul priveste tehnica neinspirata a
cercetarii. Se apeleaza la exemplificari dintr-un domeniu marginal:
riturile propriu-zise de inmormantare, pentru a fi aplicate pe un
teren al spiritualitatii traditionale care are cu totul alt specific:
mioritismul ca mod de existenta. Apoi, deplasandu-se atentia asupra
credintelor superstitioase, se ajunge la denaturarea problemei. Frica
de moarte isi face loc intr-un mod tensionat si anxios doar in
legendele neritualizate despre strigoi, singura ratiune de a exista a
acestei categorii folclorice. Frica intra in surdina nu numai in
balade, dar si in bocete, unde se manifesta indurerarea celui care
pleaca 'dincolo', precum si a celor ramasi in viata. Bocetele sunt
forme folclorice 'de trecere'), iar rolul lor e acela de a atenua
dramatismul momentului si, mai mult decat atat, de a anula starea de
frica in fata mortii. Cat priveste vina transformata in frica a celor
ramasi in viata, aceasta tine de partea ritualica a momentului de
trecere si se plaseaza intr-o sfera colaterala, fara putinta de a
lamuri nici 'esena', nici 'geneza' Mioritei.
Trebuie sa facem distinctie intre modul cum intampina moartea cel
marcat de destin si ceilalti, ramasi dincoace, avand obligatia de a
conserva memoria disparutului. Primul este reprezentat in oralitate de
imaginea pastorului, interpretata in mai multe chipuri. El se
dovedeste a fi constient de iminenta mortii si are putere sufleteasca
s-o intampine 'impacat si tare', deci cu barbatie. Nu cade din
conditia de om; din contra, depaseste limita comuna si devine model de
comportament eroic pentru colectivitate. In logica desfasurarii
dramei, nu exista decat un singur obiect al ripostei, moartea, pentru
care pastorul este pregatit. Criticii i-au reprosat artistului anonim,
mult mai inspirat si mai intelept, ca si-a condamnat eroul la
pasivitate; ca a nesocotit, din nestiinta, miscarea conflictuala. Ei
nu au observat confruntarea de profunda semnificatie umana intre om si
destin; de natura spirituala si nu economica, asa cum gresit s-a
inteles din versurile derutante: 'Ca-i mai orotoman / S-are oi mai
multe'.Schimbarea directiei conflictuale intr-o competitie de
interese personale ar fi dus la denaturarea totala a fondului
mioritic. Sa retinem o afirmatie lamuritoare a lui Eugen Lovinescu,
unul dintre marii admiratori ai poemei: 'Daca ar fi pus mina pe
baltag, pe linga milioanele disparute fara urma in noaptea timpului,
s-ar mai fi pierdut inca um cioban'. Daca s-ar fi dovedit bun manuitor
de baltag, Miorita ar fi devenit o balada ca oricare alta, iar
pastorul - un sablon literar.
Baba Dochia
Ca sa pricepi sufletul unui popor, trebuie sa-i cunosti miturile
fundamentale. Chiar daca nu se mai regasesc decat palid in felul de a
fi al indivizilor contemporani, eresurile continua sa alcatuiasca o
aura spatiala si temporala ce explica, prin simboluri simple, la
indemana oricui, o intreaga existenta colectiva. Oricat ne-ar lua
ochii amanuntele prezentului, duhul englezesc etern n-ar fi el insusi
fara legenda Regelui Artur si a Cavalerilor Mesei Rotunde, nemtii ar
fi mai enigmatici fara Cantecul Niebelungilor si frumoasa Loreley,
dupa cum Mahabharata usureaza calea spre spiritul indian, iar legenda
lui Ruslan, spre cel al rusilor.
Un mit de larga raspandire este cel care simbolizeaza nasterea
poporului roman: Traian si Dochia, primul reprezentandu-l pe imparatul
care s-a acoperit de glorie la Roma, cucerind bogata tara a dacilor,
in anii 105-106 d.Ch., Dochia fiind, in legenda, fata regelui dac
Decebal, care, invins, s-a sinucis, spre a nu cadea in mainile
cuceritorilor tarii sale. Urmarita de Traian, care se indragosteste de
ea, Dochia fuge pe muntele sacru Ceahlau, imbracata in ciobanita si
manandu-si oile. Maica Domnului o salveaza, prefacand-o impreuna cu
turma ei intr-o formatiune stancoasa. Stanca Dochia poate fi vazuta si
azi, o alta legenda spunand ca ar fi vorba de o baba ce pornise cu
oile prea devreme la pascut. Era la inceput de martie si s-a aratat
puternic soarele, asa ca baba Dochia, imbracata cu 9 cojoace, a dat
jos unul cate unul. Capriciile vremii au adus, insa, un ger napraznic,
asa ca femeia cu oile ei au inghetat, transformandu-se in stane de
piatra.
De atunci, primele 9 zile din Martie se cheama 'zilele babei'.
Mesterul Manole: revelatia tragicului
Teoria literara are dificultati in privinta incadrarii in gen si
specie, atat a Mioritei, cat si a Mesterului Manole. Ambele capodopere
se afla incluse in colectiile de balade, dar, adesea, au existat
rezerve in legatura cu posibila validare a incadrarii. Desigur,
clasificarea ramane o problema minora, ca oricare alta, tinand de
domeniul cantitatii, insa nu trebuie neglijata ori expediata prea la
repezeala. Procedand astfel, crocian sau procustian, cum vrem sa-I
spunem, ajungem, in scurta vreme, sa nu mai deosebim basmul de snoava
si legenda de tipuritura. Artistul anonim a rezolvat in felul lui
acest mic diferend teoretic: pentru el, Miorita, Legenda Mesterului
Manole si multe aletele sunt cantece; sau ziceri, spuneri din gura,
din fluier, din frunza, cum ii cere inima si cum doreste
colectivitatea. Folcloristii s-au aliat autorului anonim, insusindu-si
denumirile traditionale si crezand ca este preferabil sa te incadrezi
oralitatii decat s-o introduci pe ea in circuitul culturii savante,
atat cat permite axilologia. Dar s-au inselat de doua ori: pe de o
parte, refugiindu-se in trecut, au scurtat zilele traditiei; pe de
alta, au limitat valoarea integrala a capodoperei folclorice la un
singur inteles: modul de expunere. Individul din oralitate pretinde sa
I se cante textul, adica il recepteaza in ansamblul sau sintetic, in
timp ce aspectele de inventie si de poetica sunt lasate pe seama
mestesugarului inspirat. Auditoriul s-a bucurat, a ras sau a plans si
atata tot. Dar, o data cu trecerea de la modul de viata rurala la cel
orasenesc, fapt produs la romani indeosebi dupa al doilea razboi
mondial, se schimba si forma de receptare a literaturii traditionale.
Poezia populara ia calea literei tiparite si se depoziteaza in
biblioteci, pentru a fi solicitata de cititori. Opera se scindeaza in
mod fatal, adica se de-sincretizeaza, ca sa apara loa lumina, cel
putin in plan literar, valori ce nu se lasau usor sesizate inainte. De
aici decurge necesitatea unei noi poetici a literaturii populare, o
noua strategie a receptari, care ar justifica apelul la genuri si la
specii dupa modelul creatiei culte.
Zburatorul
In mentalitatea arhaica iubirea este considerata o mare forta si
primul impact cu aceasta s-ar datora unei fiinte supranaturale si
reprezinta un proces de initiere configurat printr-un singur mit:
mitul erotic al zburatorului. Mit fundamental al poporului roman,
mitul erotic e , dupa cum afirma G. Calinescu 'personificarea invaziei
instinctului puberal.' In conceptia criticilor, folcloristilor,
etnologilor, zburatorul este un spirit rau, privit ca un zmeu sau
demon, o naluca, el intra noaptea pe cos sau horn, avand infatisarea
de balaur, sarpe, para de flacara. Zburatorul apare in visul fetelor
ca un tanar frumos, chinuindu-le somnul. Printre cei care s-au ocupat
cu studierea acestui mit se numara: Dimitrie Cantemir, George
Calinescu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile. Cat despre prelucrarea
mitului in literatura, Calinescu afirma: 'Poezia romana, prin Eminescu
indeosebi, a aratat inclinari de a socoti iubirea ca o forta
implacabila, fara vreo participare a constiintei.' Ca marturie sta
poemul Calin(file din poveste), inspirat din basmul popular Calin
Nabunul. Dar M. Eminescu nu a fost singurul care a preluat mitul
zburatorului. Printre cei inspirati de acest mit fundamental al
poporului se numara si I.H. Radulescu, cu poezia Zburatoru,
considerata cea mai izbutita creatie poetica a acestuia.
