|
|
|
CARAGIALISMUL IN PERIOADA INTERBELICA
The paper tries to demonstrate that we can talk about a certain caragialian tradition established in the Romanian literature between the two World Wars. By caragialism we could mean a sum of typological, thematical and artistical coordinates, that proved to be very fertile on the realm of Romanian drama and narrative.
"Niciodata nu vom izbuti sa-l epuizam pe Caragiale. El este acela care intotdeauna ne va epuiza pe noi." (Cazimir, 1984: 114). Astfel isi concluziona Stefan Cazimir aprecierile pe marginea manifestarilor prilejuite de Zilele Caragiale. Bibliografia imensa aferenta interpretarii operei acestui dramaturg care a marcat, incontestabil, o culme in comediografia romaneasca, sustine, fara tagada, impresia ca obiectul studiului este extrem de glisant, caleidoscopic, flexibil, compatibil cu abordari dintre cele mai diverse, fiind asadar imposibil de incarcerat definitiv intr-o singura formula. Devine evidenta, in acest context, constatarea ca la intrebarea "Ce este caragialismul?" nu se pot da decat raspunsuri aproximative, o definitie apodictica fiind aproape aroganta. Reducerea la o relatie sintetizatoare se impune insa cu stringenta atunci cand intentionam identificarea instaurarii unei traditii de tip caragialesc in dramaturgia si in proza romaneasca. Indraznim, asadar,sa denumim prin caragialism" o suma de coordonate fixate la intretaierea axei tipologice cu cea tematica si cu cea a expresiei artistice. Poate cu ajutorul computerului s-ar contura silueta cristalizata a imaginarului caragialian. Depistarea in miniatura a aceluiasi corpus imaginativ este practic imposibila sau, mai grav, ar ilustra nedoritul fenomen epigonic. Interesanta si utila se dovedeste insa, decelarea unor repere de pe mentionatele axe ale artei caragialiene in textura unor lucrari de referinta in teatrul si in proza din perioada interbelica, lucrari mai mult sau mai putin asociabile, in general, cu numele lui Caragiale. Mitica si "miticismul", don juan-ismul, semidoctismul, demagogia politicianista, mahalagismul, carnavalescul, moftul, "marea trancaneala" si agorafilia, etc. au dobandit valoarea unor constante extrem de fertile, recognoscibile nu numai in comediile de moravuri ale lui T. Musatescu sau Al. Kiritescu, incadrabile cu usurinta directiei satirice caragialiene, ci si in piesele lui L. Rebreanu, in camilpetrescianul Mitica Popescu, in romanele fresca ale lui M. Eliade si chiar si in proza "proustiana" a H. P. Bengescu. Desi universale, unele tipuri comice insiruite au fost fixate ireversibil in tiparele specificului romanesc de catre Caragiale, astfel incat reiterarile sesizabile ulterior ii sunt, incontestabil, debitoare.
Expresie a spiritului balcanic, insumand defecte specifice popularului erou bulgar Bai Ganiu, dar si calitati ce amintesc de Nastratin Hogea, Mitica a devenit, gratie lui Caragiale, apelativul comun desemnand tipul zeflemistului, "licheaua vesela", spiritul independent dar sociabil, bucuresteanul prin excelenta, logoreic si spiritual, capabil intotdeauna sa gaseasca prompt replica potrivita si memorabila. Fara biografie, fara fiziologie remarcabila si lipsit de ideal, este, totusi, un personaj pitoresc, simpatic, un fanfaron inofensiv. Sugestia intertextualitatii este
declansata spontan chiar de titlul piesei lui Camil Petrescu, Mitica Popescu, trimiterea la Caragiale fiind impulsionata si de numele de familie in "escu", acea marca a non-diferentierii, a generalizarii tipului. Incadrarea prin expresivitatea onomasticii in categoria personajelor zugravite in schite precum Mitica sau Amicul X., apare indrepatita inca din prima scena, cea a expozitiunii cuprinzand o succinta caracterizare in absenta:
Angela (dulce): Orice ati spune, draga, Mitica e teribil de simpatic.
Casierul (brusc infuriat, pentru amorul artei) Dar lasa-ma, domnule, ca bine-i face! Umbla cu trasura si pe urma vine dupa aconturi la mine.
Buiac (cu un ton amarui, care stie el ce spune): Sau sta toata ziua, rezemat la bara, la Capsa.
Didi se pricepe si ea) Si se leaga de femei!
Buiac a prins argumentul, cu degetul impunge in gol, catre femei): Eh! Vezi!
Jean (nu se lasa invins, cu una cu doua): Domnule casier, dumneata n-ar trebui sa spui asta Cand ti-era fetita bolnava, Mitica ti-a tinut locul si aici si ti-a facut si lucrarile de la cealalta slujba!
Casierul (enervat, gaunos): Si nu i-am platit
Jean: Domnule casier, marfa asta s-o vinzi la altcineva Stiu eu cum i-ai platit. Casierul vara nasul in hartii, caci nu-i place sa i se aminteasca de asta). E Mitica baiat bun. (Petrescu, 1973: 10-13)
In mod surprinzator, eroul camilpetrescian se indeparteaza, printr-o stranie dedublare, de modelul caragialian, evoluand spre statutul de om cu preocupari, ambitii si sentimente autentice. Schematismul, artificialul, constructia de marioneta sunt depasite prin configurarea dimensiunii interioare. Farsele, vorbele de duh, veselia contagioasa, disimularea, optimismul inconstientei, iresponsabilitatea, laudarosenia puerila, desfiderea autoritatii, etc., contureaza imaginea unui Mitica arhicunoscut, caragialesc. Spre deosebire de acesta, insa, Mitica Popescu "place E ca nuca are coaja, dar are si miezEi, coaja o lapezi fara paguba" (Petrescu, 1973: 43), dupa cum se exprima un personaj al piesei. Intelegem astfel ca profunzimea sentimentelor, spiritul de sacrificiu, natura duala a caracterului, nobletea sufleteasca, etc., sunt calitati ascunse sub paravanul miticist al neseriozitatii si al superficialitatii, aparente impuse de un for interior, ca pandantive ale poreclei preferate in locul sugestivului dar neobisnuitului nume de botez, Mai.
Apropiat de Miticii schitelor si ai comediilor caragialiene, de avantatul dar cameleonicul Coriolan Draganescu, de inflacaratul si ridicolul primar al Mizilului, Leonida Condeescu, sau de naivul megaloman Conu Leonida, este, fara indoiala, si Spiridon Vadastra, personaj din proiectatul roman eliadesc intitulat Apocalipsul, preluat in mare parte in Noaptea de Sanziene. In varianta initiala, publicata postum sub titlul Dubla existenta a lui Spiridon Vadastra, sarja caragialesca pare predominanta iar protagonistul "intra in tipologia, binecunoscuta, din Momente si schite, dar modelata in lumina unei interpretari tragice a comicului diabolic consubstantial." (Eliade, 2000: 167) Renegandu-si obarsia umila, posedand o "vointa atavica" - unicul sau instrument de parvenire, de altfel, Vadastra traieste in plan oniric daydreaming un viitor glorios, cand se va putea razbuna pe acea neidentificata forta ce se opune malefic succesului sau pe care-l crede pe deplin meritat. In acelasi timp, insa, existenta in planul diurn cotidian apare drept o permanenta contrazicere a acestor vise, spulberandu-i implacabil iluzie dupa iluzie. Mentinandu-si dupa fiecare esec optimismul si increderea in destinul si in rolul sau social de exceptie, Vadastra n-are nicicand sentimentul penibilului. Pagini intregi redau cu maxima obiectivitate dar printr-o expresiva dispunere a secventelor narative, atmosfera stilistica marcata de o foarte subtila ironie:
- O fata care ma iubea pe mine, imi spunea ca-i place fruntea si buzele. Spunea ca am o frunte de cugetator. Dar tie, ia spune-mi, ce-ti place?
-Tot fruntea! facu Arethia redevenind calina.
Ar fi vrut sa spuna "ochii", dar isi dadu seama ca l-ar fi jignit, si atunci spuse-se "fruntea", desi era ultimul lucru care-i placea la Spiridon; o frunte lunga si destul de ingusta, cu tamplele bulbucate, care-i dadea, dupa parerea ei, un aer de taran.
- Si mai ce altceva?! intreba din nou Spiridon.
- Buzele! Exclama Arethia.
Dar nu o saruta, asa cum se asteptase, ci o privi lung, victorios, apoi se ridica de langa ea si se apropie de oglinda. Isi masura multa vreme chipul in oglinda, atat din fata cat si din profil, incruntandu-se, descretindu-si fruntea, zambind, si aranjandu-si cand parul din crestetul capului, cand ochelarii.
- Ai dreptate! Facu el reintorcandu-se langa Arethia. Nu observasem. Dar altceva, din caracterul meu, ce-ti mai place?
Sinceritatea! Spuse tarziu Arethia. Mie imi plac barbatii sinceri si cavaleri.
Da, facu Spiridon putin dezamagit. E adevarat ca sunt un om sincer. Eu spun intotdeauna omului in fata. Nu umblu cu perfidii Dar ce altceva iti place? Ce ai gasit la mine mai deosebit de ceilalti oameni?
- Ah, stiu la ce te gandesti, rosti Arethia zambind cu incantare: munca si seriozitatea! Tu esti un baiat serios si ambitios, nu unul din aia papa-lapte
Spiridon incerca sa rada, dar nu izbuti decat sa se inece, scurt, dupa care aspira adanc aerul si-si puse mana pe umarul Arethiei.
Asa e! incuviinta cu glas fierbinte, sugrumat. Ai ghicit. Eu nu sunt ca altii, papa-lapte, neseriosi, si n-am protectie. Eu prin mine am facut toate, Arethia. Si o sa vezi tu mai tarziu Sa vezi mai tarziu ce-o sa fie! (Eliade, 2000: 107-108)
Mai putin cunoscuta schita O blana rara, pare a prefigura, in nuce, profilul interiorizat al unui Mitica-Misu sensibil, macinat de griji, doar in aparenta independent si blazat, dispus la orice sacrificii pentru intretinerea si salvarea fiului parasit fara regrete de foarte eleganta si distinsa doamna Cutopolu: [] Acum Misu e omul de alergatura al lui Psaridi. Foarte credincios, binecrescut si discret, Misu face afacerile domnului si doamneisi-i platit destul de binisor. Ar fi fericit daca baiatul si Lucretia n-ar fi bolnavi o casa igrasioasa in mahala Si el n-are lemne si n-are sfant! (Caragiale, 1974: 117) Pe aceleasi coordonate se plaseaza drama Logodnicului din romanul omonim al Hortensiei Papadat-Bengescu. Costel este provincialul stabilit in Bucuresti, straduindu-se sa se integreze grupului, in special prin vestimentatia moderna pentru care isi cheltuieste toate resursele financiare primite de la parinti. Naiv si usor manevrabil de o cocota experimentata, ca si Misu din mentionata bucata caragialiana, Costel iese doar in aparenta invins din relatia cu insignifianta Ana, fiind, in realitate, dupa moartea acesteia, pregatit sa infrunte lumea cu acelasi cinism cu care fusese manipulat de catre Lupescu - un Mitica mult mai vorace si lipsit de scrupule, varianta proliferata malefic si in ipostaza unui Lica Trubadurul din Concert din muzica de Bach, de exemplu, sau prin calinescianul Stanica Ratiu din Enigma Otiliei.
Acestia par a ilustra la fel de bine tipul Don Juan-ului, atat pe cel insinuat in Mitica Lefterescu din schita Five o'clock, cat si pe cel al cuceritorului cabotin Nae Girimea. Profunzimea psihologica, sondata experimental in romanul H.P. Bengescu, modifica substantial componentele clasice ale tipului, asimilate atat de bine modelului caragialesc. Preluarea si prelucrarea originala a acestui etalon este realizata pe un plan superior de catre Mircea Eliade, prin includerea unei neasteptate dimensiuni metafizice in caracterul personajului de aceasta factura.
Daca la mediocrul Nae, iubirea simultana a doua femei e un simplu capriciu aparent periculos, un viciu ce-i stimuleaza siretenia instinctului de conservare, la cerebralul Pavel Anicet din Intoarcerea din rai, divizarea pasiunii intre Una si Ghighi echivaleaza cu pierderea unitatii sinelui prin scindare, este deci generatoare de o suferinta perceputa acut de lucid ca inrobire a sufletului, ca istovire si irosire chinuitoare. Sinuciderea ii apare astfel drept singurul act de vointa pe care il poate impune vietii, singurul gest eliberator prin care se poate reda primordialului dezmarginit, absolut si unitar. Ambitiosul si noncomformistul Petru Anicet, fratele lui Pavel, interpreteaza de pe o pozitie diferita aceasta relatie ternara, don juanesca, echivaland-o cu o experienta "extatica", prin care a devenit superior "celorlalti poligami clandestini", pentru ca a descoperit valentele iubirii ca posibilitate de implinire.
In romanele realiste ale lui M. Eliade, raportul intertextual caragialian este sesizabil si in legatura cu tipul intelectualului. Fin ironist, recunoscut pentru urbanitatea satirei, Caragiale a fixat inimitabil notele specifice ale etopeei acestei categorii umane. "Caputinistii" preocupati in permanenta de "chestiuni arzatoare de estetica, filozofie", " inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales cand e vorba de miscarea culturala" (Caragiale, 1974: 133), nu se deosebesc esential de tineretul eliadesc din perioada posterioara implinirii idealului colectiv al marii uniri. "Huliganii" blazati ai deceniului al patrulea se pierd in nesfarsite polemici sterile pe tema sexualitatii si a dragostei, a mortii si a revolutiei, a vietuirii in concretul cotidian sau a izolarii in vederea desavarsirii utopice a creatiei absolute.
Privit din exterior, cu vadita superioritate si cu un dispret usor perceptibil sub pojghita stravezie a admiratiei vesnicului aspirant, grupul intelectualilor din celebra schita caragialiana, isi pastreaza peste decenii notele definitorii: desconsiderarea oricarei ocupatii de utilitate imediata, increderea nezdruncinata in pretiosul rol social in slujba caruia isi inchina zestrea lor "divina: gandirea" (Caragiale, 1974: 134), existenta mimetica, redusa la dimensiunea locutorie. Lectura romanelor Intoarcerea din rai si Huliganii, ofera cu generozitate astfel de mostre de viata elitista, facilitind o radiografiere obiectiva a acestei caste de caraghiosi, vorbareti si pierde-vara, dupa spusele lui Eleazar, cel mai aprig si incomod observator care se include autocritic si lucid in respectiva caracterizare. Cu o franchete dezarmanta, Eleazar, acest "bici al lui Dumnezeu", demasca metaforic vanitatea tinerei generatii: Ati vazut vreodata un peste stricat, noaptea? Asta e cultura noastra fosforescenta de cadavru la inceputul putrefactiei. (Eliade, 1995: 76)
Nelipsite de profunzime si de savoare discursiva, dezbaterile aprinse din cadrul grupului boem de ziaristi, scriitori, artisti, profesori, etc. se plaseaza totusi, prin evidentul deficit de finalitate practica, pe un nivel superior al aceleeasi paradigme a "marii trancaneli", plaga nevindecabila a spiritualitatii romanesti. Conceptualizarea abstracta stearpa nu este decat o versiune intelectualizata a manifestarilor locutionare prolixe si ofensive, genial captate de Caragiale atat in varianta "miticismului", inteles ca "logos parazitar" (Amariutei, 2002: 35), cat si in cea a mahalagismului.
Stanjenitor prin frecventa si prin perseverenta, vizand "toate categoriile sociale" (Ibraileanu, 1909: 219), redand frapanta discrepanta intre forma si fond, mahalagismul are ca referinta clara un comportament verbal violent, adeseori imprecatoriu, neslefuit, punctat de apelative populare si de neologisme neasimilate si contaminate ilariant. Atmosfera esential viciata fonic din numeroase Momente precum: Art. 214, Justitie, Five o'clock, Vizita, La Mosi, Tren de placere, dar si din Conu Leonida fata cu reactiunea, din D'ale carnavalului sau din scenele marcate de prezenta Zitei din O noapte furtunoasa, este, din pacate, una inca reiterabila. O dovada este oferita tot de textul lui M. Eliade, prin surprinzatoarea insertie a unui pitoresc discurs caragialesc intr-un context conversational neutru: "Intr-adevar, D-lui Popescu ii era tot frica sa nu spuna nevasta-sa vreo prostie, si de cate ori avea prilejul, ii amintea ca femeia mai bine sa taca decat sa-si faca numele de ras. De ani de zile, D-na Popescu se obisnuise cu aceasta orgolioasa sensibilitate a sotului ei si aproape ca nu vorbea cand erau si altii de fata. Pe de alta parte, aceasta mutenie nu convenea intotdeauna lui Eftimie Popescu. Nu-i placea sa creada lumea ca nevasta-sa e de la tara, si-i facea uneori semn sa spuna si ea vreun cuvant. Sau se multumea sa repete el spusele nevesti-si:
- Odata eram in Cismigiu cu niste prieteni, sa vedem daca au inflorit trandafirii si sa bem cate un lapte batut. Numai ce aud pe Bica:" Eftimie, sa stii ca ungurul nostru iar s-a imbatat azi-noapte!" "Dar cum iti veni asta, soro!" - zic. "O sa vezi D-ta cand om ajunge acasa" - zice. "Bine, dar de unde stii?". "Ei, iata, sa-ti spun - zice-o zarii adineauri pe apelpisita aia a lui, si era cu Frant. Acum intelegi, D-ta ca, daca-mi umbla dumneaei singura cu Frant prin Cismigiu, s-a intamplat ceva cu ungurul nostru. Si ce s-a intamplat, intelegi D-ta" - zice. "Ei, bata-te norocul - zic - dar cum o vazusi, soro?!" (Eliade, 2000: 75)
Atat la Eliade, cat si la Al. Kiritescu de altfel, noutatea consta in reperarea si in condamnarea fenomenului dinlauntrul universului fictional. Piesa Gaitele reda o lume in putrefactie in care tipatul, insulta, vulgaritatea, ambitia si prostia intineaza totul: familie, prieteni, vecini, servitori. Galagia si cearta au caracter de permanenta, fiecare replica antrenand contraziceri zgomotoase si obraznice, reprosuri, amenintari izbucnind intr-un vartej verbal contrapunctat de penibile incaierari. Lipsa oricarei cenzurari impuse de normele bunei cuviinte indica un comportament mahalagesc inconfundabil. Prin Margareta, Mircea si Wanda se contureaza insa, tipul intrusului observator necontaminat. Moartea, adulterul sau fuga sunt unicele modalitati de evadare din acest veritabil cuib de viespi.
O alta intuitie caragialiana - combinatia tipologica a politicianului demagog - este ipostaziata diversificat, dar pastrand ingredientele de baza, in comediile lui Tudor Musatescu si ale lui Liviu Rebreanu.
Umorul si compasiunea, predominante in prima parte a piesei Titanic Vals, sunt substituite in cea de-a doua parte, de satira amara, prilejuita firesc de posibilitatea plonjarii intr-o alta sfera sociala prin politica. Spirache Necsulescu este, insa, un politician atipic:
Chiriachita: Fa si tu politica! Nu sta ca proasta in ostire. Vaz ca jurnalele le tocesti de nu mai poate omul sa faca nimic cu ele.
Spirache (sincer): N-am incredere in nici un partid.
Chiriachita: Dar in cine ai incredere?
Spirache: In Dumnezeu [.] Nu e in firea mea sa fac politica Prea as face dreptate multa daca as avea putere si as muri asasinat. (Musatescu, Titanic Vals)
Desi capabil de disimulare, manipuland din umbra destinul familiei, Spirache isi calculeaza gresit manevra electorala, populatia interpretand contrar previziunilor sale gestul sau onest. Politica se contureaza astfel caragialesc, drept o masinarie infernala profitand de orice neglijenta si conferind oricarei intentii o finalitate malefica.
Structural compatibil cu vocatia de politicianist, spre deosebire de tatal sau, Decebal Necsulescu recurge, in comedia satirica Escu, la toate manevrele consacrate pentru a ajunge deputat: santajul, discursul demagogic cuprinzand lozinci prefabricate adaptabile variatului auditoriu, falsificarea si cumpararea voturilor, etc. Veritabil descendent catavencian, Decebal mosteneste de la acesta nu numai viclenia parvenirii aservita de oratoria inepta, ci si versatilitatea - corolar al instabilitatii sistemului care nu-l descurajeaza, politica ramanand o sursa sigura de castig, un drum cu suisuri si coborasuri dar adapostit si deci, niciodata abandonat.
Aceeasi perseverenta si fidelitate fata de muza politica este dovedita de Apostolii din piesa lui Liviu Rebreanu. Intr-o capitala de judet ardelean, telegramele de la "centru" restablilesc ierarhia politica exact ca in O scrisoare pierduta. Utilizat ironic, termenul de "apostoli" face referire la regatenii care propaga demagogic idei despre propasirea neamului, despre emanciparea culturii nationale, etc., inoculand romanilor din Ardeal aceasta vesnica preocupare pentru "marea
trancaneala" munteneasca, urmarind in realitate sensibilizarea financiara prin sponsorizari ale diverselor initiative frumoase si nationale in acest colt al tarii care a suferit atatea veacuri jugul dusman si unde e nevoe de toate sfortarile cinstite spre a putea recastiga suprematia romaneasca (Rebreanu, : 53)
Prin dexteritatea cu care ii manevreaza pe cei din jur: prieteni, subordonati, pe Coca - amanta care l-a propulsat in lumea politica - pe avocatul Harincea si pe sotia acestuia, prin familia carora incearca mezaliantic sa se impuna protipendadei ardelene, Mitica Ionescu - puslamaua bucuresteana transferata in mediu politic de peste Carpati - apare ca un mixaj intresant de homo politikon si Don Juan.
Nu doar tipologia este caragialesca in aceasta piesa, ci si intriga sinusoidala. Interventia lui Dogariu, intors de la Bucuresti cu investitura de primar dar si cu rezultatele investigatiei vizandu-l pe Mitica si pe presupusii lui stramosi de vita domneasca, pare a canaliza piesa spre o finalitate clasica, prin reasezarea valorilor si prin ostracizarea "pacalitorului", simultan cu recompensarea personajelor oneste. Casatoria Veturiei Harincea cu Garofoiu, pretendentul meritoriu, nu marcheza insa sfarsitul previzibil al comediei. Depesele de la Bucuresti anuntand numirea lui Turtureanu (unul dintre "apostoli") drept director al Biroului de cartiruiri civile si militare, substitiundu-l deci, formal, pe Mitica, precum si sugestia ascensiunii tot prin politica, confera finalului piesei caracter deschis, implicand revenirea la starea initiala:
Turtureanu: Apropos, Mitica era sa uit o chestie de mare importanta pentru tine. Am auzit ca Daraban si Harambasa au trecut in noul guvern
Mitica, cu o explozie de bucurie: Destul, Guta! Doamne, Guta, esti omul providentei! (il imbratiseaza) O depesa extraurgenta la Bucuresti: "In urma defectiunii fostului prefect Daraban, imi asum reorganizarea cadrelor partidului nostru pentru a putea lupta cu cinste in alegerile generale iminente". Apoi propun lista candidatilor
Turtureanu: In frunte cu tine
Mitica: Cu mine Cadem sigur, dar la guvernarea viitoare sunt deputat si seful organizatiei judetene! (Rebreanu, : 116)
Piesa rebreariana de succes Plicul este, categoric, cea mai patrunzatoare analiza satirica a moravurilor politice de dupa O scrisoare pierduta. Diplomatia si/sau viclenia lui Trahanache, lasitatea lui Farfuridi, inconsecventa si demagogia lui Catavencu sunt toate insusite cu naturalete de coruptul primar Arzareanu, personajul medial al piesei. Sub laudabilul pretext al ajutorarii populatiei sarace in pragul Craciunului, Arzareanu si consilierul Nicu Flancu achizitioneaza lemne pe banii primariei, asigurandu-si un profit considerabil. Santajat de seful garii sa plateasca pentru vagoanele necesare transportului, primarul incearca initial sa-si utilizeze sotia pe post de negociator si, neizbutind incearca si reuseste sa-i convinga pe consilieri sa recurga la "Fondul milelor" pentru mituirea lui Galan. Declansand mecanismul obligarii prin favoruri, dobandeste nu doar acordul vechilor opozanti, reprezentanti ai fostului regim "exploatator" ci si sfaturi pretioase de la acesti veterani politici, precum si informatii privind relatia extraconjugala a sotiei cu respectivul sef de gara. Dintr-un impuls de moment, trimite o telegrama Directiei Cailor Ferate reclamandu-l pe Galan, dar neaga paternitatea sesizarii cand realizeaza ca ancheta ar putea avea urmari extrem de neplacute pentru propria persoana. Destituirea odaiasului Taman pentru cei cinci lei pretinsi ca bacsis necunoscutului inspector, confera piesei o finalitate care produce o mica dar semnificativa bresa in universul socio-politic similar pana aici lumii caragialiene: Cetateanul-Taman nu mai face nota discordanta, nu este nici el cinstit, si atunci, fiind lipsit de protectie, prea umil si incapabil sa dovedeasca, asemenea adevaratilor vinovati, flexibilitatea atitudinala si abilitatea felina de mentinere a imaginii verticale, va deveni, firesc, pharmakosul ostracizat. Apologia regimului "curat constitutional" marcheaza incontestabil raportul de intertextualitate cu piesa caragialiana:
Arzareanu (intervenind mladios): Imi dati voie, domnule inspector (Cu poza, patetic.) Sa nu ne induiosam, domnilor, pentru o pedeapsa bine meritata! Democratia e severa si fara mila cand sunt in joc interesele poporului! Tara cere munca si cinste multa celor ce o slujesc cu pasiune! Da, domnilor! Si de aceea trebuie sa eliminam dintre noi toate uscaturile, sa facem toate jertfele, ca astfel sa intemeiem in Romania noua si mare o epoca de cinste, libertate si dreptate! (Rebreanu, : 198)
Impactul produs de opera lui Caragiale asupra literaturii interbelice reiese astfel, cu pregnanta, la o analiza a recurentelor tipologice si artistice, justificand afilierea unor scriitori de prestigiu la o directie literara postcaragialiana.
Bibliografie
Amariutei, C., "Mitica sau logosul parazitar", Caete de dor, vol. 2, Bucuresti, Editura "Jurnalul literar", 2002.
Caragiale, I.L., Momente, Schite, Notite critice, Bucuresti, Editura Minerva, 1974.
Cazimir, S., Nu numai Caragiale, Bucuresti, Editura Cartea romaneasca, 1984.
Eliade, M., Intoarcerea din Rai, Bucuresti, Editura Garamond, 1995.
Eliade, M., Dubla existenta a lui Spiridon Vadastra, Bucuresti, Editura "Jurnalul literar", 2000.
Ibraileanu, G., Spiritul critic in cultra romaneasca, Iasi, Editura revistei "Viata romaneasca", 1909.
Petrescu, C., Mitica Popescu, Bucuresti, Editura Albatros, 1973.
Rebreanu, L., Apostolii, editia a doua, Bucuresti, Editura Cartea romaneasca.
Rebreanu, L., Opere. Teatru, vol. XI, Bucuresti, Editura Minerva.
