Cel mai iubit dintre pamanteni - Marin Preda - comentariu

Scriitor al perioadei postbelice Marin Preda mediaza intre proza anterioara ,interbelica, si cea foarte moderna. Tributar traditiei perioadei interbelice Marin Preda scrie mai intai nuvele ce vor servi ca nuclee tematice pentru romanele viitoare. Evocator in acest sens este volumul de nuvele "Intalnirea din pamanturi" care cuprinde, printre aletele nuvelea "Salcamul" ce anticipeaza taierea salcamului din romanul "Morometii".

Tema centrala din romanele lui Marin Preda inclusiv din cele autobiografice este confruntarea omului cu istoria agresiva. Frecvent omul luat ca individualitate sau ca reprezentantul unei colectivitati este pus in situatia de a se adopta unei lumii pe care nu o intelege. De aici provine tragicul trairii si incercarea de sustragere din fata timpului agresiv.

Romanul lui Marin Preda se structureaza in functie de impactul pe care il are istoria evidenta asupra omului. Se observa incepand cu al doilea volum din "Morometii" influentele nefaste ale regimului comunist asupra existentei taranului din satul Silistea Gumesti. In "Cel mai iubit dintre pamanteni" naratorul personaj scrie, in celula sa un adevarat richizitiv impotriva istoriei. El isi aduce aminte de existenta anterioara si de evenimentele care l-au marcat. Scrisul reprezinta in acest caz o posibilitate a defulari ca unica modalitate a salvari din existenta. Si in celalalte romane "Marele singuratic", "Delirul", sau in proza autobiografica "Imposibila intoarcere" si "Viata ca o prada" scriitorul insista asupra confruntarii tragice a omului cu limita. Aceasta ar fi arhitema ce domina creatia scriitorului.

"Cel mai iubit dintre pamanteni" este ultimul roman al autorului aparut in 1980, anul mortii acestuia. Romanul este scris intr-un alt registru diferit de cel rural din "Morometii". De aceasta data referinta este citadina, iar nivelul personajului se trece de la cel colectiv, reprezentat, de exemplu de comnunitatea taranilor din Silistea Gumesti, la cel individual, prin Victor Petrini. Modificarea referintei conduce si la o schimbare a tipologiei personajului. Protagonistul nu mai este taranul ci intelectualul. Totusi la fel ca in "Moromtii" personajul se afla intr-un continua lupta cu istoria agresiva reprezentata de socialism.

Intentia autorului a fost de a crea un roman total al carui ax sa fie iubirea asa cum reiese din titlu. In "Sfidarea retorici" Eugen Simion demonstreaza existenta mai multor romane intr-unul singur: romanul social, cel politic, celintelectual, de moravuri, politist si senzational. Ultimele doua niveluri sunt reprezentate de anchetele repetate la care este supus Petrini in urma disparitiei Caprioarei, dar si a uciderii in legitima aparare a sotului ultimei iubite a lui Petrini Suzy. Pseudonimul sotului acesteia Dipsomanul simbolizeaza in sens larg intreaga realitate in care este nevoit sa traiascca Petrini. Ca si gardianul din mina de plumb care il lovea in mod repetat pe Victor Petrini in cap, Dipsomanul este un simbol al lumii agresive intr-o astfel de lume omul este nevoit sa devina el insusi agresiv pentru a nu deveni o victima.

Titlul romanului dovedeste ca tema iubirii este nivelul dominant totusi experientele personajului se dovedesc a fi tragice si atunci titlul capata o valoare ironic. Petrini este asemenea lui Sisif care urca si coboara la nesfarsit treptele iubirii. In final personajul se va constientiza ca un invingator prin afirmarea puterii supreme a iubirii: "Daca dragostea nu e nimic nu e." La sfarsitul experientelor sale, Petrini isi va asuma atat victoriile cat si esecurile, deci intreaga existenta. Nu intamplator prenumele sau este Victor, de la "victorie".

Titlul este de fapt un pseudonim al lui Victor Pretini. Se poate observa ca Suzy este cea care da din interior titlul romanului. Intr-o convorbire telefonica ea se adreseaza protagonistului: "Ce mai faci tu cel mai iubit dintre pamanteni?". Conform terminologiei lui Gerard Genett din "Seuils" titlul este subiectul, putand fi analizat si structural in functie de constituientii imediati (Bloomfield). Primul constituient imediat "cel mai iubit" reflecta tema centrala, in timp ce al doilea "dintre pamanteni" generalizeaza antologic imaginea celui iubit. Iubirea va fi privita mereu ca un etern inceput pentru ca Petrini observa ca iubirea se naste si moare dar renaste perpetuu.

Din punct de vedere narativ se remarca scriitura la persoana I, deci homodiegetica si implicit stilul confesiv, specific jurnalului intim. Perspectiva dominanta apartine naratorului care se confrunda personajului Victor Petrini. Evident se impune un punct de vedere subiectiv echivalent focalizarii interne (Gerard Genette "Figure III"), viziuni avec (Jean Pouillon "Timp si roman") si tipului naratic actorial (Jaap Lintvelt "Punctul de vedere"). Naratorul care este intradiegetic sau de gradul al doilea in termeni lui Genette are o dubla functie: de reprezentare a realitatii prin actul narativ dar si de actiune ca participant direct la evenimentele narate. Totusi Victor Petrini nju are doar aceste functii ci si pe aceea de lector a manuscrisului sau si implicit pe aceea de scriitor. Astfel relatia autor-narator-personaj-lector pe care o analiza Lintvelt in cartea citata anterior capata in roman o valoare complexa. Vctor Petrini isi asuma toate aceste roluri, parand a fi autorul romanului "Cel mai iubit dintre pamanteni".

Complexitatea romanului rezida si din permanenta schimbare a functilor personajului. In prezentul narativ Victor Petrini se afla inchis in celula care pare a fi definitiva. Prietenul sau fostul judecator Ciceo, care ii este avocat il roaga sa scrie o depozitie pentru ultima infatisare la proces. Petrini va trece treptat de la stilul sobru impus de aceasta depozitie la un alt tip de limbaj cel beletristic realizand la final ca a scris un roman. Astfel depozitia va deveni initial un jurnal si apoi un adevarat roman. Asadar Petrini isi asuma si functia de scriitor dar si pe aceea de lector. Un alt cititor al marturisirilor sale este Ciceo care va interveni la un momentdat in text la rugamintea lui Petrini. Astfel si Ciceo isi asuma rolul de personaj scriitor. Spre finalul romanului Petrini va continua actul scriituri dar va marturisi ca a fost tentat sa isi arda manuscrisu. Totusi isi constientizeaza menirea de scriitor si hotaraste trimiterea romanului spre lume, un destinatar general. Astfel, simbolic zidurile celulei se deschid iar actul scriituri reprezinta o modalitate de libertate a personajului.

Asemenea lui Camil Petrescu, Marin Preda scrie un roman situat sub conceptul de autenticitate in sensul ca stilul confesiv dar si protagonistul ca alter ego al autorului asigura impresia de veridicitate. Scriitura la persoana I este specifica jurnalului. Julia Kristeva in "Soleil noir" observa ca orice scriitura este melancolica , dar mai ales in cazul unei personaj care isi asteapta condamnarea pe viata. Jean Rousset "Lectorul intim" se refera tocmai la un personaj care inchis fiind incepe sa scrie un jurnal, desi isi astepta condamnarea la moarte. Tot Rousset constata ca jurnalul intim este in primul rand autodestinat. Exista astfel mai multe grade de deschidere a jurnalului pana la cel final care inseamna publicarea lui. Petrini va trece prin tot acest traiect pentru ca marturisirile lui il vor avea initial ca receptor pe Ciceo dar se vor adresa apoi lumii intregi.

In "Noi probleme ale romanului" Jean Ricardo demonstreaza importanta pe care o are legatura dintre inceput si sfarsit, chiar daca aceste doua componente se afla la mare distanta narativa. Inceputul acestui roman impune in centru tema mortii prin imaginea pamantului privit ca repaos. Surprinzator finalul se deschide simbolic prin tema iubirii. Astfel doar la nivelul discursului epic se poate vorbi despre un sfarsit pentru ca in realitate romanul se deschide infinit. De la inceput se observ tentatia filozofari asupra existentei: "moartea e un fenomen simplu in natura, numai oameni il fac inspimantator". Naratorul personaj se refera la moartea naturala opusa mortii violente, adica sinucideri cauzate de rautatea oamenilor. Primul tip de moarte impune trairea pamantului ca mater, and sentimentul dominant este linistea. Imaginea pamntului protector anticipeaza evolutia personajului care va cauta in toate cele 4 experiente erotice sa recompuna acel sentiment al sigurantei, al protectiei supreme. Cealalta moarta agresiva reflecta obsesiva relatie a omului cu istoria violenta. De fapt jurnalul pe care il scrie Petrini devine un adevarat rechizitoriu (scriere acuzatoare) impotriva istoriei. Desigur istoria vizata este in primul rand, iar existenta personajului se subsumeaza acesteia. Asa cu reiese din marturisirile naratorului se observa trecerea de la libertate la succesivele anchete si condamnari pana la condamnarea pe viata in urma ucideri in legitima aparare a Dipsomanului.

Petrini cauta mereu o salvare din existenta iar aceasta dorinta este iluzoriu alimentata de obsesia de a scrie. Al. Calinescu in "Biblioteci deschise" facea pertinenta observate ca scrisul nu vindeca ci doar intretine obsesiile. Dorinta de a se simti iubit si ocrotit determina creearea acestei imagini a pamantului ca mater. Prin Petrini autorul isi expune propia opinie asupra libertati omului care nu trebuie sa accepte fatalitatea istoriei ci sa se confrunte cu ea. Albnert Camus in eseul "Omul revoltat" considera ca depasirea limitei se poate face doar printr-o confruntare directa cu ea.

Pe parcursul intregi sale istorii Petrini trece prin numeroase experiente care ii provoaca suferinta. Totusi finalul sugereaza o impacare a personajului cu intregul sau trecut. Naratorul personaj se raporteaza la un text biblic si anume Epistola apostolului Pavel catre Corinteni. Apostolul Pavel se refera la iubirea pentru aproapele tau insa Petrini eludeaza acest tip de dragoste, pentru ca el are in vedere iubirea eterna dintr-o un barbat si o femeie. Personajul defineste iubirea prin relatia ei cu moartea afirmand ca dragostea se naste moare dar renaste perpetuu. Aceasta este si opinia lui Julius Evola in "Metafizica sexului". Enuntul "Daca dragoste nu e nimic nu e" sublinieaza importanta si necesitatea iubirii in orice activitate a omului.

Naratorul personaj isi incepe naratiunea amintindusi de varsta adolescentei. Ca la Camil Petrescu naratorul traieste o drama a luciditatii pentru ca are tendinta de a se autoanaliza. Relatia pe care o are cu parinti genereaza raporturi ale frustrari si astfel se explica si tensiunea existenta in cele 4 iubiri ale personajului cu Nineta, Caprioara, Matilda si Suzy. Petrini isi aminteste de un dialog pe care il poarta cu tatal sau asupra valori culturi. Tatal constructor de avioane nu intelege care este rostul scriitorilor in lume. Intrebarea: "Ce rol au astea?" il uimeste pe adolescentul din trecut care isi da seama ca are un tata acultural. Cand vorbeste pasional despre Eminescu tatal afirma ca "Eminescu e mort". Cu alte cuvinte tatal nu diferentiaza intre omul si creatorul Eminescu, si nu intelege ca operele lui sunt eterne. In viziunea tatalui numai avioanele lui conteaza ceea ce pentru adultul din prezent est eun motiv de ironie intrucat mai tarziu tatal devine constructor de tractoare. Aceasta scena este reprezentativa pentru ca evidentiaza raportul dintre tata si fiu. In imaginar tatal reprezinta autoritatea pe care fiul incearca mereu sa o nege.

Jackques Derrida in "Diseminarea" anaizeaza fiu-tata a carei mize este actul scrierii. De fapt Derrida porneste de la un mit egiptean analizat de Platon si care se refera la esenta scrierii pe care tatal o neaga. In acest mit fiul ii propune tatalui scrierea pentru a inlocui tacerea acestuia cu un text. Prin scriere faptele eroice ale tatalui ar fi eternizate, totusi scrierea deformeaza realitatea, adica este un un pharmakon (leac si otrava). Jackques Derrida preia aceasta idee a scrierii de la Platon. Detronarea tatalui se poate face atunci prin scriitura, pentru ca tatal reprezinta Logosul, adica acel adevar profund care nu poate fi transpus in cuvinte. De la acest mit Jackques Derrida ajunge la ideea ca literatura intreaga este un paricid. Insusi Ferdinand de Saussure in "Curs de lingvistica generala" considera scrierea o travestire un similacru. Ceea ce se retine din aceasta legatura dintre mit si scena prezentata anterior este ca fiul Petrini va ajunge la sfarsitul experientelor sale sa scrie un text la propiu, insa inceputul este orientat de confruntarea cu tatal.

Frustrarile din familie se extind si asupra posibilelor intalniri erotice. Personajul se analizaza la varsta adolescentei prin duritate si trufie, pe de o parte se simte invingator, iar pe de alta parte invins. Amintirea trecutului se face printr-o continua revolta, ca si Niculae, Petrini il neaga pe Dumnezeu, de fapt respingerea autoritatii tatalui determina si ateismul. In imaginar, tatal tine locul autoritatii, ori autoritatea suprema este Dumnezeu. Evocand imaginea mamei, Petrini o analizeaza ironic din cauza credintei ei in Dumnezeu, asemenea Mariei, mama lui Apostol Bologa din "Padurea spanzuratilor" de Liviu Rebreanu. Silvia, mama lui Victor Petrini se simte neglijata de sotul ei si atunci isi revarsa intreaga afectiunea asupra copilului. Petrini traieste intr-un raport de frustarea fata de mama mei ales atunci cand observa ca parintii lui nu mai impart patul conjugal, din acel moment copilul incepe sa se considere vinovat cerezand ca din cauza lui relatiile dintre parinti nu mai sunt ca inainte, frustrarile rezulta si din sentimentul ca este neiubit. Mai traziu Petrini va regasi in sine imaginea mamei, insa acest dezechilibru emotional suferit in copilarie declanseaza obsesiva dotrinta de a fi iubit. Petrini va cauta in toate cele 4 femei acel spatiu ocrotitor pe care-l pierduse in copilarie.

In realitate intre mama Silvia si sotul ei nu existase o relatie de iubire. Casatoria lor a fost una formala pentru ca Silvia fiind cea mai mare dintre surori trebuia sa se marite prima. Tatal era insa indragostit de sora mai mica a Silviei si de aceea chiar dupa casatorie isi va ameninta nevasta ca o va parasi pentru a se insura cu sora mai mica. Certurile dintre mama si tata au urmari asupra copilului si adolescentului Petrini care se simte neiubit. Asa se explica si limbajul lui tot mai violent dar si lipsa sentimentului religios. In confruntarea cu istoria Petrini il considera pe Dumnezeu vinovat pentru ca a lasat oamenilor liberul arbitru. El constientizeaza ca lumea in care traieste ticalosi sunt cei care ajung sa detina puterea iar lumea are o simpatie nedisimulata fata de acestia. De altfel acesta este si subiectul unui eseu a lui Petrini intitulat "Era ticalosilor". Ca asistent la facultatea de filosofie va dori sa creeze o noua gnoza, adica o noua modalitate de cunoastere a lumii. Si Niculaie dorea sa propovaduiasca asemenea unui apostol, noua religie, care pentru el era socialismul. Ambele personaje vor esua din cauza absurditatii istoriei.

In toate cele patru iubiri Petrini traieste obsesia casatoriei ca si cum aceasta dorinta ar echivala cu recuperarea acelui spatiu ocrotitor pierdut inca din adolescenta. Orgoliul de atunci, dar si cel de mai tarziu il determina sa analizeze personajele feminine dintr-o perspectiva a minimalizarilor. Aceeasi realitate este vizibila si in romanele dar si in teatrul lui Camil Petrescu unde personajele masculine sunt exceptionale, iar cele feminine nu se ridica la inaltimea asteptarilor acestora. Ca si in cazul lui Stefan Gheorghidiu din "Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi" de Camil Petrecu, Victor Petrini traieste initial iubirea ca vanitate. Astfel, dintre toate cele 4 iubiri analizate de Stendhal in "Despre dragoste" predomina cea ca vanitate. Desigur, ea se va transforma in iubire ca pasiune, care le inglobeaza si pe celelalte: fizica, estetica/ de gust si bineinteles iubirea ca vanitate.

La varsta adolescentei Petrini se autocaracterizeaza prin imensul dispret pe care-l resimtea fata de eventualele intalniri. O explicatie posibila ar fi dizarmonia pe care o resimte in propria sa familie. Abia mai tarziu in timpul casatoriei cu Matilda, Petrini va purta o discutie cu mama sa. Aceasta ii va marturisi ca intre ea si sotul ei nu existase niciodata iubirea, mai ales ca acesta incepuse se aduca in patul conjugal si alte femei. Daca ar fi plecat atunci copilul, Victor, ar fi avut de suferit, in sensul ca nu ar mai fi trait intr-o familie. De dragul copilului Silvia s-a hotarat sa tolereze aceasta situatie, dar orice relatie cu sotul era imposibila. Din acest moment Petrini isi va schimba complet puncul de vedere asupra mamei. Revelatia pe care o are il determina sa-si boteze fiica pe care o are cu Matilda, Silvia, ca si cum copilul ar fi imaginea unei renasteri.

Relatia psihanalitica mama - iubita este vizibila si prin numele Matildei, care poate fi lecturat pornind de la "mater", ceea ce implica si reapropierea lui Petrini de imaginea mamei. De asemenea Matilda este si mama fetitei Silvia. Obsesia spatiului matern pierdut se evidentiaza inca de la inceputul romanului prin imaginea Pamantului ca element feminin, protector.

Prin cele 4 personaje feminine: Nineta, Caprioara, Matilda si Suzy, Pertini isi proiecteaza mereu aceeasi "anima", adica acelasi ideal feminin pe care il poarta in sine. De fiecare data Petrini se va indragosti fulgerator, dovada ca din imaginar provine acel dor de a fi iubit si de a iubi. Toate cele 4 experiente cuprind parcursul dragostei pe care il analizau Greimas si Fontanille in "Semiotica pasiunilor": intalnirea, seductia reciproca si marturisirea dragostei. Acestuia ii corespund 3 etape canonice: comfruntarea, dominatia, aproprierea (a poseda ceva sau pe cineva, a face in asa fel incat sa-ti apartina).

La fel ca in "Ultima noapte, inataia noapte" de Camil Petrescu, cuplul va fi distrus de un elemen care vine din exterior. Daca legatura dintre Stefan Gheorghidiu si Ela devine vulnerabila din momentul in care Gheorghidiu primeste averea unchiului Tache, in cazul lui Petrini esecul este cauzat in primul rand de istoria agresiva care se insinueaza chiar in realitatea cuplului .

Prima experienta, cu Nineta este edificatoare si pentru celelalte. Petrini o intalneste in localul numit simbolic "Mama ranitilor". Insasi Nineta devine o purtatoare a acestui pseudonim. Raportat la intregul roman pseudonimul este important prin cei doi "constituenti timadiati"(Bloomfield): "mama" si "ranitilor". De fapt sunt 2 metagfore, prima simbolizand obsedanta traire a lui "mater" intr-un timp agresiv, iar cea de-a doua reflectand experientele tragice ale personajelor mai importante, care sunt in general "ranite". Adolescentul Petrini este dus la acest local de catre colegii sai de liceu. Pana la urma nu conteaza ce este acest spatiu ci ceea ce crede personajul ca este. Naratorul afirma ca la tejghea era o "mama" care parea ca il intreaba din priviri pe noul venit: "- Esti intr-adevar ranit?". Petrini se intreaba de ce i se spune localului "Mama ranitilor", dar raspunsul primit este ambiguu: "nimeni nu stie", astfel incat totul pare o predestinare.

In toate cele 4 iubiri, incepand prin relatia cu Nineta, Petrini incearca sa recompuna acel spatiu ocrotitor de care fusese lipsit. Conteaza intr-un roman ce are ca tema "iubirea" si motivul primei priviri, analizat si de Jean Rousset in "Ochii lor se intalnira". In cazul Ninetei prima privire prin care se creaza si intalnirea este una erotica si apartine lui Petrini. Acesta o vede pentru prima data la localul "Mama ranitilor" cand Nineta se aseaza la masa unde stateau el si colegii lui. Romanul va cuprinde mai multe spatializari incepand cu spatiul interior al carciumei "Mama ranitilor" si continuandu-se cu spatiul interior al caselor al caror centru va fi casa Matildei. Se observa si un spatiu interior al trairii care corespunde cu aceasta deplasare exterioara. Totusi exista si trecerea inversa de la interior la exterior, pentru ca pe masura ce cuplul iese in lume pe atat se strica ambianta acestuia . Relevabila este scena cand Petrini, casatorit cu Matilda, viziteaza rudele acesteia. In acel moment Petrini constientizeaza departarea Matildei. Astfel toate spatiile interioare, incepand cu cele matrimoniale dorite se transforma pentru Petrini intr-un esec; ele marturisesc in acelasi timp o dorinta a salvarii, dar si o imposibilitate a trairii fericirii. Cel care traieste obsesia spatiului matern pare in mod fatal dominat din imaginar de dorinta de a fi iubit; poate de aici provine si esecul.

Intr-un roman conteaza nu doar relatia incipit final, ci si legatura care se poate stabili intre prima si ultima iubire. Petrini contempla modul simplu de a se dezbraca al Ninetei, dar si al lui Suzy. Actul dezbracarii are si o valoare simbolica pentru ca Suzi, de exemplu, cea de care Petrini va afla mai tarziu ca era agresata de Dipsomanul, incearca sa revina la un spatiu concert al puritatii; ar fi o sezbracare de realitatea violenta care se manifesta tot mai agresiv. Suzy va fi si ea o "ranita" si va fi inchisa asemenea lui Petrini cu vina de a fi fost complice la crima. De fapt uciderea Dipsomanului care voria sa-i agreseze fuses in legitima aparare.

Naratorul intradiegetic, ca o voce a autorului va problematiza nu doar intalnirea ci si despartirea. Despartirea de Nineta va fi una absurda echivalenta istoriei logice de care apartin personajele. Iesirea in exteriori, adica in lume inseamna inceputul sfarsitului. Petrini vrea sa mearga pe o srtada, iar Nineta pe alta. Mereu Petrini pare a se desparti la intamplare fara sa stie de ce si abia apoi va medita la motivul real al despartirii. El o va cauta pe Nineta la "Mama ranitilor" dar nu o va mai gasi ca si cum ar fi predestinat sa traiasca simbolismul celor doi termeni din sintagma. Nineta considera ca-si apartine si de aceea poarta pretutindeni cu sine un tib cu pastile, spunand ca atunci cand o sa se sature de viata isi va pune singura capat zilelor. Faptul ca va aparea mai tarziu in roman se fatoreaza acestei intentii a autorului de a demonstra pe de o parte ca libertatea nu apartine individului, iar pe de alta parte ca in noua istorie, cea comunista, "lumea pe dos" este singura realitate. Nineta va ajunge redactor la o revista de literatura, tocmai ea care era aculturala.

A doua experienta erotica se realizeaza prin personajul numit simbolic Caprioara. Ea va aduce si o confruntare cu istoria agresiva pentru ca dupa moartea Caprioarei, Petrini va fi pentru prima oara anchetat. Mai intai pseudonimul pare printr-o comparatie: "ca o caprioada" pentru ca apoi sa devina chiar numele personajului. Pseudonimul trimite si la ritualul castoriei la romani, in textul caruia fata apare ca o caprioara pe care flacaul o vaneaza. Tema vanatorii are in acest ritual sensul genezei, insa in roman va avea conotatii tragice. Caprioara va fi ranita de moarte pentru ca va intretine relatii cu un student medicinist, si considerand ca acesta o iubeste si o va cere in casatorie ramane insarcinata si in urma avortului moare. Pare a se reitera titlul poeziei lui Nicolae Labis "Moartea caprioarei".

De aceasta data prima privire ii apartine Caprioarei care ii apare initial ca donator in iubire, ca in cazul relatiei dintre Ella si Stefan Gheorghidiu. Intrebarea Caprioarei: "Cum sti tu atata materie?" ii creaza lui Petrini sentimentul iubirii ca vanitate pentru ca se simte admirat. El se instituie astfel intr-un raport de superioritate fata de Caprioara. La fel ca St. Gheor. in capitolul "E tot filosofie". De altfel Gheorghidiu marturiseste ca iubirea lui s-a nascut din orgoliu: "Orgoliul a stat la baza viitoarei mele iubiri". Caprioara este caracterizata printr-o frumusete superlativa, la fel ca si Ella. Despartirea de Caprioara este analizata tot printr-o instrainare cand Petrini o revede, dupa ce ea se despartise de studentul medicinist, isi schimba perspectiva: "dintr-o data i se pare urata". Personajul feminin este vazut in dualitate: "este aceeasi si totusi alta": "si era curios cum vedeam pentru intaia oara ca aceasta fata era de fapt urata, fara sa imi dau seama de ce, fiindca era aceeasi". Amintirea ultimei intrevederi cu Caprioara readuce motivul "ranitului", al suferintei: "insa Caprioara tot ranita arata".

Cea mai importanta experienta erotica va fi cu Matilda, singura cu care Petrini se va casatori. El pare a fi un invingator prin motivul "raptului" intrucat i-o va lua pe Matilda tocmai prietenului sau Petrica Nicolau. Matilda pare a fi sansa crearii acelui spatiu ocrotitor spre care tinde Petrini. Casa Matildei pare a conferi siguranta atat de dorita de personaj, insa se va dovedi ca nu va fi asa. De aceasta data Petrini insusi pare a se identifica timpului agresiv al lumii din exterior pentru ca el este cauza distrugerii cuplului Petrica - Matilda. Vanitatea il va impiedica sa prevada ca si lui i se va putea intampla acelasi lucru. Exista insa o identitate a destinelor celor 2 vizibila mai ales prin radicalul numelor "Petr-". Si lui Petrini i-o va lua pe Matilda altcineva, Mircea, primul secretar al Judetenei.

Prima privire in cadrul relatiei Petrini - Matilda apartine primului. O vede pentru intaia data pe strada atunci cand se plimba alaturi de prietenul sau Petrica Nicolau. Instantaneu, Petrini este atras de o femeie pe care o defineste drept "une passante". Va trece de la privirea senzorial - erotica: "cu splendide picioare [] dar si chipul era frumos", cand apare iubirea estetica sau de gust, la melancolia pierderii ei in necunoscut: "trecatoare iubita cu un destin necunoscut".

Trairea prin transfer la care se referea Jung in "Personalitate si transfer" exista concret dupa vizitarea casei Matildei cand Petrini se vede pe sine la biroul lui Petrica lucrand. Frustrarile personajului se exprima si sub forma unei confruntari in oglinda cu celalalt pe care il percepe ca rival: "Cum dracu' au noroc unii si dau peste astfel de femei fascinante?". Scena excursiei celor 3, cand Petrica ii vede pe Matilda si Petrini intr-o scena erotica ignorandu-l complet, urca intr-un copac si se arunca strigand animalic, este edificatoare tot pentru raportul dintre om si istoria agresiva.

Dupa divortul Matildei de Petrica si casatoria ei cu Petrini se va dovedi inca o data imposibilitatea existentei cuplului in timpul agresiv. Petrini va fi condamnat si inchis pe nedrept din cauza banuielii ca ar fi facut parte dintr-o organizatie anticomunista "Sumanele negre". Dupa ce este eliberat si incearca sa-si recupereze postul la Universitate va cunoaste numai esecuri. Pentru ca fusese detinut politic, era privit ca un paria al societatii si singura slujba pe care reuseste s-o obtina este in echipa de deratizare. Ca personaj feminin orgolios, Matilda nu poate accepta ca sotul ei sa aiba un rang inferior ei care era arhitect. Si ea este orgolioasa la fel ca Petrini iar in interiorul cuplului va juca rolul agresivitatii. Relatia dintre iubire si ura se metamorfozeaza intr-o lume a transformarilor continue, pentru ca de fapt in "Lumea pe dos" iubirea pare similara urii. In "Studii despre iubire" Ortega y Gasset analizeaza raportul iubire - ura observand ca in ambele pasiuni directionarea este tot catre obiect, insa difera numai scopul. Daca in iubire se merge catre obiect cu dorina de a-l infiinta, in ura scopul este desfiintarea. Cei doi constata cu luciditate ca daca ar mai trai impeuna ar sfarsi desfiintandu-se unul pe celalalt.

Dincolo de romanul iubirii exista si cel social, cel politic, cel cultural. De fapt Petrini exista in toate aceste romane care nu ar putea fi complete unul fara celalalt. Experientele din romanul social si politic sunt incarcate de tragic la fel ca in existenta sentimentala a personajului . Violenta istoriei se explica si prin faptul ca Petrini apartine unei tipologiide o factura opusa activistilor de partid. El este un adevarat intelectual, adept al libertatii interioare sociale a individului. Un spatiu care anticipeaza inchiderea ce pare a fi definitiva este mina de plumb; intr-o "povestire-sumar" (Gerard Genette -Figures III) naratorul personaj evoca scena uciderii gardianului in legitima aparare. De fapt intregul roman cuprinde aceasta ideea a actionarii in legitima aprare care capata sensul confruntarii generale a omului cu agresivitatea istoriei. Cel care ucide pentru a-si salva propria viata se simte dintr-o data coplesitor de liber chiar daca el continua sa existe in spatiul inchis al minei. Imaginea gardianului reflecta in mom concret istoria agresiva care dezvolta tema urii prin dorinta tortionarului (agresor) de a lovi in cap pentru motivul ca acela este sediul libertatii, iar gandirea trebuie reprimata.

Relatia "afara - inauntru" are in roman valoarea analizata de Nicolae Steinhardt in "Jurnalul fericirii". Exista insa o deosebire: in timp ce la Steinhardt spatiul inchis se deschide prin cultura si credinta in romanul lui Preda nu exista aceasta posibilitate. Atat in afara cat si inauntru Petrini incepe sa constientizeze inchiderea universala, de fapt ideea din subtext este ca in comunsim lumea este asemenea unei inchisori uriase. Topologia spatiilor inchise cunoaste o gradare in roman, in sensul ca se trece de la intalnirile lui Petrini cu prietenul sau Ion Micu din restaurantele luxoase la Bufetul unde se va duce cu membrii echipei de deratizare in timp ce cu Ion Micu Petrini analiza probleme de filosofie si literatura, cu ce din echipa ca Bacaloglu, Famenul, grasul Calistrat discutiile se plaseaza intr-un alt registru apropiat kitschu - lui.

Echipa de deratizare prin implicarea mataforei "Lumii pe dos" are o valoare parabolica, deci se deschide spre mai multe semnificatii. In primul rand, in conformitate cu rasturnarea valorilor cei din echipa condusi de Petrini devin niste paria ai societatii, in timp ce lumea activistilor de partid incepe sa se impuna ca singura reala. Rezultatul este ca tot ceilalti care nu apartin categoriei activistilor sunt marginalizati. O realitatea asemanatoare este intalnita si in al doilea volum al romanului "Morometii". Pe de alta parte cei din echipa au misiunea de a curata subsolurile bloucurilor de sobolani. Deratizarea acestora presupune uciderea sobolanilor si mai mult, starpirea lor. In spatiul de profunzime al textului se poate face si legatura dintre lumea pe dos, cea comunista si sobolanii rosii. Atunci parabola ar fi a deratizarii lumii de comunisti, astfel incat cei din echipa capata si acest sens al purificarii. Asadar pe de o parte echipa de deratizare reprezinta ultima lume, cea a inadaptatilor, a ratatilor, iar pe de alta parte simbolizeaza posibilitatea purificarii prin starpirea sobolanilor rosii.

Comicul si de asemanarea la propriu a celor din echipa cu sobolanii, astfel, Grasul Calistrat il numeste pe Bacaloglu "Sobolanicus" identificand astfel personajul cu sobolanii. Insusi naratorul personaj observa in legatura cu Famenul, porecla unui membru al echipei, ca "avea in el ceva sobolanesc". Tosui Famenul este cel care observa ca pe sobolani "trebuie sa-i starpim, nu sa-i gonim", de aici rezulta si al doilea sens al echipei de deratizare: starpirea raului social cauzat de comunisti. Grasul Calistrat chiar dialogheaza cu sobolanii inainte de a - i ucide, acelsi lucru e vizibil si in cazul lui Bacaloglu care le da sobolanilor si porecle precum: "Dom' Nae" "Domne'" , "Pustiule", "Naica", "Naita". Apare imaginea lumii ca spectacol si atunci membrii echipei sunt ca niste actori in scena.

Echipa ar reprezenta o posibilitate a salvarii din lumea perceputa ca inchisoare tocmai prin amestecul de tragic si comic. In cadrul echipei focalizarea este interna si multipla, pentru ca fiecare membru incepe sa-si povesteasca propria istorie. Povestirile lor sunt grotesti si cuprind obsesii sexuale. Totusi Petrini are nevoie de aceste marturisiri ale altor oameni si ei "raniti" de sistem, mai ales ca in acel moment Matilda juca si ea rolul de agresor. Astfel simplul fapt ca apartine echipei de deratizare reprezinta pentru Petrini o sansa a salvarii.

In lumea comunista adevaratele valori sunt respinse mai ales daca nu sunt pregatite sa faca pactul cu ideologia socialista. In acest context Petrini este un indaptat, el nu se poate subsuma vocii colective. Naratorul personaj va analiza in romanul politic si modul in care se manifesta oamenii in timpul manifestatiilor. El observa ca toti aclama si aplauda in acelasi timp constientizand ca socialismul anuleaza individualitatea.

De la Camil Petrescu la Marin Preda se intalneste aceasta cautare a autenticitatii. Naratorul personaj se analizeaza dorind sa inteleaga o lume in definitiv absurda. Violentele din mina de plumb, din echipa de deratizare exista si in relatia cu Matilda. Omul confruntat cu violenta devine el insusi violent . Intregul roman capata valoarea unei traversari labirintice in cautarea luminii.

Opera lui Marin Preda in totalitatea ei se constituie de fapt ca o trecere prin labirintul suferintei. Salvarea pare a fi tocmai marturisirea in scris a acestei treceri. Atunci discursul epic ar capata si valoarea unei salvari din existenta, tocmai de aceea in ultimul roman naratorul personaj Victor Petrini traieste obsesia scrierii Cartii. Marin Preda scrie o proza care invoca intr-un mod necesar Omul, de la primul pana la ultimul roman.