ANTILITERATURA

ANTILITERATURA

Problema estetica a antiliteratura, despre care nui exista inca, in nici o limba, o lucrare de sinteza, intereseaza in modul cel mai direct studiul ideii de literatura, a carei "umbra' negativa o insoteste de-a lungul intregii sale istorii. Intr-o forma sau alta, antiliteratura constituie reversul obligator al biografiei ideii de literatura.' La prima vedere, conceptul pare cel putin paradoxal, aberant, "masochist'. In realitate, el defineste unul din aspectele cele mai caracteristice ale "crizei' endemice a ideii de literatura (v. Literatura, voi. II), dificultatea permanenta a constituirii sale, ostilitatea cu care este inconjurata inca de la aparitie, rezistenta constantelor antiestetice, active pe intreaga durata a istoriei culturii si literaturii. Caci ceea ce predomina de-a lungul istoriei artelor si literaturii nu este, nici pe departe, tendinta ..autonomista', "estetizanta' sau "formalista', ci - dimpotriva - o serie intreaga de atitudini net a- sau antiestetice, izvorul fundamental al tuturor orientarilor antiliterare vechi sau moderne, al procesului drastic si nedrept intentat periodic literaturii.

I. intrucit conceptul ca atare circula azi cu deosebita insistenta indeosebi in mediile de "avangarda', multi inclina sa creada ca ar fi vorba de o atitudine esential moderna, o descoperire a constiintei estetice actuale. In realitate, ne aflam - ca si in cazul avangardei (v. Avangarda, III, 3, g) - in fata unei ultime faze tce-i drept, cea mai bine conturata) dintr-un lung proces istoric. Ideile literare nu apar niciodata spontan, peste r.oapte. iar indaratul conceptului de "antiliteratura' se afla, fara'

exceptie, toti adversarii traditionali ai literaturii, concurenta tuturor valorilor extraestetice, intreaga pantonomie si hetero-nomie a artei literare. Imperialismul valorilor este atit de mare, incit ele nu numai ca patrund in mod inevitabil in interiorul operei literare. Dar, o data patrunse si integrate acestei structuri, ele tind din interior s-o absoarba, s-o disloce, s-o domine si apoi sa suprime pur si simplu existenta valorii estetice a literaturii (=. opera de arta). Confuzia si competitia acerba a valorilor genereaza antiliteratura in proportie de masa si i:i serie infinita. inainte de a defini un program estetic, antiliteratura reprezinta o stare de fapt. Ea ilustreaza cum nu se poate mai vadit situatia precara a artei literare, subordonata, atacata, adesea strivita, de diferiti idola, purtatoare de "mesaje' dogmatice si intolerante. Tendinta "istorica', traditionala, predominanta este a privi literatura drept orice gen sau tip de activitate spirituala posibila, numai "arta', cu statut si legi specifice, nu. O foarte rapida trecere in revista a unor vechi ti eterne obstacole dovedeste tocmai aceasta realitate.

1. Originea sacra a "scriiturii' (conceptul de "scriptura' are, in acelasi timp, o valoare exemplara si simbolica), apoi a "literaturii', mult timp nedisociata de textele dogmatic? si liturgice, constituie cel mai vechi si probabil cel mai tenace adversar de esenta al antiliteraturii. Omul total areligios, in stare pura, reprezinta un fenomen extrem de rar, chiar si in cele mai desacralizate societati moderne, cu mitologie si mistica tot mai degradata si camuflata, nu insa si radical extirpata. -'

.Cu atit mai vie si mai intransigenta se constata aceasta atitudine in epocile de mare fervoare mistico-religioasa, cind refuzul literaturii are ca puncte de plecare : revelatia dogmatica, mistica, asceza, viata contemplativa, indepartarea totala de cultura profana. Cind Si. Augustin se converteste, el se rupe integral si definitiv de arta si literatura laica a epocii sale : "Ce-mi pasa de toate aceste texte, daca in ele nugasescunsuflet

.si un spirit pe care pot sa le inchin lui Dumnezeu' ³. Asadar.

adevarul este cuprins numai in Biblie. Restul cartilor raspin-deste doar erezii si erori. Aceasta mentalitate exclusivista produce in mod inevitabil intoleranta, fanatism, dogmatism, Index librorum prohibitorum etc. Rationamentul atribuit lui AU, ginerele lui Mahomed, despre Biblioteca din Alexandria este de acelasi tip : "Daca aceste carti contin invataturi contrare

de selectie al lecturilor si uneori al cenzurii, un intreg rechizitoriu antiliterar : coruptie, imoralitate, venalitate etc. Avangardistii moderni (dadaisti, suprarealisti), cind denuntau cu extrema violenta, intre altele, servitutile morale si economice ale literaturii epocii, nici nu banuiau cit de consacrate, traditionale, erau acuzatiile lor "moderne'.

Cind literatura, in secolul al XVIII-lea, in Apus, incepe sa devina o profesiune, si deci o productie intrucitva "de serie', in scopuri predominant comerciale, reapare aceeasi rezistenta etica, dublata de asta data si de unele obiectii estetice : superficialitate, lipsa de constiinta artistica, spirit de compromis si improvizatie. Satira nu mai este a "pretioaselor ridicole', ca la Moliere. sau a "metromaniei', ca la Piron, ci a lui Pauvre diable, ca la Voltaire, oportunistul - figura eterna, odioasa - tuturor combinatiilor si earierismelor posibile. De altfel, in aceasta perioada, apare si formula care va face epoca, a literaturii ca "simpla industrie' (Goldsmith, The Vicar of Wakefield, 1766, Ch. XX), pe care succesul romanului-foileton al secolului urmator vine s-o consacre pe deplin. Disparitia rigorii clasice atrage in perioada romantica acuzatia facilitatii, si D. Nisard lanseaza chiar un Manifeste contre la litterature facile (1833). Notiunea literaturii de "virtuozitate' nu este nici ea departe de aceasta "standardizare', tot mai curenta in foarte multe medii literare actuale, excelent parodiata inca de G. Papini, in L'Industria della poesia (1930). Produs al jurnalismului si editurii moderne, profesata pe baze strict economice, aceasta "literatura', care evolueaza intre foileton, magazin si diggest, corupe si se substituie sistematic gustului literaturii estetice. Este de notat ca primul roman ostil acestui gen profund minor apartine, in fond, aceluiasi mediu publicistic, respins din interior, in deplina cunostinta de cauza : I. L. Caragiale, in Citeva pareri (1896).

3. La stadiul marilor puritati si intransigente, nici filozofia profana nu se dovedeste mai permeabila literaturii, intelepciunea antica are cultul oralitatii, degradat curind in retorica, nu al operei scrise. Platon nu numai ca invinuieste poetii de impietate, dar neaga insasi valoarea cartii, total dispretuita : .scris pe apa', efemer, inconsistent (Fedru, 274-276, a). Filozofii si metafizicienii moderni, se stie, nu fac nici un caz de literatura, ignorata, contestata, sau asimilata dintr-o perspectiva strict filozofica. Transcendenta coboara rar si efemer asupra literaturii si totdeauna doar pentru a simboliza si revela. Ontologia, esentele, "lucrul in sine' apartin altei zone. Nici o opera literara nu realizeaza perfectiunea Creatiei sau a Nlaturii. Ideea, Spiritul absolut, Numenul si alte asemenea ipostaze ale Adevarului domina de sus literatura, trec dincolo de ea, sau pur si simplu o ignora. Iar urmarea este o inevitabila atitudine de totala superioritate si preeminenta filozofica, dublata de un profund scepticism pentru intreg domeniul literar, caduc si insuficient prin definitie. Scriitorul, la rindul sau, simte necesitatea unei conceptii de viata, a unei etici. Dar cum "doctrina' nu poate, cele mai adesea, sa-1 satisfaca total, sentimentul dominant ramine de foarte multe ori unul de "criza' spirituala acuta.

Butada lui Mallarme, privitoare la totala sa incompetenta, in afara "absolutului', nu este deloc o "butada'. Scriitorul adevarat gindeste literatura in termeni absoluti, sau o refuza. In masura in care domeniul literelor circumscrie doar relativul, efemerul, contingentul, el iese din sfera marilor idealuri si afectiuni estetice. Documentele acestei reactiuni-limita pot fi culese in special la scriitorii moderni, radicalizati prin insasi conditia lor absolutiste si purista. Tendinta este a riscului suprem : se joaca totul pe o carte. Am pierdut ? Literatura devine subit neserioasa, vulgara, impura, corupta, limitata etc. "Salvarea' nu poate veni decit prin ridicarea, cu orice pret si prin orice mijloace (in care imprejurare "literatura', ca realizare artistica, joaca un rol minim), la demnitatea si conditia oricit de instabila si precara a Absolutului. Cine vrea sa urmareasca pe texte acest tip de reacti<une are la indemina o intreaga documentare. ⁸

4. Argumentele filozofiei moderne sint altele, rezultatul final este insa acelasi : minimalizarea, umilirea, dispretuirea si, in cele din urma, negarea pur si simplu a artei si literaturii, dintr-o perspectiva predominant vitalista. Ori de cite ori viata este proclamata superioara artei, "trairea' vietii superioara contemplarii vietii, ideea de literatura decade, sufera o inevitabila eclipsa. Conceptul de "viata' aplicat literaturii a fost si ramine destul de nebulos (v. Viata si literatura, voi. III). Ceea ce n-a impiedecat sa se bucure de un incomparabil prestigiu, de un intreg lirism existential, al carui patron este, fara

indoiala, J.-J. Rousseau : "La lettre tue et l'esprit vivifie' (Emile, L. III), "litera ucide, spiritul da viata'. Formula regasita si in Faust: "Teoria este cenusie, arborele vietii este verde'. Conceptie profund "mefistofelica', plina de germeni distructivi : blazare, pesimism antilivresc, impuls al negatiei, cult al trairii efemere, ou prelungiri in totalitatea atitudinilor si manifestelor vitaliste moderne, radicalizate de intreaga avangarda. Exaltarea pina la paroxism a valorilor vitale o caracterizeaza din plin : senzatia, instinctul, inconstientul, visul, "comuniunea cu viata', "felii de viata', "poezia strazii' si multe alte asemenea "vitalisme' formeaza idei si teme din cele mai curente. Fata de estetism, de trairea vietii ca opera de arta, rasturnarea este totala : "Pentru intiia oara dadaismul [] nu se situeaza pe o pozitie estetica inaintea vietii' "Detest pe literati - va sustine pina la capat Tristan Tzara - si nu am incetat sa iubesc ceea ce e viu' Program intrutotul legitim, in planul sau, cu profunde urmari antiliterare, reafirmate periodic.

Daca "viata' este termenul prim si "literatura' termenul secund, un epifenomen intre multe altele, rezulta doua situatii :

a) literatura devine un simplu substitut, surogat, decalc artificial, o forma de "sub-viata', incapabila sa egaleze si sa realizeze plenitudinea vietii in toate dimensiunile sale. De unde. tendinta perfect logica de a inlocui (si implicit de a distruge) limbajul literarinfavoarea"limbajului'directalvietii :

b) viata se substituie poeziei, devine ea insasi "poezie', "literatura', eveniment care face inutila si inoperanta orice substitutie literara, textuala. Poezia se lasa absorbita de viata, in fluxul careia dispare, se pierde. Sau, invers, viata insasi se preface in poezie, chiar in actul comunicarii verbale, al limbajului in actiune. in ambele imprejurari, literatura devine o intreprindere "alaturi', derizorie, falsa, straina sau total depasita de viata. Teza tipic suprarealista : "Poezia - scrie Andre Breton - este continuta pretutindeni, in mod potential, in lucrurile cele mai straine pina itn prezent poeziei Pentru poetul adevarat, totul este poezie.' Deci captarea in expresie devine inutila : "Poezia poate astfel sa existe fara expresia poetica literara. Ea este in lucruri si este o atitudine in fata lucrurilor, o stare intelectuala si morala, un fel de a vedea si de a te comporta in fata lumii. Poezia trebuie mai inainte de orice sa fie traita ; ea poate sa nu fie decit in mod accesoriu exprimata in r-jvinte si culori Poetul (nu numai suprarealist) proclama (ara Incetare necesitatea poeziei pentru a trai. In timp ce trairea vietii Isi devine ea insasi suficienta. Din acest cerj vicios el nu poate iesi : "Opreste stiloul si priveste viata' (Sasa Pana .).

5. Intr-o alta varianta (v. Autenticitatea, 5, a-b), primatul vietii asupra literaturii este dedus din criteriul asa-nu-mitei autenticitati, deplina fuziune de Dichtung si VVahrheit, de "adevar' si "poezie', experienta nealterata, nefalsificata, neliteraturizata, diametral opusa fictiunii si fabulatiei de orice speta. Autenticitatea ca principiu si traire determina constiinta culpabila a "minciunii' literare, complexul de inferioritate al poeziei ca mistificatie si impostura, apasarea "tradarii' stilului si tehnicii literare ca remuscare .si expiere. Unica bariera posibila impotriva literaturii neadevarate : "autenticitatea' ; unicul stil antiliterar tolerabil: "experienta' directa a vietii, in transcriere nuda, nefalsificata. Izvorul cel mai ipur al autenticitatii ramine introspectia morala, "sinceritatea' absoluta a eului, autocunoasterea imediata, anterioara oricarei educatii livresti, orientare initiata inca de Montaigne, careia Rousseau ii va da o formulare si mai apropiata mentalitatii moderne : "Este mai bine sa gasesti in tine insuti ceea ce ai gasi in carti'. Cultul modern al eului, sustras disciplinarii si dresajului livresc dezvolta aceeasi atitudine. Un text clasic ? "Natanael, arunca-mi cartea ; sa nu te multumeasca. Si sa nu crezi ca adevarul tau ar putea fi gasit la altcineva.' Orice act de cunoastere care n-a fost precedat si incorporat unei senzatii vitale devine inutil. Orientare care duce la "dezangajarea' autorului nu numai de propria-i opera, dar si de orice opera posibila, de ideea insasi de literatura. De unde, o reactiune-tip : "Inainte de literatura, exista un obiect care ma intereseaza in primul rind : eu insumi'. In aceasta perspectiva, literatura poate sa preocupe, cel mult, ca mijloc de cunoastere si cultivare al eului. Finalitatea literara intrinseca dispare. Biografisnrul critic, preocupat de opera literara doar in masura in care poate sa dezvaluie personalitatea autorului, traduce acelasi dezinteres profesional pentru arta literara. '.

6. Profund antiliterar se dovedeste nu numai cultul vietii, sub diferitele sale aspecte, dar si al lucrurilor, obiectelor, produs in buna parte de excesul de "mesaj', "semnificatie' si

"traire'. La antipodul acestor atitudini, inevitabila reactiur.e inversa : intoarcerea la realitatea elementara, obiectiva, toUl deliteraturizata, tipica mai ales "noului roman'*. Pentru adeptii acestei formule, anticipata de teoriile formalistilor rusi de la Novll lef (1927-1928) despre "literatura faptelor', notiunea de literatura devine de doua ori "peiorativa' : o data pentru faptul ca intre obiecte si cititor ea interpune o "grila', o retea de conventii literare, apoi prin inferioritatea funciara a literaturii raportata la obiectivitatea primordiala a lucrurilor : "Intreaga noastra literatura n-a izbutit sa stirbeasca nici cel mai mic colt, sa inmoaie nici cea mai mica curba'. La acesti teoreticieni, fascinatia realului devine atit de mare, obsesia obiectului concret dur, neted si opac atit de puternica, Incit literatura cade undeva mult in afara, intr-o zona minora si cumplit de artificiala. In felul acesta, "terorismul' vietii isi asociaza terorismul si mai tenace al materiei inerte. ⁿ

7. Se poate vorbi si de o rezistenta antiliterara a socialului ? In masura in oare literatura, cu sau fara voia sa. este integrata si implicata in structurile, procesele si crizele sociale, fara indoiala, da. Tendinta, in toate aceste imprejurari, este acceptarea sau respingerea literaturii, in functie de principiile dominante sau revolutionare, de un coeficient practic de "participare' sau "contestare'. Caci literatura, fie ca o recunoaste sau nu, isi dobindeste statutul social in interiorul unei ordini si ierarhii bine definite, si deci selective, preferentiale. De unde, intr-un anume sens, situatia profund marginala, echivoca, adesea minimalizata, a literaturii, intr-o serie Intreaga de situatii si etape sociale. Relatiile sociale ale literaturii, deosebit de complicate si mobile, formeaza obiectul unei alte analize (v. Societatea si literatura, voi. III). Ceea ce ne intereseaza, deocamdata, este ilustrarea unei situatii la limita paradoxului si incertitudinii. Totul pare sa indice o simultana opozitie anti-literara, conditia precara a literaturii prinse, ca sa ne exprimam astfel, ,.intre doua focuri'.

Pentru a restringe discutia doar la societatea si literatura occidentala, care au produs si dezvoltat conceptul de .antiliteratura', ceea ce se observa imediat este o dubla si foarte apasata desconsiderare. Pe de o parte, teoria "claBica', nu lipsita de pitoresc verbal, conform careia poetul este tot atlt de util statului cit si un jucator de popice, regasita - mutat mutandis - in intreaga suprastructura ideologica a societatii moderne, de "consum', caracterizata printr-un dispret fundamental pentru toate valorile "inutile', "gratuite', "nepractice', inclusiv literatura. Pe de alta, teoria opusa a ostilitatii fata de literatura, invinuita nu numai de docilitate fata de valorile burgheze, dar si de o adevarata integrare si aservire, t>rin idealizarea si "estetizarea' conceptiei clasei dominante. Abstragerea, reala sau aparenta, "izolarea', "turnul de fildes' si toate celelalte atitudini posibile sint respinse printr-un rationament-tip, caruia poetul rus Nekrasov ii da formularea cea mai lapidara : "Nu esti obligat sa fii poet, dar esti obligat sa fii cetatean'. Fapt, poate, nu indeajuns de subliniat : ambele atitudini reapar, printr-o inevitabila convergenta, in intreaga motivare moderna a antiliteraturii.

Initiatorii, sau poate mai bine spus : redescoperitorii sai, apartin, fara indoiala, sferei avangardei, unde argumentele antiburgheze abunda. Pentru dadaisti, intreaga literatura capituleaza lamentabil in fata "bancii' ; pentru suprarealisti, "literatura este unul din cele mai triste drumuri, care duc oriunde' (intelege : la cele mai vulgare compromisuri economice si carieriste). Pentru grupul Tel Quel actual (dam doar simple indicatii de orientare), "poezia este inadmisibila' din aceleasi motive : "concretizarea scrisa a idealismului burghez'. Care poate fi situatia literaturii in cadrul unei societati "alienate', dar indeajuns de eficace sa-i "imblinzeasca' si sa-i "recupereze' inconformismele ? Analiza lui Sartre este citabila pentru claritatea sa : literatura a devenit o metoda de neutralizare politico-sociala a scriitorilor, o tehnica bine pusa la punct de a-i face "inofensivi', de a le impiedeca "angajamentul'. Pe scurt, o "ideologie' profund reactionara. La Sollers, la altii, regasim acelasi limbaj si definitie de baza : "Literatura ca literatura [] cuvint de ordine obscurantist larg raspindit'. Cine parcurge astfel de analize, cu greu mai poate face distinctia (necesara, totusi !) intre conditia si exigentele specifice textului ideologic si celui literar, care tind sa se confunde pina la anularea oricarui concept estetic. Cititorul ramine cu convingerea ca "literatura', "opera', textul literar propriu-zis constituie doar o metoda oarecare, o simpla forma de exprimare a "angajamentului' ideologic al scriitorului, singurul esential. Restul ar fi doar "subiectivitate', "cultura', "voluptate moderata', pozitia

neutrala in fata revelatiilor brutale ale existentei, facute "inofensive', prin "literatura'. Rupt in mod abil de realitate, mistificat si sterilizat, cititorul poate sa exclame usurat, intr-o deplina securitate interioara : "Totul nu-i decit literatura' '².

Spiritul revolutionar ofera o solutie diametral opusa : transformarea literaturii intr-un instrument de actiune, metoda de subversiune mai mult sau mai putin organizata, dar foarte decisa in obiectivele sale : explorarea, subminarea si transformarea societatii actuale. Rasturnare de planuri indiscutabil legitima, consecventa, si totusi de esenta ,,antiliterara', intrucat unica justificare a literaturii este trecuta asupra eficacitatii revolutionare. Suprarealistii, de pilda, intr-o Deciaration din 1925, publicata in La Revoiution surrealiste, nu ezita sa declare : "Noi n-avem nimic de a face cu literatura'. "Nu mai este timpul nici sa descriem, nici sa povestim; nu ne putem margini nici sa explicam', adaoga Sartre. "Ceea ce ne trebuie este o literatura condusa de praxis' Astfel de intentii si afirmatii, care ignora specificul creatiei si cunoasterii artistice, frecvente mai ales in literatura franceza a ultimelor decenii, cer neaparat confruntarea ideilor si faptelor, verificarea in practica a programului. Rezultatele sint mai curind dezamagitoare.

Pentru a ne limita doar la constatarile mediilor strict literare, scriitorii insisi incep sa recunoasca inferioritatea scrisului fata de metodele actiunii directe. Reactiunile oscileaza intre resemnare, blazare, dezgust, sarcasm, renuntare si, mai ales, luciditate. In timp ce activitatea revolutionara "urmareste sa schimbe lumea, scriitura nu poate decit s-o seduca'. Ea ar ra-mine prin definitie ineficienta, inutila, sub raportul eficacitatii politice imediate. De unde, doua atitudini posibile, ambele cu teoreticienii si adeptii sai : a) renuntarea, "iesirea' pur si simplu din literatura, atunci cind experienta dovedeste ca nu poate fi efectiv "progresista' ; b) cultivarea "subversiunii' eterne, latente, a poeziei, in stare anarhica, "salbatica⁴¹, si deci profund refractara activitatii politice organizate, impotriva careia se intoarce cu violenta atunci cind praxis-ul tinde sa incadreze "revolta' poeziei in formulele sale tactice (pozitia suprarealistilor intransigenti) '. Esec si dezamagire, deci, de ambele parti si in ambele ipoteze, urmate de conflicte, acuzatii reciproce, dezertiuni etc. Dar toata aceasta disputa, foarte vie azi in Occident, iese din preocuparile noastre.

8. Perimarea progresiva a literaturii pare sa asculte intr-o perspectiva arbitrara si de determinarile unei pseudo-"legi istorice', de tip ciclic. Literatura ar "decadea' in mod iremediabil. Ea ar fi sortita disparitiei, iesirii inevitabile din actualitate (v. Decadentismul, 2-4). La diferite etape ale gindirii istorico-literare, se aud voci care proclama "moartea' sau "depasirea'' literaturii, prin argumente oare primesc periodic noi rezonante contemporane. inca din 1820, in spiritul lui Vico, englezul Peacock sustine, in Four Ages of Poetry, ca : "Poetul in epoca noastra este un semibarbar intr-o comunitate civilizata'. "El traieste intr-un trecut deja indepartat. Ideile, gindurile, sentimentele, asociatiile sale nu corespund decit unor moravuri barbare, obiceiuri desuete, supersitii rasuflate. Mersul spiritului sau este, asemenea unui crab, de-a indarate-lea'. Poezia a incetat sa mai corespunda (inca de pe atunci!) necesitatilor practice ale civilizatiei moderne. Cultivarea poeziei nu se poate produce decit "in detrimentul unor domenii utile, si este un lucru lamentabil sa vezi cum spirite capabile de altceva mai bun se arunca asupra caricaturii goale si fara scop a acestei activitati intelectuale'. "Matematicienii, astronomii, chimistii, metafizicienii, moralistii, istoricii, oamenii politici, economisti' sint mult deasupra "Parnasului modern'.¹⁴ Or, exact aceleasi argumente sint reluate pina la saturatie si in epoca noastra, care proclama primatul utilitatii, eficacitatii, tehnicii, automatizarii etc, etc, printr-o falsa (si profund antiumanista) opozitie spirit-masina, stiinta-literatura. Se vorbeste cu dispret de "literaturita', de "apusul' literelor, de triumful "mijloacelor comunicatiei de masa' (mass-media), in termeni atit de derutanti si de categorici, incit scriitorul incepe sa incerce, nu o data, un adevarat complex de inferioritate, frustratie, inhibitie si scepticism cu privire la propria sa arta. Daca televiziunea, radiofonia, discurile, benzile de inregistrare, benzile desenate etc. tind sa acapareze si sa se sub-^stituie intregii disponibilitati de curiozitate, visare si relaxare a cititorului actual, pare firesc ca : scriitorul sa nu mai stie - nici macar aproximativ - carui public sa se adreseze ; sa se intrebe daca mai are vreun sens comunicarea literara ; sa -se patrunda de ideea ca inspiratia verbala si auditiva este net

superioara celei vizuale si scrise ; si - in cele din urma - sa dea dreptate celor care pretind ca literatura (nu numai in asa-zisa afjluent sodety) devine tot mai mult un fel de "mit'' : se vorbeste mult despre ea, este discutata, comentata, criticata, nu insa si citita.¹⁵ Pamfletul lui Julien Gracq, La Litte-rature a l'estomac (1961), ataca din plin tocmai o astfel de tema.

Situatia incepe sa se contureze si in mediile noastre literare. Cine le frecventeaza din interior stie ca literatura este tot mai mult discutata si tot mai putin citita, ca numarul cititorilor si mai ales al criticilor "dupa ureche' este in sensibila crestere ; ca lectura in izolare, interiorizata, inceata, sistematica, are tot mai putini adepti si aparatori, nu o data bagatelizati sau dispretuiti, in schimb, "recitarea' si comentarul oral fac progrese, incep sa intereseze inspiratia si literatura pur verbala, auditiva, infinit mai facila, mai comoda, in defavoarea celei scrise. Sensul evolutiei pare a merge in directia efortului minim, atit in domeniul elaborarii, cit si al receptarii literare. S-a constatat, de pilda, ca foarte putini scriitori sint vazuti in biblioteci, ca nu multi citesc literatura confratilor si ca, in genere, tendinta formarii de biblioteci personale (in special la unii scriitori tineri) este in neta scadere.

9. Desconsiderarea literaturii are si alte cauze istorice, unele - poate - si mai profunde, din sfera crizelor si tragediilor de mari proportii. Cind existenta devine dureroasa, atroce, literatura nu poate sa para decit derizorie, inconsistenta. Uneori chiar cinica si indecenta, prin indiferenta si abstragere de la dramele adinci ale vietii. Reactiunea nu este noua ("Inter arma silent musae' !), si Brunetiere, dintre critici, o mentioneaza inca la sfirsitul secolului trecut, cu citate convingatoare din sfera romantica : "Honte a qui peut chanter pendant que Rome briile'. Ea reapare in orice constiinta umanitarista, sensibila la suferinta, nedreptate si exploatare : "Pentru o lunga perioada de timp - noteaza Andre Gide. in Journal (25 juillet 1934) - nu mai poate fi vorba de opere de arta Oriunde imi intorc privirile, nu vad in jurul meu decit nenorocire. Cine ramine contemplativ, azi, da dovada de o filozofie inumana, sau de o monstruoasa orbire.' Acest dezgust este departe de a fi izolat.

Ororile ultimului razboi si, in genere, catastrofele epocii noastre au dus la devalorizarea totala a literaturii in numeroase constiinte. Pe de o parte, revine obsedantul loc comun : ,.realitatea intrece orice inchipuire' ; pe de alta, distrugerile, masacrele, monstruozitatile au fost si sint inca, pe alocuri, prea mari ca "literatura' sa le mai poata face "uitate' sau ..indiferente*. "Ce inseamna literatura intr-o lume care sufera de foame ?', se intreaba Sartre. "Ce este frumusetea si armonia pentru un condamnat la moarte', mediteaza in acelasi sens H. Hesse. "Poezia nu mai este posibila dupa Auschwitz», completeaza Th. W. Adorno, reluat de multi altii. >* Cind umanitatea cade victima barbariei, tragedia vietii depaseste "tragedia' literara, literatura devine superflua, ipocrizie curata, sau sublima inconstienta. Respingerea literaturii constituie, in acest caz, mai mult decit un gest de protest si revolta. Ea semnifica refuzul categoric si fiintei de a se lasa alienata prin orice forma de narcotizare ori evaziune posibila. In astfel de imprejurari, nobletea si fatalitatea gratuitatii literare devin (sau apar drept) adevarate anomalii ale justitiei imanente, universale.

10. Convergenta acestor factori are drept urmare curiosul (dar explicabilul) fenomen al psihologiei antiliterare, foarte raspindita in unele medii intelectuale occidentale, cu rasfringeri (ce-i drept superficiale, inconsistente) si in literatura noastra actuala. Nu-i mai putin adevarat ca aceasta mentalitate are ascendenta si "ereditatea' sa spirituala asa-zicind endemica.

Absolut traditionala, inevitabila se dovedeste - oricind si oriunde - repulsia eternului "bun-simt' pentru tot ce constituie fictiune literara. Filistinul suspecteaza din instinct literatura, respinsa invariabil dintr-o perspectiva strict utilitara sau conventionala : "ceva' neadevarat, iluzoriu, ireal, inutil. Dispretul este total: "Nu-i decit literatura', punct in care - in mod aproape paradoxal! - platitudinea absoluta si avangarda cea mai subtire se intilnesc. Aceasta "conceptie', intretinuta deopotriva de neliterati si literati, se generalizeaza mai ales in societatea moderna, de "consumatie', in care punctul de vedere practic este hotaritor. Optica este a valorii de consum. Gratuitatea si inutilitatea scandalizeaza, lipsa scopului util dezgusta de "literatura'. Reactiune spontana, endemica, neluminata in fond de nici o idee. Spiritul comun

universal pare sa ramina pe veci impermeabil seductiei literaturii.

Pe o treapta superioara a formularii, dar de aceeasi cecitate literara, se afla teoria "mortii' poeziei prin triumful final si definitiv al "ratiunii' (predominanta in secolul al XVIII-lea, cu prelungiri de "bun-nSimt' pina in perioada actuala) : "Cind incepi sa citesti un poem, trebuie sa-ti spui ca este opera unui mincinos, care vrea sa ne ocupe spiritul cu himerele sale, sau in orice caz cu adevaruri atit de corupte, incit cu mare greutate poti sa distingi adevarul de eroare' {Le Clerc, 1699). Ideea de fictiune este ucisa in germene, in numele rationalitatii excesive, implicit al intelectualitatii si meditatiei teoretice. Astfel de atitudini nu numai ca nu dispar, dar - abia travestite - reapar la multe spirite moderne de factura stiintifica si rationalista. Hipertrofia logicii? presiunea cunoasterii analitice, excesul constiintei estetice duc, in mod invariabil, la atitudini si profesii de credinta net antilite-rare. Indiciile sint numeroase, retinem doar un citat din Paul Valery : "Cred ca ceea ce se numeste arta este sortit sa dispara sau sa devina de nerecunoscut. Arta este pe punctul de a nu mai scapa experientei si analizei exacte.' Ceea ce pare sa predomine intr-o sfera importanta a poeticii moderne (care se revendica de la Coleridge si Poe, dar patronul adevarat ramine Leonardo da Vinci cu a sa teorie despre arta cosa mentale) este luciditatea superioara a creatiei, blazarea la ideea de fictiune, scepticismul iremediabil al "inspiratiei', tocirea si imunizarea sensibilitatii estetice, teorii vechi si bine consolidate, fata de care micile eseuri din L'Ere du soupqon de Nathalie Sarraute (1956) fac figura destul de modesta, de epigonism tardiv. Nu acesta este cazul lui Mircea Eliade, care declara ca s-a "eliberat' de "literatura' prin istoria religiilor si etnologie : "Pentru mine acesta este realul, nu literatura'. Opera sa nu are o semnificatie erudita : "Este vorba de ceva cu totul diferit: de o lume care-mi pare mai reala, mai in viata, decit personajele unui roman'. Autoscopia literaturii echivaleaza cu autodistrugerea literaturii. intors asupra sa. actului cunoasterii literare nu-i ramine derft sa-si constate propriul deces. Nu poti sa faci si sa accepti literatura daca nu "crezi' in ea.¹⁷

Exista si alte motivari, superioare "suspiciunii' mai mult sau mai putin banale, dar rezultatele se dovedesc aceleasi. Toate se inscriu intr-o zona care s-ar putea denumi, in sens-larg, "existentialista', eticheta cu multiple implicatii, insa cu, efect negativ unic : renuntarea la literatura. Uneori, punctul de plecare este pozitiv : impulsul absolutului, tentatia imposibilului, irealizabilul. De cele mai multe ori, insa, ceea ce predomina este negatia, un anume "masochism*, obsesia raului intoarsa pervers asupra literelor (predominanta la Emil Cioran); apasarea paralizanta a ideii mortii, neantului, vidului, dublata de "disperarea' de a nu putea prinde, prin limbaj, esenta (atitudini tipice la Eugen Ionescu); constiinta atroce a esecului inevitabil (transformat la succesorii lui Kafka in adevarat program); alteori, sentimentul ratarii resemnate (cum incepi sa scrii "decazi' sau "cazi'). In siirsit, daca existenta este absurda, de ce sa mai scriem ? Daca individul este condamnatul unei solitudini si izolari esentiale, prizonierul subiectivitatii sale ermetice, comunicarea devine imposibila sau indescifrabila. Ori de cite ori, la un registru mai jos, "trairea', "nelinistea', "aventura' sint recunoscute si cultivate ca atitudini fundamentale, arta si literatura sint impinse intr-o zona minora, inferioara.¹⁸

II. Toate aceste cauze de-termina ceea ce s-a numit in mod legitim criza conceptului de literatura, formula inventata - se pare - de Jacques Riviere, in 1924, deci in plina fervoare avangardista, orientare cu predispozitii "antiliterare'¹' organice (v. Avangarda, IV, 2). Fara indoiala ca traumatismul avangardist submineaza in mod grav conceptul traditional de literatura. Dar ar constitui o mare eroare si o lipsa totala de perspectiva istorica adoptarea tezei ca decadenta ideii "clasice' de literatura ar caracteriza doar faza ultima a "biografiei' sale istorice si ideologice. In realitate, literatura si antiliteratura reprezinta doua fete ale unei singure medalii, cu valoare de circulatie permanenta si universala. Cei doi termeni se conditioneaza si se definesc reciproc, in cadrul unei evidente, poate chiar prea evidente, relatii dialectice. Conceptul de literatura, pentru a se defini, consolida si purifica, trebuie sa fie contestat, sub o forma sau alta, de antiliteratura. In timp ce antiliteratura constituie corectivul negativ strict necesar al excesului de "literatura', antidotul oricarei

degradari si alterari a conceptului si realitatii estetico-literare pe care o defineste. Ca. in secolul al XX-lea, antiliteratura (ca si avangarda, de altfel !) sufera un proces de accelerare si radicalizare, nimic mai adevarat. Dar radacinile atitudinilor antiliterare urca, precum s-a putut vedea, 5n timp. Mult mai putin reliefate sint, in schimb, formele acestei "crize' ale conceptului de literatura, modurile de renegare ale literaturii de catre literati. Fenomenul este aparent ciudat si totusi foarte explicabil.

Cind constata ca principiul sau estetic nu poate fi realizat si cu atit mai putin impus opiniei literare germane a epocii. A.W. Schlegel exclama dezgustat : "Je me moque de la litte-rature' (19 febr. 1822). In comparatie cu marele ideal artistic intrevazut, chiar si cea mai fericita realizare pare palida si nesemnificativa. Orfeu priveste o clipa pe Euridice, dar tocmai aceasta viziune il face s-o piarda. Senzatia ultima, inevitabila, este de abis si neant, de irealizare absoluta a literaturii, intreprindere in acelasi timp imposibila si "dezgustatoare'. Re-actiune tipica, intre altii, la Flaubert ("La litterature m'em-bete au supreme degre!^w), la Valery, care declara ca nu intelege cum se mai pot scrie propozitii ca acestea : "Marchiza cheama trasura si iese in oras la ora cinci'. Sarcasme antiliterare destul de curente, agravate pina la dezgustul si oroarea totala, pe un fond existential de tristete, obsesie a mortii si constiinta a inutilitatii "scrisului', ca la Eugen Ionescu, cel din Journal en miettes (1967). Astfel de atitudini (cit de autentice ?) pot fi decupate si din publicatiile noastre recente : ,,Orice literatura, facuta de mine - declara Maria Baeus - sau de altii, ma dezgusta. E un sos piperat, lucrat, rafinat, oind mie mi-e gura arsa de sete.' Dar cind, din intimplare, ea nu este..arsa' ?

Singura atitudine consecventa, cind se ajunge la asemenea convingeri, este renuntarea definitiva si, mai ales, discreta la literatura. O mare iubire a murit. Nimeni nu da anunt la mica publicitate. Or, ceea ce se constata sint, dimpotriva, doar umori de moment, declaratii zgomotoase (uneori chiar bombastice), lipsite de orice urmari practice. Jurnalul fratilor Goncourt este plin de cel mai sincer dezgoist, daca nu de literatura, in orice caz de asa-numita "viata literara' '. Sentimentul dominant este al saltimbancului ridicol, care nu mai vrea sa faca tumbe pentru publicul imbecil Si totusi, daca exista, in secolul al XlX-lea, scriitori mai posedati, mai muscati de morbul literar, mai maniaci ai literelor, acestia sint fratii Goncourt: obstinati, prolifici, absorbiti total intr-o opera cu ecouri minime, care constituie unica ratiune a existentei lor. Adevaratul refuz al literaturii este definitiv si irecuperabil, precum la Rimbaud sau Kafka : renuntarea la publicare, decizia de a distruge toate manuscrisele, uneori chiar opera capitala (sinuciderea literara absoluta, care a sta-pinit mai mult decit o clipa, si spiritul lui Virgiliu, Tasso etc). Don Quijote incepe prin spectacolul unui mare foc de romane ,,aducatoare de pacoste', "mincinoase' etc. (I, cap. VI). Inutila, falsa, ori periculoasa, literatura sfirseste prin a se denunta si a se patrunde de propria sa nulitate.

Marele paradox al intregului proces consta in faptul ca aceasta "criza' de autoincredere reprezinta, in acelasi timp, si una de recuperare, de regenerare si autoaparare a literaturii. Indoindu-se de sine, literatura se regaseste in realitate pe sine, iar conceptul isi dobindeste o noua adecvare.

III. Pusa in termenii fundamentali, problema antili-teraturii defineste o constanta si foarte energica tendinta a literaturii (== arta literara) de a-si regasi fi apara esenta, prin-tr-o delimitare sistematica si radicala de opusul sau, care este antiliteratura (= non-arta literara). Mecanismul acestei disocieri hotaritoare devine si mai limpede prin confruntare paralela cu formarea si dezvoltarea conceptului de literatura (v. Literatura, voi. II). Dar, de pe acum, se poate afirma si demonstra eterna dialectica a literaturii si antiliteratura, confruntarea permanenta si ireductibila a celor doua planuri in cimpul estetic si, in genere, al culturii si istoriei literare. Cind pseudo-,,literatura' nu reuseste, din diferite motive, sa realizeze conditia estetica, respectiv "poetica', a artei literare, respingerea antiliteraturii (= antipoeziei) devine forma C2a mai adecvata de definire si conservare a substantei sale specifice. Miscarea echivaleaza cu despartirea, tot mai constienta de sine, a poeziei de orice tip posibil de "literatura', de la cultura literara (sub toate formele sale) la poezia literara. Ceea ce se produce este negarea "literaturii' (in intelesul peiorativ, compromis al cuvintului) din 'perspectiva "poeziei', rezistenta artei literare la orice forme de alterare, alienare si degenerare ;

pe scurt, recuperarea "esentei' printr-o "absenta'. In acest inteles, conceptul de antiliteratura inceteaza a mai fi negativ, paradoxal sau fantezist, pentru a defini o atitudine eminamente pozitiva, conditie obligatorie a existentei literaturii si poeziei. 1. Dincolo de orice teorii mai mult sau mai putin moderne despre poezie (v. Poezia, voi. II), disputa ultima este aceasta : de o parte conceptul, logica, cultura, cu toate derivatele sale "literare' (retorica, traditii istorico-literare, topos etc); de cealalta, "poezia' : imagine, fantezie creatoare, vis, inefabil etc, pozitii antagonice, ireductibile si, bineinteles, etern instabile. De unde o perpetua oscilare, o rasturnare permanenta a raportului de forte poetice si literare, cu incursiuni si invazii dintr-o directie sau alta, cu precizarea - capitala - ca, in aceasta confruntare, pozitia slaba, cel mai greu de aparat, supusa unei apasari constante, adesea coplesitoare, este a poeziei. Valorile sale sint mult mai fragile, mai instabile, decit ale literaturii, care are la spatele sau intregul aparat si arsenal traditional de concepte, teme si forme literare consacrate. Din care cauza, orice tentativa de recuperare a puritatii poeziei trebuie sa inceapa printr-un act de negatie, de refuz pozitiv al literaturii impure. Este ceea ce John Keats si-a dat foarte bine seama cind afirma (intr-o scrisoare din 1818) ca suprema calitate a scriitorului ("Man of achievement especially in li-terature') este capacitatea de negatie (negative capability), refuzul "capacitatii' diametral opuse: calculate, disociative, practice si stiintifice ("irritable reaching after fact and reason'), care suprima "incertitudinea, Misterul, indoiala', domeniul de predilectie al poeziei. Dupa opinia noastra, acesta ar fi actul de nastere a] conceptului modern de antiliteratura, pozitie care poate fi urmarita retrospectiv pina in Antichitate. Ceea ce aduce in plus conceptul modern de poezie este o incomparabila claritate a disociatiei, fixarea definitiva a pozitiilor antagonice, dublata de o foarte vie constiinta a puritatii poeziei si a impuritatii literaturii.

Pentru a da, in acest cadru, doar citeva repere, vom spune ca, dintre estetii "moderni', Lautreamont si Rimbaud afirma cu maxima intensitate (si violenta !) aceeasi necesitate a poeziei de a-si defini si apara fiinta. Primul isi propune sa ..inventeze o poezie cu totul in afara cursului obisnuit al naturii', "conform, de altfel, regulilor esteticii' (ironie feroce, care ascunde

2. Forma traditionala, ,,preistorica' am spur.e, s rezistentei la "literatura' consta in permanenta opozitie facu'.a de o anume categorie de poeti ,,eruditiei', "culturii livrjsti*, cartilor scoase din carti. Vom demonstra aceasta reactiune, mat mult declt tipica, intr-o alta lucrare : Biografia ideii de literatura. Ceea ce retinem deocamdata, ca o concluzie de sinteza, este ironia, tendinta bagatelizarii, parodia chiar, a "literaturii', vazuta ca simplu produs al culturii. Cind un Farvt, de pilda, Inca In secolul al XVII-lea, are sarcasme pentru erudit si eruditie ("sarcleur <'' diamp de la litterature'), ceea ce respinge este tocmai ai , conceptie savanta, pedanta, apasatoare, a literaturii,-J. Rousseau, in Emile (L. 111), declara : "Urasc cartile ; t i ne invata sa vorbim decit despre ce nu cunoastem*, cu! inclusiv literara (in context se aminteste de Ro-biiuon C ), este pur si simplu anulata. RomantUmul. care introduce prima delimitare radicala a poeziei de literatura, trebuia sa accentueze aceeasi opozitie antiliterara. "Poetul - citim in prefata din 1826, la Odes et ballades, de Victor Hugo - nu trebuie sa scrie cu ceea ce a mai fost scris, ci cu sufletul si inima sa.' Cu alte cuvinte, poezia se vrea despartita de cultura livresca, de intreaga literatura precedenta. In timp ce curentul opus, clasicismul, reprezinta prin excelenta o formula estetica specific "literara', intemeiata pe imitatie, parafraza, cliseu, retorica etc, pe toate elementele culturii literare. in genere, succesul neoclasicismului marcheaza o slabire a simtului poetic, in timp ce rezistenta opusa academismului si clasicismului duce in mod inevitabil Ia "antiarta'. Pozitia poate fi rezumata, in termeni romanesti, cu o fraza din Geo Bogza : "Si ma cuprinde o teama ca a face carti din carti nu inseamna citusi de putin a crea o literatura, ci doar fantoma unei literaturi'¹ -¹.

3. Cind conceptul, nu mai putin traditional, de belles lettres incepe sa se uzeze, sa capete o nuanta de frivolitate, sau pur si simplu sa devina sufocant prin exigentele sale formale, puriste, exterior-estetizante, impulsul poetic spontan face explozie intr-o adevarata miscare de repulsie, apoi de negare directa a literaturii. Aceasta revolta a poeziei impotriva poeziei literaturizate, reactie organica de autoaparare in fata pericolului de anihilare, defineste intreaga constiinta moderna a poeziei. In secolul al XlX-lea rebeliunea antiliterara are doua izvoare esentiale, de importanta inegala, dar convergente.

Din perspectiva "realista', vecina cu estetica rationalista a bunului-simt, "poetii sint ultimii farsori' si Duranty, in revista sa Le Realisme (1857) publica in deriziune un "proiect de lege', n<u lipsit de savoare : "Articolul 1 : Orice poezie este interzisa sub pedeapsa cu moartea. Orice vers adus pe lume va fi distrus ; Articolul 2 : Aceasta lege n-are efect retroactiv ; Articolul 3 : Versurile compuse anterior prezentei legi vor fi retrase din circulatie, bagate in sertare sigilate si inchise cu lacatul' etc. Este limpede ca la spatele acestei parodii se ascunde suprasaturatia literara, oroarea de versificatia goala, repulsia cliseului poetic.

Adevarul este ca reactiunea "vizionara', de tip Rimbaud, desi la o alta intensitate si cu efecte poetice incalculabil mai mari, are ca punct de plecare acelasi dezgust total de literatura. Cine citeste celebra Lettre du voyant (13 mai 1871), plina

de dispret pentru "literati' si "versificatori', isi da imediat seama de aceasta stare de spirit. Instinctul "vizionar' al poetului refuza orice literaturizare. De unde propagarea si generalizarea unei profunde antipatii pentru tot ce nu constituie "poezie' (inefabil, muzicalitate, sugestie etc), intretinuta de numerosi poeti ai epocii, printre care, in modul cel mai sustinut si programatic, simbolistii. Purtatorul lor de cuvint Verlaine, cu a sa Art poetique (1874), este de altfel si autorul celebrului si dispretuitorului vers, peste tot citat : "Et tout le reste est litterature'. Dar poate si mai explicite sint aceste Invectivez (XVI) : "Detestant tout ce qui sent la litterature, / Je ehasse de ce livre uniquement prise / Tout ce qui touche a l'horrible Litterature'. Poezia vorbeste propriul sau limbaj. Restul nu este decit loc comun, conventie, simpla "literatura', detestabila prin beletrism, retorica, artificialitate, plictisitoare banalitate. S-ar spune ca primul critic, nu numai francez, care adopta aceasta notiune, este Felix Feneon, in acelasi timp si primul editor al Iluminarilor lui Rimbaud (1886), "opera, in sfirsit, in afara oricarei literaturi si probabil superioara oricarei literaturi'. Ne aflam la faza cind antiliteratura isi face inca stagiul obscur de "avangarda'. Dar spre sflrsitul secolului si inceputul celui urmator, notiunea se generalizeaza, si la Peguy, Valery si multi altii versul lui Verlaine reapare abia parafrazat, semn de celebritate si acceptare totala. Este evident ca aceasta propozitie fixeaza de pe acum o convingere estetica bine consolidata, un adevar poetic axiomatic.²²

Cu atit mai violenta va fi reactiunea publica a avangardei. negativista, anticulturala si antiestetizanta prin definitie. La acest stadiu, abolirea literaturii devine o adevarata forma -ie ritual, aproape o conventie. Total compromisa, notiunea de literatura ajunge obiect de ironie si parodie. Semnalul pare a-1 da Apollinaire, oare declara ca "nu mai cunoaste vechiul joc al versurilor'. Pentru dadaisti si Tristan Tzara, "literatura este dosarul imbecilitatii umane in scopul orientarii profesorilor viitorului' (1919). O revista suprarealista se intituleaza in ironie Litterature (1919-1921, 1922-1924). In niste Notes sur la poesie, publicate in La Revolution surrealiste (nr. 12/1929), citim o declaratie de principii, in acelasi timp "revolutionara' si "traditionala', de cea mai buna ascendenta romantica : "Poezia este contrara literaturii. Ea stapineste idolii de orice speta

ca si iluziile realiste ; ea intretine in mod fericit echivocul intre limbajul «adevarului» si limbajul «creatiei»'. Pina si Isi-dore Isou, in Qu'est-ce que le lettrisme ?, reia acest loc comun : "Noi am facut vizibil faptul, presimtit deja, ca poezia n-are nimic de a face cu 'literatura**'. Evolutia conceptului in critica literara actuala consemneaza aceeasi decadenta si devalorizare. A nu mai crede in literatura, a n-o mai lua in serios, a te desparti de ea pentru totdeauna, socotind-o iremediabil "compromisa', "peiorativa'', "anacronica', iata o convingere unanim raspindita. A veni cu citate in sfera locului comun este insa inutil, curata "literatura' critica.

Bineinteles, avangarda romaneasca imprumuta sau descopera singura, precum Urmuz, aceeasi aversiune. In Algazy & Grummer este parodiata literatura comestibila, prin exploatarea echivocului ideii de "hrana spirituala'. Revista Unu (nr. 2^1928) apreciaza ca literatura este "le meilleur panier hygie-nique du siecle'. Una din devizele suprarealistului Gellu Naum este "a depoetiza universul', a inlatura conventiile poetice (Vasco de Gama, 1940). Sensul ideii se dezvaluie si mai bine intr-un titlu sarcastic ca acesta : Poetizati, poetizati (Teribilul interzis, 1945). Desi literatura romana, la acea epoca, numai de exces de ,,calofilie' si "literatura facuta' nu suferea (de unde si gratuitatea criticii propriu-zise), nu se poate nega avangardei meritul de a fi deschis constiintei noastre literare (fie si in mod superficial-sincronic) drumul unei probleme acute si esentiale, careia doar Eugen Ioneseu ii da, in Nu (1934), o formulare cu adevarat organizata : tehnica literara este neaparat falsa, literatura exprima numai generalul, scriitorul se "tradeaza'' mereu, literatura ne face "neautentici' etc.^2S

4. in ultima sa faza, intreaga problematica a anti-literaturii este preluata de conceptul aliteraturii, lansat, daca nu si riguros analizat si teoretizat, de criticul si romancierul Claude Mauriac, in doua lucrari : L'Alitterature contemporaine (1958, 1969) si De la litterature a l'alitterature (1969). Termenul, inspirat dupa toate indiciile de titlul volumului Apoemes de H. Pichette (1947), reafirma cu deosebita claritate eterna necesitate a literaturii de puritate si integritate, "eliberarea de facilitati' compromitatoare, evitarea degradarii in "literatura', refuzul sensului vulgar si restituirea sensului nobil al conceptului de literatura. Sub acest aspect, interventia este binevenita,

necesara. Este insa si originala ? Avem motive sa ne indoim. Caci a vorbi doar de "exigenta puritatii', de identificarea ideii de "aliteratura pura' cu "literatura pura', de ..aliteratura care se confunda, in punctele sale cele mai izbutite, cu literatura pura', nu inseamna, dupa cum s-a putut constata, decit a relua (sau a redescoperi) o pozitie traditionala, chiar daca - uneori - de penumbra. Nici atunci cind intervin unele nuante si completari (aliteratura = literatura noua, nefacila, neconformista, tehnica "monologului interior', "subconversatiei' etc, surprinsa inca la Diderot) nu avem revelatia ineditului. ²⁴ Dar, in acest domeniu public, al adevarurilor literare cvasi-eterne, severitatea este totdeauna excesiva.

5. Motivarea estetica a reactiunilor antililerare de esenta, dupa cum s-a putut constata, fundamental defensiva, se desfasoara in doua sensuri diametral opuse. Ceea ce antiliteratura combate este in acelasi timp un exces si o lipsa : excesul de literatura (=arta literara) si lipsa de literatura (=arta literara). Totul face sa se intrevada ca literatura se afla fara in-retare in cautarea centrului de gravitatie, a unui punct de echilibru, la intersectia a doua planuri antagonice, de unde o dubla miscare de aparare :

a) Inainte de a deveni, ieri si azi, obiect de reflexie si teorie literara, "antiliteratura' constituie o experienta interioara, o stare obiectiva, produsul unei plictiseli, apoi supra-saturari si sufocari estetizante. Excesul de ,,frumos' si "arta^lt, de ,,artificiu' si ,,forma', sfirseste prin a obosi, irita, uneori chiar exaspera. Se atribuie, de obicei, avangardei moderne initiativa declaratiei de razboi antiestetice. Dar realitatea este alta. in Jurnalul fratilor Goncourt intilnim aforisme ca acesta : ,,Nimic mai prost scris decit un discurs frumos' (1861). Poetul "blestemat' Tristan Corbiere declara, in hes Amours jauncs (1873) : "Arta nu ma cunoaste. Nici eu nu cunosc arta'. (Qa). in sfirsit, tot din acest an dateaza si faimoasa diatriba a lui Rimbaud, din Une Saison en enjer : "intr-o seara, am pus Frumusetea pe genunchi. Si am gasit-o urita (amere). Si arn injurat-o'. Este exact ceea ce va face intreaga avangarda, de la futuristi la ultimii suprarealisti : "Trebuie sa scuipam in fiecare zi pe Altarul artei', proclama emfatic (si in treacat spus cam cabotin) F. T. Marinetti. Umorul involuntar consta in atribuirea sistematica de intentii artistice tuturor detractorilor an-

paraarta, In mod naiv, inocent, neprogramat, in afara oricarui concept artistic. Orice anti- determina un pentru. Deci solmia ultimi ar fi nu negarea, ci ignorarea pur si simplu a conceptului de arta, a scoate din cimpul artei orice intentie care ar putea avea vreo semnificatie si atingere cu aceasta activitate si a o substitui prin acte total a-artistice : colorarea cu un verdi' special a canalelor Venetiei, a sapa o groapa si a o astupa imediat, a umple diferite spatii cu deseuri, tuburi de neon, tevi de apa etc. **

b) Motivarea interioara a rezistentei si revoltei anti-litrrare este identica. Excesul de literatura distruge literatura, ,.poezia moare -cum crede si suprarealistul roman Gherasim Luca - de prea poezie¹⁴. Pentru a se putea salva, literatura trebuie sa se elibereze de ea insasi, sa respinga suprasaturatia estetico-literara. Si atunci apare nevoia imperioasa a vietii si senzatiei autentice, a literaturii adevarate, care sa alunge si, daca se poate, sa desfiinteze total literatura falsa. Este o reac-tiune-limita, intru totul legitima, tipica scriitorilor celor mai fini, pe care o confirma o intreaga experienta a literelor europene. Nihilismul atit de nou, de "avangardist', al lui William Backford din Vathek (1786), care preconizeaza "dispretul poeziei, asasinarea gustului si ura imaginatiei'', refuzul (aparent paradoxal) al lui Baudelaire : "Toti adevaratii literati au oroare de literatura in anume momente* fConseils aux jeunes littera-leurs, IX, 1846) exprima tocmai acest dezgust de dulciuri "literare*. Momentul culminant apartine insa lui Latitreamont. care, in Les Chants de Maldoror (1869) si Poesies, I-II (1870), se deda la un adevarat asasinat in masa al "poeziei' si "literaturii*⁴, la o "furioasa¹⁴ declaratie a drepturilor antilirismului, anti-gustului, anticonventiilor literare : "Gemetele poetice ale acestui secol nu sint decit sofisme*, poezia "mlastinoasa¹⁴, "sentimentala', "languroasa' este pur si simplu desfiintata. Acest caz de exasperare ramine, pina azi, un moment unic si, probabil, ne-egalabil de dezlantuire antiliterara.

l'lterior, reactiunea devine mai sistematica, mai analitica, mai teoretica, nu insa si mai radicala. Directiile fundamentale, toate convergente si inevitabil circulare, alternative, par a fi urmatoarele :

1. Antiestetizarea literaturii, dispretul total pentrj "efectele* literare, cautate, "facute', denuntate de artificialitate si falsitate. "Ca literatura era frumos, nu-i asa ?', intreba mereu Jarry, ironie care poate fi luata drept motto. Dadaismul si suprarealismul adopta, se stie, aceeasi atitudine. Teoreticienii actuali ai poeziei "inadmisibile' se opun, din rasputeri, la "re-estetizarea scriiturii poetice-. "Literatura - constata si Ro-land Barthes - este ca fosforul : ea straluceste cel mai tare atunci cind moare.'¹

2. Antiformalismul literaturi, nemultumirea profunda produsa de emanciparea tot mai greu controlabila a mijloacelor de expresie, tehnice, formale, de ruperea "sintezei' necesare dintre semnificatie si semnificant, sentimentul insuficientei literaturii reduse doar la cuvinte si procedee. Faptul-j tocmai unii autori de "avangarda', ca Eugen Ionescu, denunta, sau, in orice caz, constata cu nemultumire aceasta formalizare excesiva a literaturii, in dauna "unitatii', dovedeste inca o data ca experienta formalista a ajuns la limita (v. Formalismul, 14).

3. Antiretorismul literaturii denunta aceeasi atitudine excesiv formalista a literaturii, pe latura diametral opusa : continuarea, sub un aspect sau altul, a procedeelor stilistice traditionale, inevitabil uzate, a retoricii literare goale sau voit "elocvente' : "visez la armonii noi, - declara Andre Gide - la o arta a cuvintelor, mai subtila si mai sincera (franc), fara retorica si care nu vrea sa dovedeasca nimic'. In 1926 se organizeaza in Franta o EnquSte sur l'anti-poesie, cu intrebarea, intre altele :"Poate fi conceput ca apartinind poezieijocul balivernelor, agilitatilor (tours de passe-passe), concetti si pretiozitatilor la moda ?'

4. Antiterorismul literaturii, in sensul pe care Jean Paulhan il da acestui cuvint: "teroarea' locului comun, obsesia de a ramine inocent, necorupt de clisee, conventii si cuvinte uzate, a nu fi sedus si viciat pentru totdeauna de "literatura'. "Nu te-ai saturat de atitea locuri comune ?' (Aragon) Ne-am plictisit sa auzim mereu aceleasi povesti, aceleasi romane, aceleasi poezii, aceleasi piese de teatru. In acest sens. Eugen Ionescu, inca in faza sa romaneasca, este un remarcabil precursor. Faptul nu scapa nici criticii straine, unde, de cel putin patru-cinci decenii, astfel de idei circula cu insistenta, tra-ducind o repulsie instinctiva pentru literatura care se pretinde exclusiv suficienta siesi : "Frumos, virtuozitate si chiar litera-

tura au ajuns sa insemne, inainte de toate, ceea ce nu mai trebuie sa facem' (Jean Paulhan).

5. Anticontinxitismul (barbarism inevitabil !) literaturii, in sensul excesului de anecdotica, fabulatie, Inhalt. Daca primele directii reprezinta triumful negativ al formalismului, defectul contrar distruge literatura, si in general arta, printr-n exagerare opusa : ignorarea structurii autonome a artei si a legilor sale, in favoarea unor restrictii exterioare obiectivelor si mijloacelor specifc estetice. Pictorul exprima perceptii emotionale prin culori. De pilda : "parfumul marmurii indepartate din muntele Sainte-Victoire'. "Acest lucru - arata Cezanne- trebuie redat : si numai in culor^:, fara literatura.^iL Obsesiei exclusiviste a "subiectului'¹ din pictura, ii corespunde in literatura ceea ce Valery numeste "razbunarea spiritului de Vesca-lier', bir/eala.-⁶ In genere, preponderenta absoluta a tematicii, schematismul ritual, conflictul programat, personajele in alb si negru si alte asemenea servituti bine cunoscute.

c) Kxtremele, constatam inca o data, se ating. Eicc-sul de literatura determina lipsa de literatura. De unde, miscarea inversa, dictata de necesitatea revenirii necesare la literatura (--adevarata arta literara), fugind de literatura (=falsa arta literara). Marea ambiguitate a literaturii este tocmai aceasta : ea constituie, in acelasi timp, propria sa infringere si victorie, moarte si transfigurare. Fapt care explica de ce aceiasi concept de "literatura' (prin deplasarea conotatiei sale, din negativa in pozitiva) este invocat si chemat sa reabiliteze aceeasi literatura, pe care s-a straduit s-o compromita prin toate mijloacele. De ce literatura devine "suspecta' lui Paul Valery ? Fiindca, in interpretarea traditionala a creatiei literare (spontana, arationala etc), actul scrisului cere totdeauna un anume "sacrificiu al intelectului-'. Ceefl ce, duca poetul estetician francez, reprezinta negarea esentiala a creatiei literare. In acest caz, literatura ilustreaza nu un surplus, ci o carenta, un capitis diminutio. La fel, ceea ce s-a numit de catre unii critici "impostura' poeziei (Roger Caillois) consta, intre altele, in parasirea vinovata a rigorii, disciplinei, efortului creator. Deci, in ultima analiza, tot despre o lipsa de arta, in sensul tehnic al cuvintului, este vorba, de care literatura, pentru a se institui, nu se poate dispensa. Faptul ca acelasi cuvint ("literatura') pcato apara si ilustra sensuri atit de opuse, ii demonstreaza, in acelasi timp, excelenta si slabiciunea. Literatura este vinovata de toate relele care o coplesesc. Literatura este "vinovata' de toate calitatile care o salveaza.²⁷

d) La aceasta etapa a analizei, relatiile literaturii ca opusul sau au devenit, nadajduim, indeajuns de limpezi, pentru a trage citeva prime concluzii. Atitudinea ,,antiliterara^u, ca negatie efectiva a literaturii, poate avea patru intelesuri bine distincte, in functie de conditia estetica a literaturii :

1. Negarea polemica, violenta, a literaturii, in spirit avangardist, pe care-1 continua :"ruptura' de toate traditiile estetico-literare, refuzul ideii si practicii literare, de la subversiune la nonforma. Antiliteratura preia si dezvolta toate tendintele negativiste ale avangardei. Literatura nu mai trebuie facuta, ci desfiintata, distrusa, negata, "tacuta'. Riscul negatiei programatice, discursive, este sa se prefaca in limbaj al negatiei - si deci sa alunece involuntar in literatura antilitera-turii.

2. Prin analogie cu "nonpicturalul' studiat de Wolf-flin, se poate vorbi de existenta nonliteraturii, ca tentativa de definire si restaurare a esentei literaturii, corupte prin exces sau lipsa de ,,arta literara'. in aceasta imprejurare, care acopera intreg domeniul pseudoliteraturii, antiliteratura urmareste sa restituie literaturii adevarata sa substanta si demnitate, si nicidecum s-o nege in esenta. Actul de negatie pe care-1 implica, are, in realitate, cum vom vedea, o valoare eminamente pozitiva.

3. Negarea obiectiva,implicita,a literaturii poate imbraca doua forme.Ceaabsoluta, radicala,echivaleaza cu nonliteratura (= nonarta,neantul estetic,antiliterarultotal, iremediabil). Intr-o anume terminologie, conceptul de "urit', de "nonvaloare estetica', poate fi invocat si folosit in acelasi inteles. Croce percepe ambele sensuri, pe care le distinge (printre putinii) cu deosebita claritate.²⁸ Nuanta relativa, tot mai bine studiata in timpul din urma, include domeniul sublitera-turii, cu toate variantele sale : "infraliteratura', literatura ,,marginala' etc. si are doi parametri :un grad minim de realizare estetica si un grad maxim de determinare sociologica (public, piata comerciala, succes, publicitate etc). S-ar putea enunta, cu acest prilej, chiar si o pseudolege literara : valoarea estetica a subliteraturii este invers proportionala cu valoarea ei

"sociala'. Detaliile, intr-un alt capitol (v. Literatura, voi. II). Totusi, despre o adevarata "negare' a literaturii nu poate fi vorba nici de aceasta data. Nonarta nu "neaga' literatura, ci doar o suprima ca virtualitate, o impiedeca sa devina posibila. Relatia de opozitie nu exista, fiindca unul din termeni lipseste cu desavirsire. El n-a existat de fapt niciodata. Cit priveste subliteratura, la un nivel oricit de scazut, ea mai pastreaza un element oarecare de arta, fie cit de rudimentar.

4. Negarea adevarata, esentiala, a literaturii, este de fapt paraliteratura, "literatura' care doar se preface, are "aerul' vag ca ar fi "literatura'¹, dar pe care o suprima atit teoretic (in intentie si concept), cit si practic (stil, scriitura). A iesi total din sfera literaturii, sau a simula ritualul sau minim (un anumit gen de ,,scriitura', folosirea unui alfabet oarecare, nu necesar "literal', ci "ideografic' etc), acesta ar constitui adevaratul "asasinat' al literaturii, la nivelul estetic al cuvintului. Tentativa, cum vom vedea, la limita imposibilului si a utopiei.

IV. Motivarea estetica a antiliteraturii, intreaga sa infrastructura, demonstreaza acest adevar : departe de a constitui o "perversiune', o "anomalie' sau macar o deficienta, antiliteratura - atunci cind este bine inteleasa - defineste o foarte serioasa metoda estetica: negatia ca tehnica literara. Astfel privita, antiliteratura nu mai constituie un "accident', ci o nota esentiala a conceptului de literatura, care atinge, in cadrul avangardei si in genere al literaturii moderne, proportiile unui adevarat "mit'. In aceasta faza a biografiei ideii de literatura, antiliteratura prezinta particularitatea, eminamente moderna, de a valoriza iiegatia, de a intoarce in sens pozitiv totalitatea conceptelor si determinarilor negative ale literaturii. Aceasta valorizare negativa a literaturii creeaza una din situatiile cele mai profund ambigui ale istoriei literaturii. Tendinta constanta, organica si programatica, este, bineinteles, refuzul, ruptura, negatia radicala a valorilor estetico-literare traditionale, in spiritul celei mai consecvente si autentice avan-garde. Dar, in subtext, acest impuls profund negativ dezvaluie o serie de nebanuite latente pozitive, chiar daca dificil repera-bile la prima vedere.

Totul se petrece ca si cum negatia n-ar putea fi dusa niciodata pina la capat, ar refuza anularea totala si s-ar converti insidios si involuntar in opusul sau, asociindu-si imprevizibile

conotatii si semnificatii pozitive. Pe nesimtite, negatia, ironia, parodia literaturii tind sa se prefaca intr-un stil al negatiei, parodiei si ironiei literaturii, care nu se ia si totusi se ia In serios, de vreme ce adopta in mod constant o masca ridicola, burlesca, in care se complace. Constiinta critica a literaturi) moderne a devenit atit de acuta, neincrederea in conditia sa atit de accentuata, incit arhetipul sau simbolic pare a fi arlechinul, bufonul, care-si salveaza fiinta si arta la limita auto-parodiei si autoironiei. Acesta ar fi pragul obligator al antilito-raturii moderne, anticipata din plin de jocul alternativ al barocului : engano si desengano, iluzionare si demistificare (v. Marocul, 3, c). La Charles Sorel, la Paul Scarron, este foarte evidenta nu numai tehnica, dar si constiinta autoironiei literare, persiflarea apasata a ideii de literatura, autorlic si opera literara. Sub acest aspect, Macedonski, dintre romani, este probabil primul scriitor cu aptitudini net antiliterarc, care a trait si cultivat, in mod efectiv, luciditatea tragica a automistificarii poetice, alternativa insolubila a iluziei si sperantei, inclinat sa repudieze poezia cind constata ca Idealul estetic ramine inaccesibil. T

1. Prin zeci de manifeste, polemici, butade, paradn-xuri, adeptii de orice specie ai antiliteraturii tin sa-si exprime, cum stim, cel mai profund dispret pentru ideea de arta, iremediabil compromisa prin conformism, conventionalism, artificializare si platitudine. Dadaistii aveau in vedere ,.distrugerea (mereu apropiata) a artei', inlocuita "cu o arta mai arta^u. mai pura. Dar chiar in aceasta ipoteza, valoarea sa ramine minima : "Arta nu este cea mai pretioasa manifestare a vietii'. Ea nu mai are aceeasi importanta ca in trecut. De altfel, "arta nici nu este serioasa, va asiguram de aceasta'. ,,Jos arta / caci s-a prostituat !', repeta si Manifestul activist catre tinerime (1924). Suspiciunea merge uneori atit de departe, incit da nastere la o adevarata indiferenta fata de insasi realitatea estetica, fapt mult mai grav decit o simpla alergie. Opera literara, afirma nu o data Maurice Blanchot, poate fi eventual si arta. Dar daca n-o gaseste, nu se intilneste cu ea, nu-i nimic grav. Literatura se poate lipsi foarte bine de "arta'. Este un accesoriu neesential, care n-ar mai avea nici o justificare !

Si totusi ! Parodia principiului estetic, atit de evidenta la Lautreamont, tradeaza un caz tipic de mauvatse conscience estetica. Problema artei ii obsedeaza, fie si numai pentru a avea un motiv de subversiune, a-si constitui un termen dialectic, de confruntare si opozitie totala. Cine este convins de nulitatea artei nu scrie manifeste estetice, unde se dezbat (faptul trebuie subliniat) cele mai importante probleme ale artei, nu ironizeaza mereu "principiile estetice* (notiunea de "estetic' revine foarte des la Lautreamont) ! Un argument suplimentar : mai ales de la romantici inainte, cu un moment culminant in simbolism, poezia este pusa in conditii de neta inferioritate fata de celelalte arte, in special fata de muzica. Prestigiul literaturii este subminat printr-o concurenta directa, care insa doar modifica sau rastoarna raportul de forte in interiorul artei. Se neaga o arta si se afirma o arta, nu se respinge insa orice fel de arta. In cazul picturii, rivala de veche traditie, aceeasi situatie. "Cal-gramele', apoi "poemele obiecte', diferitele specii actuale de "pictopoeme- submineaza ideea de poezie, de literatura in sens larg. Nu insa si ideea de arta, respectiv de "arta literara', indiferent de definitia data acestui concept. Michaux trece de la poezie ("M-am saturat de poezie' !) la pictura, dar la arta nu renunta ^s0

2. Devalorizarea totala a notiunii de arta este insotita de negarea, nu mai putin radicala, a ideii de frumos, respinsa in esenta. Marcel Duchamp pune mustati Gioconde;, Picabia este laudat de Tristan Tzara ca a distrus "frumusetea', pentru a nu mai aminti de Rilke (intr-o alta sfera), care refuza uneori sa aleaga intre frumos si nefrumos. insa adevaratul sens al rebeliunii il dau aceiasi dadaisti, cind declara ca trec "pe deasupra regulamentelor frumosului si al controlului sau'. Bestia neagra este deci frumosul "clasic', aeademizat, codificat. Chiar daca dadaismul, in ansamblul sau, nu indreptateste o astfel de interpretare, antiliteratura in totalitatea sa nu numai ca o primeste, dar o si impune ca singura posibila. Este limpede ca antiliteratura, in ipoteza sa antiestetica, rastoarna radical ideea de frumos, dar n-o suprima. Frumosul "antiliterar' primeste valori si sensuri diametral opuse traditiei. Totusi, conceptul ca atare, oricit ar parea de ciudat, nu dispare. Azi, cind citim o serie de texte in succesiune, ceea ce ne surprinde este tocmai continuitatea si persistenta unor definitii, vitalitatea ideii de frumos, adevarata pasare Phoenix.

ceptiilor sale. Ceea ce se urmareste nu este numai combaterea retoricii. O astfel de rezistenta apare inca in plin clasicism, la Port-Royal, adversar al vanitatii stilului si gloriei literare, cu tot ceea ce implica o astfel de "infrumusetare' a scrisului. Noul obiectiv este desfiintarea oricarei intentii literare. De unde cultivarea fara ezitare a stilului arid, comun (un mare precurs'r este Stendhal, cu lecturile sale zilnice din Codul civil), brut, naiv, familiar, cotidian, argotic (precum in romanul popular) si, in cele din urma, neutral, prin cultivarea a ceea ce Roland Barthes va numi ,,«gradul zero» al scriiturii' : reducerea textului la o stare alba, inerta, de o transparenta desavirsita.

3. Statutul poeziei si literaturii in acest regim programat al negatiei ofera aceleasi aspecte derutante si profund ambigui, convertite invariabil in valori pozitive. Daca intreg sensul antiliteratura este recuperarea esentei literare alterate, devine evident ca refuzul "poeziei' urmareste in realitate restabilirea unei situatii de "criza', rasturnarea in sens pozitiv a devalorizarii literaturii. insa cum intreg acest proces se consuma in subtext, disimulat, in conditii de penumbra, trebuie oarecare perspicacitate, si mai ales constiinta limpede a legii mecanismului antiliterar pentru a-i prinde toate nuantele. Propozitiile fragmentare, luate izolat, nu spun nimic sau ne indreapta pe piste false. Antiliteratura dovedeste, o data mai mult, necesitatea examenului global, ca totalitate.

Iata, de pilda, aceasta teza dacia : "S-au facut totdeauna greseli, dar cele mai mari greseli sint poemele care au fost scrise'. Aparent, butada integral negativista. Dar dincolo de faptul ca de o abolire totala a ideii de poezie nu se poate vorbi nici macar in cazul dadaismului (de vreme ce, in alte contexte, se dau totusi unele solutii problemei poeziei), cazul-limita al lui Lau-treamont dovedeste tocmai existenta alternativei inevitabile, trecerea afirmatiei in negatie si invers. Demonstratia este de o mare subtilitate, in cadrul unei adevarate "coincidente a contrariilor'. Toate propozitiile sint rasturnate si gindite la modul opus. Trecem peste implicatiile etico-metafizice ale metodei, pentru a retine doar consecintele literare, de altfel limpede indicate : "Un pedagog ar putea sa-si faca un intreg bagaj literar, spunind contrariul de ce au afirmat poetii acestui secol. El ar inlocui afirmatiile lor prin negatii. Si reciproc.'

(Poesies, II.) Numai ca acest joc ramine, in cazul sau, exclusiv in interiorul poeziei, care - in esenta - nu este pusa niciodata in cauza. Ceea ce se neaga este definitia plata, locul comun estetic. Iata citeva exemple : "Poezia trebuie sa aiba ca scop adevarul practic'. Formula sarcastica : in realitate ,poezia nu trebuie sa aiba ca scop adevarul practic'. Sau : "Literatura prea putin poetica se va prabusi'. In realitate, Lautre-amont gindeste exact invers : tocmai literatura "poetica' se va prabusi, urmind sa se salveze doar literatura "prozaica'. Vor muri "toate romanele posibile si imaginabile' ? Nu ! Vor dispare doar romanele proaste, al carui gen il si indica (Sue, Soulie etc). Si asa mai departe, cu liste intregi de pretinse teme literare inacceptabile, eroi odiosi etc. Procedeul este dus atit de departe, incit devine stil, parodia propriei sale negatii, impinsa intr-o supernegatie, care inchide atit binele cit si raul, fascinatia si dezgustul, teza si antiteza. Totusi, acest masacru trece dincolo de ideea poeziei, pusa oarecum intre paranteze, scoasa din discutie, ca posibilitate pura, esentiala. Ceea ce o salveaza cu regularitate. Niciodata Lautreamont nu spune : poezia nu exista. Renuntarea la poezie nu inseamna, nici in cazul lui Rim-baud, negarea absoluta a ideii de poezie, ci numai renuntarea la poezie, dupa arderea pina la cenusa a intensitatii lirice.^3S 4. Mult mai categorica pare (la prima vedere) atitudinea antiliteraturii fata de "producatorul' literaturii, in speta : autorul, poetul, creatorul etc, notiuni care strabat o perioada de mare declin. De unde aparitia unor concepte paradoxale, de tip : antipoetul, antiautorul etc, greu de acceptat si, mai ales, de asimilat in afara contextului ce le-a dat nastere. Contestarea literaturii atrage, in mod inevitabil, devalorizarea "literatului', anticipata de o intreaga criza de constiinta a omului de litere, tot mai dezadaptat pe parcursul secolului al XlX-lea, care consuma pina la capat conflictul dintre scriitor si ostilitatea mediului social. Modul in care vechea societate tolereaza, recepteaza si promoveaza pe scriitor, pare sa oscileze intre doi poli simbolici, deopotriva de nefericiti : "bufonul' si "profesionistul' succesului de serie. De unde un sentiment de autoironie, sarcasm, parodie, uneori chiar de revolta. Scriitorul se simte o biata paiata, un clovn, chemat sa distreze publicul imbecil, cind nu se resemneaza cu dezgust la functia producatorului de manufactura.

Ambele atitudini, conturate inca la T. Gautier si Baude-laire, cunosc intensitatea maxima in Jurnalul fratilor Goncourt si, mai ales, la Lautreamont si au ca urmare devalorizarea totala a marelui mit romantic al "creatorului', in ipostaza traditionala a "geniului', "demiurgului', "vocatiei' etc. Trebuie subliniat ca impotriva acestui tip de creator se ridica anti-poetul modern, nu neaparat inventie a avangardei, de vreme ce pina si la Claudel intilnim asocierea "omului de litere, asasinului si fetei de bordel'. Dar este foarte adevarat ca dadaismul, apoi suprarealismul incearca sa dea lovitura de gratie scriitorului "artist', "profesionist', de "talent' si "vocatie', idei mai mult decit perimate. "A fi dadaist, poate uneori sa insemne comerciant, politician, mai degraba decit artist, a nu fi artist decit din intimplare' "Nu-mi fac o meserie din scris si n-am ambitii literare', declara Tristan Tzara. Pe de alta parte, daca dicteul automatic este la indemina oricui, "poet' poate deveni oricine. Daca literatura "se face' singura, scriitorul nu mai joaca nici un rol. Poetul, sustine Andre Breton in manifestele sale, este doar un "receptacol', un "aparat de inregistrare'. Vocatia ? "Absurditate' totala ! "Talentul' ? Notiune lipsita de orice sens, care cedeaza pasul "antitalentului'. "Omul de litere' ? Aparitie tot mai anacronica si ridicola, in acest veac al ideologiei, stiintei si oamenilor de actiune !

De altfel, profesiunea de "scriitor' a devenit cu desavirsire compromisa si compromitatoare pentru multi dintre scriitori, care refuza sa se mai ia in serios, sa mai creada in "talentul' lor si al altora, in "cariera literara' si alte asemenea baliverne. Si apoi, ce "creatie' poate fi aceea ce nu porneste de la punctul zero, tabula rasa, neantul increatului, golul absolut care precede Facerea ? Cind Sartre sau Eugen Ionescu "recad', cu sau fara voia lor, in literatura, intimplarea este privita cu spaima. Iata un accident de o extrema gravitate !

Gloria ? Posteritatea ? Dar se stie bine ca literatura nici nu exista ! Cum poate sa dureze ? Afectat sau sincer, gustul efemerului face ravagii. Chiar daca rezista printr-o eroare, opera trebuie imediat distrusa. A lasa vreo "urma', iata ceva cu totul intolerabil. Fara indoiala ca Paul Valery are dreptate : "Modernul se multumeste cu putin'. Declaratii in acelasi sens face, la noi, si Geo Dumitrescu : "Ne caracterizeaza revolta, ura impotriva formelor, negativismul. Detestam, umar la umar,

literatura De multe ori sint luat drept scriitor, drept poet. Nimic mai gresit. Vorba lui Lovineseu, ceea ce scriu eu nu este poezie.'

in unele cercuri ale "criticii noi', precum la revista Tel Quel, "subversiunea' literaturii, prin devalorizarea sistematica a notiunilor de opera si, deci, autor, formeaza un punct principal al programului. In locul autorului apare notiunea de scrip-tor ("scripteur'), barbarism tehnic, care insa ar avea meritul ca suprima total "divinizarea scriitorului, in realitate a creatorului de catre elocventa neoromantica'. Deci bonnet blanc, blanc bonnet. Caci un "agent' al "scriiturii', un "scriitor', fie si fizic, al "textului', este recunoscut in continuare. In realitate, ceea ce se produce este doar o substituire pur verbala.³⁸ 5. Foarte ambigua este si contestarea ideii de creatie, de fapt doar demitizarea si demistificarea creatiei, efect al unei stari de criza, depasita prin diferite metode anti-,,metoda'. Toate insa in sensul depersonalizarii, anonimizarii si generalizarii "creatiei', convertita intr-un procedeu, asa-zicind, "de serie', de utilizare curenta, S-a bucurat, de pilda, de un mare succes teza lui Lautreamont potrivit careia "poezia trebuie facuta de toti, nu de unul', reluata mereu pina la saturatie de suprarealisti, inclusiv romani. Interpretarea curenta merge in sensul poeziei (si deci al creatiei) colective, al ruperii de cui personal, subiectiv, cultivat de romantici. Dar daca raportam ideea la metoda (tipica lui Lautreamont) de a rasturna propozitiile si adevarurile fundamentale tocmai pentru a le respinge, celebrul aforism poate fi interpretat si in sens diametral opus : o teribila ironie la adresa poeziei, pretins colective, atitudine m<ult mai conforma cu spiritul profund inconformist al lui Maldoror.

Accentul cade, oricum, pe negarea creatiei orgolioase, ge-nialoide, megalomane, de tip romantic, pe refuzul conceptului de "inventie' si "imaginatie creatoare', pe inlocuirea poeziei "intentionale' prin poezia "involuntara' (P. Eluard). Dovada : elogiul plagiatului (facut de acelasi Lautreamont), dicteului automatic, hazardului obiectiv, poetului "medium' si al tuturor tipurilor de autori neprofesionisti (copii, alienati, "primitivi' e*c), caracteristic suprarealismului, combinatiei in pur hazard, specifica dadaismului. Pour jaire un poeme dadaiste procedeul este urmatorul : "Luati un jurnal / Luati un foarfece ,'

Alegeti in acest jurnal un articol de lungimea pe care doriti s-o dati poemului dvs. / Decupati articolul / Decupati apoi fiecare cuvint, / puneti totul intr-un sac / Scuturati usor / Scoateti apoi fiecare taietura una dupa alta / Copiati constiincios / in ordinea scoaterii din sac' etc. Metoda surprizei isi descopera mereu noi variante, rezultatul ramine insa acelasi : distrugerea, smulgerea din radacini a ideii de "har' si paternitate creatoare. Operatia continua pina in zilele noastre : redescoperirea mitului si arhetipului (adevarata poezie "facuta de toti') ; teoria textelor "fara autor', integrate ia unul si acelasi text - neincheiat, interminabil si anonim - al literaturii; miza pe intimplare, in afara oricarui program (happening); lansarea ideii ca scriitorul ar fi doar "instrumentul' sau "posibilitatea'' creatiei. Aceasta s-ar realiza singura, in sensul sistemului ce ar functiona evasimecanic, peste vointa autorului (teza structuralista), in care ipoteza, autorul descopera ca, in ciuda tuturor aparentelor, nu el este autorul textului, ci codul, care doar isi manevreaza pseudointerpretul. Se observa usor ca, in toate aceste ipoteze, conceptia constructiva, fie si in formele cele mai rudimentare (transcriere, confectie, dirijare din interior etc.), nu dispare, ci doar isi schimba continutul. Facerea, ca atare, nu poate fi negata. De vreme ce, intr-un fel sau altul, ea continua sa preocupe, chiar daca la antipodul formelor sale traditionale, programata intr-un sens diametral opus traditiei. ³*

6. Dupa aceeasi logica "antiliterara' decurge si rasturnarea tehnicii compozitiei. Procedeele, fireste, nu dispar, ci numai isi modifica tinuta, tind spre dilatare si improvizatie, spre cotidian si aleatoriu. Precum intuieste si dadaismul, "poemul nu mai este subiect, ritm, rima, sonoritate : actiune formala. Proiectat in cotidian, el poate folosi mijloace a caror utilizare nu este nici reglementata, nici inregistrata'. Cunoastem rolul - esential - atribuit articolului de ziar, materialului publicistic. Suprarealismul prinde ideea si o dezvolta: "Este ingaduit sa intitulam Poem ceea ce se obtine prin asamblarea cit mai gratuit posibila [] a titlurilor si fragmentelor de titluri decupate din ziare'. O sugestie vine si din directia Picasso si Bracque : "Hirtiile lipite - afirma Breton - au aceeasi valoare ca introducerea unui loc comun in dezvoltarea literara a celui mai ingrijit stil*. Metoda se va numi, deci, colaj (Aragon o descrie intr-o carte intreaga), la limita dintre

"plagiat', "compilatie' si "montaj' : texte originale sau straine introduse in lucrari "personale', utilizarea frazelor gata facute, citatelor, afiselor, amestec inextricabil de fictiune si document, in care tema ramine cu totul secundara, originalitatea facind loc combinatiei functionale. in felul acesta apare o poezie "carte postala', "telegrama', "fotografie', "jurnal', "reportaj'. ("Jos cu poetii ! Jos zidurile ! Sa vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale, sa vie adevaratul poet. Sa vie reporterul !')

Ceea ce se va numi, la Butor, la Sollers, la teoreticienii de la Tel Quel, intertextualitate (texte compuse din citate mai mult sau mai putin literare, adesea foarte lungi), tine de aceeasi tehnica, a carei traditie ar urca pina la Montaigne, plin de citate, parafraze, "transplantari' de fraze clasice ete., unde sinteza le absoarbe, contextul asimileaza si integreaza toate fragmentele. Conexiunea ramine mult mai relativa in cazul "colajelor', "in-tertextualitatii', sau poeziei pop ori beat, care foloseste si ea, adesea, juxtapuneri de anunturi publicitare, fragmente de poeme, corespunzatoare obiectelor ready-made ale lui Marcel Duchamp din plastica. Apare un fel de "arta combinatorie', daca nu total autonoma, in orice caz ostila prezentei vizibile a autorului. Ambitia suprema este iesirea din sfera literaturii scrise, cultivate, si apropierea pina la coincidenta sau identitate de expresia vorbita, stilul oral, aliterar. Tendinta moderna, de "gestuali-zare' a limbajului, substituirea limbajului articulat prin gesturi si muzica, urmareste in esenta aceleasi obiective. Poezia "spatiala', "concreta', "obiect' (de ascendenta baroca), la fel. Multiplicarea "scriiturilor' moderne - inclusiv prin ideograme, hieroglife, semne - se inscrie in acelasi program de subminare a literaturii ca forma data si preluata. ^s5

7. Tot printr-o rasturnare - a transformarii mijlrcu-lui in scop - apare si o alta metoda de negare a creatiei literare: activitatea creatoare este gindita sau declarata superioara creatiei, cautarea rezultatului, tensiunea creatiei, implinirii creatiei. Contestata in esenta si incapabila sa raspunda la intrebarea cum si de ce este "facuta', literaturii nu-i ramine alta posibilitate decit sa incerce "sa se faca'. Sa se transforme intr-o tentativa autonoma, in experienta, proiect, risc si aventura "in sine*. in felul acesta ajung la mare stima creatorii ezitanti, investigatori, gen Leonardo da Vinci, notele de atelier, jurnalele, materialele pregatitoare, schitele, insemnarile, pe care scriitorii moderni incep sa le publice (precum Andre Gide, Journal des "Faux-monnayeurs', 1927, "caiete de exercitii si studii'). Aceasta invazie a informalului si "documentului' brut constituie riposta data "minciunii' si "ipocriziei' artei, stilului literar contrafacut, artificial. Ceea ce duce la prabusirea tuturor obiectivelor traditionale din sfera "realizarii estetice'. Daca primatul autenticitatii triumfa, "perfectiunea' - fireste - devine o notiune goala. "Capodopera', la fel. "Finisarea' operei, o mare absurditate. Cultul "travaliului', "maiestriei', "procedeelor' artistice se prabuseste. Preocuparile "creatoare', in sensul tehnic si onest al cuvintului, dispar. "Meseria' literara incepe sa fie tot mai dispretuita, ruinata de propriii sai exponenti. De unde refuzul categoric al "compozitiei* si "constructiei', creatiei programate, planificate, intoarsa la polul opus, spre spontan, surpriza perpetua si libertate totala. In locul operei previzibile apare produsul hazardului, ipotezelor, "deschiderilor' continui. Trebuie aratat, fie si in treacat, ca inainte de a li adoptata de critica literara ca explorare continua a semnificatiilor latente ale operei, notiunea de "deschidere' apare, mai intii, in acest sens : ai posibilitatii creatiei "arbitrare', care-si poate schimba mereu sistemul si directia executiei, metoda (cum recunoaste si Paul Valery) plina de "consecinte antiliterare'. Poetul francez ramine in acest sens, alaturi de Joyce si a sa Wort; in Progress, unul dintre patronii "operei deschise' : "Poate ca ar fi interesant de facut o data o opera, care ar arata, la fiecare din articulatiile (noeuds) sale, diversitatea de ipoteze ce se pot prezenta spiritului, dintre care autorul sa aleaga unica solutie de dat textului'. Mod de a accepta orioe solutie, implicit esecul virtual, anularea unui proiect prin altul, pina la anihilarea operei prin indeterminare si disponibilitate permanenta. Mallarme intrevede aceasta posibilitate, care are si partizanii sai teoretici : valorificarea lucida a esecului este preferabila compromisului reusitei (Maurioe Blanchot³⁶). Substratul absolutist - "tot sau nimic' - al acestei atitudini nu poate scapa, credem, nimanui. Ca si imensul risc de a cauta mereu si a te pierde pe drum, a nu mai sti ceea ce cauti, in deriva continua.

8. Investigarea creatiei este insotita in literatura moderna de o foarte insistenta meditatie asupra posibilitatii creatiei (v. Critica ideilor literare, V, 1), a carei interpretare strict antiliterara este demascarea, autoironia. Creatia nu numai ca se transforma in problema creatiei, dar problema insasi a "creatiei' incepe sa produca zimbete, sa inspire parodii, sa nu mai fie luata in serios. intreaga involutie a literaturii spre delite-raturizare si depoetizare elimina in egala masura nu numai anecdoticul, dar si fictiunea, fabulatia sub orice forma, devenite si una si alta tot mai greu suportabile. Asa-zisa "minciuna' a artei, iluzia frumosului si a imaginarului sint respinse cu cea mai brutala luciditate. Nimeni nu mai crede in ,.povestile' literaturii, in constructiile sale utopice. Romanele nu mai "in-sala^u pe nimeni. Orice mistificare literara este exclusa. Am intrat in ,,era banuielii', a dezabuzarii totale de produsele fanteziei. Poeme, romane, la ce bun ? Scriitorului actual nu i-ar mai ramine decit sa se intrebe asupra artei si tehnicii sale, sa accepte deschis conditia tragica de a nu le putea realiza integral, permanent si -- mai ales "literar' - niciodata.

Ca luciditatea superioara, blazata, a inventiei literare urca in plin rationalism estetic, nu mai incape indoiala. La Stendhal si. in special, la Merimee procesul atinge forme foarte bine cristalizate. Ultimul declara ca nu crede in literatura fantastica pe care o scrie : "Incredulitatea mea este atit de mare, incit, chiar daca as vedea o fantoma, tot n-as crede in existenta ei'. Totusi, initiatorul parodiei crunte a literaturii si "creatiei' sale este, fara indoiala, Lautreamont, care joaca totul pe cartea demontarii mecanismelor literare, pe sarcasmul autoparodiei, pe distantarea si comentariul ironic al propriului text : cum se scrie o poveste somnolenta, care sint "trucurile' sale "de efect' etc. Avangarda moderna dezvolta procedeul. Dadaismul isi propune sa "explodeze fiecare pagina' printr-o "gluma strivitoare' fbla-gue ecrasante), "Spiritul bufoneriei', al "farsei' deliberate, caracterizeaza teatrul suprarealist, apoi "absurd', chemat sa distruga radical conventia si iluzia teatrala, sa-si dea pe fata toate procedeele : "Nu trebuie ascunse sforile, - declara Eugen Io-nescu - ci facute mai vizibile, deliberat evidente, ajungindu-se la grotescul profund, la caricaturi, dincolo de ironia spirituala a comedieni lor de salon'. Queneau si Prevert parodiaza inspiratia "poetica', vazuta sub forma de pisica, pe care o chemi, apoi o alungi etc. ^ST.

Se reediteaza, in felul acesta, intr-un mod oarecum "experimental', vechea si mereu actualizata teorie hegeliana a "mortii artei¹⁴. Locul Spiritului absolut, care, dupa consumarea etapei estetice, isi gaseste forme tot mai adecvate de obiectivare, este luat de luciditatea paralizanta, analitica, a procesului de creatie, de obsesia intrebarii daca mai putem scrie, daca literatura mai este intr-adevar posibila, indoiala care precede actul de a scrie, cu efecte inhibitorii, sterilizante. De cind literatura s-a deprins sa mediteze atit de insistent asupra posibilitatii sale, ba chiar sa-si gaseasca supremul sens nu in realizare, ci in reflexia asupra posibilitatii realizarii sale, antiliteratura devine o concluzie logica, inevitabila.

9. Rezultatul final - negativ - al metodei este de-poetizarea poeziei, prozaizarea literaturii, evadarea din banalitatea literaturii prin imersiune directa in "banal-' si cotidian : cuvinte si expresii simple, antistil si antifraza. Problema ar merita un studiu sistematic. Flaubert are aceasta intuitie cind isi intituleaza o proza de tinerete (Novembre) "fragmente de stil oarecare'. Insa tot genialul Lautreamont o intrevede cu claritate : scriitorul descrie un gest "prozaic (dar sint sigur - declara el - ca efectul va fi foarte poetic)'. Nu este vorba, cum s-a sustinut, numai de "scleroza' limbajului poetic, ci o inevitabila intoarcere la conditia superioara a prozei, ca dimensiune primordiala, esentiala, necorupta de retorica, a "artei' literare. Disparitia tratatelor de stil, a retoricii ca disciplina normativa, ilustreaza aceeasi tendinta de represiune antilirica, fenomen care defineste o modificare de limbaj, nu si o alterare de substanta. Ceea ce se cere poeziei moderne sint calitatile poeziei, plus un coeficient nedeterminat de inefabil. In rest, "a scrie fara grija, fara inhibitie si fara cautare, nu este - observa p£ buna dreptate Maurice Blanchot - chiar atit de usor''. Despre poemele romanesti ale lui Tristan Tzara, G. Calinescu scrie ca "stie sa rada cu aripile cea mai joasa proza'. Un proces analog de pro-zaizare, de disimulare si parodiere a lirismului, a mai fost observat de critica la I. Minulescu, I. Vinea etc. Teoria lui Cesare Pavese despre "poezia - povestire' are acelasi sens polemic si estetic : "dezvoltare obiectiva de intimplari', "obiectivitate virila', menita sa "salveze' poezia de "lirismul facil si labartat al imagistilor'. »

V. Cea mai grava criza antiliterara moderna apartine insa, iara indoiala, sferei limbajului si, in genere, a comunicarii literare. Problema devine tot mai complicata prin sporirea eficacitatii intelectuale a limbajului, in dauna functiei "estetic-ex-presive' (notiune generica), in urma concurentei deloc neglijabile a limbajului riguros al stiintelor, inclusiv a limbajelor nonverbale : vizuale ("scoala privirii'), muzicale (ultimul avatar : "letrismul'), simbolice, gestuale etc., in plina dezvoltare. Dar adevarata devalorizare vine din alta directie.

1. Scriitorul modern descopera cu tot mai multa luciditate limitele si insuficientele limbajului.Intrecuvinte si "mesajul' lor (idei, emotii, viziuni interioare etc.), decalajul pare atit de enorm, discrepanta dintre ceea ce vrei sa spui si poti sa spui, atit de adinca, incit senzatia inevitabila devine saracirea, golirea de continut, chiar imposibilitatea exprimarii. Uzat, corupt, fals, inselator - deci profund suspect -, limbajul constituie in multe constiinte moderne adevaratul obstacol al expresiei literare, de escamotat prin orioe mijloc. "Cuvintul este neputincios', "Cuvantula murit', iata concluziaproclamata foarte limpede in al II-lea manifest al revistei De stijl (1920).

2. Dar obiectia cea mai grava nu este nici alienarea, nici tradarea, nici pervertirea, nici chiar minciuna limbajului, ci imposibilitatea sa esentiala. Sint puse in cauza insasi natura si justificarea limbajului, care nu pot, de fapt, sa comunice nimic fundamental : nici solitudinea sau absolutul interior, nici realitatile esentiale, nici latura sublima a lucrurilor. Aceste aspecte par incomunicabile, "innomabile'. De unde descoperirea unei adevarate "tragedii' a limbajului : a inexprimabilului (vechea teorie a lui "nu stiu ce', a inefabilului, reluata la cel mai acut diapazon), a profundei sale goliciuni, urmata de dezagregare si anulare. Hofmannsthal, in Der Brief des Lord Chandos (1902), a formulat intreaga problema in termeni esentiali, reluata de numerosi scriitori actuali, pina la Beckett si Eugen Ionescu. in unele medii franceze de avangarda, "imposibilitatea expresiei' constituie un adevarat articol de dogma literara. Ceea ce pare sa domine pinala stupoareesteo stranie inhibitie (A. Artaud : "Cineva imi ia hoteste cuvintele pe care le-am gasit'), o totala afazie literara (F. Ponge : "Am recunoscut, recent, imposibilitatea nu numai a expresiei, dar si a descrierii

Numai ca problema nu poate primi o dezlegare atit de simplista. Situatia, inca o data spus, ramine profund ambigua, dominata de o dubla alternativa, care trebuie inteleasa in mod exact. Pe de o parte, ceea ce se urmareste este o adevarata abolire si suspendare a valorilor formale ale limbajului, cu obiectiv final negarea si distrugerea sa sub orice forma. Solutie extrema, avangardista, intilnita inca la dadaisti si suprarealisti (,,Supra-realismul este scriitura negata', "orice scriitura -- dupa An-tonin Artaud - este o porcarie''). La teoreticienii moderni (Blanchot, Ricardou) unghiul de atac se schimba : punctul de plecare il constituie o meditatie paradoxala asupra limbajului, a carui logica interioara n-ar mai fi expresia, ci involutia, resorbirea in el insusi, constiinta lucid-soeptiea a imposibilitatii sale, urmata de recunoasterea "vidului- si "absentei* inevitabile. Numai ca, - si asupra aoestui punct trebuie apasat cu toata puterea - intr-o astfel de acceptie, "sinuciderea' limbajului, absenta si lacuna sa nu constituie si o abdicare in fata neantului, ci dimpotriva, ceea ce s-ar putea numi o revalorizare regresiva a limbajului. Deci un ait mod de existenta, mimarea unui pseudolimbaj, constituit impotriva, dincolo sau in afara cuvintelor, nu insa si total imposibil ea posibilitate virtuala. Caci linistea "tace' si in acelasi timp "vorbeste'. Limbajul se neaga si se afirma in egala masura. Ne aflam, probabil, in fata supremului paradox, nu numai al teoriei limbajului, dar si al ideii de literatura.

Ceea ce se produce este o subtila conversiune a definitiei negative a limbajului, valorificarea vidului prin "reprezentarea' absentei, cultivarea tacerii pozitive, printr-o metoda de a face perceptibile, prin sugestie si contrast, neexprimat si neexpri-mabi]. Ceea ce echivaleaza cu a scrie, precum poetul medieval Guillaume de Poitiers, o poezie despre "nimic' ; a fabrica - pentru a ne exprima astfel - "vk*u1' ; a cultiva "absenta', care numai prin "absenta' poate indica o "prezenta' ; a propaga "linistea' ca stil si mod de a exista ale literaturii. Semnul minus primeste subit semnul plus, raminind in continuare cu "minus'. Cuvantul se retrage ea sa germineze ascuns in sine, poezia se resoarbe pentru a deveni "mai poezie', "tacerea' devine impenetrabila, si deci implicit elocventa. Eroziunea limbajului se intoarce in felul acesta asupra sa insasi, pentru a se converti dialectic in opusul sau : intr-un limbaj al nonlimba-jului.⁴⁰

Tradus in termeni cit mai inteligibili (caci teoria primeste nu o data formulari din cele mai complicate si obscure), limbajul tacerii este gindit intr-una din urmatoarele acceptii, corespunzatoare unui anumit stadiu al operei literare :

a) inceputul, momentul indistinct al creatiei, "fenomen originar' al limbajului ("mutenia', "fabuloasa absenta a cuvintului' la L. Blaga),linistea nediferentiata a inspiratiei, reducerea la tacere a eruptiei verbale. Locul sau este luat de rumoarea interioara, de murmurul imperceptibil, solitar, care precede orice emisiune scrisa ori orala. Ea ar voi sa spuna ceva. De fapt, chiar incepe sa "spuna'. Dar totul ramine in stare latenta, potentiala, avind doar aerul ca spune "ceva'.

b) La un stadiu superior,dar mereupreverbal, se situeaza vorbirea interioara, pur mentala, descoperita si definita inca de stoici, observata si de unii ginditori crestini antici si medievali, precum Sf. Augustin. Un tratat de Albertinode Brescia se intituleaza De arte loquendi et tacendi (1245). Fenomenul va fi studiat si de unii lingvisti ca Humboldt si Merin-ger. Este "limba noua a tacerii', pe care o preconizeaza indirect si Hofmannsthal in Scrisoarea citata. in aceasta perspectiva, teoriile lui Maurice Blanchot, eel mai reprezentativ estetician al inexistentei verbale, apar mai putin originale. Adevarata sa contributie consta, dupa toate indiciile, nu in asimilarea limbajului imaginar celui esential si pur (opus limbajului brut si imediat), ci in inversarea radicala a intregului mecanism : scrierea incepe abia la faza cind ea nu este decit propria sa imagine ipotetica, limbajul imaginar si alimaginatieisuprapunindu-se. Simbolul acestei virtualitati devine atunci pagina integral alba. Expresia se desfiinteaza prin ea insasi. ⁴¹

c) in mod analog, semnificatia incepe sa oscileze, sa fie in acelasi timp data si anulata, propusa si retrasa, efectiva si defectiva. La prima vedere, tacerea implica refuzul semnificatiei, intr-o dubla forma : asimbolicasipolisimbolica.De fapt, unul si acelasi lucru, deoarece tacerea are atitea implicatii, incit incepe sa spuna prea multe. Voind sa nu spunem nimic, riscam sa spunem orice, totul. in modul acesta, alungarea, distrugerea, sau "uciderea' semnificatiei, preconizata de unii avangardisti, ori de "noul roman', de pilda (preocupat de construirea

unui obiectiv, solid, imediat, operatie initiata de purismul de orice speta), se intilmeste cu dilatarea enorma a semnificatiei. Textele obscure sau cuvintele inventate (precum la Joyce) pot primi toate intelesurile posibile. Pentru a nu mai aminti de polisemia latenta, organica, a oricarui text. intrebat ou destula naivitate, de catre mama sa, ce a vrut ,,sa spuna' in Une Saison en enfer, Rimbaud raspunde : "Am vrut sa spun ce am spus literal si In toate sensurile'. Or, teoreticienii "linistii' vor sa suprime tocmai acest imens rezervor semantic plin de virtualitati si semnificatii incontrolabile, care sfideaza - din interior - cel mai sever regim al "tacerii''. De unde inventarea teoriei ,,gradului zero al scriiturii' (Roland Barthes), ipoteza imobilizarii scrisului intr-o stare de inertie, neutra, alba, oare sa nu spuna efectiv nimic, singura atitudine asimbolica riguros consecventa (v. Semnificatia, voi. III). Supusa acestui regim radical de sterilizare, prin expulzarea oricarui continut sensibil sau ideologic, literatura devine ceea ce s-^ numit "scriitura' : ceva mai mult decit simpla expresie verbala a limbii, dar cu mult mai putin de ceea ce se numeste "stil', "literatura' (v. Scriitura, voi. III). '²

d) O definitie mai veche a lui G. Calinescu, extinsa in mod gresit asupra intregii poezii, dar adecvata acestei situatii, este forma goala a activitatii intelectuale, "atitudinea curat formala a spunerii'. Tacerea tinde spre "comunicarea' sau "scriitura' goala, care pastreaza doar forma "expozeului' verbal, fara insa a-si propune "comunicarea' efectiva. intr-o astfel de imprejurare, arata si Roland Barthes, "limba are un sens, dar acest sens este forma goala a unei semnificatii conceptuale¹'. Deci (trivial, insa foarte exact spus) : a vorbi si a scrie pentru a nu spune nimic. Interesul, mai mult sau mai putin relativ, al intregului proces consta in tehnica si mecanismul interior al scriiturii : a incepe o partida foarte stransa de antifictiune, un ingenios joc antisemnificant, o actiune de organizare a textului in afara oricarei idei literare coagulate. Dincolo de programul extraliterar, de "ruptura' totala a continuitatii istorice, sociale si - bineinteles - literare, scriitura de acest tip, care recunoaste si cultiva "ruptura', este ireductibila conceptului clasic (reprezentativ) de "text scris'. "Ceea ce scriitura scrie - teoretizeaza Philippe Sollers, partizanul cel mai convins al acestei formule - nu este niciodata decit o parte din ea insasi.' Din

r.sul a: sint expulzate toate elementele care continua i.ul bi / si introduse toate elementele ce-1 dezarmeaza, ite la tura ce-si propune sa nu mai com-.inice nimic, are r poetic "imblinzita' (in Occident) in favoarea

f) No intoarcem, in felul acesta, inca o data, la problema negatiei si a valorii sale spedjic antiliterare, care nu se confunda cu negatia avangardei (v. Avangarda, III). In timp ce adevarata "ruptura* avangardista, profesata in forme totale numai de dadaism, preconizeaza o negare radicala a limbajului literar, refuzat teoretic si practic (Tristan Tzara : "Plus dt> pa-roles !', deci tacere absoluta), nu numai prin subversiunea, dar si prin anularea oricarei literaturi posibile, negarea antiliUrara consta, de fapt, intr-un limbaj al negatiei : anularea literaturii din interiorul sau, raminind ipxo jacto un nou tip de "limbaj', "text', "scriitura', "carte', care prezinta particularitatea ca se neaga. Gestul literar este reluat in sens invers, anulat in propria sa desfasurare, intors In spirit ostil asupra sa insusi. De unde rezultatul paradoxal al refuzului creatiei, literaturii, poeziei, care constituie prin el insusi un gen de "pseudoliteratura', produsa In continuare sub forma de "limbaje', "scriituri* ete., extirpate de "literatura' (in sensul conventional-clasic, estetic, al cuvintului), nu insa si de un jaux semblant de pseudoritual al "literaturii'. Caci este o mare deosebire intre re funii categoric de a crea al avangardei. promovarea autodistrugerii, gustul declarat al efemerului, tabloul facut cu creta pentru a fi sters (Pi-cabia), sculptura cu securea alaturi pentru a fi sfarimata (Emst), suprimarea poeziei chiar si in tentativele sale de purificare absoluta, impinsa pina la neantul total, reprimarea interioara a starii lirice, refuzul de a mai "face', "scrie', intr-un fel sau altul, "poezie', printr-o autoeenzura definitiva, ceea ce s-a numit "avangarda interioara* (Matei Calinescu), si instalarea definitiva in negatie, programarea si cultivarea negatiei ca "stil', specifica antiliteratura.⁴⁴

De o parte, deci, negativism total, radical, de alta, ambiguitatea negativismului ironic : nonlimbajul ca limba;, antitorma, care propune indirect o neojormalizare. In ce consta "ironia' j situatiei ? In recuperarea involuntara, intr-um plan secund, a atitoncgatiei, autoironiei, autoparodiei. Toti antilitcretii sint sin-

antiliteratura

mului functioneaza din plin si in cazul tentativelor de "distrugere' a limbajului, a scriiturilor ilizibile, care se reluza oricaror lecturi. Dar care nu ramin mai putin, ca sa spunem astfel, imprimate tipografice, chiar daca solitare, impenetrabile, cu aer de Sfinx. Cine ofera texte ilizibile isi face implicit din ilizibil ,,o metoda'. Rasturnarea sensului in nonsens, nu mai putin. Comunicarea inteligibila a fost suprimata, ou insa si "gestul' sau "aerul' comunicarii. Un avangardist roman, parafrazind pe Lautreamont, cere : "Sa cretinizam limbajul' (Gellu Naum). Dar chiar "cretin'% limbajul tot limbaj ramine, fie si adulterat, mutilat.

Poate cea mai specifica situatie antiliterara de acest tip este asemanatoare serpilor din Marsilia, care se inghit reciproc, pina ce nu mai ramine din ei nici o urma. Ceea ce echivaleaza cu autoanularea progresiva a literaturii, pe masura ce este facuta. Georges Bataille are aceasta intuitie : "A lega atit de strins afirmatia de negatie, incit penita sa stearga pe masura ce inainteaza pe hirtie'. Fiaubert insusi a presimtit-o : "Plus le mot eolle des-sus, et disparait, plus c'est beau'. Poemul care se distruge fa-cindu-se, naratiunea care-si suprima tema narata ramin nu mai putin acte negative. Sinuciderea, sabotarea absoluta a literaturii, devina in felul acesta .practic imposibila : pentru a refuza sa scrii trebuie mereu sa scrii, pentru a nu mai face literatura trebuie mereu s-o faci, de fiecare data, pentru prima si ultima data. Situatie imposibila, inextricabila, refuzata in esenta si totusi cultivata. Faptul ca toti scriitorii cane adopta antiliteratura fac in continuare antiliteratura, iar criticii care o teoretizeaza (Mauriee Blanchot, J. P. Richard, Roland Barthes, Claude Mauriac ⁴⁵) scriu studii despre antiliteratura, ilustreaza aceeasi "ironie'. Daca scriitorului ii este interzis "miracolul', de ce sa mai scrie ? Daca absolutul apartine istoriei, existentei, vietii, literatura nu mai are nici o sansa de a cuprinde absolutul. Daca literatura inchide un secret insondabil, recunoasterea acestui mister este preferabila gloriei efemere de a scrie carti. Pe scurt, mistificarea si "reaua-credinta' literara trebuie sa inceteze. Astfel de idei apar mereu, in diferite sfere, mai mult sau mai putin de avangarda, unde continua sa apara carti destule, in ciuda teoriilor Resortul latent s^ar putea sa fie eternul miraj al absolutului, realizabil totusi cindva - cine stie ? - prin literatura

VI. Aceasta invirtire oarecum "in loc'' a literaturii, reintoarsa periodic la punctul de plecare, oricit de stranie, nu poate sa surprinda : antiliteratura repeta situatia ciclica a ideilor literare, care revin mereu, la alta rotire a spiralei, dupa o serie intreaga de reiormulari si negari, la pozitia "ideala'' initiala. Situatia nu este proprie numai literaturii, ci reflecta o atitudine spirituala mult mai profunda, o viziune ciclica a timpului istoric, a carui desfasurare pare sa cunoasca o continua repetitie arhetipica. Mentalitatea "apocaliptica', de distrugere sistematica a limbajului artistic, are evidente afinitati cu obsesia "sfirsitului lumii', specifica unei bune parti a artei moderne. Ea neaga totul, face tabula rasa si reincepe de la zero un nou ciclu al artei, echivalentul unui nou ciclu cosmic.⁴⁶ Antiliteratura "trebuie' sa revina in mod inevitabil la literatura, chiar daca la un alt gen de literatura, dar din conditia sa "literara' nu poate evada. Ceea ce echivaleaza cu a spune ca antiliteratura este practic imposibila, ca "moartea' si "renasterea' literaturii si a definitiei sale sint reciproc implicate. In locul unei formule a literaturii (= clasica, traditionala, "literara' etc). aparealta (= anticiasica,antitraditionala,antiliterara), ultima etapa dintr-un lung si inevitabil proces istoric, fapt care scapa mai totdeauna observatiei curente. insa conceptul ca atare nu dispare, ci doar se deplaseaza, se largeste, se regenereaza, primeste o noua dimensiune. Umilirea ideii literaturii face deci loc unei metamorfoze, din "arderea' sa irupe o noua vitalitate. Dar aceasta mutatie a ideii de literatura se dovedeste, incao data si pina la capat, paradoxala. Antiliteratura refuza conceptul de "literatura', nu numai pentru a-l compromite, dar si pentru a se compromite. in ciuda tuturor sfortarilor negativiste, conceptul de literatura nu poate fi negat. intreaga argumentare antiliterara se sprijina, la o privire atenta, pe o serie de erori si confuzii.

1. Daca indepartam aspectul mitic al antiliteraturii, observam ca substratul sau 'teoretic este format dintr-un numar de sofisme. Cel mai profund (in aparenta) este a] finalizarii. Literatura nu poate sa explice de ce exista, care este ratiunea sa ultima. De ce traim, urim, iubim etc. ? Evident, ca sa traim, iubim, urim etc. Literatura isi demonstreaza si valideaza existenta prin propria sa prezenta si activitate. Ea este un dat estetic, asemenea oricarei arte. Socrate demonstra sofismul imobilitatii

miscindu-se, facind citiva pasi. Explicatia scrisului este autotelica, intrinseca si experimentala. Si mai raspindit este sofismul intentionalitatii. Se pun atit de multe si grave sperante in literatura, i se cer sau i se prescriu, in mod simultan si imperativ, atit de multe scopuri, incit literatura - solicitata la maximum, somata si terorizata ca :nu poate satisface toate exigentele care o depasesc - se vede dispretuita, minimalizata, contestata. Desi este absurd sa ceri literaturii ce nu poate face, duce pina Ia capat, realiza obiective nespecifice etc A spera orice de la literatura, a-i pretinde totul, Inseamna a o impinge in imposibil, a lega soarta literaturii de imposibilitatea rezolvarii problemelor fundamentale ale vietii si societatii, care scapa - daca nu colaborarii - in orice caz competentei sale esentiale. N-are sens a o dispretui fiindca electiv nu poate - asa cum o invinuieste Robbe-Grillet - "sa toceasca cel mai mic colt, sa indrepte cea mai mica indoitura'. Mult mai subtil, intrucit pune in discutie insasi esenta literaturii, este ceea .ce s-ar putea numi sofismul semnificatiei, mai precis al ontologizarii semnificatiei, intrucit scriitorul nu poate ramine fidel textului, prin chiar faptul ca-1 scrie, dat fiind jocul si decalajul inevitabil dintre intentie si rezultat, semn si semnificatie, textul scris n-ar mai fi adevaratul text, literatura scrisa n-ar mai constitui adevarata literatura. Ca scriitura literara sa fie posibila, ar trebui "sa moara' obiectul sau ; "murindu-i' obiectul, literatura insasi ar dispare. Ceea ce implica postulatul unei perfecte identitati (utopice, inexistente) intre literatura (ca reflectare si cunoastere specifica) si obiectul sau (ca obiect de reflectare), intre semn si sero-nijicatie, care ar trebui sa preia intreaga substanta a semnului. Cind, in realitate, tocmai distantarea de obiect (reflectare, fictiune, inventie etc.) caracterizeaza creatia literara (v. Creatia, 6 c), tocmai disocierea si oscilarea semnificatiilor "arbitrare' (nemotivate) in jurul semnelor si scriiturii fac posibila literatura. O literatura prea directa, prea autentica, prea "viata', prea "document', in care ne ciocnim la tot pasul numai de noi insine, de realitatea imediata, constituie o contradictie in termeni. Consecinta imediata este un alt sofism : al indeterminarii. Literatura nu poate fi definita, ea isi disimuleaza esenta, se ascunde, n-o gasesti decit dincoace sau dincolo de zona unde o cauti etc. Deci nu exista, sau ofera o definitie de tip tautologic. A deduce imposibilitatea literaturii din imposibilitatea definitiei uni voce, stabile, definitive, a literaturii, inseamna insa o dubla eroare : a conditiona esenta fenomenului de conceptul sau (nominalism curat !) si a postula o definitie ne varietur a literaturii, imposibilitate manifesta, contrazisa de intreaga istorie a ideii de literatura. Aceeasi situatie si pentru sofismul auto-negdrii: limbajul ar tinde spre "distrugerea' sa, literatura spre "disparitia' sa : inhibitie, -resorbtie, tacere. Desi, fapt pe deplin dovedit, miscarea insasi spre disparitia sa, evolutia limbajului de la literar spre nonliterar, instituie prezenta antiliteraturii pornita pe drumul "absentei'. Exista si alte sofisme, al absolutului, puritatii etc. Daca literatura inu poate realiza conditia absoluta sau puritatea totala, ea nu trebuie sa mai existe, ea nu poate sa mai existe. Pentru a nu mai aminti si de un evident viciu de metoda : se pleaca de la o serie de cazuri extreme, destul de izolate (Artaud, de pilda), sau intermitente ori partiale, de la care se generalizeaza cu dezinvoltura. Baza documentara slaba obliga la artificii de documentare, descoperire de precursori relativi, sau cu totul ocazionali etc. *'

2. O rezistenta teoretica organizata, de proportii, impotriva antiliteraturii .nu exista, desi unele anticipari si atitudini critice pot fi semnalate periodic. Brunetiere este, probabil, primul critic care, la sfirsitul secolului (1892), surprinde si denunta cu destula acuitate nu numai conditia, dar si multe din punctele slabe ale antiliteraturii. Pare indiscutabil ca intervine, in primul rind, slabirea si chiar decaderea constiintei estetice a literaturii, sub presiunea (pe atunci) a cartilor documentare (memorii, impresii de calatorie etc.) Si mai grava este acuzatia de infecunditate, de epuizare a energiei creatoare. S-ar putea ca intreaga teorie sa fie, intr-o serie de cazuri, si un alibi al unor insuficiente : atrofierea sentimentului estetic, simtului compozitiei, pierderea controlului elaborarii etc. Adevarul este ca, afara de imprejurarea in care opera literara se transforma in experienta sau speculatie pur estetica, nici un adevarat creator nu se resemneaza la ideea negarii artei, la ipoteza distrugerii definitive a literaturii. A crea pentru a nu crea, pentru a desfiinta literatura, nu poate constitui, in ultima analiza, decit un paradox teoretic. Lautreamont insusi oscileaza intre negatia si afirmarea creatiei, si se pot cita texte care, cu toata ambiguitatea funciara a pozitiei lor, lasa sa se intrevada o tendinta finala predominant pozitiva : "Iata de ce mi-am schimbat eomplet metoda, pentru a nu mai cinta decit speranta, aspiratia, calmul, fericirea, datoria. In felul acesta reinnod, cu Corneille si Racine, firul bunului-simt si al singelui rece, brusc intrerupt de poseurii Voltaire si Jean-Jacques Rousseau.' Mallarme ofera o marturie nu mai putin semnificativa : "Din nefericire, sa-pind in vers plna la ultima limita, am intilnit doua abise care-mi produc disperare. Unul este Neantul Celalalt gol intilnit este al pieptului meu', epuizarea fizica. Referintele se pot inmulti. ⁴⁸ In acelasi timp, esenta estetica a literaturii, care ramine in primul rind si in mod fundamental o arta, refuza orice asimilare, substituire sau negare a artei literare printr-o literatura neliterara, fara nici o participare la sfera esteticului. Iar fiintei estetice a literaturii unele note ii apartin, iar altele nu, oricit de elastic si nedogmatic 'ar fi conceptul nostru estetic. Literatura se poate regenera si nuanta oricit, dar nu-si poate anula definitia si conditia fundamentala. Din care cauza, impreuna ou alti critici si esteticieni, noi credem atit in reabilitarea notiunii de ,,literatura', cit si de "frumos literar', impotriva alterarii si negarii lor sistematice. O astfel de pozitie nu constituie nici purism, nici estetism, ci pur si simplu reafirmarea si recuperarea unei realitati originare, recunoasterea unei forme universale de creatie prin intermediul limbajului, in totalitatea atributelor sale. Amputarea lor echivaleaza cu o adevarata mutilare a umanitatii, negata intr^una din ipostazele sale fundamentale. Nu exista criza a limbajului decit pentru .cei ce nu au ce spune. Deliteralizarea are ratiunile sale. Dar refuzul oricarei forme posibile de literatura, ca arta a cuvintului, inseamna denaturarea sau amputarea functiei poetice, consubstantiale limbajului, oricarei comunicari verbale (v. Limbajul, voi. II). Si apoi, chiar daca literatura retorica traditionala este intr-adevar artificiala, la fel de artificiale, studiate, mimate, "compuse' se dovedesc nu putine produse antiliterare sau aliterare moderne. Procedeul si efectul ramin aceleasi. Doar directia lor se inverseaza. Riscul de a cadea in proza cea mai crasa si arida (si deci in antiliteratura efectiva), din exces de antiliteratura - ca sa ne exprimam astfel - profilactica, ramine mereu o mare si permanenta realitate.

3. Dincolo de aceste sofisme si iluzii, intreaga teorie a antiliteraturii sta pe un enorm paradox de esenta. Imensa vointa de negare a literaturii nu reuseste decit sa substituie o

literatura prin alta. Chiar si cei ce cred sau afirma ca scriu pentru a distruge scrisul, scriu pentru a fi <i:- Altfel n-ar publica. In sfera "scriiturii', totul Incepe si >te In si prin literatura, deoarece orice inceput de organ iie structurare a "scriiturii', reface la polul opus realitatea ipresi» > 'rei'. Distrugem doar pentru a continua altfel tura, uind in negativ ceea ce am intentionat sa desfi. ::i efe< taietura se desface, trece printr-o faza de dezagit-gare, pa se reconstitui, dupa o alta norma interioara in interior;¹ ii ai'. "sistem'. Or, tocmai aceasta reconversiune de la pulv . _ure la restructurare defineste "absenta' creatoare, "tacerea- care vorbeste, ,,lacuna' care germineaza, "esecul' care triumfa, antiliteratura care se transforma, devine prin ea insasi literatura. Teoria lui Paul Valury : "Numai lipsa si lacuna creeaza* nu spune altceva.

Pozitie, inca o data, nu atit de "moderna' pe cit s-ar crede, de vreme ce spiritul paradoxal si contradictoriu al Barocului nu numai ca o contureaza cu destula precizie, dar o si cultiva. Unii poeti ai epocii declara ca nu vor sa scrie o anume poezie, explica in versuri decizia luata, si in cele din urma constata, In plina autoironie, ca au facut totusi, fara voia lor, poezia. In felul acesta incepe cariera negatiei oa tema poetica, precum la Lope de Vega, in celebrul sonet Un Soneto me manda hacer Violante, imitat de nu mai putin vestitul Rondeau al lui Voi ture, cu refrenul Helas, cest fait de moi, de multi altii. Stilistic si structural vorbind, antiliteratura ca si avangarda se dovedesc fenomene de esenta "baroca' (v. Barocul, 3), pe intreaga lor latura de contraposicion, dezechilibru, instabilitate, dezagregare interioara, producatoare de contraste, antiteze, dison.i . metamorfoze uimitoare. Lautreamont, care parodiaza, . distruge intreaga literatura anterioara, dar care ridica, ilasi timp, "fundatia constructiei, explicatia prealabila a p<mele viitoare', procedeaza deci in spirit "baroc'. intreaga dine anti-literara a avangardei, esuata inevitabil in lite:.. : a, repeta aceeasi "logica* inversa a spiritului literar, adoptata de altfel in toata luciditatea. Dada refuza arta supusa dogmelor, nu insa si necesitatea elementara de expresie, "inlocuirea supunerii fata de realitate prin creatia unei realitati superioare'. Este vorba, dupa un istoric - participant al dadaismului (Ribemont-De*-saignes) - ,,de a continua opera lui Dumnezeu fara a o lua in

serios'. Suprarealismul, la fel, proclama prabusirea, dezastrul (Debacle), dar solemn, demonstrativ ; imaginea a ceea oe ar trebui sa fie, a starii in oare eforturile nu mai au nici o valoare'. Scriitorii actuali constata acelasi paradox al conditiei lor antiliterare : "Am debutat In literatura - marturiseste Ar-taud - scriind carti pentru a spune ca nu puteam sa scriu nimic'. ,,N-am scris niciodata decit pentru a spune ca n-am facut nimic niciodata, ca nu puteam sa fac nimic si ca, facind ceva, in realitate nu faceam nimic.' "Recad mereu in literatura', exclama dezarmat, profund dezamagit, si Eugen Ionescu etc. Fenomenul, fireste, nu scapa nici criticii, oare-1 comenteaza cu usoara (si indreptatita) malitie. *.

4. Devine in felul acesta evident ca antiliteratura nu izbuteste sa suprime literatura ca atare, ci numai sa inspire sau sa legitimeze un nou tip de literatura, care preia in plan literar intreg mecanismul de gindire antiliterar. Apare in felul acesta genul antiliteratura, produsul fugii literaturii de sine insasi, efectul intoarcerii procedeelor liljerare impotriva propriei lor finalitati. Tehnica apartine in mod fundamental parodiei, distrugerii unui mit, tehnici, forme etc., prin demascarea, satirizarea si mecanizarea elementelor constitutive (v. Parodia, voi. II). intreaga parodie antiretorica, antipoetica, a lui Caira-giale nu face parte din alta categorie. La fel, Bibliografia generala (1970) a lui Mircea Horia Simionescu, cea mai buna si mai bine organizata parodie antiliterara din intreaga noastra literatura. Privita din acest unghi, "antiliteratura' are o mare vechime, cu radacini in literatura antica si baroca (Charles Sorel, L'Anti-roman, ou l'Histoire du berger Lysis, accompagnee de ses remarques, 1633-1634). Dar numai in perioada moderna contrafacerea calculata ajunge la o deplina constiinta estetica, la antidotul literar ca metoda a distrugerii programate, cu intentii polemice, teoretic motivate, creatoare de forme inverse, care incep sa concureze genurile literare traditionale. . Sub acest aspect, antiliteratura imbogateste efectiv "lista' genurilor literare printr-o serie intreaga de pseudogenuri, introduse global in arena prin prefixul anti: antipoezia, antiliris-mul in primul rind, irealitatea literara bine distincta de non-existenta poeziei, de nonpoezia ca neant estetic. Aceasta "poezie' se wea constituita dincolo de categoria poeticului, dincolo de tema, ritm, rima, sonoritate etc, in sens de apoem (H. Pichette)

sau proem (Fr. Ponge), de represiune antilirica, prozaizare sistematica, autoparodia tinutei poetice. Tehnica incepc sa patrunda si in poezia noastra actuala, dezvaluita si prin ironia unor titluri (Balada, Poem), precum la Marin Sorescu, atribuite unor poezii cu continut net antibaladesc sau antipoematic. Antipoemul, apoemul actual sint, in orice caz, expresia suprasaturarii literare, conventionale, beletristice, ealofile, reconvertite in caricatura subtila, insidioasa, aproape inefabila. Cu totul in afara acestei categorii sint Poeziile antipoetice ale lui George Ma-gheru (1933), care pastreaza recuzita poetica traditionala de la un capat la altul. Aparitia acestui titlu arata, totusi, ca ideea incepuse sa atraga inca de pe atunci.

Antiepicul si antiromanul, "notiuni perimate' dupa scoala "noului roman' francez, apartin acelorasi categorii estetice compromise. Nici de aceasta data definitiile nu sint prea precise. Dupa unii, "antiepic' inseamna proza lirica, dar si "proza care nu tine seama de clasica regula a epicului', "nu are gradatia clasica, eludeaza subiectul, modifica conceptia eroului, aduce suspensul final', refuza psihologia, intriga, realismul. De fapt, anitiepieul - in sens propriu - inseamna doar simularea, mistificarea naratiunii. Sau poate, si mai bine spus, stagnarea sa, prin inventarea unei actiuni circulare, care sa se intoarca exact la punctul de plecare, precum in Les Gommes de Alain Robbe-Orillet (1933).

Antiromanul - formula pare sa fi fost inventata de J.-P. Sartre, in prefata la Portrait d'un inconnu (1957) de Na-thalie Sarraute - pastreaza, in principiu, aparentele si controlul romanului. El prezinta personaje fictive, care ne povestesc istoria lor. Dar totul este organizat in vederea deceptionarii sistematice a cititorului : "Este vorba do a contesta romanul prin el insusi, de a-1 distruge sub ochii nostri, chiar in timpul in care s-ar parea ca se construieste, de a scrie romanul unui roman care nu se face, care nu poate sa se faca'. Povestea ce trebuie povestita nu este povestita, "romanul' transformindu-se intr-o tehnica a imposibilitatii descrierii duratei, intr-o integrare a actiunii in fluxul sau concret, organic. Timpul dispare, absorbit intr-un prezent etern si amorf.

Sub forma antifictiunii, antiromanul are origini avangardiste, ostile imaginarului gratuit. Nu mai departe, o proza absurda a lui Urmuz, Pilnia si Stamate, este prezentata, in parodie, drept "roman in patru parti'¹. Manifestul revistei Integral (1 martie 1925) cere "moartea romanului, epopeii si a romanului psihologic / anecdota si nuvela sentimentala, realismul, exotismul, romanescul''. La reactia antiliterara traditionala, se adauga si foarte raspindita imposibilitate moderna a acceptarii fictiunii sub presiunea realitatilor brutale (imperialismul, bombe atomice, razboaie, razboaie civile etc.), atit de teribile si eficace, incit inventia romanesca devine cu totul neserioasa, stearsa si inconsistenta. Un romancier ca Malraux nu se sfieste s-o recunoasca. Adevarul realitatii ia locul fictiunii, carcia-i substituie un inedit strivitor, de proportii enorme. Fictiunea nu mai poate adauga nimic peste ceea ce putem indura, cunoaste sau imagina singuri.

Marea plictiseala de epicul clasic si trairea intensa a vietii sub forma de clocot si miracol cotidian ucid romanul si altfel. Tehnica reportajului si documentului brut incepe sa-1 concureze. Fenomenul apare inca la futuristi. (F. T. Marinetti, Ardengo Soffici) si se dezvolta intr-o adevarata scoala a reportajului, specie hibrida, detestabila, cind aluneca afectat in literatura, dar pe care avangarda voia s-o pastreze pura, deliberat antiliterara. La Integral (pentru a ne margini doar la domeniul romanesc) se face elogiul "jurnalismului', care, numai el, "a intuit sensul vietii moderne'. La Unu, Paul Sterian defineste Poezia agresiva sau despre poemul reportaj (nr. 35/1931). O serie de tehnici amintite (documente, taieturi, colaje, stenograme) urmaresc aceeasi desfiintare a romanului. Dar este de ajuns ca intreaga combinatie sa capete un inceput de sens, o organizare, un final, ca materialul real sa apara dintr-o data fictiv, "romanesc'. Dat afara pe usa, romanul isi face reintrarea pe fereastra.

Cazul antimemoriilor, al antijurnalelor, este intrucitva diferit. Insa si in aceste incercari ceea ce predomina in ultima analiza este intentia de a face altceva, in cadrul aceleiasi forme traditionale. Antimemoires (I, 1967) de Andre Malraux folosesc un abundent material memorialistic, dar nu in sensul "memoriilor' curente, cronologice si confesionale. "Amintirile' servesc altor scopuri (portretistice, reflexii politice, meditatii asupra destinului etc.). "Antijurnalul' constituie uneori o simpla conventie redactional-jurnalistica, un titlu oarecare de rubrica. Dar atunci cind continutul sau refuza sistematic spiritul si materia jurnalului intim, si aceasta experienta poate merge in sensul antiliteraturii. O incercare recenta (a Anei Blandiana) ra-mine. sub acest aspect, inca neconcludenta.

Dintre toate "genurile' antiliterare posibile, doar antiteatrul pare sa fi realizat cel mai bine conditia profunda a contestatiei estetice oare este parodia. Antiteatru, fireste, este si asa-zisul happening, procedeul de a distruge iluzia si conventia prin captarea surprizei, Action Theatre, sau "piesele deschise', cu mai multe variante, pe oare le decid spectatorii in pauze, uneori si cu ajutorul calculatorului. Totusi nimic nu poate concura stilul "antipiesei', al parodiei piesei, al "comediei comediei', precum in multe din piesele lui Eugen Ionescu, care-si dezvaluie cu dezinvoltura toate "sforile'. Adesea cu o atit de mare virtuozitate, incit intreg spectacolul pare un joc mecanic intretinut, s-ar zice, de paiate demontate, date afara de pe scena, ani-malizate, ucise etc, ou sentimentul ca masacrul simuleaza doar o demonstratie sarcastica regizata in culise.

In sfirsit, un redutabil gen antiliterar, in plina ascensiune, se dovedeste a fi in timpul din urma critica literara. intr-o prima ipostaza, cultivata si teoretizata pe larg de "noua critica', opera care "tace' nu poate fi facuta sa "vorbeasca' decit prin "lectura', deci prin intermediul onticii. Acesta ar fi singurul mijloc prin care comunicarea literara devine efectiv posibila, semnificatia precizata, "vidul' eliminat, negatia facuta pozitiva. Literatura nnar exista decit prin reinterpretare continua in cadrul unui sistem de lectura (v. Lectura, voi. II), care actualizeaza virtualitatile textului, ii dezvaluie semnificatiile implicate, ramase "mute' sau foarte discrete pina la interventia criticului chemat sa dea operei "cuvintul'. Dar critica face concurenta literaturii si altfel. Devenit "gen' autonom, "creatie', o forma de literatura despre literatura, critica tinde sa se suprapuna tot mai mult literaturii, s-o acopere, s-o elimine, s-o absoarba, sa inverseze raportul traditional scriitor-critic. Nu critica ar exista pentru literatura, ci literatura trebuie sa se transforme in pretext si justificare a criticii, impinsa intr-o situatie minora, de subordonare.⁵⁰

5. Imposibilitatea antiliteraturii integrale este demonstrata si de fenomenul recuperarii inevitabile, in cadrul unui ciclu paralel si analog avangardei {v. Avangarda, VI). Antiliteratura incepe prin a refuza constiinta si apartenenta literara si sfirseste prin a si-o recunoaste si a se integra unei traditii, bineinteles antiliterare. Flaubert ilustreaza exemplar aceasta duplicitate tragica : pe de o parte, literatura, declara el, "m'embete' in cel mai inalt grad ; pe de alta, literatura esce resimtita ca o "verola cu neputinta sa mai scap de ea'. "Damnare' simbolica, tradusa prin aceeasi identificare si revendicare de precursori antiliterari, foarte vizibile la Claude Mau-riac, dar si la adeptii nonlimbajului, care citeaza ou multa satisfactie vechi exemple de "scriitura' antitraditionala, automatica, ermetica, baroca ; acelasi refuz de a "intra' in istoria literara ("Noi ne opunemj] ea Lautreamont sa intre in istorie, sa i se atribuie un loc intre Cutare si Cutare', declara suprarealistii) si a intra - si inca atit de masiv ! - in istoria literara ; aceeasi rezistenta initiala la "comanda' editoriala, teatrala, literara, soldata prin eterna "recadere' in literatura (Ar-taud, Eugen Ionescu se dau batuti nu o data si o recunosc deschis) ; aceeasi oroare de comercializare, muzeu, muzeografie si transformare (mai ales in cazul antiartei) in obiect de serie, industrializat, vindut "ca o statuie', negociat etc. ⁵¹

6. Cit priveste literatura romana, situatia este mult mai limpede decit in alta parte. Intrucit la noi n-a existat si nu exista inca nici un fel de exces de cultura literara, dogmatismul estetic n-a impus si generalizat niciodata canoane riguroase, iar suprasaturarea estetica n-a facut nicicind ravagii, antiliteratura nu corespunde nici unei necesitati reale, profunde, raminind in cel mai bun caz o reactiune a unor mari poeti (Arghezi : "Dincolo de geniu e literatura'), esteti subtiri, intoxicati de prea multe lecturi literare, cazul unui Paul Zarifopol ("gateala aceasta[] partea estetica a literaturii'), sau F. Aderca, avangardisti ca Ion Vkiea ("Literatura ma persecuta. imi e iremediabil antipatica¹¹), convinsi sau contaminati de spiritul anti-literar al avangardei, consecvent logicii si sincronismelor sale, dar exterior dezvoltarii organice a constiintei estetice romanesti. Caci intr-o literatura unde abia se pot .cita doua-trei proze de mare si incarcata elaborare estetica (Thalassa de Macedonski, Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, o serie de fragmente din Arghezi), sufocarea antiliterara nu constituie - orice s-ar spune ! - nici pe departe un pericol real. Scriitorii nostri sint inca in situatia de a fi mai mult "poeti' decit "literati', mai spontani decit cultivati si esteti, mai genuini si empirici

decit teoretizanti. Din care cauza, devalorizarea literaturii constituie, oricite exceptii onorabile s-ar cita (si ele pot fi numarate pe degete !), o moda superficiala, sau poate, si mai exact, o simpla afectare, cu efecte sporadice, sau un mod de a fi "modera¹, la curent cu cele mai noi teorii literare. O circumstanta atenuanta, obiectiva, exista totusi : venita dupa o perioada de compresiune si dogmatism, adoptarea unor astfel de pozitii constituie si un semn de emiancipare spirituala, de explorare si experimentare a unor noi atitudini fata de literatura, un mod posibil - si uneori legitim - de largire a constiintei estetice. Acceptam deci antiliteratura, in limitele analizate, ca o noua definitie a literaturii. Nu insa si ca o negare radicala, de principiu, a literaturii, conceptie lipsita in sfera noastra de orice sens si autenticitate.⁶²